Cristina Boncea's Blog, page 94

Ferma Animalelor, recenzie

Am terminat de citit această carte azi și sunt foarte dezamăgită de această variantă a cărții. Din câte am înțeles, îi lipsesc câteva capitole însă problema cea mai gravă este traducerea. Sunt sigură că volumul original este ceva mai stufos de 180 de pagini mici, cu textul mare cât pagina. Cu alte cuvinte, sunt mai mult ca sigură că această carte ar avea 4 stele dacă aș fi citit versiunea originală, în limba engleză (lucru pe care îl voi și face).

Povestea, așa cum este ea tradusă și trunchiată pare o foarte drăguță poveste de spus copiilor înainte de culcare. Înțelesul ei ascuns este comunismul; mie mi s-a părut a fi o replică pe înțelesul tuturor a cărții 1984. Acțiunea se petrece bineînțeles la o fermă iar protagonistele sunt animalele. Ele decid că oamenii nu le tratează corect și vor să se conducă singure. Fac acest lucru și reușesc să se organizeze însă sfârșitul este unul previzibil.

Aceste animale sunt foarte simpatice și diferite între ele, trăsăturile lor de caracter cât și modul de gândire fiind ilustrat prin acțiunile lor iar uneori, și prin anumite fraze pe care le tot repetă de-a lungul cărții, motto-uri după care își trăiesc viața. Antagonistul este reprezentat la început de toți oamenii însă începutul și sfârșitul cărții sunt complet opuse. Ador această povestioară. Ador ultima propoziție. După cum am mai spus, chiar înainte de a termina de citit 1984, vreau să citesc toate cărțile lui Orwell.

Totul se îmbină minunat, într-un mod logic și firesc. Chiar dacă e o carte cu animale vorbitoare și umanizate, realismul nu a plecat nicăieri. O recomand tuturor celor curioși în legătură cu sistemele de guvernare, celor care vor să citească o lectură ușor de parcurs dar nu la fel de ușor de explicat sau observat în viața reală și mai ales, o lectură importantă, un must-read!

Cu mare regret îi dau trei stele, datorită felului în care a fost concepută această ediție. Sunt sigură însă că originalul mă va face să-i dau un punctaj maxim.

Anunț! Lista de așteptare pentru exemplare gratuite…

ACEASTĂ OFERTĂ NU MAI ESTE VALABILĂ. LOCURILE DISPONIBILE AU FOST DEJA OCUPATE.

Urăsc să postez pe lângă subiectul blogului, dar e ceva important.

Dacă doriți să-mi citiți romanul de debut, vă pot oferi o copie semnată în schimbul unei recenzii – deci da, această ofertă se referă doar la persoanele care au un blog de cărți (de preferabil cu vechime). Dacă vreți să organizați un concurs pe blogul vostru, vă pot oferi un al doilea exemplar drept premiu.

Trimiteți-mi un e-mail la adresa cristina98b@yahoo.com cu adresa și blogul vostru iar eu mă voi asigura că primiți o copie a cărții. Vă pot oferi și o copie digitală, dacă doriți.

Las mai jos coperta și descrierea oficială:

Hyena, o adolescentă de aproape 14 ani, se întoarce acasă după o lungă perioadă de absență din mijlocul familiei. Este primită deopotrivă cu entuziasm și scepticism de către Becks, sora sa geamănă, care încearcă să reconecteze relația lor și să recupereze toți acei ani pierduți. Dar secretele mamei, ale tatălui vitreg și ale ambelor fete sunt amenințate să iasă la iveală odată cu sosirea straniului unchi din America. Citind această carte, ești obligat să lași deoparte toate clișeele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflecții și raportări față de viață – o foarte ciudată raportare, de altfel… Un roman ca o călătorie fascinantă și amețitoare, cu umor sumbru și, în același timp, o atentă celebrare a individualității extreme.

P.S. Pe site puteți citi și un fragment din carte.

 P.S. 2 Ca să mă revanșez, promit că postez foarte curând o nouă recenzie pe blog. Nu uitați să-mi verificați și canalul de Youtube, linkul se găsește în meniul blogului de mai sus.

1984, recenzie

Cred că asta e cea mai grea de scris recenzie pe care am scris-o vreodată, 1984 fiind o carte extraordinar de specială și SINGURA DE PÂNĂ ACUM pe care am simțit dorința de a o fi scris cu mâna mea. E o carte cu o poveste îngrozitoare, incredibil de asemănătoare cu cea a Lenei Constante din cartea ei, “Evadare tăcută”. Și seamănă oarecum și cu Procesul. Menționez că am citit versiunea în limba engleză.

Personajul principal și prin prisma căruia este văzută acțiunea este Winston Smith, care trăiește într-o lume distopică unde Oceania este sub controlul “The Party”, un singur partid cu idei totalitariste, mincinoase și tot ce e mai rău pe lume. Mult mai mult decât comunismul, scopurile sale fiind diferite și foarte bine explicate în carte (de fapt, în cartea lui Goldstein). Nu vreau să intru în prea multe detalii politice sau de funcționare a acestui unic partid, unde nici măcar nu există legi scrise dar totuși există un lucru numit Thought Police, iar oamenii sunt pedepsiți pentru simplu fapt de a avea un gând greșit cu privire la Big Brother și doctrinele Ingsoc. Trecutul nu există, el este alterat iar acesta este și jobul personajului principal, pentru a reveni la subiect – el trebuie să rescrie articole din ziarele vechi, pentru a dovedi că prezentul este egal cu viitorul (de exemplu, dacă Oceania este în prezent în război cu Asia de Est, niciodată nu a fost în război cu Eurasia). Cartea este structurată pe trei părți iar în prima parte, este prezentată viața de rutină a lui Winston, jobul său și activitățile desfășurate în afara acestuia. Una dintre aceste activități este complotarea împreună cu o colegă de serviciu, Julia – dar nu, povestea de dragoste dintre ei nu e ceva relevant pentru carte, căci dragostea în forma ei cea mai pură nu mai există cu adevărat, la fel cum niciun sentiment real nu mai există sub conducerea lui Big Brother. Partea a doua este dedicată mai mult legăturii dintre ei iar apoi povestea are o întorsătură tragică.

Există multe antiteze în roman dar acest proces este cunoscut sub numele de “doublethink”. Tot ce spune The Party este singura realitate căci, după cum explică O’Brien, realitatea este doar în mințile oamenilor iar dacă toți oamenii sunt forțați să vadă același lucru, atunci aceasta este realitatea. O’Brien este singurul personaj în care Winston are încredere și cu care își dorește în secret să comploteze împotriva conducerii și regulilor sale ilogice. Exemplul “2+2=5″ este deseori folosit pentru a arăta cât de suprem este controlul asupra oamenilor, faptul că aceștia cred orice vrea The Party ca ei să creadă. Există o așa zisă grupare ascunsă numită The Brotherhood care îi înmânează cartea lui Goldstein, lui Winston; O’Brien este persoana de contact iar Winston o implică și pe Julia. Cei doi se ascund într-un magazin de vechituri și se întâlnesc acolo în secret, de mai multe ori.

După cum spuneam, multe lucruri din această carte se potrivesc cu România comunistă descrisă de Lena Constante în cartea sa, și oricum, în introducerea cărții scrie că George Orwell s-a inspirat din comunismul rusesc și alte surse istorice reale însă, în orice caz, totul a fost dus la o foarte mare extremă, în care guvernul impropriu-zis știe fiecare gând al cetățenilor.

Tot ce pot spune despre final e că e unul la care mă așteptam, nici nu ar fi putut fi alt final decât acesta… Winston ajunge ca oamenii pe care i-a văzut o dată, înainte ca aceștia să fie uciși în mod public de The Party; le reface probabil ruta cu exactitate iar The Party dovedește încă o dată că e o forță invincibilă.

Opinia mea este că deși seamănă mult cu realitatea din trecutul țării noastre și al lumii, în general, nu cred că vom ajunge vreodată (din nou!) în această situație. Nu știu despre Anglia în anul 1984 dar sper că acesta este un sistem de care am scăpat pe veci.

Cartea îmi rămâne foarte dragă pentru partea a III-a, unde descrierile sunt foarte teribile, exacte, perfecte și realiste. Îmi place că Orwell a evitat de multe ori să descrie foarte amănunțit anumite situații în care alte personaje sunt puse, a tratat lucrurile oribile cu o oarecare ignoranță dar doar pentru că bănuiesc că ar fi fost prea multă… durere în carte. Când a fost vorba de Winston însă, Orwell nu a evitat nimic. Vreau să-i citesc și celelalte cărți, mai ales cele non-fictive. Recomand cartea asta tuturor celor interesați de doctrine, războaie și de ce nu, istorie.

Ce aș vrea să citesc…

Nu pot să cred că m-am lăsat monopolizată de media (aka bloggeri, youtuberi, etc) însă am ajuns să fiu foarte curioasă în legătură cu această trilogie. Coperțile sunt foarte drăguțe și din câte am înțeles, cărțile sunt super… Povești de dragoste contemporane, distractive. Toată lumea pare foarte încântată de aceste cărți (care au fost traduse și la noi, două dintre ele, însă nu arată la fel de cute…) așa că, se prea poate să ajung și eu să le citesc la un moment dat. Voi ce credeți? Ați citit?

Film vs. Carte – Fifty Shades #1

Vreau să încep prin a spune că mă bucur foarte tare că se vor face alte două filme după volumele 2 și 3 ale trilogiei. Așa, am și eu timp să le citesc până atunci…

În orice caz, filmul a respectat întocmai cartea. Singura nemulțumire pe care o am sunt chipurile protagoniștilor, mai exact, ale actorilor. Într-adevăr, Anastasia trebuia să fie o fată foarte slabă și ștearsă (în viziunea mea) dar în același timp, eu cred că și publicul trebuia să-și dea seama că e ceva sexy la ea, nu doar Domnul Grey. Am știut de la început că nu-mi place actorul care îl joacă pe Grey pentru că pur și simplu nu se potrivește cu imaginea din mintea mea; Grey trebuia să fie un bărbat MULT mai dark, începând cu faptul că ar fi trebuit să fie brunet și nu șaten și pur și simplu, ar fi trebuit să aibă o postură mai demnă, mai sobră, mai scary. Cred că eu l-aș fi văzut pe Benedict Cumberbatch fără accentul englezesc jucându-l pe domnul Grey (doar un exemplu, mulți oameni l-ar fi văzut pe Ed Westwick și nu mă pot opune acestei idei). Aceasta este însă o opinie pur bazată pe fizic și nu pe interpretarea celor doi actori care a fost totuși foarte bună.

În schimb, scenariul mi s-a părut foarte potrivit și am adorat soundtrack-ul! Mai ales remixul după melodia lui Beyonce, lucru (bănuiesc) adorat de toată lumea.

Nu știu exact cât a durat filmul dar acțiunea mi s-a părut grăbită, mi s-a părut că au aruncat multe detalii în aceeași scenă, foarte rapid. În orice caz, scenele de sex și Camera Roșie s-au întâmplat exact așa cum îmi imaginasem eu.

Opinia mea per total este una pozitivă, deși bineînțeles, cartea mi s-a părut mult mai bună decât filmul (având multe pagini și deci, mai mult timp pentru desfășurarea acțiunilor în mod firesc). Tot ce spun e că acum sunt și mai curioasă în legătură cu celelalte două volume și filme.

Voi ce părere aveți despre acest film?

Concurs de perspectivă!

Aceste două romane polițiste sunt premiile concursului. Ce trebuie să faceți pentru a le câștiga?

- urmăriți blogul (e-mail/butonul de “Follow”)

- răspundeți într-un comentariu mai jos la întrebarea “De ce credeți că autorii români nu sunt la fel de citiți ca cei străini și cum ar putea fi schimbat acest lucru?”

ATENȚIE! Acesta nu este un concurs cu tragere la sorți, ci va câștiga răspunsul cel mai bine argumentat. Data limită este 23 februarie. Succes!

Sceptrul blestemat, recenzie

Cartea asta a fost mai scurtă dar posibil și mai penibilă decât primele două. De ce citesc seria dacă nu îmi place? Pentru că îmi place SĂ o citesc dar nu și povestea lipsită de sens. Faptul că e o serie pentru copii nu are nicio relevanță din moment ce sunt alte cărți de același gen care îmi plac.

În orice caz, în cartea asta Tara devine pentru scurt timp împărăteasa Omois-ului și duce o luptă împotriva lui Magister pentru a o salva pe mătușa sa. Există câteva sub-ploturi foarte enervante pentru mine, dar în orice caz, aceasta este povestea de bază. Cartea se încheie într-un mod misterios dar nu, nu îmi doresc să citesc prea curând volumul 4, limita mea este de o carte Tara Duncan pe an.

Seria este una de aventură, în mare parte. Totul este pură fantezie iar creaturile prezentate încep de la vampiri și se termină la cine știe ce monștrii, în funcție de zonă.

Prietenii Tarei sunt enervanți iar mama sa este un personaj pur și simplu oribil, ilogic. Personajul meu preferat din carte este Snuffy, o mică creatură adorabilă care își găsește un sfârșit tragic.

Titlul cărții este dat de către obiectul malefic pe care Tara trebuie să-l distrugă sau să-l oprească, aflat în mâinile lui Magister. Motivele personajelor mi se par extrem de plictisitoare (de ex.: o supusă a lui Magister o atacă pe mama Tarei din gelozie). De asemenea, apare așa-zisa posibilă apartenență a personajului principal la antagonist, lucru care mi se pare atât clișeic cât și deosebit de stupid.

În orice caz, după cum spuneam, continui să citesc această serie (nu mai mult de o carte pe an!) pentru că îmi place ideea de a trăi într-o lume complet diferită, îmi place să urmăresc totuși aventurile extrem de stupide ale Tarei împreună cu prietenii ei… Tara e o protagonistă foarte ștearsă. Aceasta este până la urmă o carte cu și despre magicieni, dar nu se aseamănă foarte tare cu Harry Potter (e mai slabă iar amenințările mult mai ridicole). Practic, Tara și prietenii ei încearcă să salveze lumea, întreg universul și de aici ne putem da deja seama că seria e plictisitoare și clișeică.

O recomand iubitorilor de cărți pentru copii, de cărți de aventură și pline de magie.

De ce nu mi-aș lua un eReader…

Aș vrea să explic în această postare viziunea mea asupra eReaderelor de orice gen, în comparație cu cărțile fizice. Aș vrea să știu dacă voi sunteți de acord cu mine sau dacă aveți alte păreri…

În primul rând, nu aș utiliza un eReader pentru motivul că îmi place să am rafturi pline cu cărți pe care să le admir, care să se vadă frumos în spatele meu în timp ce filmez videoclipuri pentru Youtube. Deci da, aspectul vizual este un lucru important pentru mine.

În al doilea rând, un argument contra cărților fizice pe care l-am întâlnit foarte des este faptul că într-un loc public nu poți citi sau căra după tine mai multe cărți sau o carte mai groasă. Contr-argumentul meu pur subiectiv este faptul că eu nu citesc în locuri publice sau dacă o fac, volumele sunt oricum foarte subțiri, deci nu m-ar ajuta cu absolut nimic dacă aș avea un eReader din moment ce nu l-aș putea folosi (am nevoie de liniște absolută atunci când citesc).

Un alt motiv pentru care mie nu mi-ar fi de folos un eReader este faptul că pur și simplu nu mă încântă deloc ideea de a plăti același preț pe o copie digitală a unei cărți cât pe varianta fizică – am spus-o și am s-o repet, mi se pare absurd. Eu chiar vreau să strâng cât mai multe cărți, spațiul ocupat de acestea nu va fi niciodată o problemă și chiar m-aș simți bine despre mine însămi când mi-aș da seama că am reușit să citesc un anumit număr de cărți redat de obiectele din fața mea. Deci aceasta este o problemă de natură psihologică și din nou, foarte subiectivă, faptul că am nevoie de o reprezentare fizică a unui lucru care oricum se petrece doar în capul meu (activitatea cititului/acțiunea dintr-o carte).

Cineva spunea că dacă îți place să citești, nu contează în ce fel o faci dar, după cum spuneam înainte, pentru mine aspectul este un lucru foarte important și mă poticnesc și de un font mai nu-știu-cum sau de o spațiere prea mică între rândurile unei cărți, ca să nu mai menționez că am tipuri preferate de hârtie, etc. – DECI, nu știu exact cum e în cazul eReaderelor dar pentru mine afișarea textului este un lucru hotărâtor în cazul plăcerii sau vitezei cu care citesc o carte… Cred că dacă ar arăta pur și simplu ca un fișier .doc sau .pdf, nu aș putea parcurge o carte la fel de ușor, indiferent de natura ei.

În orice caz, voi folosiți eReadere? Care considerați că sunt avantajele acestuia?

Lansare!

Aceasta este coperta romanului meu de debut. Nu are încă o descriere oficială și nici o dată de publicare fixă dar cel mai probabil va apărea pe piață în martie.

Am vrut să menționez acest lucru pentru a sărbători cu cititorii mei și de ce nu, pentru a auzi părerea voastră despre copertă (pe care eu o ador, se potrivește foarte bine cu ce aveam eu în minte inițial) și despre ideea unui roman scris de mine, în general. În viitorul apropiat o să îmi deschid și un site oficial unde o să postez mai multe lucruri legate de roman dar până atunci, nu pot decât să mă bucur și să aștept…

Ce ziceți?

Comparație book blogging!

În această postare, aș vrea să vorbesc în general despre blogurile de cărți dar nu îmi permit decât să fac o comparație dintre blogul meu de acum și blogul meu de acum câțiva ani.

Blogul se numea Mistress Kat și era pe blogspot. Url-ul a fost “furat” de o persoană necunoscută, din motive la fel de necunoscute mie. Nu îmi amintesc cât timp am administrat acel blog sau numărul de followers însă știu că ajunsese destul de popular la un moment dat. Fusesem inspirată de alți book bloggeri din comunitatea românească și am decis să-mi încerc și eu norocul. Eram de asemenea la început cu lecturile așa că cel mai mult promovam cărțile fantasy, noile apariții din acea perioadă. Pot acum sesiza foarte multe greșeli mari pe care le-am făcut atunci cu blogul și le voi menționa fără să intru în detalii; acestea erau: promovarea cărților pe care nu le citeam sau de care nici nu auzisem, publicarea de interviuri cu diferiți autori la fel de irelevanți pentru mine, transformarea blogului într-un blog multi-funcțional, postând diferite articole de la personal până la review-uri de muzică și filme, organizarea concursurilor cu premii de diferite feluri dar neavând legătură cu cărțile, copierea descrierilor de pe alte site-uri și în principal, crearea blogului cu scopul de a obține o sponsorizare Leda. Se poate spune că activitatea blogului a încetat o dată cu anunțarea noilor bloguri sponsorizate de către editură, printre care al meu nu se numera. Diferența dintre acel blog și acesta este faptul că pe Our Book Palace nu postez decât ceea ce îmi place mie, cărți pe care le-am citit sau pe care chiar vreau să le citesc, faptul că postez doar articole 100% scrise de mine, cu ideile mele originale, având ca temă diferite dezbateri sau lucruri din lumea literară. Sunt foarte mândră de acest blog pentru că el reprezintă 100% activitatea mea ca cititoare și nimic altceva. Singurul motiv pentru care m-am decis să mă apuc din nou de book blogging a fost faptul că pur și simplu îmi doream să îmi pot exprima opiniile despre cărți și lectură în mod public și să comunic cu alți cititori pe diferite teme. Și sunt, de asemenea, foarte mândră de rezultat.

Numărul vizitatorilor și al celor care urmăresc blogul crește destul de repede, concursurile au din ce în ce mai mulți participanți, etc. Cel mai important lucru este faptul că îmi face plăcere, că nu este deloc o activitate stresantă pentru mine și faptul că o pot încadra în activitatea mea zilnică fără să altereze nimic, fără să mă simt obligată să postez, etc. Sper să reușesc să mențin acest blog cât se poate de mult, având în vedere că nu mai e mult și se face un an. Sper să reușesc să duc mai departe “tradițiile” sau în orice caz, bucuria administrării unui blog de cărți, un loc unde toți iubitorii de cărți se întâlnesc și contribuie la promovarea lecturii prin exemplu propriu.

Ca o concluzie a acestei postări, vreau să spun că încă apreciez foarte mult blogurile care sunt în blogosferă de mult timp și sunt încă active, cât și blogurile noi care ajută la același scop comun, promovarea pieței de carte în România. Respect cu adevărat blogurile și bloggerii care postează conținut propriu, care își continuă activitatea aducând idei și de ce nu, cărți noi, în sfera de lectură românească.

Sper ca această comunitate să crească constant și să fim din ce în ce mai mulți bloggeri dedicați lecturii.

Voi ce credeți? Cum trebuie să fie un blog de cărți și cum a evoluat blogosfera românească din acest domeniu în ultimii ani?