Cristina Boncea's Blog, page 89
April 26, 2015
Spitalul celor pierduți în iubire, recenzie
Spitalul celor pierduţi în iubire by Rucsandra Tudoran
My rating: 4 of 5 stars
Pare ireal cât de bună poate fi o carte așa de scurtă și care are un singur personaj. Deși am parcurs-o foarte repede, mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult chiar dinainte de a citi “Fișa de externare”, iar finalul a fost sublim.
Cartea vorbește despre o luptă. Lupta cu boala iubirii… Toată chimia și termenii medicali la prima vedere complicați, combinați cu simplitatea propozițiilor, – e perfect. Și normal că mă regăsesc în această luptă și m-am bucurat că finalul a fost unul realist. Dar și foarte trist, cum se întâmplă de obicei. De fapt, într-un fel, era singurul final posibil.
Nu e nimic complet, înafară de “capital HIM” cum ar spune Lady Gaga, referindu-ne la o ființă umană ignorantă, aducătoare de durere. Finalul unei relații din cadrul căreia doar unul s-a deconectat și a plecat nepăsător, în aparență. Imposibilitatea celuilalt de a evada în același fel, de a înfăptui cu adevărat exorcizarea. Totul e spus atât de simplu și trecem prin atâtea stări citind cartea, încât nu pot decât să continui să mă mir de cât de mult mi-a plăcut…
Îi mulțumesc mult Rucsandrei pentru acest dar pe care vi-l recomand și vouă. Eu nu cred că cineva care nu a trecut prin toată această experiență de “internare în spitalul celor pierduți în iubire” ar putea să o înțeleagă la fel de bine, poate li s-ar părea alambicată. Dar nu, totul e foarte, foarte simplu. O să revin la cartea asta și o voi reciti cu fiecare ocazie. De fiecare dată când vreau să-mi amintesc de lucrul de care vreau cel mai mult să fug. De spitale și de boli. De moarte.
Căutând-o pe Alaska, recenzie
Căutând-o pe Alaska by John Green
My rating: 3 of 5 stars
Nu știu dar nu cred că John Green va primi vreodată mai mult de trei stele pentru o carte de la mine. Trebuie să recunosc că asta m-a ținut rău de tot în priză și am citit încontinuu la ea, de curiozitate dar și fiindcă e foarte catchy.
Povestea îl urmărește pe Miles, un tip de 17 ani care vine la liceu în Alabama și se împrietenește cu colegul său de cameră – Colonelul, cu un tip pe nume Takumi și, cel mai important, cu Alaska, de care se îndrăgostește. Cartea e împărțită în două părți: ÎNAINTE și DUPĂ. Ar fi un spoiler dacă aș explica ce înseamnă asta.
Cartea se vrea a fi filosofică, Miles fiind în căutarea iluminării însă lăsându-mi un gust foarte amar la sfârșit, cu eseul lui pentru ora de religie…
Întrebarea fundamentală este cum se iese din labirintul durerii iar el găsește un răspuns destul de ok pentru asta (=nu ieșim) însă super prost exprimat, după părerea mea.
Alaska e o tipă groaznică. Nu mi-a plăcut. Era depresivă tot timpul și nu dorea să lase pe nimeni să-i afle secretele. Cei trei tipi se găsesc în situația de a încerca să afle ce gândea ea, însă nu reușesc, bineînțeles.
Mai apare și personajul Larei (care e româncă), prietena lui Miles pentru scurt timp însă existența ei mi s-a părut inutilă.
Per-total, a fost descrisă viața din campus, într-un mod super interactiv, amuzant chiar căci grupul lor de prieteni se ocupa în mod special cu farsele. Profesorii (=Bătrânul, profesorul de religie) și Vulturul (supraveghetorul) au fost personaje foarte simpatice. Mi-a plăcut enorm spațiul în care s-a desfășurat acțiunea însă acțiunea în sine, nu. De asta i-am dat trei stele.
Mai rămâne și misterul Alaskăi, care aduce multe teme în discuție însă nu știu ce să zic despre el. Miles, la fel ca autorul cărții, are o obsesie pentru memorarea ultimelor cuvinte a oamenilor importanți din istorie… Asta e o chestie interesantă; temele generale sunt: moartea și viața după moarte, durerea și Necunoscutul.
A fost o carte ok, din a cărei lume mi-e foarte greu să ies acum fiindcă e o lume în care chiar mi-ar plăcea să trăiesc.
O recomand celor caută o poveste bună, o carte medie ca nivel de dificultate, care vor să pătrundă în “lumea adolescenților”, cu toate problemele și întrebările pe care le presupune.
N-o să înțeleg niciodată de ce sunt romantizați oamenii precum Alaska, în mod evident aflați în dezechilibru mintal, și de ce se presupune că ei sunt centrul universului, spre care restul oamenilor se îndreaptă orbește. Singurul lucru cool la ea ar putea fi farsele… Până și Miles și ceilalți doi tipi recunosc că de cele mai multe ori o urăsc, pentru tot ce a reprezentat ea, pentru toanele ei și așa mai departe. Totuși, de ce trebuie să fie așa afectați de existența ei? Cu toate că la final, din aceasta nu se alege decât o concluzie utilă pentru restul vieții lui Miles, personajul principal (prin ochii căruia vedem acțiunea). Da, asta a fost cu adevărat interesant. Dar cartea este mediocră. Aș putea vorbi despre ea încontinuu. Că ar fi putut avea patru stele dacă eseul lui Miles n-ar fi fost așa de aiurea, dacă… – ceea ce mi-a plăcut în schimb, a fost realismul. Chestia pe care o caut eu în orice carte. Realismul, adevărul, logica. Chestiile astea nu-i lipsesc niciodată lui Green, chiar dacă personajele lui sunt asemănătoare ca și tipologie. Îmi place John Green. Aștept să mă uimească, pentru că știu că poate. Sunt oarecum traumatizată. Citiți cartea asta.
April 25, 2015
Câștigător concurs de fidelitate!
Comentariile postate după acest articol nu vor mai fi luate în considerare pentru concurs. Voi edita postarea cu numele câștigătorului.
EDIT: Deși s-au înscris 22 de participanți, doar câțiva dintre ei au fost activi pe blog. Voi posta un top trei.
Deși la început, competiția părea strânsă, avem un câștigător detașat…
Locul I: Ștefan Alexandru cu 127 de comentarii.
Locul II: faithsbooks cu 72 de comentarii
Locul III: Andrei Cioată cu fix 70 de comentarii.
Mi-am rezervat dreptul de a nu lua în considerare comentariile de două sau mai puține cuvinte și/sau comentariile lăsate ca răspunsuri în mod repetat la comentariile altor persoane.
Felicitări și mulțumesc tuturor pentru participare!
Nerăbdare…
De prima carte nu eram așa încântată înainte căci nu știam că e scrisă tot de Cristina Nemerovschi dar acum mor să aflu finalul trilogiei… Nu știu care e faza cu ea și nici nu vreau să aflu, căci apariția ei a fost anunțată și răs-anunțată de multe ori, însă când va apărea voi pune mâna pe ea cu prima ocazie. Cât despre a doua carte, Malad, asta e o curiozitate personală cu atât mai mult cu cât am auzit deja o scurtă parte din ea și sunt convinsă că o să-mi placă…
Cam astea sunt aparițiile pe care le aștept eu cu sufletul la gură. Dar voi?
Wishlist!
Acest set box e foarte simpatic, deși în curând citesc a treia carte de la John Green și anume – Căutând-o pe Alaska. O am însă în limba română și o voi da la schimb după ce termin de citit iar apoi vreau să achiziționez colecția din imagine care se găsește la un super preț pe Okian. Ce spuneți?
“Bookish Pet Peeves” – p#1
Nu este neapărat un tag ci o idee de articol care mi-a venit de la un video booktube-ian pe care l-am văzut. M-a făcut să mă gândesc la lucrurile care mă enervează pe mine cel mai tare în materie de cărți așa că am făcut o listă cu poze…
Mă enervează foarte tare atunci când textul e mic sau când se întinde cerneala.
(un exemplu pentru ambele)
Mă enervează când mai multe cărți de la același autor nu sunt publicate la aceeași editură (deși sunt conștientă că nu e vina nimănui, că așa e normal să stea lucrurile în cele mai multe cazuri) și nu au aceeași dimensiune.
(cărțile de Terry Pratchett)
Mă enervează când se desprind paginile foarte ușor.
Doar la astea m-am putut gândi pe moment însă cu siguranță voi continua acest articol în viitor. Pe voi ce vă enervează?
Colecții…
Și aici mă refer la mai multe lucruri. O dată avem colecțiile pregătite de către edituri în care publică mai multe cărți asemănătoare dintr-un anumit punct de vedere și pe de altă parte, avem ideea de colecționare a cărților, în general. Nu m-am gândit la cea din urmă până de curând, căci nu am deținut și nici nu am citit extraordinar de multe cărți însă m-am hotărât – da, vreau să le și colecționez. Vreau să am rafturi întregi, pline cu cărți iar această bibliotecă personală să crească pe parcursul anilor, o dată cu mine. Vreau să am o gamă foarte variată de cărți în care să-mi regăsesc “anii tinereții” și etapele dezvoltării mele ca om, căci bineînțeles, o carte poate schimba foarte multe lucruri în gândirea unui om.
Aici însă, m-am lovit de o problemă apăsătoare. Ce colecție să aleg? Să dețin aceeași carte în două sau mai multe limbi? Să fie Penguin Books, Cotidianul Literatură, Raftul Denisei? Să dețin o carte într-o anumită limbă în mai multe ediții, bazat pe coperta acesteia și/sau pe traducere? Cum să fac astfel încât să dețin cea mai bine realizată ediție, pornind de la fontul textului, trecând prin editare și ajungând la copertă? Mi se pare foarte stresant să faci această alegere pentru biblioteca ta.
De exemplu, până acum îmi plăceau foarte mult cărțile din colecția Cotidianul Literatură dar după aceea am văzut că editura Humanitas publică Foamea de Knut Hamsun în colecția lor, Raftul Denisei. Tot în această colecție, din câte știu eu, mai există o carte publicată de Knut Hamsun. Acum ar trebui să cumpăr și acea ediție din Foamea, mult mai drăguță ca aspect fizic? Sau să renunț de tot la colecția Cotidianul Literatură, din moment ce oricum nu se mai publică? Sau e o idee bună să citesc mai multe ediții din aceeași limbă, datorită posibilelor diferențe de traducere?
Mereu am mers pe principiul de a cumpăra cărțile în limba lor originală, dacă e posibil, însă uneori mă ajută dacă le-a, citit înainte în propria mea limbă maternă.
Voi ce ziceți? Cum ați ieși din acest labirint?
April 19, 2015
Sînt o babă comunistă, recenzie
Rating-ul ar fi 3.5.
Povestea a fost destul de cutremurătoare pentru mine dar sunt sigură că oamenii care au trăit o mare parte din viață pe timpul comunismului ar citi și ar spune doar “mda, așa era pe atunci”. Pentru ei nu ar fi ceva nou, nu ar fi un șoc. Abia aștept să vizionez și filmul.
Povestea este a Emiliei, din perspectiva ei de “babă comunistă”. Ea își aduce aminte de întreaga ei viață petrecută într-o mare parte pe vremea comunismului și încearcă să realizeze de ce aceste amintiri îi tot revin și de ce se gândește cu nostalgie la ele, ca și când pe atunci ar fi fost într-adevăr mai bine. Aceste flashback-uri îi sunt declanșate de fiica sa, Alice, care o încurajează să voteze cu liberalii la alegeri. La început, Emilia este convinsă că nu ar face asta niciodată, că este complet împotriva ideologiilor conform cărora statul fură instituțiile publice și le privatizează. Dar apoi…
Ne este arătată copilăria ei la țară și dorința arzătoare de a fugi de acolo, de a locui la oraș. Reușește acest lucru fugind de acasă la vârsta de 16 ani. Se angajează la o fabrică în timp ce locuiește cu unchiul și cu mătușa ei. Apoi, se mută pe cont propriu la un cămin și mai apoi într-o garsonieră. Se căsătorește, o face pe Alice și se mută într-un apartament unde rămâne pentru restul vieții. Cele mai profunde amintiri reprezintă munca ei din fabrica de metale, împreună cu colegii și șeful. Emilia enumeră de multe ori motivele pentru care comunismul a fost un lucru bun pentru ea: mâncare din belșug, fără să trebuiască să stea la cozi interminabile, faptul că a fost membru de partid, valoarea banilor și faptul că își permitea orice – deși recunoaște că pe vremea aia, nimeni nu-și dorea prea multe. Revoluția o prinde la o întâlnire de partid, decupând material pentru lozinci și pancarte.
Toată lumea din jurul ei, începând cu Alice și continuând cu sora sa, Sanda, împreună cu o fostă colegă de muncă – toți îi spun că se înșală, că nu a fost deloc așa de fericită pe cât vrea să-și aducă aminte în vremea comunismului. Durerea provine de la minciuna în care trăiește, dezorganizarea inevitabilă care este foarte des întâlnită și în zilele noastre la generațiile mai vechi. Sunt conștientă că trebuie să fie inimaginabil de greu să treci printr-o schimbare așa de mare și să rămâi sănătos la minte, să se poți readapta societății democratice din zilele noastre. Emilia vede toate aceste schimbări însă le analizează după un mod care favorizează în continuare regimul comunist; nu poate trece de neajunsurile pe care le are după Revoluție și încearcă mereu să reînvie ce a fost o dată, plănuind chiar să refacă fabrica la care a lucrat atâta timp, chiar cu aceiași foști colegi. Cartea este o istorie vie pe care în mare parte o cunoșteam… Poveștile despre Ceaușescu și soția sa m-au amuzant teribil, dar întregul fenomen de a face “haz de necaz” nu poate ascunde ororile trăite de mulți alți oameni, care nu au avut norocul Emiliei. Ea, precum mulți alți “comuniști” din zilele noastre, nu pot vedea mai departe de propria persoană când vine vorba de daunele aduse de acest regim. Până și termenul de comunism și-a schimbat însemnătatea însă, pentru un anumit motiv, Emilia continuă să spere.
Nu pot spune decât că mă bucur enorm de faptul că eu nu sunt nevoită să-mi compar două vieți complet diferite, să încerc să le leg între ele și să cred că trebuie să o aleg pe cea mai bună, să încerc să trăiesc în continuare în trecut. Mă bucur că nu trebuie să fac această alegere și totuși îmi pare rău pentru toți oamenii care împărtășesc sentimentele Emiliei. Totul a fost foarte realist iar această carte nu a făcut altceva decât să-mi deschidă și mai mult ochii la istoria poporului român, cu traumele sale în multiple planuri. O recomand absolut tuturor! Trebuie citită! Istoria trebuie cunoscută, căci ea e cea care a format această țară și ne împiedică, trebuie să ne împiedice, din a mai repeta aceleași greșeli… fie ele de guvernare sau erori logice, caracteristice oamenilor de rând.
April 18, 2015
Scepticismul la cărțile hype-uite!
Sunt o persoană foarte sceptică de felul meu dar când vine vorba de cărți e și mai și! De exemplu, nu m-aș fi atins în veci de Mincinoșii dacă Irina nu spunea că i se pare o carte foarte proastă… căci mai degrabă acesta este genul de carte care mă atrage pe mine și nu de puține ori mi s-a întâmplat ca mie să îmi placă ceva ce mulți alții au urât. Sunt sceptică pentru că mă gândesc că unde atâția oameni văd perfecțiunea, parcă îmi vine mie să scormonesc după mizerii; mă zgârie pe creier ideea că o carte e ridicată în slăvi fără merit, cum se întâmplă deseori.
Problema e că romanele nou-lansate nu vor fi niciodată o prioritate pentru mine, cel puțin nu atunci când sunt lansate. În general, citesc romanele super hyp-euite după câțiva ani de la momentul lor de glorie, cum mi s-a întâmplat cu Sub aceeași stea, de exemplu. Pur și simplu nu vreau să fiu prinsă de o febră generală care poate pe de o parte să mă influențeze și pe de alta, pur și simplu să mă scoată din sărite căci asta ar afecta viziunea mea asupra respectivei cărți. Prefer să fac parte din fandom-ul unei cărți după ce apele s-au mai liniștit și s-a trecut deja la filme, dacă e cazul (ex.: Jocurile Foamei).
Există foarte puține situații în care o carte nou apărută la noi sau la nivel internațional ar urca instant în topul meu de priorități (cum ar fi Cristina Nemerovschi – dacă ar scoate o carte astă seară la ora zece, până mâine probabil o voi fi și citit deja) așa că nu-mi bat deloc capul cu noile apariții, ci doar îmi arunc un ochi pe listele de acest gen din curiozitate. Un alt exemplu e cartea asta care face parte dintr-o trilogie, din câte am înțeles – Tuturor băieților pe care i-am iubit. O să aștept Cartepidemia și/sau recenziile celor cinci de pe YouTube și poate, poate îmi va stârni interesul și o voi citi peste un an sau doi când o voi putea obține la un preț mic pe undeva. Așa mi se întâmplă de cele mai multe ori. Și-așa am o grămadă de alte cărți de citit și fără această nou-venită despre care nu știu mare lucru… și nu-mi place să-mi ascum acest gen de risc, să-mi pierd timpul cu o carte pe care mai apoi o voi trash-ui doar.
Așa că romanele pe care le citesc s-au adunat pe lista mea din diferite motive, dar rareori sau mai bine zis, cam niciodată printre acesta nu s-a numărat și “x e o carte nouă și vreau s-o citesc pentru a fi la curent”. M-am decis să citesc Sub aceeași stea doar pentru că eram sigură că o să-mi displacă total, chestie care nu e prea departe de adevăr. De cele mai multe ori, sunt foarte fixistă când vine vorba de cărțile pe care vreau să le citesc și pe care NU. Nu există trend sau apariție care să mă facă să-mi schimb opinia. Există mult mai multe dezavantaje în achiziționarea și lecturarea unei noi apariții, decât există avantaje (pornind de la preț și continuând cu masa de influență menționată anterior, ducând la posibila scădere a valorii literare nu din cauza faptului că ar fi prea mainstream ci ideea că mesajul ei se pierde într-o comunitate prea numeroasă de fani; ex.: Sub aceeași stea).
În concluzie, rămân fermă pe poziția că noile apariții nu că nu ar fi pe gustul meu, dar prefer să le las să dospească, nu atât în materie de recenzii și/sau vâlvă, ci pentru a-i stabili EU o importanță în mintea mea și de a lua la final o decizie. Până atunci, voi continua să citesc apariții mai vechi, poate într-o naivă speranță de a recupera câteva decenii de literatură pierdute și pentru a umple niște goluri din mintea mea cu privire la literatura de atunci și nu de acum. Voi cum citiți? Mai mult apariții recente sau mai degrabă cărți mai vechi? De ce?
Despre comic books/graphic novels
… și restul cărților bazate pe imagini și textulețe mici, incluzând desigur și manga. Nu știu ce să cred despre acest gen de cărți deși am o oarecare experiență cu ele. Am citit șapte volume manga și multe volume de comics de la W.I.T.C.H, cât despre graphic novels – nu știu dacă sunt o investiție bună, ar trebui să-mi placă super mult o carte ca să cumpăr un graphic novel făcut după ea.
Conceptul de combinare a celor două arte mi se pare interesant, chiar dacă evoluează cumva din ideea de cărți cu poze (cum sunt cele cu Apolodor, de exemplu), dar nu sunt aceleași lucruri. Nu cred că o să devină vreo pasiune de-a mea în viitorul apropiat însă încerc să le înțeleg rostul mai bine. Nu sunt mare fană a artelor vizuale precum desenul, grafica, etc., prin urmare, nu știu nici cu ce se mînâncă.
Voi știți?
