Cristina Boncea's Blog, page 90

Sînt o babă comunistă, recenzie

Rating-ul ar fi 3.5.

Povestea a fost destul de cutremurătoare pentru mine dar sunt sigură că oamenii care au trăit o mare parte din viață pe timpul comunismului ar citi și ar spune doar “mda, așa era pe atunci”. Pentru ei nu ar fi ceva nou, nu ar fi un șoc. Abia aștept să vizionez și filmul.

Povestea este a Emiliei, din perspectiva ei de “babă comunistă”. Ea își aduce aminte de întreaga ei viață petrecută într-o mare parte pe vremea comunismului și încearcă să realizeze de ce aceste amintiri îi tot revin și de ce se gândește cu nostalgie la ele, ca și când pe atunci ar fi fost într-adevăr mai bine. Aceste flashback-uri îi sunt declanșate de fiica sa, Alice, care o încurajează să voteze cu liberalii la alegeri. La început, Emilia este convinsă că nu ar face asta niciodată, că este complet împotriva ideologiilor conform cărora statul fură instituțiile publice și le privatizează. Dar apoi…

Ne este arătată copilăria ei la țară și dorința arzătoare de a fugi de acolo, de a locui la oraș. Reușește acest lucru fugind de acasă la vârsta de 16 ani. Se angajează la o fabrică în timp ce locuiește cu unchiul și cu mătușa ei. Apoi, se mută pe cont propriu la un cămin și mai apoi într-o garsonieră. Se căsătorește, o face pe Alice și se mută într-un apartament unde rămâne pentru restul vieții. Cele mai profunde amintiri reprezintă munca ei din fabrica de metale, împreună cu colegii și șeful. Emilia enumeră de multe ori motivele pentru care comunismul a fost un lucru bun pentru ea: mâncare din belșug, fără să trebuiască să stea la cozi interminabile, faptul că a fost membru de partid, valoarea banilor și faptul că își permitea orice – deși recunoaște că pe vremea aia, nimeni nu-și dorea prea multe. Revoluția o prinde la o întâlnire de partid, decupând material pentru lozinci și pancarte.

Toată lumea din jurul ei, începând cu Alice și continuând cu sora sa, Sanda, împreună cu o fostă colegă de muncă – toți îi spun că se înșală, că nu a fost deloc așa de fericită pe cât vrea să-și aducă aminte în vremea comunismului. Durerea provine de la minciuna în care trăiește, dezorganizarea inevitabilă care este foarte des întâlnită și în zilele noastre la generațiile mai vechi. Sunt conștientă că trebuie să fie inimaginabil de greu să treci printr-o schimbare așa de mare și să rămâi sănătos la minte, să se poți readapta societății democratice din zilele noastre. Emilia vede toate aceste schimbări însă le analizează după un mod care favorizează în continuare regimul comunist; nu poate trece de neajunsurile pe care le are după Revoluție și încearcă mereu să reînvie ce a fost o dată, plănuind chiar să refacă fabrica la care a lucrat atâta timp, chiar cu aceiași foști colegi. Cartea este o istorie vie pe care în mare parte o cunoșteam… Poveștile despre Ceaușescu și soția sa m-au amuzant teribil, dar întregul fenomen de a face “haz de necaz” nu poate ascunde ororile trăite de mulți alți oameni, care nu au avut norocul Emiliei. Ea, precum mulți alți “comuniști” din zilele noastre, nu pot vedea mai departe de propria persoană când vine vorba de daunele aduse de acest regim. Până și termenul de comunism și-a schimbat însemnătatea însă, pentru un anumit motiv, Emilia continuă să spere.

Nu pot spune decât că mă bucur enorm de faptul că eu nu sunt nevoită să-mi compar două vieți complet diferite, să încerc să le leg între ele și să cred că trebuie să o aleg pe cea mai bună, să încerc să trăiesc în continuare în trecut. Mă bucur că nu trebuie să fac această alegere și totuși îmi pare rău pentru toți oamenii care împărtășesc sentimentele Emiliei. Totul a fost foarte realist iar această carte nu a făcut altceva decât să-mi deschidă și mai mult ochii la istoria poporului român, cu traumele sale în multiple planuri. O recomand absolut tuturor! Trebuie citită! Istoria trebuie cunoscută, căci ea e cea care a format această țară și ne împiedică, trebuie să ne împiedice, din a mai repeta aceleași greșeli… fie ele de guvernare sau erori logice, caracteristice oamenilor de rând.

Scepticismul la cărțile hype-uite!

Sunt o persoană foarte sceptică de felul meu dar când vine vorba de cărți e și mai și! De exemplu, nu m-aș fi atins în veci de Mincinoșii dacă Irina nu spunea că i se pare o carte foarte proastă… căci mai degrabă acesta este genul de carte care mă atrage pe mine și nu de puține ori mi s-a întâmplat ca mie să îmi placă ceva ce mulți alții au urât. Sunt sceptică pentru că mă gândesc că unde atâția oameni văd perfecțiunea, parcă îmi vine mie să scormonesc după mizerii; mă zgârie pe creier ideea că o carte e ridicată în slăvi fără merit, cum se întâmplă deseori.

Problema e că romanele nou-lansate nu vor fi niciodată o prioritate pentru mine, cel puțin nu atunci când sunt lansate. În general, citesc romanele super hyp-euite după câțiva ani de la momentul lor de glorie, cum mi s-a întâmplat cu Sub aceeași stea, de exemplu. Pur și simplu nu vreau să fiu prinsă de o febră generală care poate pe de o parte să mă influențeze și pe de alta, pur și simplu să mă scoată din sărite căci asta ar afecta viziunea mea asupra respectivei cărți. Prefer să fac parte din fandom-ul unei cărți după ce apele s-au mai liniștit și s-a trecut deja la filme, dacă e cazul (ex.: Jocurile Foamei).

Există foarte puține situații în care o carte nou apărută la noi sau la nivel internațional ar urca instant în topul meu de priorități (cum ar fi Cristina Nemerovschi – dacă ar scoate o carte astă seară la ora zece, până mâine probabil o voi fi și citit deja) așa că nu-mi bat deloc capul cu noile apariții, ci doar îmi arunc un ochi pe listele de acest gen din curiozitate. Un alt exemplu e cartea asta care face parte dintr-o trilogie, din câte am înțeles – Tuturor băieților pe care i-am iubit. O să aștept Cartepidemia și/sau recenziile celor cinci de pe YouTube și poate, poate îmi va stârni interesul și o voi citi peste un an sau doi când o voi putea obține la un preț mic pe undeva. Așa mi se întâmplă de cele mai multe ori. Și-așa am o grămadă de alte cărți de citit și fără această nou-venită despre care nu știu mare lucru… și nu-mi place să-mi ascum acest gen de risc, să-mi pierd timpul cu o carte pe care mai apoi o voi trash-ui doar.

Așa că romanele pe care le citesc s-au adunat pe lista mea din diferite motive, dar rareori sau mai bine zis, cam niciodată printre acesta nu s-a numărat și “x e o carte nouă și vreau s-o citesc pentru a fi la curent”. M-am decis să citesc Sub aceeași stea doar pentru că eram sigură că o să-mi displacă total, chestie care nu e prea departe de adevăr. De cele mai multe ori, sunt foarte fixistă când vine vorba de cărțile pe care vreau să le citesc și pe care NU. Nu există trend sau apariție care să mă facă să-mi schimb opinia. Există mult mai multe dezavantaje în achiziționarea și lecturarea unei noi apariții, decât există avantaje (pornind de la preț și continuând cu masa de influență menționată anterior, ducând la posibila scădere a valorii literare nu din cauza faptului că ar fi prea mainstream ci ideea că mesajul ei se pierde într-o comunitate prea numeroasă de fani; ex.: Sub aceeași stea).

În concluzie, rămân fermă pe poziția că noile apariții nu că nu ar fi pe gustul meu, dar prefer să le las să dospească, nu atât în materie de recenzii și/sau vâlvă, ci pentru a-i stabili EU o importanță în mintea mea și de a lua la final o decizie. Până atunci, voi continua să citesc apariții mai vechi, poate într-o naivă speranță de a recupera câteva decenii de literatură pierdute și pentru a umple niște goluri din mintea mea cu privire la literatura de atunci și nu de acum. Voi cum citiți? Mai mult apariții recente sau mai degrabă cărți mai vechi? De ce?

Despre comic books/graphic novels

… și restul cărților bazate pe imagini și textulețe mici, incluzând desigur și manga. Nu știu ce să cred despre acest gen de cărți deși am o oarecare experiență cu ele. Am citit șapte volume manga și multe volume de comics de la W.I.T.C.H, cât despre graphic novels – nu știu dacă sunt o investiție bună, ar trebui să-mi placă super mult o carte ca să cumpăr un graphic novel făcut după ea.

Conceptul de combinare a celor două arte mi se pare interesant, chiar dacă evoluează cumva din ideea de cărți cu poze (cum sunt cele cu Apolodor, de exemplu), dar nu sunt aceleași lucruri. Nu cred că o să devină vreo pasiune de-a mea în viitorul apropiat însă încerc să le înțeleg rostul mai bine. Nu sunt mare fană a artelor vizuale precum desenul, grafica, etc., prin urmare, nu știu nici cu ce se mînâncă.

Voi știți?

De ce scriu recenzii… ?

Explicația pentru mine a fost mereu foarte simplă. Când m-am apucat serios de citit, acum cinci ani, simțeam nevoia de a relua cărțile pe care le citisem în clasele primare însă nu-mi mai aduceam aminte mare lucru din ele. Așa s-a întâmplat și ulterior, cu o mare parte din cărțile citite la începutul anului 2011. M-am hotărât să scriu recenzii, cu tot cu spoilere, pentru a-mi aminti ce se întâmplă mai exact în carte.

Nu pentru a instiga lumea la lectură – căci ei personal citesc recenzia unei cărți abia după ce am terminat de citit, de obicei – și nu pentru a promova o anumită carte. Nici în ziua de azi nu fac acest lucru, chiar dacă primesc o sponsorizare și sunt obligată să postez o recenzie. Mă mândresc cu faptul că n-am citit niciodată ceva ce n-am vrut să citesc, de aceea am avut mare grijă cu sponsorizările dar și cu cărțile primite la schimburi.

Încerc în recenziile mele să cuprind nu doar acțiunea cărții ci și starea pe care mi-a indus-o în timp ce citeam. Cred că aceasta este de fapt partea mai importantă. Faptul că recenziile mele îi ajută pe alții și poate le adaugă o carte în plus pe TBR list mă bucură foarte mult, însă repet, nu acesta este scopul meu principal.

  Încerc să vin cu recenzii cât mai amănunțite, care să arate cititorilor dar și mie însămi motivele pentru care mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut o carte. Din fericire, am primit mult feedback pozitiv în legătură cu recenziile mele și vă mulțumesc pentru acest lucru.

Cei dintre voi care scriu recenzii, de ce o faceți? Ce vă face să citiți o recenzie?

Sponsorizare editura Trei!

Am reușit în sfârșit să pun mâna pe o primă sponsorizare de la editura mea preferată, la momentul actual!

Tot ce vă pot spune este că am primit câteva cărți pe care trebuie să le recenzez pe blog însă, cât despre ce cărți e vorba, veți afla acest lucru săptămâna viitoare când voi face un nou unboxing pe canalul meu de YT. Eu una sunt mega încântată și sper să fiți și voi!

Doar tu poți salva omenirea, recenzie

Rating-ul ar fi 2.5.

Cartea ar fi în esență legată de Războiul din Golf, despre care eu nu știu nimic. Mai departe, ne spune cum ar trebui să luăm războaiele în serios, căci ele nu sunt doar niște jocuri sau imagini pe ecranul televizorului. Și poate că nu se limitează la războaie…

Mi s-a părut destul de greu de citit, deși a avut umorul specific lui Terry Pratchett. Personajul principal este Johnny Maxwell, un copil de 12 ani care joacă un joc video numit Doar Tu Poți Salva Omenirea. Acolo, personajele din joc comunică cu el iar Johnny decide să îi ajute să scape… căci spre deosebire de jucători, care aveau vieți nelimitate, SonNații mureau pe bune. Ceva mai târziu, apare și o fată numită Kirsty, împreună cu care Johnny luptă împotriva jucătorilor care nu vor să asculte de Comandantă.

Chiar nu mi-a plăcut această carte, deși personajele sunt foarte simpatice. Mi-ar plăcea să mai aud de ele, dacă fac rost de celelalte volume din trilogie. Introducerea mi s-a părut super utilă și pune totul în perspectivă.

Recomand cartea fanilor lui Pratchett, bineînțeles, și poate celor pasionați de extratereștri și cărți middle grade.

Semne de carte?!

Primele modele care îmi vin în minte sunt precum acesta de mai sus și au foarte mare succes pe Etsy. Ideea acestei postări sunt semnele de carte și importanța lor generală…

Pentru mine e nulă, căci nu mă interesează decât scopul lor practic și anume, de a nu uita unde am rămas cu lectura. De aceea, eu folosesc de la elastice de bani la etichete de haine fără cea mai mică jenă sau simț artistic. Sunt însă mulți cititori care fac colecție de semne de carte și vor să aibă cât mai multe și cât mai variate…

Pe mine nu m-a prins încă această febră deci nu văd rostul unei astfel de colecții. Pentru voi contează semnele de carte? Și dacă da, în ce măsură și cum le achiziționați?

Șoareci și oameni, recenzie

Cartea asta chiar m-a pus pe gânduri, căci are foarte multe feluri de interpretare și multe detalii de analizat.

O să pornesc de la titlu, căci el este revelator asupra mesajului acestei scurte cărți.

Personajele principale, George și Lenny sunt fermieri de ocazie iar de data asta, merg amândoi să lucreze la o fermă nouă. Acolo, se împrietenesc oarecum cu ceilalți angajați și chiar se apropie în mod deosebit de unul dintre ei pentru a pune la comun bani pentru a-și cumpăra o casă cu teren toți trei, împreună. Toate aceste lucruri, tot ce se întâmplă în carte și stă scris cu cuvinte este doar o aparență iar sensurile sunt mult mai profunde.

Ideea e că Lenny e un tip foarte masiv și retardat, care face tot ce-i spune George. Totuși, prietenia dintre ei doi e puternică. Finalul e tragic și nu ar fi putut merge decât în două direcții diferite – iar dacă ar fi fost să fie cealaltă, n-ar fi avut prea mult sens. E un roman trist, iar visul lor nu ajunge să devină realitate.

Povestea se termină unde a început și nimic nu se schimbă, de fapt.

Lenny avea o pasiune pentru lucrurile moi și pufoase, precum șoarecii. Lenny, de asemenea, sfârșește ca un câine bătrân și inutil, la fel cum sfârșește și K. în Procesul.

Mă bucur foarte mult că am citit această carte și aștept cu nerăbdare să citesc și mai multe lucrări de-ale lui Steinbeck. O recomand absolut tuturor, e un must-read. O să vizionez și ecranizarea.

Nu știu ce pot spune mai mult despre această carte ce nu m-a lăsat să o las jos din mână, până ce nu am terminat-o. Cred că voi continua să o contemplez multă vreme de acum înainte, pentru a-i găsi și mai multe înțelesuri.

Wishlist!

M-aș încumeta să-i cumpăr cartea în germană dar parcă aș vrea să înțeleg mai multe cuvinte din ea…

În orice caz, abia aștept să pun mâna pe această autobiografie

Despre site-urile de cărți

Și aici nu mă refer la librării online, ci la comunitățile care se învârt în jurul acestui element cultural și anume – lectura. Sunt convinsă că știți și voi câteva dintre acestea…

BookBlog, GoodRead, Bookuria. Acesta din urmă este chiar unul recent descoperit, dar destul de popular și vă invit să-l vizitați!

Mă bucur că există din ce în ce mai multe site-uri care promovează cărțile și aduc noutăți în această comunitate online de cititori. Ele ajută la extinderea acestui “hobby” și, cine știe, poate transformarea sa într-o activitate de zi cu zi.

În orice caz, voi care dintre aceste site-uri frecventați? Și care parte a lor vi se pare mai interesantă, recenziile sau știrile din lumea literară?