Cristina Boncea's Blog, page 18

Încetează cu minciunile tale | Recenzie de carte

Încetează cu minciunile tale este prima mea întâlnire cu Philippe Besson și pot spune că încadrez această carte cu tente autobiografice în seria romanelor cult pentru comunitatea LGBT+ din întreaga lume. Nu mă așteptam să descopăr o istorie atât de tristă și frumos spusă, o istorie ce a aparținut probabil milioanelor de bărbați ce au iubit alți bărbați în vremuri tulburi.

Despre ce este vorba în Încetează cu minciunile taleDe ce să citești Încetează cu minciunile taleDespre ce este vorba în Încetează cu minciunile tale

Cartea pare a fi autobiografică, însă nu îmi permit niciodată să fac astfel de asumpții dacă autorul își păstrează propria tăcere. Philippe Besson ne povestește despre adolescența sa, când s-a îndrăgostit pentru prima dată de un alt băiat. Acțiunea are loc într-un mic sătuc franțuzesc, iar referințele artistice sunt pe măsură, corespunzătoare aproape oricărui autor de această naționalitate. Băiat de director de școală, pasionat de citit, as la învățătură, Philippe cu siguranță va reuși să părăsească locul natal la maturitate.

Nu același lucru se poate spune și despre iubitul său ascuns, ce nu se poate bucura de același privilegiu și este sortit unei vieți dedicate agriculturii. Scenele descrise sunt intense, pline de nostalgia primei iubiri și, totodată, a primei pierderi. Pe parcurs, autorul face diverse trimiteri către alte lucrări ale sale, iar ceea ce declanșează aceste mărturisiri începe chiar din primele pagini, când este sigur că-l zărește de la spate pe același iubit din adolescență în timp ce dă un interviu.

Ce se întâmplă cu cei doi? Putem oare face vreodată ceva împotriva unui destin ce pare bătut în cuie? Eliberarea și regăsirea de sine capătă forme monstruoase pentru cei mai mulți bărbați care nu au putut iubi conform inimii lor. Când nici măcar infecția cu HIV nu reprezenta un subiect larg întâlnit, o teamă recurentă pentru astfel de bărbați, lumea era cu atât mai aspră în fața legăturilor pe care nu le putea înțelege.

Din acest punct de vedere, consider Încetează cu minciunile tale un roman cult, ce cuprinde în ea strânsă legătură dintre iubirea neîmplinită și imposibilitatea de a fi cel care ești în contextul vremurilor ce nici acum nu sunt de mult apuse…

De ce să citești Încetează cu minciunile tale

Nu sunt multe alte lucruri de spus despre această carte de numai 200 de pagini, cum îmi plac mie cărțile. Ne perindăm în trecutul copilăriei, al adolescenței și al vârstei adulte, aflăm o poveste universală și personală în același timp, trăim patosul și sentimentul de înfrângere în fața unor ziduri peste care nu putem trece. Astfel de povești nu trebuie trecute sub tăcere, deși mi-ar plăcea ca ele să aparțină veșnic unor altor epoci, să nu mai existe vreodată riscul de a se întâmpla din nou.

Nimeni nu ar trebui să fie constrâns să fie orice altceva decât este. Tematica principală din această poveste este tocmai identitatea personală și orientarea sexuală, mereu în strânsă legătură; este despre cum fricile ne vin de hac, fiindcă nu ne putem opune propriului suflet, niciodată până la capăt. Încetează cu minciunile tale este o mărturie vie, poetică, arzătoare – un omagiu adus atât celui despre care se scrie, cât și tuturor celor care s-au regăsit în aceeași situație.

Merită să citim despre suferințele altor oameni, chiar dacă viețile noastre sunt complet diferite. Merită să facem acest pas pentru a dobândi o imagine mult mai clară despre felurile în care greșim când încercăm să ne impunem realitatea celorlalți. Pentru mine, a fost o călătorie plăcută, o legănare blândă în timp ce pe fundal se desfășoară uraganul. Dacă iubirea ta nu a fost niciodată dezlegată din cauza imposibilităților de circumstanța, poți măcar să găsești încă un lucru pentru care să fii recunoscător.

Articolul Încetează cu minciunile tale | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #2

Am revenit cu o nouă postare despre evoluția colecției mele de cărți. Biblioteca mea s-a îmbogățit cu 18 noi volume, câteva dintre ele citite acum ceva vreme. Ca de obicei, vreau să vă povestesc câte ceva despre fiecare, așa că le voi așeza în categorii. Toate cărțile au fost cumpărate de pe Vinted.

Evoluția colecției mele de cărți: martie 2024Cărți foarte cunoscuteCărți mai puțin cunoscuteEvoluția colecției mele de cărți: martie 2024

Dacă ar fi să definesc noile achiziții ca un tot unitar, aș spune că este vorba mai degrabă de autori clasici, care nu ne mai sunt de ceva vreme contemporani. Printre ei se numără H.G. Wells, Jane Austen și Ernest Hemingway. Avem, desigur, un mix între vechi și nou, între cărți foarte cunoscute și autori mai puțin populari pe care vreau să-i cunosc prin intermediul lecturii.

Cărți foarte cunoscute

Printre cele mai cunoscute cărți pe care le-am adăugat recent colecției mele se regăsesc Alice în Țara din Oglindă, într-o frumoasă reeditare de la editura Arthur, Parfum de femeie, după care s-a făcut și un film pe care nu l-am vizionat încă, Omul invizibil, într-o ediție hardcover de la editura Paladin și, probabil, Fiesta lui Hemingway, pe care mi-o doream foarte tare, fiind una dintre lucrările sale autobiografice; cel mai probabil, și Grădina raiului este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale.

Nu știu cât de cunoscut este Franz Ruppert în lumea psihologiei, dar Traumă, atașament, constelații familiale este o lucrare pe care așteptam cu nerăbdare să o parcurg, tocmai datorită elementului final din enumerație. Deși fascinația mea față de constelațiile familiale a scăzut în ultima perioadă, tot sunt curioasă să descopăr viziunea lui asupra acestui mod de lucru.

Aș include aici și Cenușa Angelei, din moment ce face parte din colecția Cărți Cult de la editura Art. Holocaustul nu este deloc o temă de interes pentru mine în literatură, dar până în prezent nu am fost deloc dezamăgită de cărțile din această colecție, așa că am decis că merită cel puțin o încercare.

În ceea ce îl privește pe Bukowski, după Femei, nu știu dacă există o competiție reală între popularitatea volumelor sale. Sunt destul de sigură că Hollywood este un titlu foarte cunoscut, pe care nu l-am citit încă, iar cartea de povestiri aparține genului pentru care oricum Bukowski este îndrăgit. Faptul că am citit recent Despre băutură mi-a schimbat în sfârșit perspectiva asupra artei sale și trag nădejde că acum am cheia care să mă facă să-l citesc cu drag.

Nu cred că greșesc când adaug și Palatul lunii aici. Știu că Paul Auster este cel mai cunoscut pentru Trilogia New York-ului, dar pe mine m-a cucerit cu volumul său, Invizibil. Palatul lunii pare a fi o raritate literară în această ediție și sunt tare curioasă dacă îmi va plăcea la fel de mult.

Cărți mai puțin cunoscute

Sper să nu fac nimănui o nedreptate adăugând anumite volume în această categorie. Menționez că selectarea se bazează strict pe percepția mea, nu pe o cercetare amănunțită a popularității cărților în cauză.

Aș spune că volumul Dragoste și prietenie, ce aparține colecției Iubiri de altădată de la editura All nu se află printre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Tocmai pentru că nu am citit-o încă pe Jane, am presupus că aceasta ar fi o introducere potrivită.

Am reușit să pun mâna și pe volumul de debut (din câte am înțeles) al lui Osamu Dazai, autor de care m-am îndrăgostit ireversibil anul acesta. Am citit doar Școlărița, dar mai dețin alte două volume scrise de el în bibliotecă. De la Flavius Ardelean am mai citit până în prezent două cărți: Bizaroproze și Miasma. Mi-a plăcut mult stilul lui, așa că am aceeași așteptare și de la această colecție de povestiri publicată la editura Nemira.

Băieți de gașcă și Trauma sunt cărți pe care le-am mai citit. Pe prima, o dețineam în formatul Top 10+ de la Polirom, care nu îmi este pe plac, iar pe a doua am decis să o cumpăr din nou tocmai pentru că mi-a rămas în minte foarte clar povestea și am decis astfel că este o carte pe care totuși mi-o doresc în bibliotecă.

Deși John Williams este un autor cunoscut în sine, pentru mine a fost prima oară când am văzut titlul Nimic, doar noaptea, iar acesta este motivul pentru care îl includ aici. Sunt destul de sigură că aceasta va fi prima mea intersectare cu autorul, de la care mai dețin Stoner în bibliotecă. Tot aici se încadrează și Visătorul lui Ian McEwan, o carte cu povești pentru copii pe care am citit-o deja, dar pe care mi-o doream în această ediție de la Biblioteca Polirom.

Nu în ultimul rând, tocmai pentru că îmi place foarte mult cum arată colecția N’autor de la Nemira, am achiziționat și Oameni mari scrisă de Maria Orban. Am văzut că a căpătat ceva popularitate printre cititori în ultima perioadă, așa că sunt la rândul meu curioasă vizavi de ea.

Sper că v-a bucurat această a doua parte din evoluția colecției mele de cărți, o serie de postări în care vă arăt ce volume mi-am achiziționat recent. Dacă ai citit vreunul dintre ele sau ai o recomandare pentru mine, nu ezita să lași un comentariu mai jos!

Articolul Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #2 apare prima dată în Cristina Boncea .

Elena Ferrante – Zilele abandonului | Recenzie

Zilele abandonului a fost una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care le-am parcurs de la Elena Ferrante. Din acest motiv, experiența mea cu romanul nu a fost una dintre cele mai plăcute, având în vedere starea de disperare ce a persistat pe tot parcursul narațiunii.

IntroducereDespre ce este vorba în Zilele abandonuluiCe nu mi-a plăcut la Zilele abandonuluiConcluzieIntroducere

Nu de mult, spuneam că Elena Ferrante este autoarea mea preferată la momentul actual. Deși nu am găsit încă o înlocuitoare, această lectură m-a pus pe gânduri. Este cel de-al șaptelea roman pe care îl citesc de la ea. Elementele comune s-au păstrat: condiția femeii în relație cu bărbatul și, automat, familia, felul cum ajunge să își construiască viața în jurul lui și să depindă de el, problemele femeiești despre care nu demult nu se vorbea și rușinea pe care acestea o aduc în viața lor.

Elena are un stil de scriere care curge, te face să dai pagină după pagină fără să îți dai seama, se respectă clasicele momente ale subiectului în toate cărțile sale și momentele de mare intensitate emoțională nu lipsesc din niciuna. Cu toate acestea, pentru mine ca cititor există o limită în ceea ce privește anumite subiecte sau moduri de abordare. Din păcate, Zilele abandonului a reușit să zdruncine din temelii piedestalul pe care o pusesem pe autoare. Totuși, nu cred că vreo altă serie ar putea depăși impactul pe care Tetralogia napolitană l-a avut asupra mea.

Despre ce este vorba în Zilele abandonului

O femeie aflată la vârsta de aproape 40 de ani este părăsită de soțul ei pentru una mult mai tânără. Protagonista noastră rămâne astfel într-o casă goală împreună cu cei doi copii mici și câinele familiei. Fiind vorba despre un roman psihologic, alunecăm împreună cu ea pe panta adâncă și aparent infinită a disperării: fără să aibă o sursă stabilă de venit sau vreun ajutor din partea cuiva, lumea din jur începe să își piardă conturul, iar ea își pierde temporar mințile.

Între cele două sute de pagini devenim martorii acestei alunecări lente, dar sigure, în pierderea de sine. În mod normal, nu aș fi fost tentată să citesc o carte pe un astfel de subiect, dar Ferrante a reușit totuși să o transforme într-o experiență digerabilă. „Cine sunt eu fără cel lângă care am trăit jumătate din viață?” este întrebarea centrală la care femeia încearcă să găsească un răspuns. Trăim împreună cu ea un moment de criză îndelungat, iar la final, ca femei ce își trăiesc prima tinerețe în anul 2024, nu putem spune decât: „ce bine că lucrurile nu mai stau chiar așa…”

Ce nu mi-a plăcut la Zilele abandonului

Făcând o analiză, îmi dau seama că toate cele trei romane în afara Tetralogiei scrise de Elena Ferrante m-au condus către un rating mediocru. Fiica ascunsă a avut câteva scene interesante, dar tema principală a fost maternitatea și diferența dintre rolul de femeie și mamă. În Iubire amară avem tot o paralelă dintre fetița interioară și femeia adultă și cum se îmbină cele două roluri. Ei bine, în Zilele abandonului avem cumva de-a face cu o combinație între cele două, dar având în vedere temele repetitive, experiența de lectură a fost cu atât mai neplăcută.

Din păcate, am putut rezona cu spirala pe care a pornit protagonista. Am citit cartea exact într-o perioadă când eu însămi mă aflam într-o criză existențială similară. Personajul este credibil, dacă nu chiar incredibil. Cu toate acestea, să persiști atât de mult într-o asemenea stare, iar cartea în sine să vizeze majoritar doar acest sentiment de pierdere totală nu i-a făcut bine spiritului meu iubitor de cărți.

Nu pot reproșa ceva anume cărții. Este scrisă excelent, ca toate volumele Elenei Ferrante, însă am ajuns la un nivel apăsător de saturație. Mi-aș dori foarte mult să regăsesc și alt gen de povești printre creațiile ei. Pe de-o parte, pot înțelege perfect stările prin care trece femeia din poveste, pe de altă parte, viața ei este ceva complet diferit de ceea ce vreau să cred că experimentăm ca femei tinere în această generație.

Nu îmi face plăcere să merg cu mintea în locuri atât de întunecate, care sunt astfel din motive care țin foarte mult de mediul exterior, de societatea anumitor vremuri, tocmai pentru că este ceva ce vreau să lăsăm în urmă ca umanitate. Sigur, sentimentele trebuie scrise, lăsate drept mărturie, dar personal aș prefera să stau la distanță de astfel de repetări, de teme precum cele din Femeia sfâșiată, carte la care și protagonista face referire.

Concluzie

Dacă nu ai mai citit altceva de la Elena Ferrante, nu recomand să începi cu această carte. Nu consider că îi face dreptate autoarei, care totuși ne-a oferit una dintre cele mai bune tetralogii pe care le-am parcurs vreodată. Zilele abandonului este o carte ce explorează teme profunde, care ne produce reacții în corp, o carte vie. Cu toate acestea, nu toate viețile și, așadar, poveștile, sunt menite să fie alipite sinelui nostru.

Articolul Elena Ferrante – Zilele abandonului | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Paul Auster – Invizibil | Recenzie de carte

Ce onoare să fii încă în viață, iar romanul tău să fie deja considerat unul dintre cele mai bune ale secolului! Din păcate, nu se întâmplă foarte des. Prima mea întâlnire cu Paul Auster a fost cu totul deosebită. Invizibil este un neașteptat cadou literar, pe care l-am savurat cu sufletul la gură.

Despre ce este vorba în romanul Invizibil Ce mi-a plăcut la romanul InvizibilConcluzia mea despre Invizibil de Paul Auster Despre ce este vorba în romanul Invizibil

Avem de-a face numai mulți naratori ale căror povești se învârt în jurul anului 1969. Atunci, tânărul Adam Walker îl cunoaște pe enigmaticul Rudolf Born și pe iubita lui, Margot. Rudolf este un profesor universitar cunoscut, care îi propune lui Adam să colaboreze în două direcții: odată ca manager al unei reviste literare și drept amant al iubitei sale. Infidelitatea ar fi una dintre cele mai mici crime despre care se discută în roman…

Un alt narator este prietenul din studenție al lui Adam, James. După vreo patruzeci de ani, acestuia îi este încredințat manuscrisul autobiografic al protagonistului nostru. Restul poveștii rămâne în frâiele sale și se încheie cu bucățile lipsă aduse de o altă femeie pe care Adam o cunoscuse în același an care i-a schimbat întreaga existență. Care este adevărul despre toate situațiile incredibile prin care tânărul a trecut într-o perioadă atât de scurtă de timp? Cum oare îți poți da seama de el când ai drept naratori scriitori talentați și oameni profund pasionați de literatură?

Invizibil de Paul Auster nu este un roman polițist, ci un roman psihologic; este un roman de dragoste în aceeași măsură în care eros și thanatos se intercalează într-o spirală continuă. Dacă mi-ar fi povestit cineva acțiunea, aș fi zis că nu mă pasionează câtuși de puțin o astfel de carte. Autorul însă a reușit să mă mențină într-o stare de suspans până la ultimele pagini.

Ce mi-a plăcut la romanul Invizibil

Mi-a plăcut totul. Ca de fiecare dată când descopăr o nouă comoară literară, am fost cucerită de la primele pagini. În special când am văzut că am de-a face cu o poveste despre oameni literați și m-am regăsit în postura studentului nerăbdător să se afirme în vreun fel în lumea literară, mi-am spus că narațiunea nu poate decât să devină mai interesantă.

Nu mă așteptam să descopăr atâta erotism între paginile sale, dar Auster a dat dovadă de multă măiestrie în acest sens. Partea mea preferată a fost relația dintre Adam și sora lui, felul în care fanteziile interzise ale copilăriei au putut căpăta (sau nu?) formă în viața adultă, păstrând neatinsă bula iubirii fraterne cum a fost abordată și în Copiii teribili.

Nici relația lui Adam cu Margot nu s-a lăsat mai prejos, iar legătura sa cu tânăra Cecile a încununat totul pentru a ne putea forma o imagine clară despre ce fel de bărbat a fost protagonistul nostru; unul pe cât de ușor de înțeles, pe atât de ușor de judecat. Din păcate sau din fericire, protagonistul a fost dotat cu o mare doză de autocunoaștere, astfel încât judecata exterioară devine futilă.

Mi-a plăcut de asemenea faptul că nu am avut ocazia să mă plictisesc. Am regăsit în Auster ceva familiar și mie ca scriitor, un anume simț al stăruirii prea mult într-o situație și transformarea acesteia în altceva la următoarea pagină. Mi-a plăcut să mă las surprinsă de fiecare nou semn de întrebare ce și-a făcut apariția chiar atunci când credeam că lucrurile sunt clare.

Poate unii ar spune că Auster a folosit trucuri ieftine, că e previzibil sau că povestea din Invizibil seamănă prea mult cu o telenovelă, dar pentru mine a avut toate elementele care fac o carte grozavă: un subiect principal de interes pentru mine (literatura), coborâri în lumea întunecată și fascinantă a tentațiilor umane, caracterizări complexe de personaje și puterea de a închelba toate acestea într-o poveste coerentă ce servește loc de biografie pentru un personaj. Probabil că întotdeauna mă va fascina explorarea limitei dintre ficțiune și realitate.

Concluzia mea despre Invizibil de Paul Auster

Singura parte care m-a plictisit puțin din carte au fost ultimele zece-cincisprezece pagini; am aflat încă o dată că eu și detaliile geografice/descrierile naturale nu facem pereche bună. În același timp, am simțit că lipsește tocmai elementul acela magic ce propulsează o carte printre favoritele mele. De obicei, mă aștept să-l regăsesc în ultimele cuvinte.

Cu toate acestea, Invizibil rămâne o experiență literară deosebită pentru mine, care mi-a deschis apetitul pentru proza lui Auster, dar și pentru alte romane cu scene erotice la fel de bine descrise și incitante din punct de vedere psihologic. Această carte îți solicită o implicare totală sau, cel puțin, eu am trăit cu sufletul la gură povestea în care m-am regăsit spiritualicește – cum e să rămâi blocat într-un anumit moment în timp…

Articolul Paul Auster – Invizibil | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Dansează vorbele, nu-nțeleg care-i problema | Despre tăcere

Nu spune nimănui despre ce s-a întâmplat. Totul trebuie să rămână între noi. 

Iubirea vine la pachet cu amenințări, am învățat. Conexiunea cu celălalt e o bulă în care existați doar voi. Când unul decide, celălalt suferă. Celălalt rămâne izolat. Când unul vrea să plece, e sortit tăcerii dureroase. Trebuie să protejezi ce lași în urmă, așa e nobil. Ei spun asta și te fac să te simți prost. Apelează la copilul tău interior, iar tu vrei să fii un copil bun, nu-i așa? Nu-i spune lui mami… Câte cazuri n-au fost? Tăcerea care ucide, doar pentru că ai ales sau nu să intri în relație cu cineva. O persoană fizică sau juridică. Tot felul de contracte nescrise, pe care le semnezi cu prețul sănătății tale mentale.

Eu nu voi putea să tac niciodată. Unul dintre ei mi-a zis, filmându-mă: spune că nu te-am violat. Nu te-am violat, nu-i așa? Un altul mi-a zis că putem fi din nou împreună doar dacă nu mai scriu despre el. Ce fel de condiții sunt acestea? Și cum de sfârșesc în situații în care nu stabilim de la bun început care sunt regulile jocului… Dacă ești în viața mea, ești în mintea mea. Dacă ești în mintea mea, ești în cuvintele mele. Cuvintele mele vor fi mereu scrise, așezate în pagină, într-un text coerent și trimise lumii. Eu refuz să mor până nu scot din mine toate cuvintele. Cuvintele sunt lucrul cel mai prețios. Eu sunt cuvintele mele. Nu-mi poți pretinde tăcerea mai mult decât îmi poți pretinde inexistența. Ești, oare, un criminal?

Nu vorbește nimeni despre izolarea înnebunitoare ce apare după ce chiar păstrezi o astfel de promisiune. Ajungi să te întrebi dacă ce s-a întâmplat a fost aievea sau dacă ți-ai pierdut mințile pe parcurs. Cunoaștem acest fenomen sub formă de gaslighting. Știm, sunt interese mari la mijloc. Ți-aș strica imaginea dacă aș vorbi despre ce s-a întâmplat între noi. Ce s-a întâmplat în mine cât noi am fost într-o relație. Poate ai fi ajuns chiar la închisoare, într-o lume care pedepsește drept. Sau poate că oamenii ar fi putut judeca mai clar care dintre noi are dreptate. Pe mine nu mă interesează câtuși de puțin dreptatea. 

Nu mi-ar fi păsat cu adevărat dacă acel bărbat ajungea la închisoare sau dacă vreo altă persoană care mi-a solicitat discreția ar fi suferit vreo repercusiune odată cu această oribilă și inumană cerință. Secretele sunt blesteme. Pe mine mă interesează doar să exist și să mă exprim. Eu nu pot exista dacă nu fac boom. Eu sunt mereu un artificiu aprins. Doar de acest aspect mă interesează. Când îmi încredințezi un secret sau îmi soliciți tăcerea, îmi ceri moartea. Da, poate nu mi-ar plăcea să aud vreodată versiunea ta. Sigur, când spune capra povestea, lupul e mereu personajul negativ. Cu toții suntem capra. Și chiar cred că suntem, cu adevărat. Umanitatea e lumină și iubire. În sinea noastră, doar ne apărăm. Cei mai mulți dintre noi au învățat că viața e o luptă. Vreau ca pentru mine viața să rămână o grădină cu flori. 

Pentru ca acest lucru să fie posibil, eu nu pot tăcea. Nu voi tăcea niciodată. Nici nu-ți voi marketa numele pe gratis. Universul îți dă orice shout-out necesar. Nu suntem pe Google Ads, nu sunt expert în digital marketing. Dar te voi scrie în petalele florilor mele. Povestea noastră va fi scrijelită pe semințele din care vor ajunge să înflorească. Oamenii vor ști despre mine, mai puțin despre tine. Cine ești tu? Un alt asupritor. Nu poți cere nimănui tăcerea. Lasă-i pe oameni să vorbească și vezi care e cel mai rău lucru ce poate fi spus despre tine… Și eu am fost un participant la triunghiul dramei. Nu-mi mai doresc relații triunghiulare. Nu-mi mai doresc relații ce presupun constrângeri. Nu vreau să țin nimic pentru mine. Dacă aș vorbi liber, în pofida rugăminților voastre, aș spune… 

Cred că ar fi trebuit totuși să fii temporar privat de libertate. Ar fi trebuit totuși să fi exmatriculat. Ar fi trebuit totuși să nu mai ai dreptul legat să te apropii de mine sau de vreo persoană de sex feminin pe o rază de un kilometru. Cred că ar fi trebuit să fii castrat chimic și să îți fie arse corzile vocale. Ar fi trebuit să înduri chiar o săptămână de tortură din cele mai crunte. Nimic din toate astea nu ar fi înlăturat traumele pe care corpul meu le păstrează, dar poate justiția universală, pe înțelesul meu, ar fi avut darul de a echilibra energiile din relația noastră. Oamenii abuzează pentru că se urăsc. Nu-i nicio pedeapsă mai mare decât să trăiești cu tine. Dacă aș fi vorbit public despre tine, ceea ce oricum am făcut, aș fi spus: e dreptul meu să povestesc ce ai făcut. Orice persoană care te cunoaște ar trebui să știe și să judece în consecință. 

Și, către ultima relație care m-a lăsat fără vlagă, mi-a răpit somnul și liniștea, mi-a șubrezit sănătatea mai mult decât m-aș fi așteptat în nici jumătate de an – o relație pe care eu o puneam în centrul existenței mele, pentru că așa știu eu să fac, din devotament și probleme de atașament, pentru că m-am născut capricorn și am crezut că trebuie să mor în numele muncii mele, ție ți-aș spune următoarele:

Nu sunt furioasă, doar dezamăgită. Acest atât de simplu clișeu. De ce ți-e teamă oare? Că aș spune că faci pe victima, când eu am fost de fapt una? Că ar fi trebuit să fii mai înțelept, mai matur, mai grijuliu? Că și sufletele au loc printre bani? Nici măcar astfel de lucruri nu aș spune despre tine. Pentru mine relația noastră a fost singura poveste de iubire pe care am trăit-o în ultimii doi ani și jumătate. Nu mi-am dat seama că mi te-am dedicat atât de tare, încât în mine nu mai era loc de altceva. Puțin câte puțin m-am lăsat absorbită de tine. Sigur, glumeam cu oamenii din viața mea, spuneam că nu contezi atât de mult pe cât contai, că eu mă folosesc de fapt de tine, nu invers, dar știam că mint. Chiar de la bun început, am știut… 

Îți dedicam două ore pe zi, apoi, din ce în ce mai multe. Nu doar o dată, cred că au fost chiar douăsprezece. Nu mă mai puteam dezlipi de tine, deși ochii îmi curgeau și creierul mi se blocase. Te iubeam în suferință, așa cum știu eu să iubesc. Când am decis să te părăsesc în sfârșit, abia atunci mi-am dat seama – mereu mă rănesc singură. Asta aș spune despre tine – că îți sunt recunoscătoare că m-ai ajutat să înțeleg. Ce vină să fi avut tu că nu știu eu să mă calibrez? Că mă dedic eu trup și suflet, nebunește, unui robot? Unei stane de piatră care nu își întoarce privirea către mine… și de ce ar trebui să o facă? Nu pentru asta ne-am întâlnit. 

Am intrat în relații din care știam că voi ieși complet stoarsă. Nu le-am părăsit decât atunci când eram pe brânci. Temerile tale sunt nejustificate. Nu am ce să spun atât de rău despre tine încât să îți zgârie măcar puțin imaginea… Contrar primului caz, aici eu am abuzat singură de mine. Am vrut să îți arăt cât sunt de bună, de rezilientă. Nu vreau să fiu rezilientă. Mi-am dat seama, în sfârșit, că, mai mult decât vreau să fiu iubită, vreau să fiu liberă. Dacă aș putea vorbi liber despre povestea noastră, asta aș spune.

Înțelegi? Înțeleg, îmi răspund tot singură. Tăcerea ucide. Scormonitul de cârtiță vindecă. Nu-i pretinde nimănui tăcerea. Maitreyi și Dragostea nu moare; nu am citit niciunul dintre volume, dar știu că despre asta e vorba: nu cine e capra sau lupul, ci dreptul egal de a-ți însuși ce ai trăit, exact cum ai trăit. Nu există adevăruri obiective. Nu există justiție, așa cum ne-am imaginat-o. Există energii, eliberări. Secretele sunt cutiuțe mici în care te transformi la rândul tău dacă le cari de-a lungul vieții. Te vei întreba atât de mult timp ce se ascunde acolo, că vei sfârși în negură. Însingurat. Fără răspunsuri. Împărtășește tot. Nu-i niciodată despre alți oameni. Tăcerea înseamnă greutăți. Cuvintele înseamnă libertate. Tocmai așa am aflat cât înseamnă ea pentru mine.

Titlul postării este în mod evident inspirat de Macarena Erikăi Isac. Am atins adiacent anumite tematici ce aparțin mesajului melodiei; prin urmare, am decis să fac această referință. De asemenea, melodia îmi cântă constant în minte în ultimele zile și mă bucur că a pornit o mișcare frumoasă în media.

Articolul Dansează vorbele, nu-nțeleg care-i problema | Despre tăcere apare prima dată în Cristina Boncea .

ce este beția | Poezie

când te gândești la beție
ai în minte un tip caraghios, care merge împleticit și nu poate articula corect cuvintele
îți imaginezi o persoană de care râzi într-un bar,
care ține un pahar într-o mână și se clatină, strigând lucruri neînțelese de nimeni
poate râzând, poate înfuriindu-se pe cine știe ce fapt
dar pe bețivii recalcitranți nu apuci să îi vezi prea mult, fiindcă sunt dați afară de pază
când te gândești la beție, crezi că e ceva temporar, un spectacol
și apoi, fiecare revine la normal
se întoarce pe străzi sau acasă, la locul de muncă, la familie
la școală
alcoolul e doar un prieten sau un dușman temporar, nu-i așa?
bei o dată sau weekend de weekend și nimic prea grav nu se întâmplă… povestiri pentru viitorii nepoți, așa se nasc amintirile
așa îți faci noi prieteni sau chiar cunoști pe cineva special
la beție. acea stare temporară, amuzantă, care aduce doar mici mahmureli după sine
după care te întorci la cel ce erai
asta e beție, nu-i așa?

dacă ți-aș spune că ești cu adevărat beat, cu adevărat bețiv atunci când ești perfect coerent
doar îți sticlesc ochii și din tine reiese o cu totul altă formă de existență
o altă persoană ia controlul asupra ta, mintea ți se scindează, iar alcoolul e râul care te separă de cel pe care îl știai
nimeni altcineva nu și-ar putea da seama că nu mai ești tu la butoane, ba chiar se vor mira de cât de puțin ești afectat de litrii de alcool pe care i-ai turnat pe gât într-o noapte oarecare
ce devine dimineață, iar ceilalți se întorc către casele lor
în timp ce tu ești anesteziat, ți-ai dori să nu se termine niciodată; beția devine atunci viață
și chiar atunci când încerci să stai la distanță, un simplu pahar devine acea transformare într-o altă persoană
care nu se clatină atunci când merge, care vorbește cu însuflețire despre tot ce doare sau mângâie, despre singurele lucruri care contează
o persoană creată din alcool, menită să umple golul lăsat de adevărata viață în sufletul dualizat al celui ce bea
bea, bea, bea până dimineața
doarme câteva ore și o ia de la capăt
dacă ți-aș spune că abia asta e beție?

nu când mergi cu prietenii și radeți de cuvinte care sună suspect din gura acum amară a unuia dintre voi sau când un joc inocent de beer pong se transformă într-o noapte de combinații sexuale
dimineața regreți vreo cinci secunde ce s-a întâmplat și apoi te întorci… fiindcă cei care nu sunt bețivi încă au o casă
în ei înșiși, mai mult decât orice.
bețivii adevărați sunt ca melcii, își cară sufletele pe umeri
nu e loc și pentru ei, și pentru umbra lor în aceeași cochilie, e mereu care pe care
și alcoolul învinge de fiecare dată
cine ar vrea să fie dat afară de acasă?
vrei să fii tu însuți sau să trăiești?
lasă-ne să alegem pentru tine
spun moleculele de hamei din bere
și toarnă, toarnă, toarnă pe gât licoarea
ce te va salva de încă o întâlnire cu iadul ce zace în noi toți

aceea e beție. acela e un bețiv.
nu oricine e menit să își întâlnească dualitatea
bukowski merită mai mult respect fiindcă a scris toate astea
și doar știu prea bine că atunci când ești beat
vrei să faci orice în afară de a lua contact
în vreun fel sau altul cu lumea.

Articolul ce este beția | Poezie apare prima dată în Cristina Boncea .

Charles Bukowski – Despre băutură | Recenzie

Se pare că am reușit să mă mobilizez foarte bine anul acesta și să citesc deja 12 cărți. Despre băutură a fost un volum pe care mi l-am dorit foarte tare încă de când am aflat despre existența lui. L-am achiziționat de pe Vinted și, după cum eram deja sigură de la începutul lecturii, se află acum printre preferatele mele.

Despre ce este vorba în Despre băuturăCe mi-a plăcut la Despre băuturăRecomandări finaleDespre ce este vorba în Despre băutură

Despre băutură conține fragmente din prozele lui Bukowski, din interviuri și câteva poezii tematice. Mi-au plăcut toate extrem de tare și am fost în mod deosebit mulțumită de traducere. Rareori poeziile traduse își păstrează farmecul din limba originală, însă aici cred că și autorul are meritul de a fi scris într-un stil ce probabil se poate reproduce în orice limbă.

Practic, vorbim despre o colecție de lucrări care drept element comun relația lui Bukowski cu băutura. După cum știm majoritatea, acest scriitor a fost unul dintre cei mai notorii alcoolici autoproclamați ai generației sale. Eu nu am reușit să găsesc nimic deosebit la arta lui, ba nici chiar să o consider artă nu am fost înclinată, până nu am citit Poșta – volumul autobiografic care i-a schimbat viața pentru totdeauna.

După ce am parcurs fragmentele prezentate aici din Hollywood, Șuncă pe pâine și volumele sale de povestiri publicate la editura Polirom, am căpătat o imagine de ansamblu mult mai clară; nu știm exact ce l-a împins pe Bukowski să iubească alcoolul, dar relația lui cu arta se relevă atunci când punem realitatea și ficțiunea laolaltă. Din acest punct de vedere, are perfectă dreptate: probabil niciun alt om nu a mai trecut prin la fel de multe ca el.

Ce mi-a plăcut la Despre băutură

Pe lângă modul perfect în care fragmentele și poeziile au fost selectate și așezate una după alta cronologic, mi-a plăcut efectiv tot ce am citit, fiecare cuvânt scris de Bukowski. Am trăit una din marile mele revelații literare parcurgând această carte și nu pot decât să recomand ca un nou cititor să înceapă cu ea. Avem de-a face cu unul dintre autorii ale căror lucrări au mult mai mult sens după ce le descoperim viața.

Am înțeles, așadar, în sfârșit de ce sexul și violența sunt prezentate atât de superficial în ce am citit până acum (Dragoste la 17,50$, de exemplu); e ceva similar cu Pederast a lui Burroughs – personajele sunt constant sub influență, normal că universul lor interior capătă astfel de forme. L-am înțeles mult mai bine și pe alter ego-ul autorului, Henry Chinaski, care a inspirat crearea protagonistului din Californication; un autor care nu vrea să aibă de a face decât cu autenticitatea, nu idolatrizarea de vreun fel.

Poeziile lui Bukowski mi se par în mod deosebit frumoase, de acestea nu m-am îndoit niciodată, deși nu am parcurs prea multe până în prezent. Sunt scrise pe același ton natural, într-un stil pur personal, iar fiecare dintre ele are câte o magie – o întorsătură de sens, un ultim vers amuzant sau profund, care încheagă perfect întreaga lucrare. Am înțeles, în cele din urmă, de ce Bukowski nu e un alt scriitor bețiv, mizantrop și nihilist: e al naibii de greu să fii tot timpul beat și să găsești totuși în tine dorința de a-ți împărtăși indirect sufletul cu restul planetei. Am găsit sufletul lui Bukowski.

Recomandări finale

Despre băutură este o lectură esențială pentru fanii autorului. Chiar dacă ai parcurs poate tot ce a scris el până în prezent, o astfel de antologie are darul de a prezenta totul sub o altă formă. Tocmai pentru că avem atât povestiri adevărate împletite cu povestiri și poezii (la fel de adevărate), obținem o imagine completă și clară a unuia dintre cei mai originali autori americani pe care îi cunoaștem până în prezent.

Articolul Charles Bukowski – Despre băutură | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #1

Din moment ce postez adesea despre cărțile proaspăt achiziționate din biblioteca mea, m-am gândit că aceasta ar putea deveni o serie. „Evoluția colecției mele de cărți” începe astăzi, cu numărul 1, și va continua pe măsură ce aceasta crește sau scade; pentru cărțile pe care nu mi le mai doresc în bibliotecă, poți oricând să verifici profilul meu de Vinted. Aceasta este și sursa principală de unde eu cumpăr frecvent cărți.

Ce am adăugat de această dată colecției mele de cărți?Cărți din colecția Raftul DeniseiCărți în format hardcoverCărți de la editura PoliromCuriozități literareCe am adăugat de această dată colecției mele de cărți?Cărți din colecția Raftul Denisei

În această tură de cumpărături livrești, am adăugat trei cărți din celebra colecție a editurii Humanitas: Valurile, Zâmbește și Memoriile unei gheișe, o carte care a făcut ravagii în topuri atunci când a apărut, dar pe care nu am reușit să o achiziționez la un preț convenabil până în prezent.

Acum citesc Doamna Dalloway de la Virgina Woolf, publicată în același format, așa că am făcut o misiune personală din a-i adăuga toate lucrările colecției mele de cărți. Nu sunt foarte încântată de lectura curentă, dar asta nu mă va opri din achiziționare. Zâmbește a fost cumpărată deoarece mai dețin o carte scrisă de Roddy Doyle în bibliotecă, doar că este în formatul mic de la Biblioteca Polirom care nu îmi mai place. Pare a fi un autor promițător și am tot văzut cartea pe Vinted.

Cărți în format hardcover

Enigma Otiliei mi-a scăpat cu desăvârșire la bac, nu am reținut nici măcar comentariul din anumite motive, însă pare că ar fi una dintre cărțile clasice românești pe gustul meu. Moby Dick este pentru mine o poveste familiară numai din Tom și Jerry; sincer, nu știu dacă voi ajunge vreodată să o citesc, dar vreau măcar să am oportunitatea să încerc, în această frumoasă ediție din colecția Art Clasic.

Cele două cărți de la editura Arthur pe care le-am adăugat colecției mele de cărți sunt două povestiri despre Tom Sawyer scrise de Mark Twain și o carte al cărei titlu nu îmi era cunoscut dinainte, anume Cel mai mic Gulliver de Gellu Naum, pe care îl ador de la Apolodor încoace. Îmi place să colecționez și să citesc cărți clasice pentru copii și apreciez foarte tare acest format hardcover.

Cărți de la editura Polirom

Cărțile de la editura Polirom continuă să ocupe cel mai mult spațiu în biblioteca mea, dar nu pot face nimic în privința acestui lucru din moment ce au publicat atât de mulți autori clasici și contemporani de succes. Chiar seara trecută am început să citesc Despre băutură a lui Bukowski, carte negociată la un preț foarte bun pe Vinted, și îmi place extrem de mult.

Deși am renunțat la ficțiunea lui Haruki Murakami din motive de exasperare, am decis totuși să achiziționez lucrarea de non-ficțiune Meseria de romancier; îmi place să parcurg „învățămintele” oferite publicului de către autorii de succes, indiferent dacă sunt sau nu fana lucrărilor publicate de ei. Mai avem trei cărți în format mic de care sunt foarte încântată: Daisy Miller, o raritate în acest format după cunoștințele mele, Copiii de aruncat de nou descoperitul și proaspăt admiratul Ryu Murakami și Cosmopolis, cea de-a treia carte pe care aș citit-o de la abstractul și fascinantul Don DeLillo.

Curiozități literare

Am decis să achiziționez trei cărți din colecția Romanele secolului XX, respectiv XXI de la Editura Univers deoarece îmi place foarte mult cum arată copertele. Mai departe de acest aspect, William Golding m-a lăsat cu dubii de la Împăratul muștelor, o carte superb conceptualizată, dar executată într-un mod neplăcut pentru mine și de aceea am decis să acord o șansă Turnului; Jurnalul ascuns mi-a atras atenția prin intermediul descrierii, titlul nu îmi era cunoscut dinainte, iar Invizibil ar fi primul roman de la Paul Auster pe care l-aș citi și chiar sunt curioasă de stilul acestui autor.

Nu în ultimul rând, Bivolul nopții pare exact genul de carte controversată care ar deveni una dintre favoritele mele, iar Prea multă fericire este doar o schimbare de format a cărții de la editura Litera; dețineam versiunea din colecția Litera Premium, însă m-am îndrăgostit de colecția Clasici Contemporani. Am vrut ca ediția să se potrivească titlului Dragostea unei femei cumsecade pe care l-am parcurs recent de la Alice Munro.

Abia aștept să vă povestesc și data viitoare despre evoluția colecției mele de cărți. Tu ce volume ai achiziționat recent?

Articolul Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #1 apare prima dată în Cristina Boncea .

S.E. Hinton – Proscrișii | Recenzie de carte

Proscrișii a fost o mare surpriză literară pentru mine. Singurul motiv pentru care am achiziționat cartea a fost apartenența la colecția Cărți cult de la editura Art, care nu m-a dezamăgit până în prezent. Mi-a plăcut foarte mult romanul scris în adolescență de S.E. Hinton; chiar ar trebui să apară mai des pe lista romanelor de citit într-o viață.

Despre ce este vorba în ProscrișiiCe mi-a plăcut la ProscrișiiCe nu mi-a plăcut la ProscrișiiConcluzieDespre ce este vorba în Proscrișii

Personajul principal este de asemenea și naratorul nostru, un puști de 14 ani pe nume Ponyboy. El ne povestește despre cei doi frați mai mari ai săi și felul cum locuiesc împreună în apartamentul părinților decedați recent într-un accident. Cartierul în care s-au născut îi transformă pe ei și prietenii lor în „proscriși”, comparativ cu Socii (socialiștii) din cealaltă parte a orașului, acei copii privilegiați, care provin din familii înstărite.

Încăierările dintre cele două pături sociale sunt la ordinea zilei. Ponyboy și apropiații săi trebuie să își păzească spatele la orice pas, întrucât riscă mereu să fie atacați de mai mulți Soci care coboară împreună dintr-o mașină de lux. Lucrurile devin cu atât mai complicate cu cât este vorba despre o luptă dusă la extrem, din care ambele părți au de pierdut. Ponyboy nu-și dorește decât să găsească o cale de mijloc, întrucât pare a fi singurul care înțelege că cele două tabere nu sunt atât de diferite pe cât ar părea…

Ce mi-a plăcut la Proscrișii

Cartea este scrisă într-un mod simplist, ceea ce are foarte mult sens; povestea ne este spusă de un adolescent, iar cartea a fost scrisă la rândul ei de unul. Acest lucru nu o face mai puțin profundă, ci doar foarte ușor de parcurs. Nu m-a mai bucurat de ceva vreme o experiență de lectură în așa măsură în care să nu pot lăsa cartea jos din mână; cel puțin, nu o carte de ficțiune, căci ultima mea „iubire literară” este Mă bucur că mama a murit.

Trebuie să luăm în considerare și faptul că Proscrișii a fost publicată în 1967 inițial, când genul Young Adult nu era la fel de popular, iar aceste povești erau destul de atipice, îmi imaginez. Cu atât este mai de apreciat caracterul său universal, faptul că încă vorbește despre lucruri adevărate – ce înseamnă să fii privilegiat versus marginalizat în baza unor lucruri pe care nu le poți controla.

M-a prins foarte tare lectura, am avut parte de tot felul de acțiuni neașteptate; nu trebuie neapărat căutată o morală, deși ea este evidentă, toate viețile au aceeași valoare. Poate cel mai frumos lucru este inocența cu care a fost scrisă și cât de palpabile par relațiile dintre personaje, de parcă ei devin și prietenii noștri. Proscrișii este o carte înduioșătoare, ce își merită cu adevărat locul printre „cărțile de cult”.

Ce nu mi-a plăcut la Proscrișii

Ar fi nedrept să-i reproșez cărții tocmai simplitatea pe care o apreciam mai devreme, dar adevărul este că am nevoie de puțin mai mult pentru a considera o carte cu adevărat desăvârșită. Pe parcursul lecturii, mă tot gândeam că îi voi acorda un rating maxim, dar finalul m-a dezamăgit prin faptul că a fost clișeic și foarte accesibil. Cu siguranță nu era un „truc” la fel de previzibil în ’67 cum este în 2024, dar a răpit cumva din magia în care Hinton a reușit să mă mențină până atunci. În afară de acest aspect, nu am alte lucruri de imputat cărții.

Concluzie

Proscrișii este categoric o carte ce merită citită. De la ingenioasa copertă a acestei ediții la anumite paragrafe care pot face pe aproape oricine să plângă, povestea spusă de Ponyboy despre viața într-un cartier defavorizat este o crudă realitate pe care avem puterea să o schimbăm – cel puțin, la nivel de percepție.

Chiar dacă treci cu vederea mesajul social pe care îl transmite, poți aprecia în continuare o poveste bine scrisă, tristă, din care sufletul uman tot mai găsește un silver lining. Proscrișii este o odă adusă celor care nu au avut privilegiul de a avea o voce proprie…

Articolul S.E. Hinton – Proscrișii | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Jean Cocteau – Copiii teribili | Recenzie

Urmăream de ceva timp să cumpăr Opium, singura carte scrisă de Jean Cocteau despre care știam. Am descoperit Copiii teribili pe Vinted și am decis că merită să îi acord o șansă. A fost cu adevărat o poveste deosebită, legată prin referințe de multe alte povești celebre ale lumii.

IntroducereDespre ce este vorba în Copiii teribili Ce mi-a plăcut la Copiii teribiliConcluzieIntroducere

Trebuie neapărat să citesc Paul și Virginia, cât de repede, mai ales că am achiziționat-o recent. Având în vedere că Jean Cocteau a menționat povestea spre sfârșitul cărții, sunt sigură că voi avea un „aha” atunci când îmi voi completa cunoștințele. Copiii teribili ar fi fost mai bine intitulată Camera copiilor, întrucât aceasta este tema principală. În cele 120 de pagini ale acestei ediții de la editura Paralela 45, trecem prin numeroase carusele emoționale. Este considerată una din capodoperele lui Jean Cocteau și pot înțelege de ce. Mi-ar plăcea foarte mult să existe o reeditare în noul format al colecției Ficțiune fără frontiere; textul mărunt a făcut cartea destul de greu de parcurs.

Despre ce este vorba în Copiii teribili

Paul și Elisabeth sunt doi frați crescuți de o mamă singură, aflată pe patul de moarte, în comuna Montmartre din Paris. Povestea începe cu un dureros bulgăre de zăpadă încasat de mezin în timpul unei bătălii obișnuite din timpul pauzelor școlare. Acest eveniment îl ține la pat o lungă perioadă, în camera pe care o împarte cu Lisa, deja adolescentă. Cei doi se înțeleg „ca șoarecele și pisica”, mai ales dacă luăm în considerare că Tom și Jerry s-au aliat deseori împotriva unui inamic comun în desenul animat.

Pe măsură ce frații cresc, în viața lor apare câte un personaj de sex opus, care deschide calea către căsătorie. Tragediile continuă să se întâmple, iar singurul element comun care se păstrează de-a lungul anilor este moartea. Cu toate acestea, Copiii teribili nu este despre durere, ci despre iubirea frățească dusă la extrem. Este o nuvelă psihologică pe care aș include-o în lista de lecturi din liceu. Cât de departe ai merge pentru a-ți proteja fratele? Există vreo șansă de a avea o viață separată de el atunci când ți-ai dedicat întreaga existență lui?

Ce mi-a plăcut la Copiii teribili

Stilul de scriere și povestea în sine fac parte din categoria „universal”. Pentru mine, acest lucru înseamnă că acțiunea s-ar fi putut petrece la orice moment din timp, în orice loc de pe această lume, tocmai pentru că face referire la relații interumane menite să se repete. Jean Cocteau a surprins o parte foarte interesantă a naturii umane și a vorbit despre jocul ascuns al copiilor, care se transformă pe nesimțite într-o sumbră realitate adultă. Cu toate acestea, nutrim deseori și facem eforturi pentru a reveni la acea bulă pe care am lăsat-o în urmă, când nimic prea rău nu se putea întâmpla.

Spuneam la început că titlul Camera copiilor ar fi fost mai potrivit pentru că această cameră este un spațiu mai mult imaginar, în care acel joc, acel duel continuu dintre frați se desfășoară, fără a putea fi înțeles cu adevărat de către cei din exterior. Paul și Elisabeth nu mai sunt copii la finalul povestirii, ci doi tineri care suferă de boli diferite, de lucruri nespuse și suferințe care îi prind din urmă; din această cauză, ei par teribili, ajung chiar să se poarte într-un mod teribil și totul devine o dramă demnă de a fi pusă în scenă la teatru.

Concluzie

Mi-a plăcut foarte tare atmosfera pe care Jean Cocteau a creat-o. Desigur, are ceva pur franțuzesc în ea, numai ce l-am citit pentru prima oară pe Patrick Modiano și pot vedea ceva asemănări, chiar dacă au scris în perioade diferite. Pe de altă parte, n-am mai văzut misterele copilăriei abordate în acest fel sau, mai bine zis, nu le-am mai văzut deconspirate astfel în nicio altă lucrare, ceea ce face Copiii teribili o poveste cu atât mai specială, pe care o recomand.

Articolul Jean Cocteau – Copiii teribili | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .