Cristina Boncea's Blog, page 20

Scrisoare către Claudia Golea, ianuarie 2024

Dragă Claudia Golea,

Voiam să aștept până aș fi terminat de citit toate cărțile tale, pe care am început să le colecționez în urmă cu trei ani. Cu toate acestea, nu mai am răbdare; am prea multe lucruri să îți transmit și nu găsesc nicio altă cale decât de a o face în mod public. Sper că la un moment dat vei da peste această scriitoare. În caz contrar, sunt sigură că universul știe mai bine ce și cum să facă în privința conexiunii noastre.

Numele meu este Cristina Boncea și sunt și eu scriitoare. Mi-am publicat primul roman la 16 ani și a avut un mic boom comercial datorită titlului și temelor controversate pe care le-am abordat. Cred că în Flower-Power Tantra ziceai, parafrazez, „ce idioți, chiar au crezut că m-am futut cu un câine”; ei bine, genul ăla de controversă. Cartea se numește Octopussy și la 22 de ani mi-am tatuat chiar coverul pe brațul drept. Acum am 26 de ani și am mai publicat de atunci alte patru cărți.

M-am îndrăgostit iremediabil de arta ta când am cumpărat Flower-Power Tantra dintr-un anticariat online. A fost o revelație pentru mine și a intrat în topul cărților mele favorite din toate timpurile. Am rămas de acolo cu fascinația pentru Madonna și albumul Confessions on a Dance Floor, pe care l-am cumpărat în format fizic imediat ce am terminat de citit. Am rămas cu multe lucruri, dar, cel mai important, cu faptul că am descoperit o nouă scriitoare preferată. Am citit apoi French Coca-Cola, Planeta Tokyo și Tokyo by Night. Restul cărților din imagine sunt încă necitite și îți voi spune imediat de ce.

Nu se pune problema că fiecare carte pe care am citit-o mi-a oferit siguranța că tu ești steaua nordică de care aveam nevoie; știam acest lucru de la prima lectură. În schimb, fiecare dintre cărțile tale a adus extrem de multă lumină în viața mea. Nu este deloc întâmplător că par a fi printre puținii cititori care te mai pomenesc în recenzii; din păcate, nu mai ești o scriitoare populară în România, din câte pot înțelege. Cred însă că sufletele noastre au ceva în comun, altfel nu îmi explic iluminarea pe care o simt pogorându-se asupra mea la fiecare lectură. Din acest motiv, amân să-ți citesc cărțile. Îmi dau voie să citesc maxim două pe an. Nu vreau să pierd magia, nu vreau să se termine. Am citit până și Șarpe și cercel, fără să știu că e tradusă de tine, și până și în acea traducere am simțit ceva aparte.

În mintea mea, te pun alături de J.D.Salinger, un alt scriitor favorit de-al meu. Consider că aveți în comun lumina și budismul. Prin „lumină” mă refer la energia care reiese din cărți, la mesajele pe care le transmiteți. Sunt înspre viață, nu înspre moarte. Deși temele despre care ai scris par a aparține părții întunecate a vieții, ce ai făcut cu toate acele abuzuri de substanțe, scene de violență sau pur și simplu dureros de citit precum cele din spital este cu totul diferit față de ce face your average person (sau writer, dacă tot vine vorba); povestea vieții tale, indiferent de gradul de autofiction despre care vorbim, este o inspirație. Nu am nevoie să știu faptele exacte pentru a mă putea simți plină de speranță: iată, o femeie care iubește libertatea la fel de mult precum mine și îi dă voie vieții să se întâmple; iată, poți ajunge deci la împlinire astfel, nerenunțând la esența ta.

Am râs în hohote la French Coca-Cola și aproape am izbucnit în lacrimi la Planeta Tokyo. Am trecut prin toate stările posibile, dar nici măcar despre asta nu este vorba. Pe lângă faptul că ești o scriitoare desăvârșită, ce încerc eu să îți transmit este că e de parcă sufletul tău izbucnește dintre pagini… Nu știu dacă e vorba doar de experiența mea personală sau dacă mai sunt cititori de-ai tăi care te-au citit astfel, dar eu sunt luată pe sus de spiritul tău de fiecare dată și e cea mai frumoasă călătorie în care pot porni. Oriunde mă duci prin cuvintele tale, știu că voi ieși câștigată din asta, că eu însămi voi evolua într-un fel. Ai o putere imensă și nu pot decât să îmi doresc să pot fi o persoană și o scriitoare la fel de puternică și luminoasă.

Nu știu nimic altceva despre tine, în afara faptului că te-ai mutat definitiv în Tokyo. Sper că totul este în regulă. Mi-aș dori nespus să nu fie acestea toate scrierile tale; cred că dacă ai scrie un haiku l-aș reciti de o mie de ori doar cât să mă mai bucur puțin. În orice caz, am vrut să știi că aici în România există o fată care ți-a făcut un mic altar spiritual și care se bucură nespus că a întâlnit în spațiul universal o scriitoare ca tine. Cred cu tărie că oamenii care ne fac să simțim lucruri atât de puternice merită onorați și numiți.

Am scris în recenzia fiecărei cărți ce a făcut-o să fie specială pentru mine. Sunt absolut sigură că nimic din perspectiva mea asupra artei tale nu se va schimba nici după ce voi fi citit celelalte lucrări. Până la urmă, elementul comun dintre toate ești tu, iar eu simt că înțeleg ceva din tine, chiar dacă nu ne cunoaștem; recunosc în tine o parte din mine, iar tu mă ajuți indirect să mă aliniez mai mult cu cine sunt, prin simplul fapt că ai ales să scrii și să publici. Asta am vrut de fapt să îți transmit.

Pentru persoanele care citesc această scrisoare și nu sunt Claudia Golea, am următorul mesaj: dacă îi vedeți vreuna dintre cărți printr-un anticariat (din moment ce în librării nu se mai găsesc de mult), vă rog să îi dați o șansă. Claudia Golea merită atenția cititorilor români; există mari șanse să devină și autoarea voastră preferată. Nu vă lipsiți de această experiență! Plus că, dacă rezonați cu ea, se prea poate să găsiți un prieten și în mine. Sunt recunoscătoare oricum dacă o singură persoană îmi urmează îndemnul.

Acestea fiind spuse, mi-ar plăcea să ajungă la tine cuvintele mele. Eu le pun în univers, ca atunci când sufli peste o păpădie uscată. Nu mai ține de mine ce se întâmplă mai departe. Mă bucur că ți-am scris. În mintea mea, vorbesc mult cu tine. Mă întreb: ce ar face Claudia? Cum ar vedea ea situația asta? și mi te imaginez râzând de absurdul unor situații. La urma urmei, chiar dacă e vorba despre o proiecție și nu o întâlnire a sufletelor îngemănate, tot meriți orice laur pentru poveștile tale. Dacă voi primi vreodată un diagnostic ca al tău, cred că aș vorbi cu tine…

Cu toată dragostea,

Cristina.

Articolul Scrisoare către Claudia Golea, ianuarie 2024 apare prima dată în Cristina Boncea .

Film vs. Carte: Trilogia Corfu

Anul trecut am citit Familia mea și alte animale și a sfârșit prin a fi una dintre favoritele mele. Recent, am descoperit că există și un serial ce a rulat între anii 2016-2019, pe care îl urmăresc în prezent pe HBO. Mi se pare fascinant și trist deopotrivă să urmăresc viața unui om care a decedat în 1995, mai exact, Gerald Durrell, autorul trilogiei.

IntroducereDe ce merită să urmărești The Durrells? ConcluzieIntroducere

Pe lângă Familia mea și alte animale mai există două ale volume care alcătuiesc împreună trilogia Corfu. Doar cel de-al doilea a mai fost tradus la noi din ce am găsit pe internet, din păcate. Este vorba despre o amplă lucrare autobiografică, prin urmare non-fictivă, ce ne spune povestea familiei Durell – o mamă și cei patru copii ai ei se mută din Anglia pe insula Corfu din Grecia și au parte de tot felul de peripeții.

Un alt lucru și mai fascinant este că putem urmări astfel și parcursul lui Lawrence Durrell, scriitorul familiei, ale cărui cărți au fost traduse de asemenea și în limba română. Fiecare dintre copii are o personalitate proprie, distinctă, iar dinamica familială este una sănătoasă, care mie îmi inspiră blândețe și libertate de a fi. Serialul are patru sezoane, iar scenele arată chiar mai bine decât mi le-am imaginat.

De ce merită să urmărești The Durrells?

Din moment ce nu am citit celelalte două cărți ale trilogiei, nu pot decât să îmi închipui că în serial se regăsesc evenimente amestecate din întreaga istorisire a lui Gerald, care avea doar zece ani când a avut loc mutarea familiei în Corfu. Am urmărit deja jumătate din serial și am regăsit atât scene care îmi erau cunoscute din carte, cât și alte fire narative surprinzătoare.

Iată câteva motive pentru care acest serial merită atenția ta:

Este un serial potrivit toată lumea, abordează subiecte complexe, de la problemele adolescenței la aspecte mai serioase precum stabilitatea financiară sau căsătoria; subliniază indirect cât de important este să rămâi spiritual chiar și în situațiile de criză. Toate scenele sunt absolut superbe, din punct de vedere vizual. Presupun doar că au fost filmate cu adevărat în Corfu; lumina, culorile, flora și fauna locale îți rămân întipărite în minte și îți creează un sentiment foarte plăcut.Există nenumărate scene umoristice, aceasta este opusul unei drame de familie; este mai degrabă o comedie de familie înțesată cu momente profunde și provocări de tot felul în ceea ce privește diferențele culturale.Este imposibil să nu găsești un personaj cu care să rezonezi. Fie că este tânăra mamă a copiilor, care găsește mereu soluții ingenioase, fie că este chiar Gerry, fiul cel mic, foarte pasionat de natură sau iubita artistă a lui Larry, diversitatea personalităților și preocupărilor personajelor nu lipsește. Dacă îți dorești o escapadă din cotidian, poți trăi împreună cu familia Durrell pe această insulă, unde oamenii rareori împărtășesc grijile moderne și, foarte important, unde nu există electricitate! Prin urmare, timp de câteva zeci de minute sau ore pe zi, îți poți lăsa mintea să se relaxeze și imaginația să călătorească. Concluzie

Sunt foarte curioasă ce ar fi zis membrii familiei Durrell despre această producție dacă ar mai fi fost în viață. Mi se pare extraordinar să trăiești o poveste de viață aparte, să scrii despre ea, iar peste câteva decenii să fie ecranizată; este ca un fel de renaștere sau imortalizare.

Cu siguranță atât cartea, cât și serialul îmi vor rămâne la suflet prin natura caldă și iubirea ce reies din viața acestei familii, având drept fundal lumea animată din Grecia. Mă bucur că am aflat despre existența serialului la scurt timp după ce am citit cartea, astfel încât toate informațiile sunt încă fresh în memorie.

Articolul Film vs. Carte: Trilogia Corfu apare prima dată în Cristina Boncea .

William Faulkner – Copacul dorințelor.The Wishing Tree | Recenzie

Am fost foarte încântată să descopăr singura carte pentru copii scrisă de William Faulkner, autorul romanului Zgomotul și furia din care am parcurs o bună parte acum ceva timp. Copacul dorințelor nu a fost nici pe departe o lectură la fel de criptică.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Povestea seamănă destul de mult cu Alice în Țara Minunilor, basm ce a avut un puternic impact asupra inconștientului colectiv, din câte se pare, și a inspirat mulți alți scriitori de-a lungul timpului. Având la bază lectura Interpretarea basmelor, scrisă de Marie-Louise von Franz, încerc tot timpul să mă raportez la perspectiva psihanalitică pentru a căpăta la rândul meu o perspectivă cât mai largă asupra basmului pe care îl citesc.

Copacul dorințelor are toate elementele specifice unui basm: numere magice, o deosebire clară între lumea reală și lumea imaginară, obiecte sau ființe cu puteri magice și o anume ciclicitate. Dacă ne oprim doar la asemănarea poveștii cu opera lui Lewis Caroll, referința care probabil i-ar veni cel mai la îndemână unui cititor, basmul lui Faulkner nu ar avea reverberație; cu toate acestea, am identificat câteva elemente personale, care fac din scurta lui poveste ceva deosebit.

Despre ce este vorba

În dimineața zilei de naștere a lui Dulcie, fetița se trezește cu un băiat straniu lângă patul ei, un fel de spiriduș care o îndeamnă să pornească împreună într-o aventură. Împreună cu frații ei, dădaca pe nume Alice și un vecin, grupul pleacă în căutarea copacului dorințelor. În poveste apare un du-te-vino constant, personaje apar și dispar în funcție de context, iar într-un final lucrurile sunt și, în același timp, nu sunt ceea ce păreau a fi.

Ce mi-a plăcut

Recent, am mai citit singura carte cu povești pentru copii a Sylviei Plath și Noaptea pe plajă scrisă de Elena Ferrante. Deși ambele volume sunt net superioare acestuia în ceea ce privește originalitatea ideilor și ilustrațiile, Copacul dorințelor a avut câteva dialoguri care m-au făcut să râd în hohote. În mod deosebit, Alice, însoțitoarea copiilor, a avut câteva replici neobișnuit de acide pentru o poveste pentru cei mici. De asemenea, nu voi uita schimbul de replici dintre două personaje masculine: “- Și eu am participat la un război/ – Care dintre ele?/ – Nu mai știu” (parafrazare).

Copacul dorințelor este, bineînțeles, un copac care îți poate îndeplini toate dorințele. Cine nu și-ar dori dorințe nelimitate? Cu toate acestea, vedem și care sunt urmările utilizării iresponsabile a acestei superputeri, iar finalul vine, în mod obligatoriu pentru orice basm, cu o învățătură pe care nu trebuie să o uităm.

Poate cel mai important lucru pe care l-am sesizat odată cu lecturarea acestei scurte povești este durerea resimțită la trecerea dintr-un plan în altul; întocmai ca în Alice în Țara Minunilor, protagonista ajunge într-un moment în care planurile realității par a se suprapune, iar ea rămâne blocată. Acest sentiment l-am retrăit de multe ori în viața mea și nu am învățat cum să mă consolez încă. Faptul că am rămas cu această temă de gândire reprezintă un atu al poveștii lui Faulkner.

Concluzie

Volumul de la editura Arthur este bilingv, în engleză și în română. Am mai aruncat câte un ochi și la varianta originală, însă traducerea este foarte bine făcută și am preferat să citesc în limba nativă. Copacul dorințelor nu este o capodoperă literară și nu diferă foarte tare de alte povești pentru copii pe care le-am parcurs. Cu toate acestea, completează destul de bine tabloul pentru fanii lui Faulkner, care pot vedea astfel și această latură a artei sale.

Articolul William Faulkner – Copacul dorințelor.The Wishing Tree | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Albastru nemărginit, aproape transparent | Recenzie literară

Prima carte pe care am citit-o de la Ryu Murakami este, de asemenea, și prima lui creație publicată. A fost o descoperire încântătoare, care m-a tras precum un vortex de la primele pagini.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Pe wishlistul meu se află de mulți ani romanul Ecstasy scris de acest autor pe care, culmea, tot nu îl dețin. În biblioteca mea se regăsesc vreo patru volume semnate de Ryu Murakami, mai puțin cel pe care îl căutam inițial. Am decis că este totuși vremea să citesc măcar unul dintre ele, să mă conving dacă merită sau nu să îmi continui căutarea, iar răspunsul este un foarte vehement “da”.

Nu știam mare lucru înainte să mă apuc să citesc, aveam doar vaga informație că este vorba despre droguri undeva în minte. Este foarte interesant că am decis să încep anul tocmai cu această lectură, în contextul în care eu mă plângeam la Ierbar că nu mai doresc să citesc despre această tematică deoarece întoarce în mine un fel de făcăleț al înnegurării. Ei bine, Ryu Murakami a venit să-mi demonstreze indirect două lucruri: 1) că literatura japoneză nu trebuie judecată doar în baza lui Haruki Murakami, pe care nu-l simpatizez deloc și 2) că nu există tematici problematice, ci doar moduri de abordare cu care să nu rezonez.

Despre ce este vorba

Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama care este de fapt firul poveștii, dar după primele câteva zeci de pagini nici n-am mai vrut să găsesc neapărat un sens anume, ci m-am lăsat dusă de poveste. Există foarte mult dialog în Albastru nemărginit, aproape transparent, întrucât este vorba despre un grup de oameni incredibil de tineri care trăiesc doar fizic pe planeta Pământ așa cum o știm.

Ce vreau să spun cu asta este că substanțele pe care le consumă, unele dintre care îmi erau complet străine, transformă realitatea în orice altceva în afară de un tărâm anost, în care acțiunile și imaginile se repetă la infinit. Mai pe tot parcursul lecturii m-am gândit la două referințe: duologia Claudiei Golea despre Tokyo și un film numit “Enter the Void” (2009); ambele împart multiple teme comune cu volumul lui Ryu.

Cel mai curios lucru este că naratorul îi poartă numele, iar scrisoarea de la final ne dă de înțeles că scenele descrise au fost aievea. Abia spre ultimele zeci de pagini am înțeles mai clar legăturile din personaje și am putut crea cât de cât un timeline în capul meu, deși nu era necesar. Sex, adicție, violență, toate în multiple forme, acestea sunt elementele care decorează structura cărții. În profunzime, urmează imediat să descriu ce m-a cucerit ireversibil.

Ce mi-a plăcut

La început mi-am zis că nu mi-ar fi plăcut cartea dacă era despre români. Am crezut că elementul inedit, faptul că totul se întâmplă în Japonia, o cultură atât de diferită de a noastră, este cel care face diferența. Până la finalul lecturii m-am lămurit că nu este așa: este vorba despre perspectiva din care a fost abordat subiectul adicției la tineri, cum este portretizat un astfel de stil de viață și care este scopul.

Sigur, elemente comune există: drogurile te fac nepăsător sau chiar agresiv cu cei din afara cercului tău; te fac să o iei puțin razna și să faci lucruri fără sens, care te mențin într-o spirală. Problema mea era că mă săturasem să citesc și să trăiesc laolaltă cu protagoniștii astfel de spirale nonsensice. Ei bine, Ryu Murakami le-a făcut să aibă sens și îndrăznesc să spun că le-a făcut chiar să pară frumoase.

Construcția din titlu apare chiar în ultimele pagini. Ryu ne spune că ar vrea să fie precum ciobul de sticlă pe care îl ținea în mână, care reflecta cerul dimineții; ar fi vrut să reflecte și el “albastrul nemărginit, aproape transparent”. Mi-a rămas chiar un citat în minte din carte, ceea ce rareori mi se întâmplă: “Cu sentimentul neliniștitor că nu e vocea mea, mi s-a făcut frică să mai vorbesc. (pg.170)”

Prin urmare, fiecare capitol mai lung sau mai scurt, fiecare scenă, mai amuzantă sau mai tragică, construiesc un tablou superb, înțesat cu toate trăirile umane posibile. Într-adevăr, mai puțină dragoste și mai multă dorință, mai puțină aliniere cu sinele și mai mult o depărtare din ce în ce mai mare față de centrul sinelui. Cert este că datorită lui Ryu Murakami am acum apetitul deschis și față de alți scriitori japonezi.

Nu îl ultimul rând, deși prima lună a anului a fost foarte haotică pentru mine, am parcurs cartea foarte repede, aproape cu sete după ce am trecut de prima jumătate. Este o experiență, este o călătorie. Nu începe și nu se termină undeva anume. Din fericire, nimeni nu dispare în mod misterios, precum în cărțile celuilalt Murakami, lăsându-ne cu ochii în soare. Ryu ne lasă cu ochii puțin înlăcrimați, căutând sensuri mai profunde în lumina noilor începuturi.

Concluzie

Dacă mai meditez puțin, s-ar putea ca Albastru nemărginit, aproape transparent să-și facă loc printre favoritele mele din toate timpurile. Aștept să mă las însă impresionată și de celelalte cărți ale sale, iar apoi cu siguranță una dintre ele va lua tronul. Dacă nu l-ai citit încă pe Ryu Murakami și nu ți-e frică să-ți dezlipești măcar mental tălpile de pământ, acest volum este un punct excelent de pornire!

Articolul Albastru nemărginit, aproape transparent | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Vacanța mea de revelion la Praga

Cred că postările mele despre vacanțe încep să devină texte umoristice, mai degrabă decât informative despre locațiile pe care le aleg. Cu bune, cu rele, am bifat și această destinație pe lista mea și vă invit să aflați mai multe în rândurile ce urmează.

Detalii tehnice Cum a fost transportul Cum a fost cazarea Ce am vizitatIllusion Art Museum PragueThe World of Banksy: An Immersive Experience in PragueCentral Gallery: Mucha, Dalí, WarholConcluzii despre PragaCum a fost de revelion în Praga?Cum a fost mâncarea?Concluzii despre pachetul turisticDe reținut Detalii tehnice

M-am hotărât foarte târziu că vreau să fac ceva special de ziua mea, pe 1 ianuarie, dar am avut noroc să mai prind un loc într-un grup turistic ce pleca la Praga pe 29 decembrie, cu întoarcere pe 3 ianuarie. Agenția prin care am plecat se numește Mediterana Tour, în colaborare cu Cocktail Holidays. Nu am optat pentru niciuna dintre cele trei excursii opționale puse la dispoziție, dar am plătit pentru cina de revelion și un spectacol cu muzică clasică ce a avut loc în seara de 2 ianuarie.

Îmi era groază să zbor cu avionul în timpul sărbătorilor de iarnă pentru că am văzut tot felul de întârzieri la știri. În afară de o coadă deosebit de lungă spre zona de securitate, nu am întâmpinat însă nicio neplăcere. Zborul cu Tarom a durat două ore, a plecat la timp și ne-a adus pe frumosul aeroport din Praga cu puțin înainte de ora prânzului; Cehia este cu o oră în urmă față de România.

Am plătit cu totul aproximativ 6000 de lei pentru această vacanță, cu taxa de single la cazare inclusă. În pachetul turistic intra și o scurtă călătorie cu autocarul de la aeroport la cazare, timp în care am vizitat Castelul Praga și centrul istoric cu târgul de Crăciun, și micul dejun în stil bufet – mult mai bogat decât cel oferit la Ibis în vacanța mea din Paris. Am avut un îndrumător de grup român, nu un ghid turistic, odată ajunși la cazare.

Cum a fost transportul

Nu sunt multe lucruri de spus despre transport, am mai zburat cu Taromul acum ceva timp, tot din Henri Coandă. A avut doar o mică întârziere la întoarcere, dar a recuperat timpul în aer. Am dormit pe parcursul ambelor călătorii cu avionul, așa că orele au trecut repede pentru mine.

În autocarul care ne-a dus la cazare, la Hotel Duo, am avut un ghid turistic localnic, care ne vorbea în engleză. Autocarul a fost suficient de spațios pentru grupul nostru de 25 de persoane și bine încălzit. La întoarcere, am avut parte de un autocar la fel de bine echipat, fără ghid turistic și cu un șofer român.

Bagajele de cală le-am recuperat imediat, spre deosebire de când m-am întors de la Paris și am stat cel puțin o oră după el. Aici începe partea ușor umoristică a acestei călătorii sprâncenate, deoarece am reușit să iau bagajul altcuiva din Henri Coandă, la întoarcere, fiindcă trollerul era identic cu al meu; partea bună este că am reușit să înapoiez celeilalte familii bagajul, însă al meu este încă în aeroport.

Cum a fost cazarea

După cum spuneam, am fost cazați timp de 5 nopți la Hotel Duo (4*), iar locația mi-a plăcut foarte mult. În cameră era cald, totul curat, room service și tot ce îți mai poți dori de la un hotel de patru stele. Era chiar foarte bine poziționat față de metrou (stația Strizkov), iar în jur se găseau supermarketuri cunoscute: Kaufland, Lidl, Penny. Joia, vinerea și sâmbăta ofereau muzică live la recepție, de asemenea de foarte bună calitate.

Unii oameni din grup au apelat la serviciile de masaj thailandez disponibile în incintă, mulți și-au petrecut serile la bar, cu bere pragheză la halbă foarte bună, în lounge-ul cu multe canapele confortabile. M-am bucurat și de existența tonomatelor cu dulciuri, apă și chiar înghețată, de terasa de exterior cu un vibe și priveliște foarte drăguță; pe scurt, dacă voiai să stai doar la hotel, fără să vizitezi nimic, ai fi avut tot ce era nevoie.

Ce am vizitat

M-am alipit la un grup de trei fete, relativ apropiate de vârstă cu mine, și am vizitat împreună câteva muzee din centrul Pragăi, printre care:

Illusion Art Museum Prague

Am fost dezamăgită de această experiență. Alte persoane din grup au vizitat un muzeu al iluziilor diferit, mult mai spectaculos. Singura parte bună a fost că m-am bucurat de reducerea de student, pe baza carnetului din România. Mi-a plăcut o singură încăpere, “camera copilului”, care se regăsește în fotografiile de mai sus.

The World of Banksy: An Immersive Experience in Prague

Acest muzeu se regăsește în top 3 muzee preferate pe care le-am vizitat vreodată, lângă Muzeul d’Orsay din Paris și Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa din București. Știam o parte din lucrările lui Bansky, eu și colegele mele din grup am descoperit “întâmplător” această locație intrând printr-un gang, în căutarea unui restaurant.

De la felul în care sunt expuse lucrările la atmosfera din interior, muzica, proiecțiile, totul a fost absolut sublim pentru mine. M-am gândit că ar fi locul ideal pentru dating, cu siguranță persoana care m-ar duce într-un astfel de loc pentru a admira fiecare perete în parte ar câștiga multe puncte bonus din partea mea.

Central Gallery: Mucha, Dalí, Warhol

Acest muzeu este construit pe trei etaje, fiecare pentru câte unul dintre cei trei artiști. Se află chiar în fața târgului de Crăciun și necesită cel puțin o oră și jumătate pentru a vizita totul. Etajul meu preferat a fost cel dedicat lui Dali. Pe Mucha l-am descoperit atunci, cu ilustrațiile sale specifice, iar despre Warhol știam câteva lucruri din filmul Factory Girl.

Nu cred că pot vorbi mai multe decât o pot face imaginile pe care le atașez aici. Deși nu a fost o experiență la fel de imersivă precum cea de la Bansky, cu siguranță nu regret această vizită.

Desigur, în afară de muzee, ne-am plimbat mult prin faimosul târg de Crăciun, unde am admirat ceasul la diferite ore ale zilei. Am mai fost și într-un mall numit Palladium, care nu m-a impresionat prea tare întrucât doar restaurantele erau diferite față de ce se găsește la noi; străzile cu magazine de lux, cartierul evreiesc și câteva restaurante, unul mai fancy ca altul. Și, bineînțeles, aici este de menționat și Municipal House (Obecní dům), unde am vizionat spectacolul special pregătit de Anul Nou.

Concluzii despre Praga

Eu nu știu unde și când să mă duc pentru a prinde o vreme mulțumitoare, cum nici măcar mie nu-mi mai este clar ce înseamnă “vreme mulțumitoare” pentru gusturile mele. Practic, aș avea nevoie să călătoresc în locuri unde este mereu început de septembrie, cu temperaturi între 15-20 de grade și un vânticel cald, ceea ce firește că nu s-a întâmplat de revelion la Praga.

Țâfnoasă cum sunt, pot spune că primele trei zile au fost de lux. Fără zăpadă, fără ploaie, doar cu un vânt atroce care șuiera în anumite locuri și momente ale zilei. În schimb, pe 2 ianuarie a plouat teribil, iar eu îmi dădusem jos gluga de la haină acasă, la Brașov, din considerente de neînțeles. Practic, m-am plimbat prin vânt și prin ploaie, ca să nu-mi petrec timpul în cameră precum în alte excursii de-ale mele, până ce m-am întors cu un fel de răceală care necesită multă odihnă.

Așadar, iată un alt element umoristic al pățaniilor mele de peste hotare, dar în niciun caz nu voi încheia această postare fără a menționa despre cina de revelion, care merită un subcapitol separat.

Cum a fost de revelion în Praga?

În pachetul turistic achiziționat existau următoarele două opțiuni: cina la hotelul unde am fost cazați, cu bufet și băuturi, sau cina pe un restaurant plutitor, Charles Bridge, pentru o sumă mai mică și cu două feluri de mâncare la alegere. Mi-am zis că vreau să împlinesc 26 de ani privind artificiile de pe un ponton – zis și făcut!

Împreună cu o familie de trei și încă un domn din grupul nostru am ajuns la opt seara la restaurantul cu pricina, pe 31 decembrie. Încă de când am fost așezați la masă, pe care ne așteptau câteva felii de pâine unse cu te miri ce, mi-am dat seama că nu am făcut cea mai strălucită alegere. Muzica venea de la o tabletă conectată la boxe, cu un playlist prestabilit. Chelnerii erau mult prea puțini pentru oamenii aflați acolo. Persoana care ne-a servit nu avea idee despre meniul nostru special, preplătit.

Nu știu cum a fost mâncarea, întrucât nu m-am putut atinge de ea. Mâncasem bine la Kolkovna Dock pe zi, o ruladă de porc incredibilă, și bine am făcut. Am consumat însă Prosecco pentru întreg anul. La miezul nopții, ora pragheză, am ieșit pe micul, foaaarte micul ponton pentru a ne bucura de artificii. Teoretic, din ce am înțeles, nu era voie să fie folosite din cauza atentatului; practic, la mine în Sânpetru, la țară, au fost mai spectaculoase anul trecut.

Ne-am chinuit după aceea, cinci persoane, să găsim un Uber înapoi spre hotel. Doi șoferi ne-au anulat cursa după ce am așteptat aproximativ o oră în stradă. Din fericire, metroul funcționa, așa că ne-am întors la hotel. Nu am mai stat mult și m-am dus la somn. Mi-am petrecut ziua de naștere în cameră, cu durerile de cap aferente și am plătit vreo 550 de coroane (110 de RON) pentru o pizza adusă prin room service. Partea asta nu o regret deloc.

Din ce am înțeles, nimeni nu a fost mulțumit de cum s-a petrecut în noaptea de revelion. O parte dintre cei care optaseră pentru a-l face la hotel și-au cerut banii înapoi, iar un grup format din două cupluri tinere, care plătiseră pentru alt boat party, a decis că nu merită să meargă și la after. Putem conchide, presupun, că praghezii nu se distrează mai bine decât românii în această noapte luminoasă.

Cum a fost mâncarea?

Mâncarea din restaurantele pragheze a fost cea mai bună pe care am mâncat-o în viața mea. Am reținut că poporul ceh este iubitor de carne de porc și de vită, preferatele mele. Dacă în Paris am mâncat o rață aproape crudă, din care m-am servit doar cu bucățelele de la exterior, în Praga, până și mușchiulețul de porc rozaliu la interior s-a topit în gură.

Se poate mânca bine la ei și cu bani puțini, însă eu am ales să mă lăfăi împreună cu alți membri ai grupului și să mănânc în restaurantele bine cotate de pe Google doar feluri de mâncare tradițională. Din fericire, nu-mi trebuie mai mult de o masă sățioasă pe zi de fel, iar de una singură, pentru un prânz cu supă, fel principal și un ceai, am plătit în jur de 80 de lei; și în România aș fi dispusă să plătesc atât de o masă dacă mi s-ar garanta că e la fel de gustoasă.

Concluzii despre pachetul turistic

În Paris nu mi-a plăcut experiența de grup fiindcă mai exista doar un singur cuplu relativ apropiat de mine ca vârstă. Media vârstei a fost mult mai scăzută în grupul de la Praga și am putut rezona cu mai multe persoane din diferite părți ale țării. De asemenea, chiar dacă au venit mai multe familii, acest grup mi s-a părut mult mai unit și friendly, ceea ce mă face să nu evit această experiență în viitor. 

Nu au existat probleme de ordin administrativ, însoțitorul nostru a creat un grup de WhatsApp unde erau făcute anunțurile importante, lucru pe care eu îl consider absolut necesar când vine vorba de grupuri. Am avut companie în permanență, ceea ce îmi și doream de altfel, pentru a contrasta cu felul în care îmi petrec cea mai mare parte din timp în general.

M-am simțit mult mai puțin constrânsă și nu a fost cazul să fiu grăbită. Singura neplăcere a fost când am ajuns și am făcut un detur de trei ore până la hotel, deși eu nu mai mâncasem de vreo 12. Părerea mea este că orice vizită sau prezentare turistică ar trebui să aibă loc după cazare și masă.

De reținut

Voi relua pe scurt ideile prezentate mai sus, pentru cei care iau în considerare petrecerea revelionului în Praga sau vizitarea acestei capitale în general:

Mijloacele de transport în comun sunt de vis! Extrem de curate, ajung la timp, e ușor să îți procuri bilet direct din tramvai sau prin carteluță de la gurile de metrou. Carteluța este utilizabilă pentru toate mijloacele de transport, are diferite limite de timp (30 de minute, 90 de minute, o zi etc.). Poți ajunge oriunde, rapid și fără bătăi de cap;Magazinele lor au fost deschise chiar și pe 31 decembrie, până seara. Nu știu dacă e așa în toate perioadele anului sau au profitat de turiști, dar aș putea spune că orașul este destul de viu, găsești mereu un loc de unde să îți cumperi ceva sau să mănânci bine;Praghezii vorbesc și nu vorbesc engleză; am reușit să mă înțeleg cu vânzătoarele din magazine sau șoferul de Uber, doar că ei tot în cehă răspundeau; ghidul nostru îi considera un popor arogant, eu nu am conversat suficient cât să îmi dau cu părerea. Aș spune că au fost overall friendly, dar în principal pentru că erau foarte tineri cei cu care am interacționat eu;Este nevoie să ai și ceva coroane la tine, nu peste tot primesc plăți cu cardul sau există riscul să te păcălească la schimbul valutar. Noi am avut euro și i-am schimbat la un ExChange cu rată bună, de 24 (orice ar însemna asta, am mers pe mâna ghidului local); de asemenea, la ei se folosesc foarte mult monedele, spre deosebire de România;Praga este un oraș extrem de curat, cu toate funcționalitățile moderne. Există multe semne de îndrumare, este practic imposibil să te pierzi, mai ales cu Google Maps în mână. În afară de o mică încăierare în trafic și o femeie care țipa și dădea cu pocnitoare la metrou, n-am văzut nimic care să mi se pară unsafe.

Prin urmare, a fost o vacanță cu peripeții, de la vremea nefastă la faptul că am ajuns acasă fără bagajul de cală; desigur, nu este nimeni vinovat pentru stările mele fizice sau sufletești, nu are nicio legătură cu agenția sau cu Praga în sine. În schimb, rămân supărată pentru serviciile oferite de Charles Bridge Restaurant, pe care nu-l pot recomanda vreodată pentru noaptea de revelion.

Orașul este superb, merită vizitat, în special datorită arhitecturii, curățeniei și a modului de deplasare foarte simplu. Nu știu cum ar arăta primăvara, pe mine priveliștea de pe Vltava m-a încântat, la fel și toate turnurile cu ceas și clădirile de tip castel. Pe de altă parte, să nu uităm niciodată că orice experiență este întotdeauna înfrumusețată sau urâțită în funcție de companioni.

În timp ce mă îndop cu Parasinus, mă gândesc că nu aș repeta prea curând nimic din ce am trăit în ultimele zile. Posibil ca perspectiva mea să se schimbe peste câteva luni; de aceea, las fotografiile făcute să vorbească.

Articolul Vacanța mea de revelion la Praga apare prima dată în Cristina Boncea .

Cărți noi de pe Vinted – partea I

În primul book haul din 2024, vreau să vă prezint cele 30+ cărți noi în biblioteca mea, toate achiziționate de pe Vinted. Încă de când această platformă și-a făcut apariția în România, a reprezentat un life și money saver pentru mine. Din moment ce mi-am eliberat biblioteca de probabil vreo sută de cărți, am decis că singurul lucru corect de făcut este să le înlocuiesc cu altele.

Ce cărți noi am în bibliotecăCărți de la editura Litera și Rao Cărți de la Polirom și editura ArtCărți de la editura Trei și HumanitasCărți de la edituri diverseCărți pentru copii și un roman graficConcluzieCe cărți noi am în bibliotecăCărți de la editura Litera și Rao

După cum știți deja, eu sunt extrem de pasionată de colecții. Există foarte puține cărți în biblioteca mea care să nu facă parte dintr-o colecție cunoscută la nivel național. Ei bine, acum mi s-a pus pata pe Litera Premium și aceste cărticele în format mic de la Rao.

În primul caz, am fost inspirată de una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile, anume, Când Dumnezeu era iepure. Mi-a plăcut foarte mult formatul acelei cărți, nu mai vorbesc de conținut, și dețineam deja Fugara de la Alice Munro. Am decis să completez colecția și cu alte cărți, ce au fost destul de greu de regăsit, întrucât este o serie publicată mai demult. Am citit descrierea fiecăreia, după care le-am vânat pe Vinted. M-am bucurat să găsesc un număr atât de mare din ele.

Celelalte două cărticele, de la Rao, ai descrieri foarte interesante, iar coperțile au ceva foarte atrăgător pentru mine, în special N.P. Par a fi lecturi scurte, ceea ce înseamnă că voi ajunge să le citesc în următoarele luni (sper). Deși în general nu sunt fana cărților în format mic, știu că măcar în cazul acestora nu mă voi lovi de un text mic și îmbâcsit, care transformă lectura într-o corvoadă. De asemenea, m-am gândit să le mai dau autorilor asiatici încă o șansă, după dezamăgirea cauzată de Haruki Murakami în repetate rânduri.

Cărți de la Polirom și editura Art

Polirom este una dintre editurile mele preferate și are un corp de bibliotecă dedicat în mod special. Am decis să cumpăr două cărți scrise de Bukowski, deși îmi cam încheiasem socoteala cu el. De duzină mi-a rămas în minte fiindcă avea un preț exorbitant într-un anticariat online și pare o raritate literară. Șuncă pe pâine am cumpărat-o în acest format pentru a-l înlocui pe cel mic, de buzunar.

În a doua parte a book haul-ului, după ce îmi vor ajunge toate cărțile, veți vedea că am achiziționat întreaga trilogie scrisă de Jon Kalman Stefansson. Sunt foarte curioasă în privința ei și sper să îmi fie pe plac. Mai jos avem cea de-a doua carte scrisă de Andrei Dosa pe care aș citit-o, după ce am terminat Ierbar în luna decembrie. Mi-a plăcut atât de tare acel roman încât nutresc speranțe similare și de la acesta.

În dreapta avem un reprezentant al colecției mele favorite de hardcovers, Cărți Cult featuring Alice Walker. Știu că este un roman foarte popular care a fost și ecranizat, dar eu nu am vrut să îmi distrug bucuria lecturii prin a citi sau memora ceva din descrierea lui. Există o șansă destul de mică să fie citit anul acesta, în funcție de ce porniri literare voi avea.

Cărți de la editura Trei și Humanitas

Primele din stânga fac parte din colecția Raftul Denisei. Zorba Grecul a fost cumpărată pentru a înlocui varianta de buzunar din colecția Biblioteca Polirom, în timp ce Generația X îmi completează colecția de cărți scrise de Douglas Coupland încă necitite.

Avem după aceea primele două cărți dintr-o serie scrisă de Yrsa Sigurdardottir, autoare ce obișnuia să se numere printre favoritele mele datorită unei alte serii pe care a scris-o, din care citisem vreo trei cărți. Povești erotice românești a fost cumpărată strict pentru textul Claudiei Golea, pe care abia aștept să-l parcurg.

În dreapta avem o carte despre care nu sunt sigură la ce editură a fost publicată, întrucât mai multe edituri au avut un rol în colecția Biblioteca pentru toți. Am remarcat cu stupoare că îmi lipsesc fix amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă de pe raft, așa că le-am achiziționat cu prima ocazie. Cunosc o parte din ele pentru că le-am ascultat pe casetă în copilărie.

Cărți de la edituri diverse

Am ales să pun aici și Universul într-un singur atom pentru că am gândit cele două cărți de la Dalai Lama împreună. Mă aștept să viu izbită de înțelepciune de la acest lider spiritual, iar cuvintele sale să își facă loc într-un mod foarte profund în mine. Ar fi prima noastră întâlnire. Știu despre mine că, oricum, dacă aș rezona cu vreo formă religioasă, cel mai probabil aceea ar fi budismul.

Am achiziționat de asemenea și o carte pe care mi-o doream extrem de tare încă de când s-a lansat în State și, anume, Mă bucur că mama a murit, autobiografia lui Jennette McCurdy. Va fi în mod sigur una dintre primele cărți pe care le voi citi anul acesta pentru că sunt extrem de curioasă în legătură cu această poveste sfâșietoare despre abuzul parental.

Portocaliul este noul negru arată superb în această ediție de la editura Narator. Eu aveam deja varianta în engleză, de care nu m-am atins însă în ultimii cinci ani de când am cumpărat-o. Mi-a plăcut foarte mult serialul, iar ediția în română este mult mai tentantă pentru mine.

Șoapte de nuc este o carte pe care am cumpărat-o pur și simplu pentru că pare că mi-ar plăcea. M-a atras coperta, după care am descoperit că este vorba despre un volum de povestiri. Nu am citit nimic de la acest autor, dar îmi doresc să-i ofer o șansă. De obicei, intuiția mă duce în direcția potrivită.

De la Silvina Ocampo am citit doar Cei care iubesc urăsc, o carte foarte simplă, cu nimic memorabil în conținut. Acest volum de povestiri sună însă interesant și mi-aș dori să îmi pot forma o părere concretă despre această celebră autoare de origine argentiniană.

Cărți pentru copii și un roman grafic

Noaptea pe plajă a fost o descoperire ce mi-a adus multă bucurie, iar recenzia ei poate fi găsită aici. V de la Vendetta este un roman grafic foarte popular și, din ce am văzut, în general costisitor. Eu însă l-am reperat la un preț foarte bun pe Vinted și iat-l în biblioteca mea! Nu am găsit încă un roman grafic de la Art care să nu-mi placă până în prezent, deci nu cred că aceasta va fi excepția.

Între cele două avem așa: un volum stufos cu poezii scrise de Shel Silverstein; nu mi-e foarte clar dacă este un poem în proză sau poezii separate. După aceea, urmează ceea ce cred că este primul volum din povestea lui Winnie Ursulețul; obișnuiam să cumpăr revista cu același nume în copilărie, aveam jucării de pluș cu personajele și îmi doresc să știu de unde a originat conceptul. După aceea, avem o ediție drăguță din Vrăjitorul din Oz; nu mi-a plăcut prea tare această poveste atunci când am citit-o, dar nu voiam să-mi lipsească tocmai acest clasic din bibliotecă.

Nu în ultimul rând, am reușit să obțin o ediție din Povestea fără sfârșit de Michael Ende. În mod specific, această variantă se vinde destul de scump, însă Vinted m-a ajutat și de această dată și a avut grijă de buzunarul meu. Nu sunt sigură că va fi chiar pe gustul meu, dar este o carte celebră, un must-read pentru tinerii cititori, așa că vreau să aflu și eu despre ce este vorba.

Concluzie

Iată-mă la finalul unui alt book haul povestit pe blog. Îmi face o reală plăcere să vorbesc pe larg despre fiecare nouă achiziție din bibliotecă și sper ca imaginile și scurtele explicații să vă inspire. Urmează să postez și continuarea de îndată ce Sameday finalizează livrarea tuturor cărților pe care le-am comandat… nu că șirul se va încheia vreodată.

Articolul Cărți noi de pe Vinted – partea I apare prima dată în Cristina Boncea .

Sjón – Vulpea albastră | Recenzie literară

De la mulți ani după lansare și faimă mondială, am citit și eu Vulpea albastră, a doua carte de la acest cunoscut autor islandez. Tot ce se spune este adevărat: lectura a fost o experiență desăvârșită pentru mine!

IntroducereDespre ce este vorbaFeedback emoționalConcluzieIntroducere

De la Sjón am mai citit Manasteinn, o carte scrisă într-un stil simpatic, dar care nu a avut un impact foarte mare asupra mea. În schimb, Vulpea albastră a fost o adevărată delectare de la primele și până la ultimele cuvinte. Am râs, m-am întristat, am contemplat diverse aspecte – pe scurt, am primit tot ce aveam nevoie pentru a oferi cărții un rating maxim și a o pune pe lista celor ce trebuie neapărat citite într-o viață.

Despre ce este vorba

Avem mai multe planuri narative, dar nu este atât de dificil să le deslușești. Povestea începea cu vânarea unei vulpi albastre, un animal rar, a cărui blană se vinde scump. După aceea, ne întoarcem în micul sătuc de munte din Islanda, unde aflăm despre Abba, bărbatul care a îngrijit-o și iubitul ei. Cuplul pe care îl formează cei doi este deosebit datorită condiției pe care cei doi o împărtășesc; nu am mai citit alte cărți în care să se vorbească despre sindromul Down. Nu este vorba nicidecum despre dragostea lor, ci despre destinele tragice care le-au fost făurite.

Un alt personaj de bază este pastorul din sat, un om care își impune limitele, dar nu știe să le respecte pe ale sale. El este cel care sfârșește prin a vâna vulpea albastră, ca ulterior să descopere că lucrurile stau de fapt invers. Cartea nu este atât de mult despre firul narativ, deși el există foarte clar, ci despre stările de spirit ale personajelor, felul în care au ajuns să fie conectate între ele și despre călătoria energiei în lume, aș spune. Genul în care se încadrează este clar realismul magic, însă categoric aș trece și umorul la subcategorii. Prin urmare, avem parte de o poveste cu de toate și de aceea consider că Vulpea albastră nu are neapărat un public țintă, fiind potrivită pentru orice gust.

Feedback emoțional

Nu poate fi vorba despre ce mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut la acest roman pentru că m-am îndrăgostit pur și simplu de el. Nu îi lipsește nimic, nu aș schimba nimic la felul în care Sjón ne-a spus această poveste. Poate partea mea preferată a fost cea dinspre final, cu vulpea. Nu înțeleg în profunzime simbolismul sau poate acest lucru nu este necesar, dar cu siguranță m-am vizualizat împreună cu personajele în fiecare paragraf parcurs; pentru mine, acest gen de implicare emoțională constantă este suficientă pentru a îndrăgi o carte.

De asemenea, faptul că povestea este împărțită în fragmente și capitole foarte scurte a fost pe gustul meu. De fiecare dată cărțile scrise astfel își găsesc un loc aparte în inima mea, tocmai ritmul sacadat și saltul de la o scenă la alta reușesc să îmi împlinească așteptările literare. Vulpea albastră este genul de poveste pe care aș închide-o într-un glob de cristal, pe care l-aș scutura de fiecare dată când vreau să îmi reamintesc despre magie. Nu cred că există ceva ce pot spune mai măgulitor de atât.

Concluzie

Dacă nu ai făcut-o încă, citește Vulpea albastră! Lasă-te cuprins de mister, trăiește momentul fără să încerci să anticipezi unde vrea să te ducă autorul. Este o poveste emoționantă bazată tocmai pe schimbul de emoții dintre tine și autor, în mod indirect. Este un joc frumos construit, un mini univers fascinant și categoric o lectură ce merită parcursă măcar o dată în viață.

Articolul Sjón – Vulpea albastră | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Elena Ferrante – Noaptea pe plajă | Recenzie

Această lectură îți va lua 10 minute din viață în schimbul unei delectări de durată. Mi-au plăcut enorm ilustrațiile realizate de Mara Cerri și mi-am confirmat încă o dată că Elena Ferrante este un fenomen literar al cărui nume va dăinui peste decenii.

Despre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieDespre ce este vorba

Povestea implică trei personaje de bază: păpușica Celina, motanul Minu și stăpâna lor, fetița Mati. Cum s-a întâmplat și cu păpușica din Fiica ascunsă, Celina este lăsată pe plajă, în voia hazardului. O poveste despre o jucărie pierdută pe care am citit-o de curând este și Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane. Îmi place foarte mult această tematică a regăsirii.

Noaptea pe plajă este o poveste foarte scurtă, susținută în mod extraordinar de ilustrații. O atașez aici chiar pe prima dintre ele, care mi-a dat de înțeles de la bun început că voi oferi un rating maxim lucrării. Mai mult decât atât, această primă ilustrație m-a inspirat instant pentru un posibil tatuaj viitor care îmbină sinele meu copil și dragostea înnăscută față de pisici.

Ce mi-a plăcut

Totul. În pofida dimensiunii reduse a poveștii în sine, cuvintele alese, mesajul, finalul, totul strigă “Elena Ferrante” și îmi menține aprinsă pasiunea față de această autoare. Dacă ar fi să fac un rezumat, să extrag ideea principală, aș spune că nu știi niciodată ce planuri are universul cu tine; când te-ai așezat confortabil într-un spațiu al vieții, situația este dată peste cap și urmează să fii uimit de întorsăturile care apar.

Cred că este vorba și despre speranță, încercarea neobosită de a-ți păstra sinele intact, astfel încât să poți transcende spre următoarea etapă a vieții. Mai mult decât atât, îmi vine în minte și vorba că “pentru a evolua, trebuie să renunți la fostul tău sine”. Este uimitor câte idei profunde pot fi extrase din câteva pagini, scrise atât de frumos de Ferrante. Cartea în sine este un tot unitar ce categoric merită parcurs – atât de către fanii autoarei, cât și de cei care țin cu dinții de propria lor magie interioară.

Concluzie

Recomand Noaptea pe plajă. Nu o deschide cu așteptări, ci lasă-te tras în universul creat de autoare. Privește imaginile în tandem cu fiecare paragraf. Dacă te lași în voia valului, se prea poate să fii și tu salvat de o ființă menită să te ducă acasă.

Articolul Elena Ferrante – Noaptea pe plajă | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Andrei Dosa – Ierbar | Recenzie literară

Am avut sentimente mixte față de această carte pe măsură ce o citeam. Nici chiar acum, când scriu recenzia, nu sunt sigură care va fi ratingul ei final. Cert este că Ierbar produce un efect puternic.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Povestea mea cu această carte este puțin mai lungă și cu tâlc. Inițial o cumpărasem de la cineva de pe Vinted, dar din nu mai știu ce motiv nu a putut să mi-o trimită. Mi-a rămas însă gândul la ea, la descrierea de pe spate. Peste mai multă vreme am regăsit-o pe aceeași platformă, iar de această dată am reușit să o achiziționez. Eu iau în seamă astfel de semne, de sentimente că ceva trebuie să vină spre mine. După ce am citit pagina de mulțumiri, ceva a făcut click în mintea mea and we’ve come full circle.

Despre ce este vorba

Nu aș ști să spun exact. Despre narator și grupul lui de prieteni. Despre visele pe care le-a lăsat în urmă și tripurile pe care încă le are. Despre un anume fel de a trăi viața, prin trial and error. Despre relația cu drogurile din perspectiva scărpinării acelui loc din creierul nostru care pe mulți dintre noi ne mănâncă foarte tare; vrem să simțim lucruri profunde, să înțelegem, să ne conectăm. Practic, nu există un fir narativ anume, ci fragmente dintr-o viață ce aparține multora.

Naratorul nostru și prietenii lui apropiați o duc bine cu banii, deci asta nu este o grijă. Se întâlnesc adesea în casa lui, alături de persoane străine care vin și pleacă după ce se servesc cu diverse substanțe. Naratorul nostru are și el propriile sale năzuințe, gânduri, întrebări și, mai ales, povești. Trăim totul prin perspectiva lui. Ce a însemnat să își dorească să devină asistent de regizor. Cum ar fi regizat el un film. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar cupla cu cea mai bună prietenă a lui. Totul experimentat printr-un nor de fum de marijuana, printr-un binoclu al cărui punct focal se tot schimbă.

Ce mi-a plăcut

Cel mai mult mi-au plăcut poveștile. Poveștile spuse de cei trei oameni veniți acasă la narator, care au fost nevoiți să ofere astfel de material în schimbul LSD-ului. Acolo m-am gândit “iată, chiar și când crezi că vocea ta narativă poate suna altfel datorită lucrurilor pe care le spui, este la fel de recognoscibilă”; un fel de “no matter where you go, there you are“. Mai ales povestea cu fata care ajunge să se spele pe față cu apa dintr-o baltă m-a uns pe suflet, a trezit ceva scântei în mine.

Apoi, partea mea preferată a fost chiar ultimul capitol, cu tripul pe acid din Dragonul Roșu. Nu am luat niciodată acid, dar regăsesc în jur doar motive pentru care asta să nu se schimbe. M-au trecut prin multe stări aceste ultime pagini: tristețe, fascinație, consternare, furie, bucurie. Mi s-a părut și vesel și trist. A închegat perfect povestea pe care ne-a spus-o Dosa.

Am râs puțin, puțin mai tare, la referința vizavi de acel bar underground din București unde mergi să tai fumul cu barda. Atmosfera descrisă, felul de oameni care se perindau pe acolo, tot acel haos mi-a fost familiar și m-a teleportat în timp. Faptul că un om poate reprezenta toate speranțele tale și nimicirea lor totodată este înfiorător, dar perfect real și se întâmplă des.

Ce nu mi-a plăcut

Pe parcursul lecturii m-am plâns în mintea mea că iar citesc despre droguri, despre depravare, despre viața asta văzută prin ochi roșii cu pupilele dilatate, în care nimic nu e prea clar, dar lucrurile sunt în general interesante. Mi-a rămas în minte o afirmație pe care am citit-o, cum că ar fi foarte ușor să îți refaci chimia creierului. Eu cred că tripurile cele mai grozave vin din viața în sine, fără substanțe.

Aici este strict conflictul meu interior, știam la ce să mă aștept când am ales să citesc o carte numită Ierbar. E doar un wishful thinking de tipul “autorul ăsta scrie atât de grozav, dar felul în care scrie îmi amintește de Cristina Nemerovschi”. Nu că Cristina nu ar fi la fel de grozavă, una din reginele literaturii contemporane, dar de ce, de ce, de ce trebuie să fie atâta mizerie la mijloc – în mijlocul unui univers literar de altfel extrem de frumos.

Concluzie

Simt că am citit despre viața unui om; îmi închipui că Andrei Dosa a apelat la același “truc” ca mine – împletirea realității exterioare cu cea interioară. Când a menționat de “foreshadowing” la final, m-am bucurat nespus. Am trăit același lucru. Numai faptul că a menționat asta a schimbat puțin felul în care mă raportez la carte.

Este clar că Ierbar m-a intrigat foarte tare, m-a implicat foarte tare într-o lume în care doar am călcat de câteva ori în această viață, ca o trișoare, care s-a întors mereu la pășunea ei cu flori. Prin urmare, nu am cum să fiu altfel decât recunoscătoare că am putut extrage atâtea teme de gândire dintr-un volum atât de scurt. Îmi place acest scriitor, e printre puținii români (maghiari? poate aici se face diferența) pe care i-aș citi în continuare.

Nu am decât să mă las învinsă, cu tot cu protestele mele, și să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului.

Articolul Andrei Dosa – Ierbar | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Sylvia Plath – Costumul Nici-nu-contează și alte povestiri | Recenzie

Am fost foarte încântată când am descoperit existența acestei cărți pe site-ul Cărturești și, prin urmare, am cumpărat-o instant. S-a dovedit a fi o lectură foarte scurtă și foarte plăcută, pe care sunt sigură că fanii autoarei o vor aprecia.

Despre ce este vorbaConcluzieDespre ce este vorba

Cartea conține trei scurte povestiri, dintre care ultima este în versuri foarte bine traduse din limba engleză de către Florin Bican. Nu am foarte multă experiență în ceea ce privește cărțile pentru copii, dar eu una nu am mai citit povești similare cu cele propuse de Sylvia pentru proprii ei micuți.

Prima poveste îl are drept protagonist pe mezinul unei familii cu șapte băieți care își dorește un costum. Cred că mesajul transmis poate fi rezumat sub forma “ce-i al tău e pus deoparte”; în funcție de perspectivă, sunt sigură că pot reieși mai multe idei din scurta poveste, însă mie mi-a plăcut felul în care a fost spusă.

A doua poveste este despre o bucătărie magică. Mesajul pe care l-am perceput eu este ceva în genul “nu judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra în copac”, în ideea în care fiecare lucru sau persoană are menirea ei pe lume.

Ultima poveste este de fapt o poezie despre tipurile de pat, cu rime perfecte și idei la care nu m-aș fi gândit niciodată. Doar o poetă extraordinară precum Sylvia Plath ar fi putut concepe așa ceva.

Ilustrațiile au transformat fiecare scriere în parte într-un deliciu.

Concluzie

Nu am foarte multe lucruri de spus în legătură cu această carte, în afară de faptul că merită parcursă. Mie mi-a oferit un sentiment de bucurie, sunt sigură că aș fi adorat-o chiar și în copilărie. Mai mult decât atât, acest frumos volum pus în balanță cu lucrurile descrise de Plath în Clopotul de sticlă creează o imagine completă, dureroasă și realistă asupra naturii umane. Salvează-ți copilul interior și vei reuși să trăiești, nu doar să supraviețuiești.

Articolul Sylvia Plath – Costumul Nici-nu-contează și alte povestiri | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .