Cristina Boncea's Blog, page 91

Ochiul lui Nefertiti, recenzie

Sunt foarte speechless. Am știut de la început, de când am văzut copertele trilogiei ăsteia! Am știut că o s-o iubesc. Nu primește destul credit sau cel puțin, nu după cunoștințele mele. De ce nu s-a făcut deja o telenovelă după trilogia asta? Și partea și mai bună e că… am citit doar prima carte, ce-i drept, destul de greu… dar povestea continuă în următoarele două volume!

Acum, încetând cu încântarea, povestea stă în felul următor: personajele principale sunt membrii familiei regale din Egiptul Antic (vorbim de anii 1300 î. Hr) și anume (cu numele lor greu de redat în scris) – cele șase surori, viitoarele prințese regale dintre care cea mai importantă este prima, din punct de vedere cronologic – Meritaton. După ea urmează Semenkhere, viitor rege și soț al ei.

Regele și regina au fost uciși cu otravă pentru că poporul era nemulțumit, dar asta nu înseamnă că nemulțumirile se opresc, când fratele vitreg al fostului rege vine la putere. El încearcă să le facă pe plac armatei cât și clerului, încearcă să ia în considerare sfaturile tuturor și să fie un conducător bun dar realizează prea târziu că monarhul este doar un pion, o marionetă și că de fapt puterea stă în popor.

Nu pot exprima în cuvinte cât de complexă este această carte și cât de perfect sunt exprimate aceste idei, venite pe parcurs, ale tânărului rege. Vedem lupta sa interioară de la începutul domniei și până la sfârșit, o domnie scurtă cu un final foarte trist (pe care mi l-am spoiluit singură citind datele biografice de la sfârșit). Pentru a nu distruge în întregime savoarea cărții, voi spune doar că trei dintre oamenii apropiați de rege și regină sunt îmbiați, dacă nu chiar mituiți de diverși străini pentru a-și trăda stăpânii iar unul dintre aceștia clachează. Finalul însă nu coincide și cu sfârșitul domniei, căci Meritaton și tatăl copilului ei reușesc să fugă, luându-ne cu ei spre ceea ce sper eu că o să fie continuarea din romanul al doilea.

Mi-a plăcut în mod deosebit mențiunea constantă a faptului că Semenkhere preferă bărbații și relația pe care acesta o are cu medicul său.

A doua fiică regală, Marketaton, este și ea un personaj demn de atenție, foarte interesant, plin de ură, la fel ca și bunicul ei care își atinge scopul final, deși n-aș fi crezut că e posibil.

Intrigile din carte, toate tablourile descrise, căci sunt foarte multe care ne ilustrează viața din Akhetaton și Theba… descrierea mâncărurilor familiei regale și a suitei sale, a legăturilor dintre membrii clerului cât și intențiile altor apropiați ai Curții… și când te gândești că în final, totul se bazează doar pe slăbiciunile umane (comparația dintre zei și oameni e un lucru constant în carte), pe gelozie și vanitate, pe manipulare. În asta constă puterea și lupta pentru supraviețuire.

Este o lume întreagă care a existat cu adevărat, într-un mod similar cu prezentarea din carte. Asta e ceea ce întregește perfecțiunea sa. Nici nu avea cum să nu fie ceva realist. Și sunt etern recunoscătoare pentru notele biografice de la sfârșit.

Recomand cartea celor curioși în legătură cu natura umană, în toate sensurile ei – istorie, minte și trup, iubitorilor de dramă și intrigi, care caută pasiune și înțelesuri filosofice profunde, inspirate din viețile simple ale oamenilor din antichitate. Fiecare dintre cele 500 de pagini merită citită cu atenție, căci tema cărții reușește să fie încă perfect aplicabilă lumii noastre și oferă o mai bună înțelegere a conducerii sale.

Cărți de duzină vs. cărți unice

Ce face o carte să fie “de duzină”? Dar unică?

Uneori mă deranjează când aud oameni spunând despre niște cărți pe care eu le consideram ca făcând parte din a doua categorie de mai sus, opusul. Cu alte cuvinte, aș vrea să dezbat puțin ce înseamnă una și cealaltă pentru mine.

O carte de duzină este una care împarte același subiect cu multe altele, și nu numai atât. Împarte deseori și același gen de poveste, bazat pe aceeași structură, poate aceeași miză chiar. Ideile mai multor cărți din acest gen sunt pur și simplu greu de separat, fiind foarte, foarte asemănătoare. Exemple concrete ar fi foarte mult dintre cărțile YA/Fantasy pe care le-am citit, dar nu chiar toate ci următoarele: seria Casa Nopții din care am citit primele șapte volume înainte să-mi dau seama că această serie e lipsită de orice profunzime dar mai ales de originalitate; probabil am continuat să o citesc căzând în capcana de a mă obișnui cu personajele și povestea și fiind curioasă în legătură cu firul narativ. Un alt exemplu este seria Altfel de îngeri din care am citit primele două volume sau chiar și Academia Vampirilor sau Georgina Kincaid (pe care le-am citit în întregime) sau trilogia Forțele Răului Absolut sau Blestemul focului (cel mai bun exemplu pe care-l știu pentru “carte de duzină”) sau Cele treisprezece motive. Nu doar că romanele de duzină nu au pic de originalitate și iau idei din stânga și din dreapta, neaducând nimic nou nici ca poveste dar mai ales, nici ca limbaj… acestora le mai lipsește și sensul, de cele mai multe ori. DA, poate exista realism în orice tip de literatură. Am făcut n-șpe mii de posturi în legătură cu ce înseamnă acest realism pentru mine, cheia spre orice lectură reușită – după părerea mea. Cărțile enumerate mai sus și multe altele au toate aceste caracteristici. Sunt doar catchy, ca o melodie de Inna. Sună bine pentru ureche o vreme, s-ar putea să te țină captiv între paginile lor dar de fapt, nu valorează absolut nimic. “O tânără timidă ajunge la o școală nouă și descoperă că are puteri magice”. Unde am mai auzit eu chestia asta? A, DA. PESTE TOT.

Trebuie menționat însă faptul că nu toate romanele proaste sunt neapărat și de duzină. Cine a spus că originalitatea nu poate fi și aplicată într-un mod greșit, neplăcut? Și de asemenea, nu toate romanele de duzină sunt proaste. Unele sunt entertaining, cum ar fi de exemplu trilogia The Selection de Kiera Cass. Dar asta nu înseamnă că au vreo valoare literară. Aceasta este definiția romanelor de duzină: fără valoare literară, fără să îmbunătățească în vreun fel viața cuiva (înafară de micul avantaj de a fi catchy, deseori), fără să aducă ceva nou pe piață, care să inspire pe cineva.

O carte care nu este de duzină sau care este, să spunem, unică, constă în… bineînțeles, opusul cărților de duzină, adică valoare literară, originalitate, importanță. Acum, despre această valoare literară atât de controversată nu pot decât să mă repet și să spun că ea înseamnă aducerea unui plus în viața cititorului, un adaos de informații utile în viața de zi cu zi, vreo revelație sau mai știu eu ce. Adică, în mod clar nu sunt doar pentru entertainment sau trecerea timpului și de obicei, sunt cărți care se citesc mai greu, căci limbajul trebuie aprofundat. De asemenea, stilul povestirii ascunde multe metafore, lucruri pe care trebuie să le înțelegi singur, pe când cărțile de duzină îți dau totul mură-n gură.

O carte care nu este de duzină poate fi și foarte populară (cum ar fi, să zicem, Sub aceeași stea, care are o oarecare profunzime) căci nu toți consumatorii de lectură sunt orbi, spiritual firește. Aș mai vrea să menționez, de asemenea, că nu doar cărțile YA/Fantasy pot fi considerate de duzină ci, în mod special, cărțile de self-help sau cele non-fictive, care se îndreaptă tot spre acest departament într-o oarecare măsură (nu mă pot pronunța fiindcă nu am citit așa ceva dar îmi vine în minte numele Mihaelei Rădulescu). Mi-e groază când mă gândesc că romanele pentru copii, în mare parte, sunt mai originale decât cele pentru adolescenți. Adică un adolescent e mai naiv decât un copil, în ochii autorilor de peste ocean? În fine, nu vreau să generalizez, e doar o observație personală.

Revenind la subiect, probabil că o mare parte dintre autorii contemporani se duc în prima categorie deoarece scrisul (și mai ales, publicatul) e o activitate foarte ușor de desfășurat în zilele noastre spre diferență de vremea în care trăia Charles Dickens, să zicem. Publicitatea joacă și ea un rol imens. Pentru mine, un roman care nu e de duzină poate fi orice carte care nu e YA/Fantasy (nu știu, poate că s-au epuizat subiectele de scris, poate că pur și simplu e greu să nu te lași influențat de cititorii care cumpără orbește orice carte/serie datorită copertelor strălucitoare și a descrierii captivante); am spus că mai pot fi și cărți din alte genuri care să fie de duzină dar totuși insist că în genul YA/Fantasy, acestea predomină.

Mergând și mai departe, o carte care nu e de duzină iese în evidență prin multe alte feluri, decât coperta și descrierea. De cele mai multe ori, în legătură cu cărțile care merită citite, apar multe dispute și cititorii se împart în două tabere. Eu pot să deosebesc foarte ușor o carte pe care o consider valoroasă și opusul acesteia, dacă doar îmi arunc ochii atât peste descriere și opinia publică, cât și printre paginile sale. Poate sună puțin superficial, dar niciodată nu m-am înșelat în privința unei cărți. Am încercat totuși să pun în cuvinte criteriile după care mă iau când fac această deosebire. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că dacă mai multe cărți contemporane vorbesc despre sex și droguri, asta nu înseamnă că sunt de duzină. Asta nu spune de fapt nimic despre poveste sau stilul autorului și avem parte de foarte multe stiluri de scriere și amprente personale în zilele noastre.

Trebuie să recunosc că și eu citesc uneori romane de duzină, din dorința de a citi ceva ușor, distractiv și drăgălaș. Niciodată când chiar vreau să mă pierd într-o lectură. Eu cred că trebuie să existe un echilibru între cele două categorii, dacă nu chiar, cel al cărților cu adevărat valoroase să predomine.

Aceasta este opinia mea. Dacă voi aveți definiții diferite pentru cele două categorii, vă invit să vi le exprimați într-un comentariu :)

Lucruri stranii se întâmplă…

Urmează să vă dau un exemplu foarte bun pentru niciodată să nu spui niciodată.

Eu de când mă știu am spus un NU hotărât oricărui clasic care ne era băgat pe gât la școală și, se înțelege, că nici nu i-am citit. În general, am avut o problemă cu romanele vechi dar foarte populare…

Acum însă mă văd în situația de a-mi dori de fapt să cumpăr și să citesc aceste cărți (Să ucizi o pasăre cântătoare, că tot a apărut și sequel-ul, Moby-Dick, Romeo și Julieta, cărți de Jules Verne și altele). Dar și chestia asta are o logică a ei (sau cel puțin, a mea).

Mereu mi-am dorit să învăț despre istorie începând cu prezentul, adică, în ordine invers cronologică pentru că mi s-a părut că aș putea înțelege totul mult mai bine pornind de la ceva ce știu deja. Așa și cu literatura, am început cu autori contemporani, cărți fantasy, etc…. Și acum am ajuns și aici. Nu spun că voi citi Jane Austen sau cărți pe care știu sigur că nu le pot înghiți, însă parcă aș vrea să-i cercetez puțin pe acești scriitori români sau străini, pe care i-am ignorat așa de tare. Nu cred că am avut vreo altă influență înafară de dorința mea propriu-zisă de a cunoaște, într-un mod mai diferit de ceilalți. O să fiu totuși, mereu împotriva oamenilor care spun – degeaba îl citești pe X dacă nu l-ai citit pe Y dinaintea lui. Sunt dovada că vie că această logică nu se poate aplica tuturor. Nu știu dacă mai sunt și alții care îmi împart părerea, că e mai simplu să începi cu prezentul și abia mai apoi să cobori înspre clasici și autori morți de mult. Dar eu așa am făcut și mă bucur că mi-am urmat instinctul.

Voi ce părere aveți? Clasicii mai întâi sau mai la urmă?

Concurs de fidelitate!

M-am gândit că e din nou timpul pentru un concurs de fidelitate iar premiul constă în cele două cărți din imagine, oferite din biblioteca mea. Cărțile sunt volumul I și II dintr-o serie numită Stăpânul Viselor iar mie mi-au plăcut foarte mult și singurul motiv pentru care vi le ofer vouă este faptul că îmi doresc întreaga serie pe care o voi cumpăra în engleză.

Acum, regulile:

- să urmăriți blogul prin e-mail/butonul de follow

- să lăsați un comentariu la această postare în care vă anunțați participarea la concurs

- să lăsați comentarii la postările din anul acesta

Câștigătorul este persoana care lasă cele mai multe comentarii și va fi anunțat pe data de 26 aprilie. Succes!

Mincinoșii, recenzie

OMG!

Ultima parte a schimbat ratingul cărții, oferindu-i o steluță în plus. Mi-a plăcut de la primele pagini, am cumpărat-o după ce am auzit descrierea și cât de puțin i-a plăcut Irinei Stoica (cumpărată de la Irina însăși). E o carte foarte ușor de citit, însă stilul mi se pare aparte.

Ca să încep cu tehnica, tind să menționez că eu am adorat ceea ce Irina a urât și anume acele propoziții foarte scurte, sacadate… Este categoric un lucru care, realizez că îmi place la o carte; nu neapărat că sunt scurte cât fluente, făcând-o să fie “ușor de citit”, preferința oricărui cititor din prezent.

Pe lângă asta, cuvintele și comparațiile utilizate de autoare m-au captivat, mi s-au părut ceva deosebit și au fost exact genul de cuvinte care îmi sună mie bine la ureche, dându-i cărții un aer jucăuș dar creând și suspans, unde a fost cazul.

Trecând la povestea propriu-zisă, Mincinoșii sunt un grup de patru prieteni/veri care își petrec fiecare vară pe insula bunicului lor. Gat este singurul care nu împarte același sânge cu restul și din cauza asta (cât și a apartenenței indiene) este discriminat de bunicul super-bogat, care este într-o oarecare măsură șeful întregii familii. Personajul principal, prin ochii căruia este văzută acțiunea este Cadence care se îndrăgostește de acest Gat. Ceilalți doi mincinoși sunt Johnny și Mirren. Există trei mătuși, mamele lor. Această carte se învârte în jurul familiei Sinclair, o familie putred de bogată și incredibil de disfuncțională. Cele trei mătuși vânează fiecare proprietățile de pe insulă și încearcă să-și convingă tatăl să le lase lor moștenirea.

Problema apare când cei patru mincinoși nu mai suportă această situație covârșitoare și falsitatea cu care trebuie să se poarte în fața mamelor dar și a bunicului lor. Cadence, protagonista, hotărăște să ia atitudine în vara cu numărul 15 și de aici, totul se schimbă și începe partea despre care vă vorbeam, un lucru la care nu mă așteptam sub nicio formă și care mi-a dat fiori. Am trăit totul alături de Cadence și mi-a plăcut foarte mult de ea.

Pot spune, fără a oferi un spoiler prea mare, că protagonista joacă foarte ușor și rolul de antagonistă, în același timp. Aceasta mi se pare iarăși o idee originală. Trebuie să menționez că în timpul povestirii, ea suferă de traumatism cranian și are o memorie amnezică, selectivă, încercând să-și amintească vara numărul 15. Într-un final, reușește iar acest lucru e tragic. E o poveste tristă și foarte actuală, foarte bine scrisă, perfect pe gustul meu.

O recomand celor care caută sentimente puternice, care vor să empatizeze cât mai mult cu personajele… un roman modern și foarte simpatic, dar deloc superficial. Mă bucur foarte mult că am ales să citesc această carte, după ce am auzit păreri împărțite în legătură cu ea. E de asemenea un exemplu de AȘA DA, în legătură cu romanele hype-uite pe internet, adică, unul cu care sunt perfect de acord. O carte delicioasă, iar acum vreau să citesc mai multe de la E. Lockhart…

Noi cărți pentru schimb!

Dau la schimb aceste cărticele…

M-am chinuit ceva să dau de volumul 3 din Jocurile Foamei în ediția asta (și n-am reușit!) însă de curând am încheiat un schimb pentru întreaga trilogie, în ultima ediție apărută la Nemira.

Dacă e cineva interesat pentru un schimb, vă rog să-mi lăsați un comentariu mai jos! Dacă aveți cărți de dat la schimb dar nu sunteți interesați de acestea trei, vă rog să folosiți pagina specială de pe blog… :)

Câștigător concurs bookbox!

S-au înscris fix 100 de participanți. Voi număra până la numărul câștigător (extras de random.org) în ordinea cronologică a postării comentariilor..

Felicitări, Gabriel! Îți voi trimite un e-mail. Mulțumesc tuturor pentru participare și vă promit noi concursuri în curând. Între timp, urmăriți-mi activitatea de pe blog și de pe YouTube. Kisses!

Wishlist!

Spre rușinea mea, n-am știut că basmul meu preferat din copilărie – Aladdin și lampa fermecată – face parte din colecția 1001 de nopți, așa că acum m-am decis să-i dau o șansă acestui pachet atât de ignorat de mine până acum… sper să reușesc să-l achiziționez cât mai repede. Ce ziceți?

Motive pentru care să NU îți placă o carte

Am să fac o listă cât mai abundentă cu astfel de motive iar la finalul acesteia, voi oferi și o explicație pentru postare…

1. pentru că nu se încadrează în genurile tale literare preferate (dacă tinzi spre romane polițiste, mai greu să te prindă dramatismul și lălăiala din romanele chick-lit, zic eu)

2. pentru că nu-ți place aspectul ei (da, de la copertă până la culoarea paginilor și fontul textului, sunt chestii care-ți pot crea repulsie față de o anumită carte și poate rezulta ca un minus în nota ei finală)

3. pentru că nu-ți place stilul autorului (degeaba cartea are o poveste bună dacă este spusă într-un fel plictisitor)

4. pentru că nu te poți raporta la personaje (niciun personaj nu e suficient de complex sau potrivit personalității tale sau pur și simplu, nu ți se poate face plăcut); aici avem mai multe subpuncte:

4.1. Protagonistul sau unul din personaje nu are o personalitate destul de bine conturată, nu pare realist

4.2. Deciziile personajului/elor te oripilează, nu ești de acord cu ele sau nu le înțelegi

4.3. Niciunul dintre personaje sau o mare parte dintre acestea au trăsături de caracter pe care tu nu le suporți la cineva

5. pentru că romanul are prea multă descriere/narațiune/dialog și nu există un balans între ele

6.  pentru că lumea descrisă de narator este una în care nu-ți dorești să te aflii (de exemplu, dacă această lume vorbește despre sex, alcool și droguri iar tu ai o repulsie față de aceste lucruri)

7. pentru că ți se pare prea superficială (alături de inconsistența personajelor, acțiunea ți se pare clișeică și ușor de anticipat)

8. pentru că nu o poți lua în serios (cum se întâmplă adesea cu trilogia Fifty Shades)

9. pentru că nu ești de acord cu mesajul transmis de aceasta (de exemplu, din romanul Alchimistul învățăm că drumul e mai important decât destinația iar tu nu ai aceeași părere)

10. pentru că limbajul folosit te deranjează (fie că ne referim la un limbaj vulgar, iar tu ești de părere că așa ceva nu trebuie să apară într-o carte, sau la un limbaj vechi, greu de înțeles)

11. pentru că te-a dezamăgit finalul 

12. pentru că ți se pare că a fost o pierdere de timp (da, a fost catchy dar inutilă, se întâmplă foarte des mai ales cu cărțile YA/Fantasy)

13. pentru că nu ți-a plăcut traducerea (dacă e cazul)

Cel mai important lucru însă, mi se pare că atunci când vorbești despre o carte pe care ai citit-o și nu ți-a plăcut este să menționezi faptul că opinia ta este în strictă legătură cu gusturile tale și nu vrei să influențezi nicio altă persoană care ar putea avea ALTE GUSTURI, fiindcă este o altă persoană, ce există în exteriorul tău. Urăsc argumentele făcute ca afirmații, ca adevăruri generale. Nu există așa ceva; nu spune că nu ți-a plăcut ceva pentru că a fost așa-și-așa, ci pentru că așa ai văzut-o tu.

Am scris acest articol și ca o atenționare dar și ca un mic ajutor pentru atunci când nu v-a plăcut ceva ce ați citit. Sper să fie de folos în argumentarea voastră și simțiți-vă liberi să adăugați alte motive pe listă.

Cristina răspunde la „hate”

Am găsit câteva chestii repetitive în multe dintre recenziile primite așa că m-am gândit să le comentez…

1. Expresiile în engleză

Mulți spuneți că e ok faptul că în dialoguri mai sunt strecurate și câteva cuvinte în engleză dar v-a deranjat existența lor în narație… Ei bine, îmi pare rau, nu consider acesta un defect/dezavantaj. Vocea naratorului se aseamănă de multe ori cu vocea autorului așa că mi se pare perfect normal să utilizez expresii pe care le utilizez și în viața de zi cu zi.

2. Cuvintele vulgare

Același răspuns ca la punctul 1 + faptul că respectivele cuvinte și expresii dau un anumit ton textului, o oarecare agresivitate pe care îmi place să mizez uneori. Și uneori, salvează de la situații prea dramatice.

3. Greșeli de tipar

Recunosc că am găsit și eu câteva însă dacă romanul se vinde destul de bine, ar putea apărea și o a doua ediție, corectată. Totuși, nu cred că acestea vă pot distrage așa de tare de la esențialul cărții.

4. „Nu am înțeles de ce a făcut personajul x ce a făcut/ce s-a întâmplat de fapt/etc”

TOT ce am citit până acum din nelămuririle voastre este explicat în carte. Dacă nu ați înțeles, vă sugerez să o recitiți. P.S. Nu totul este mură-n gură.

5. „Chestiile pe care le fac gemenele sunt prea exagerate pentru niște copii”

Îmi pare rău să vă anunț dar în legătură cu aceste chestii, totul e perfect realist (mă refer la fumat și sex, nu neapărat la sex cu câini). Eu am fost de vârsta gemenelor nu cu mult timp în urmă și vă pot garanta.

6. Cum își permite o persoană de vârsta mea să scrie despre sex și masturbare?

Tot ce spun e că nu aș scrie niciodată despre ceva care nu cunosc.

7. „Părinții tăi au citit cartea?”

Prin părinții mei înțeleg mama și da, a citit-o și a spus că îi și place foarte mult. Ea face diferența dintre autor și narator și 2 la mână, înțelege că am scris pentru un public care e înclinat (sau nu!) spre asemenea lecturi.

8. „Cartea e plină de clișee”

Persoanele care au făcut acest tip de comentariu nu s-au și explicat însă vreau să spun că cel puțin pentru literatura românească, nu cred că e clișeică deloc. Eu cred că e foarte realistă… sau unii dintre voi cred că e un clișeu să vorbim despre o nouă boală mintală (și sper că cei care au spus asta nu fac parte și din categoria care crede că boala există cu adevărat…)? Iar dacă v-ați referit la viața celor două adolescente – nu, nu este clișeică doar pentru că ele beau sau fumează ca orice adolescent „tipic”; personajele mele sunt un pic mai complexe de atât, dacă deschideți mai larg ochii.

9. „Are prea multe chestii de umplutură, care nu ajută cu nimic plot-ul”

Eu am vrut să prezint momente din viața personajelor, pentru a le oferi acel realism atât de menționat și în răspunsurile anterioare. Dar până la urmă, se pot face legături între toate aceste întâmplări așa-zise „inutile”.

Alte lămuriri: Recunosc că am vrut să scriu această carte cu gândul de a scrie cel mai bolnav lucru pe care mi-l pot imagina însă finalul m-a surprins până și pe mine. Mulți dintre voi ați fost oripilați de scena dintre Becks și Ham (care de fapt nu a avut niciodată loc în roman, nu a fost descrisă ci legătura dintre ei doi a fost doar menționată, la timpul trecut!), însă pentru aceasta m-am inspirat din niște confesiuni ale unor oameni care probabil că au practicat zoofilia în viața reală. Nu țin morțiș să mă justific, însă multe dintre argumentele voastre mi s-au părut nefondate așa că am vrut să ofer și perspectiva mea.

M-a distrat în mod deosebit o așa-zisă recenzie în care persoana spunea „nerecomandat patrupedelor sau stăpânilor acestora„… Am și eu un patruped și nu mă fut cu el. Dacă un om e așa de prost încât să fie influențat de un roman de ficțiune pentru a practica zoofilia, e fix problema lui. Și n-am înțeles prima parte… există și patrupede care pot citi? Nu că persoana care a scris comentariul ar fi citit cartea, altfel poate că ar fi existat.

O persoană în particular a fost deranjată de așa-zisa lipsă de reacție a personajelor. Îți sugerez și ție să recitești cartea dar poate nu ai ajuns până la nivelul în care să înțelegi că și „nimic” înseamnă ceva.

Trecând într-un plan mai pozitiv, m-am bucurat și de multe recenzii pozitive care se găsesc deja pe blog în pagina cu același titlu („Recenzii”). Dacă mai aveți și alte întrebări, vă rog să mă contactați. Ne vedem pe 27, la Clubul Țăranului Român, București, ora 18!