Cristina Boncea's Blog, page 87
June 4, 2015
În iad toate becurile sunt arse, recenzie
În iad toate becurile sunt arse by Dan Lungu
My rating: 3 of 5 stars
Cartea este o poveste de Crăciun, asta am gândit la început și cu această impresie am rămas întipărită în minte. Se manifestă pe două planuri timpul evocării și timpul evocat. Personajul principal este un bărbat poreclit Franzelă care își amintește de singura perioadă din viața lui când s-a simțit cu adevărat liber și anume, perioada liceului, când umbla cu gașca lui de atunci. Trebuie să recunosc că aceste flashback-uri ce urmează după fiecare capitol din timpul evocării m-au amuzat teribil și am adorat slangul românesc folosit în ele, cât și întâmplările propriu-zise. Fiecare membru al găștii avea o poreclă și principalele lor preocupări erau băutura și femeile. Protagonistul nostru s-a îndrăgostit atunci de soția lui de mai târziu, pe care însă nu o mai vede cu aceeași ochi.
El susține că a murit de cinci sau șase ori deja și că în viață mori de mai multe ori până la moartea finală. Sunt perfect de acord cu el, dacă interesează pe cineva.
Am spus la început că mi se pare o poveste de Crăciun fiindcă are în ea ceva din magia acestei sărbători, oferită de cadouri și copii. Bărbatul găsește singurul lucru pe care și l-a dorit dar nu l-a putut avea și profită de el pentru a-și spune povestea – scopul său inițial. Avem, așadar, un alcoolic fără speranță de vindecare, ce nu-și dorește decât să povestească cuiva peripețiile sale din tinerețe. Trebuie să recunosc că e a hell of a story și că eu personal aș sta să i le ascult.
Gașca lui de prieteni își ducea veacul într-un oraș mic, al cărui nume nu este specificat și niciunul dintre ei nu avea prea mulți bani. Da, am regăsit în această carte și o oarecare asemănare cu prima carte de la acest autor pe care am citit-o – Sunt o babă comunistă! – și anume, amprentele lăsate de regimul comunist, de la raționalizare și până la sistemul din învățământ.
Protagonistul nu este deloc un bărbat “care e reușit în viață”, un bărbat cu idealuri, singura sa dorință fiind libertatea de a fii cine este, fără îngrădiri. Needless to say că-și găsește veșnic această libertate în alcool, neținând cont de nimic din jur. Ceilalți îl privesc fie cu silă, fie cu milă sau amândouă, părând caraghios sau chiar nebun… soția se roagă pentru binefacerea sa însă el e prea pierdut în amintiri și în paradisul pierdut al tinereții.
Este un roman cu un limbaj vulgar dar nu și cu imagini vulgare, aș spune, deoarece nu prezintă violență sau abuz ci doar scene care sunt menită se provoace râsul sau, în cazul timpului evocării, orice emoție îi e stârnită cititorului atunci când vede un depravat sentimental cu suflet de copil.
Cu alte cuvinte, mi-a plăcut cartea… Povestea ei la timpul prezent și persoana a treia îl prezintă pe acest bărbat lăsându-se recrutat pentru misiunea de a fii Moș Crăciun pentru copiii cu probleme mintale ai unui centru de plasament, de către o româncă și un bărbat care vorbește o limbă ciudată – după cum spune și pe copertă.
V-o recomand cu căldură, este foarte savuroasă și distractivă, se citește repede dar este și revelatoare și ne face să ne punem întrebări… se pierde cu adevărat libertatea în tinerețe? Și cum o putem regăsi?
May 31, 2015
Film vs. carte – Bonjour Tristesse
Filmul a fost mult mai explicativ decât cartea, nu i-a urmat în tocmai cursul, lucru care îmi place foarte mult la filme. Actrița care a jucat-o pe Cecile a fost minunată, la fel ca și ceilalți actori, de altfel. Nu m-a plictisit nicio secundă, chiar dacă unele scene sunt alb-negru.
Replicile au fost fie schimbate, fie dezvoltate, astfel încât privitorul să înțeleagă mai bine care e situația din film. Îmi place că totul este privit ca un flash-back, cum este de altfel și în carte, doar că în film, prezentul apare de mult mai multe ori, chiar de la început. Filmul debutează așadar cu Cecile care ajunge acasă și se pregătește pentru a ieși cu tatăl ei în oraș. Asta se întâmplă cu o vară după evenimentul tragic din vacanță. Există și o melodie, Bonjour Tristesse în cadrul filmului, și aceasta este și coloana sonoră de încheiere, care ne-o prezintă pe Cecile în lacrimi.
Vila de pe plajă este exact cum mi-am imaginat-o și deci, peisajul este superb. Din punctul meu de vedere, filmul a fost foarte bine realizat și cred că ar putea concura cu filmele făcute în anii ’90. Singurul defect pe care i-l pot găsi este faptul că personajele vorbesc limba engleză, fiind adăugate câteva franțuzisme, cu toate că întreaga acțiune se petrece în Franța. Dacă actorii ar fi vorbit limba franceză pe parcursul filmului, cu siguranță asta ar fi conferit un aer și mai apropiată de era noir.
Elsa este încântătoare și mă bucur că s-a pus cu adevărat accent pe arsurile ei solare, pe pielea ei roșie care mai apoi, este cu adevărat bronzată. Mi-ar fi plăcut ca Anne să fie mai cinică sau sarcastică, de asemenea. Deși în carte povestea ne este prezentată cu o oarecare maturitate și detașare, în film vedem foarte bine că Cecile se poartă ca o adolescentă, că e impulsivă și vulcanică.
Recomand acest film care are doar o oră și jumătate. Este o reprezentare vizuală minunată a cărții, dar nu pot spune cu adevărat că o surclasează deoarece, în viziunea mea, Cecile trăia într-o societate mai modernă… Dacă s-ar face un remake după Bonjour Tristesse, cu siguranță ar fi printre filmele mele preferate.
P.S. Asta nu demonstrează decât faptul că povestea este foarte actuală și s-ar putea încadra perfect în modernitatea anului 2015.
Bonjour Tristesse, recenzie
Bonjour Tristesse by Françoise Sagan
My rating: 3 of 5 stars
O carte ce poate fi ușor comparată cu Lolita, fiind o versiunea din perspectiva feminină, aproape la fel de dramatică și plină de o grămadă de elemente bolnăvicioase, vanitate și gelozie. Aș putea de asemenea să o compar cu seria Gossip Girl, cartea Mincinoșii de E. Lockhart și multe altele a căror acțiune are loc într-un cadru din înalta societate iar personajele sunt obsedate de banii lor.
Cecile e o tânără de șaptesprezece ani, orfană de mamă, care pleacă împreună cu tatăl său într-o vacanță. Amândoi duc vieți pline de alcool și aventuri amoroase dar toate acestea îi convin Ceciliei, neputând să-și imagineze o altfel de viață. Intriga este marcată de apariția Annei, o prietenă a mamei sale. Deși tatăl său, Raymond, era pe atunci cuplat cu Elsa, el o cheamă și pe Anna în vila lor închiriată de pe malul mării. Anne este diferită de toate femeile din viața lui de până atunci, fiind inteligentă, frumoasă și foarte responsabilă. Cei doi își propun să se căsătorească iar Anne își ia în serios rolul de mamă vitregă a Ceciliei, încercând să o îndepărteze de stilul ei de viață dezordonat. Folosindu-se de existența lui Cyril, un bărbat cu aproape zece ani mai mare decât ea care îi este și partener în timpul vacanței lor, Cecilia își plănuiește răzbunarea. Cele cinci personaje sunt în continuu contact iar finalul este teribil dar și foarte clișeic, din punctul meu de vedere.
Cecilia încearcă să înțeleagă ce e cu adevărat iubirea luând drept model relația tatălui său cu Anne. Ea recunoaște de foarte multe ori că urăște introspecția, că nu-i place să gândească, că se urăște pe sine și ăsta e un simplu fapt. Este varianta feminină a lui Holden Caulfield, dar spre diferență de acesta, ea nu caută nimic, nu încearcă să schimbe nimic – ci doar să trăiască la nesfârșit în lumea ei fără probleme, fără sentimente prea profunde, în paradisul ei interior. Deși rezonez la perfecție cu un stil de viață hedonist, mi-e imposibil să nu văd stările depresive din condiția Ceciliei și să cred cu adevărat că ea e fericită – nu după ce Anne i-a răstălmăcit fiecare cuvânt și i-a dat în vileag fiecare acțiune ce intenționa a fii discretă. Deși ultimele ei cuvinte spun altceva, eu cred că Anne îi înțelege de la bun început planul Ceciliei.
Cecile și tatăl său Raymond formează un duo perfect, amândoi ținându-se cu ghearele de tinerețea lor și încercând să evite viața. Întreaga atmosferă este una foarte tristă, însă Bonjour Tristesse e o lectură perfectă pentru vară, plajă și soare.
Recomand această carte tuturor sufletelor pierdute, celor care cred în puterea tinereții, care se găsesc sau se regăsesc în adolescență, materialiștilor și iubitorilor de “păcate”. Genul acesta de carte va fi mereu plăcerea mea vinovată și mă voi regăsi mereu în această lume. Acum mă aflu în punctul în care vreau să citesc tot ce a scris Francoise vreodată pentru că Bonjour Tristesse m-a intrigat cu adevărat. Sunt curioasă referitor la stilul ei dar și cu privire la ce alt gen de poveste a mai scris.
May 30, 2015
Echilibru…
Cred că aceasta este o întrebare bună și anume, cum păstrăm echilibrul în lecturile noastre? Pe de-o parte, trebuie (și vrem!) să citim cărți care au fost publicate de-a lungul a 2000 și ceva de ani și pe de altă parte, suntem mereu atacați de noile apariții și nu vrem să rămânem în urmă. Eu cred că acest echilibru este important, iar pentru un cititor înrăit este musai să citească din ambele categorii.
Eu, personal, am mai menționat și înainte faptul că prefer să nu citesc foarte multe apariții recente însă anul ăsta am primit o sponsorizare de la editura Trei și am fost nevoită să revin la genul YA/Fantasy, printre altele. Nu e neapărat ceva negativ, chiar dacă nu e genul meu preferat. De asemenea, e stresant să faci parte dintr-o comunitate de cititori (booktube, de exemplu) și să-i vezi citind diferite cărți recente de care tu să nu fi auzit.
Prioritate vor avea mereu pentru mine lecturile (mai vechi) pe care le aleg eu, pentru că mi se par a fi pe gustul meu – în fața celor noi pe care le citesc doar din curiozitate și pentru a avea un subiect comun cu alți cititori. De pildă, în România din ce în ce mai mulți oameni își publică romanele (de debut sau nu) și chiar aș vrea să citesc cât mai multe dintre acestea pentru că vreau să susțin piața românească de carte dar efectiv… nu știu unde să le mai includ și pe acelea! (dar asta nu înseamnă că nu-mi voi face timp la un moment dat).
Lunar, de obicei, citesc o combinație între cele două – publicații noi și vechi, deseori chiar clasici. Mi-e tare teamă să nu alunec în vreuna dintre extreme.
Voi cum mențineți acest echilibru?
May 29, 2015
Being Conchita, recenzie
Being Conchita – We Are Unstoppable by Conchita Wurst
My rating: 3 of 5 stars
Mă bucur că am citit această carte însă nu am aflat incredibil de multe informații despre Conchita, regina Europei. Povestea ei este una foarte des întâlnită. Tom Neuwirth a crescut într-un oraș mic din Austria și a fost bullied până ce a plecat într-un alt oraș pentru a urma cursurile unei școli de fashion. Părinții lui aveau un restaurant și l-au susținut cu bani, apoi Tom a hotărât să urmeze o carieră muzicală și s-a înscris într-un concurs muzical difuzat la TV. A câștigat ceva faimă, s-a declarat homosexual, a fost introdus cu forța în trupa jetzt anders! după care și-a întâlnit producătorul și a devenit Conchita Wurst. Peste ceva timp, s-a decis pur și simplu să participe la Eurovision și a câștigat. Niciun spoiler aici.
Conchita se declară ca fiind cântăreață și activist politic iar albumul ei de debut tocmai a ieșit pe piață, deși în carte ne este vorbit doar despre primele single-uri. O susțin în continuare și perpetuez transmiterea mesajului ei legat de egalitate, toleranță și acceptare, însă Tom ca și persoană nu mă încântă în mod deosebit și cel puțin în această carte, nu am reușit să descopăr un lucru care să-l facă unic. Conchita este un personaj extrem de frumos și voi continua să-i urmăresc activitatea, să-i ascult muzica și să încerc să învăț ce pot din cunoștințele ei. Încă mă bate gândul să cumpăr cartea în germană, căci sunt aproape convinsă că aș înțelege limbajul.
Această recenzie este foarte scurtă, la fel ca și cartea Conchitei. Recomand cartea celor care, la fel ca și mine, au susținut-o anul trecut la Eurovision și vor o privire din interior legată de această experiență. De asemenea, în carte se găsesc și multe referințe la comunitatea LGBT+ și anumite nume mari din fashion industry – pentru cei interesați. Pot spune doar că m-a dezamăgit conținutul foarte vag al acestei auto-biografii, de la care aveam așteptări mult mai mari.
May 28, 2015
Câștigător concurs bookbox#2!
RaffleCopter m-a ajutat să aleg un câștigător random. Felicitări și mulțumesc tuturor pentru participare!
May 25, 2015
Dear Dad: Letters from an Adult Child, recenzie
Dear Dad: Letters from an Adult Child by Louie Anderson
My rating: 4 of 5 stars
Îl știu pe Louie din desen și am făcut treptat pași spre a afla mai multe despre el. Am început să mă uit din nou la episoadele dublate în română, apoi am mers la Comic Con special pentru a-i întâlni pe doi dintre oamenii care au dublat vocile în limba română, am căutat materialele de comedie ale lui Louie și în final, i-am cumpărat cele trei cărți de care sunt foarte mândră. Aceasta este prima carte publicată și ne oferă o imagine de ansamblu a familiei sale, formată din unsprezece copii și cei doi părinți – dintre care tatăl lui, Louie William Anderson, care a fost alcoolic. Familia Anderson era o familie foarte săracă și mulți dintre copii au ajuns prost în viață. Există multe lucruri care se potrivesc cu desenul animat însă Louie are în această carte un singur capitol în care vorbește despre un show tv, ce se află doar sub formă de proiect; probabil vom afla mai multe despre el în viitoarele două cărți publicate până în prezent.
Louie a renunțat la școală prin clasa a 11-a din cauza orei de sport dar apoi s-a hotărât să-și termine liceul (și a reușit). Nu știa ce să facă cu viața lui – a început să vândă lucruri furate, apoi să lucreze într-un centru de plasament pentru copii proveniți din familii în care cel puțin unul dintre părinți era abuziv. Mergând la o noapte de stand-up comedy, Louie a fost sigur că asta vrea să facă și el și așa începe cariera sa, ce i-a adus faima mondială.
Cartea este prezentată sub formă de scrisori pe care Louie le scrie, desigur, tatălui său. Louie încearcă să înțeleagă ce l-a făcut pe tatăl său să devină alcoolic și să se poarte așa, dacă l-a iubit vreodată și cine a fost el de fapt… Aflăm că Louie W. Anderson a făcut parte dintr-o trupă, că a mai fost căsătorit înainte de Ora cu o altă femeie, că a fost adoptat de niște părinți alcoolici de care mai târziu a trebuit să fugă. Astfel, Louie află că are mai multe în comun cu tatăl său decât credea. Cartea este o retrospectivă, bineînțeles, iar finalul său nu este deloc o mare surpriză pentru cititor. Ultima parte a cărții este alcătuită din scrisorile pe care fanii i le-au scris lui Louie după ce au citit partea iar câteva dintre confesiunile lor sunt cu adevărat tulburătoare, însă mă bucur că am putut citi despre atâtea realități înfricoșătoare pe care le pot folosi pentru auto-cunoaștere dar și pentru compătimirea altor oameni din jurul meu care pot trece prin situații asemănătoare.
Sunt convinsă că sunt mulți oameni care nu se pot deloc conecta cu mesajul cărții și nu-i pot înțelege sentimentele lui Louie, privitor la greutatea sa (folosind mâncarea în același scop în care tatăl său folosea băutura, ca pe o escapadă) și la greutățile pe care le-a întâmpinat pe întreg parcursul vieții datorită copilăriei sale. Deși nu mă regăsesc cu exactitate în povestea sa de viață, pot spune că îl înțeleg și că mă bucur că am citit această carte și am aflat mai multe despre un om pe care îl vedeam până acum doar ca pe un personaj din desene. Cu siguranță nu-l voi mai putea urmări cu aceeași ochi de acum înainte, știind de fapt care este crudul adevăr referitor la comportamentul tatălui său și traiului de viață.
Recomand cartea aceasta non-fictivă tuturor celor care au urmărit desenul “Viața cu Louie” în copilărie și vor să afle mai multe despre persoana pe care s-a bazat. Veți descoperi o poveste foarte tristă, o călătorie de auto-cunoaștere și de depășire a durerii pricinuite de un părinte abuziv și o societate plină de prejudecăți.
Desenul din covor – colecție editura ART!
Am descoperit recent această colecție aparținând editurii Art și mi s-a părut că are un concept foarte interesant. Referitor la titlul colecției, în descriere spune:
Relaţia pe care ea o sugerează între existenţă şi destin, între hazard şi ordine, între libertate şi necesitate constituie însă miezul problematic al mai tuturor romanelor modernităţii şi postmodernităţii. – Citiți continuarea pe: http://www.editura-art.ro/colectie/desenul-din-covor#sthash.Myty9d0E.dpuf
Am o singură carte din această colecție, cumpărată de la un anticariat. Cartea se numește Păienjenel și arată așa:
Am cumpărat-o pentru că descrierea de pe spate mi s-a părut interesantă dar acum am descoperit că și celelalte titluri din colecție (în total 35) par cel puțin la fel de interesante – iar copertele arată super bine!
Abia aștept să o citesc pe aceasta și apoi să încerc să fac rost de alte titluri din colecție. Voi ați auzit de ea? Ce spuneți?
May 21, 2015
Dracula, recenzie
My rating: 3 of 5 stars
Nici acum, după ce în sfârșit am terminat-o, nu știu ce să spun. Afterword-ul m-a amuzat teribil dar a fost și ca o recapitulare care m-a făcut să realizez că, deși cartea este scrisă într-un mod oribil (și vechi), povestea ei este una foarte cool, de fapt. Așa că ratingul ar fi undeva pe la 3+ stele, dar hai mai întâi să vă spun ce se petrece în ea…
Există vreo cinci personaje principale masculine, plus două feminine – mai mult sau mai puțin principale… și un antagonist, chiar Dracula.
Personajele principale sunt așa: Jonathan Harker, care este chemat de Dracula chiar în castelul lui din Transilvania la începutul romanului, trei bărbați care vin la pachet – John, Quincey și Arthur… care o pețesc în aceeași zi (ca să vezi!) pe Lucy Westenra dar ea îl alege pe cel din urmă. După aceștia, mai este și Val Helsing, doctorul din Amsterdam care întregește trupa. Și desigur, Mina Harker – soția lui Jonathan, pe care o îndrăgesc toți. Cartea are foarte multe minusuri, după părerea mea…
Trebuie să spun că mor câțiva oameni. Că Dracula e foarte nașpa. Că niciunul dintre personaje n-are o personalitate, ci doar basic human instincts. M-a plictisit până la măduvă, nu doar cu stilul de scriere ci și cu descrierile inutile… Faptul că aproape fiecare personaj are un jurnal propriu – ce coincidență! Că toți acești cinci bărbați ajung să o îndrăgească pe draga de Mina, într-atât cât să-și dea viața pentru ea… “no gangbang”.
Mai e un personaj, căci John e șeful unui spital de nebuni, iar acest personaj se numește Renfield și pare un psihopat oarecare.
Totul e foarte șters în cartea asta iar până și părțile care sunt cât de cât animate sunt foarte plictisitoare. Finalul e dezgustător și cel mai clișeic lucru din lume (…happily ever after). Ca să nu mai spun că n-am găsit nimic horror la ea.
Dar, pe de altă parte, sunt și niște elemente care au făcut-o să fie citibilă…
unele pasaje amuzante, replici dubioase și perverse, unele momente din “cultura românească” prezentate în carte. Probabil ideea în sine, care acum a devenit ceva obișnuit dar pe atunci, caracteristicile unui vampir probabil că nu erau așa de bine fixate în mintea oamenilor. A durat mult prea mult, atât lectura, cât și povestea ei. Sincer, nu recomand cartea asta, cel puțin nu în engleză mai întâi. N-are nicio intrigă. Sunt câțiva oameni adunați împreună pentru a salva lumea. Niciun sentiment. Doar o poveste. Voi decideți dacă vreți să aflați una dintre poveștile care a consacrat țara noastră prin literatură…
Eu trebuie să recunosc că am găsit-o uneori ofensivă, pe partea de perspectivă feminină, un dezechilibru între sexe mai mare decât în literatura modernă, susținut de ambele părți din păcate. După cum spuneam, personajele se folosesc de jurnale pentru a-și expune perspectivele – fiecare dintre ele. Se întâmplă mai multe lucruri concomitent. Un roman foarte greoi. Nu cred că-l voi mai reciti vreodată.
May 20, 2015
Hardcover vs. Paperback!
Acum că m-am lămurit mai bine care-i faza cu aceste două ediții de cărți, cred că îmi pot exprima în sfârșit, cu adevărat opinia. Reeditarea unei cărți într-unul dintre formatele de mai sus este strict făcută pentru aspect iar în România nu se prea practică, din câte am observat. Hardcover-urile sunt mai scumpe de produs și bineînțeles, și de cumpărat – deci bănuiesc că asta e cauza. Dacă piața de carte (so și numărul cititorilor din România!) ar crește, sunt convinsă că această tactică de marketing se va aplica și la noi în următorii ani… dar cel mai probabil vor fi decenii. Ideea este că pentru un colecționar de cărți copertele contează foarte mult. Eu personal recunosc că aș cumpăra mai multe ediții ale aceleiași cărți strict pentru copertă.
Acum, pe care le prefer? Cele hardcover sau cele paperback? Mai sunt și alte tipuri de coperte, însă bătălia principală se dă între acestea două. Fiecare are avantajele și dezavantajele sale…
Pornind de la mărime, hardcover-urile mereu vor ocupa mai mult spațiu în bibliotecă, fiind mai groase. Acest lucru nu este neapărat un dezavantaj; în prezent, în biblioteca mea se găsesc ambele variante de cărți.
Recunosc că am o boală care nu ține neapărat de acest topic… îmi plac supracopertele! Fie că sunt așezate peste ediții hardcover sau paperback. De exemplu, cărțile de la editura Trei mi se par perfecte din toate punctele de vedere (tip de copertă, design-ul copertei, fontul textului și paginația, etc.). Dar să revenim…
Eu aș opta în mare parte pentru paperback-uri pentru că sincer, ca și aspect, îmi plac mai mult. Plus prețul și greutatea lor reduse (poți să le cari în geantă), faptul că unele coperte paperback sunt mai rezistente în timp decât cele hardcover… se găsesc mai ușor și parcă se și citesc mai ușor, datorită cotorului maleabil…
De ce m-am mai obosit să fac acest post o dezbatere? Mi-era clar că dintotdeauna am preferat paperback-urile. Dar voi? Voi ce preferați și de ce?
