Cristina Boncea's Blog, page 18

Paul Auster – Invizibil | Recenzie de carte

Ce onoare să fii încă în viață, iar romanul tău să fie deja considerat unul dintre cele mai bune ale secolului! Din păcate, nu se întâmplă foarte des. Prima mea întâlnire cu Paul Auster a fost cu totul deosebită. Invizibil este un neașteptat cadou literar, pe care l-am savurat cu sufletul la gură.

Despre ce este vorba în romanul Invizibil Ce mi-a plăcut la romanul InvizibilConcluzia mea despre Invizibil de Paul Auster Despre ce este vorba în romanul Invizibil

Avem de-a face numai mulți naratori ale căror povești se învârt în jurul anului 1969. Atunci, tânărul Adam Walker îl cunoaște pe enigmaticul Rudolf Born și pe iubita lui, Margot. Rudolf este un profesor universitar cunoscut, care îi propune lui Adam să colaboreze în două direcții: odată ca manager al unei reviste literare și drept amant al iubitei sale. Infidelitatea ar fi una dintre cele mai mici crime despre care se discută în roman…

Un alt narator este prietenul din studenție al lui Adam, James. După vreo patruzeci de ani, acestuia îi este încredințat manuscrisul autobiografic al protagonistului nostru. Restul poveștii rămâne în frâiele sale și se încheie cu bucățile lipsă aduse de o altă femeie pe care Adam o cunoscuse în același an care i-a schimbat întreaga existență. Care este adevărul despre toate situațiile incredibile prin care tânărul a trecut într-o perioadă atât de scurtă de timp? Cum oare îți poți da seama de el când ai drept naratori scriitori talentați și oameni profund pasionați de literatură?

Invizibil de Paul Auster nu este un roman polițist, ci un roman psihologic; este un roman de dragoste în aceeași măsură în care eros și thanatos se intercalează într-o spirală continuă. Dacă mi-ar fi povestit cineva acțiunea, aș fi zis că nu mă pasionează câtuși de puțin o astfel de carte. Autorul însă a reușit să mă mențină într-o stare de suspans până la ultimele pagini.

Ce mi-a plăcut la romanul Invizibil

Mi-a plăcut totul. Ca de fiecare dată când descopăr o nouă comoară literară, am fost cucerită de la primele pagini. În special când am văzut că am de-a face cu o poveste despre oameni literați și m-am regăsit în postura studentului nerăbdător să se afirme în vreun fel în lumea literară, mi-am spus că narațiunea nu poate decât să devină mai interesantă.

Nu mă așteptam să descopăr atâta erotism între paginile sale, dar Auster a dat dovadă de multă măiestrie în acest sens. Partea mea preferată a fost relația dintre Adam și sora lui, felul în care fanteziile interzise ale copilăriei au putut căpăta (sau nu?) formă în viața adultă, păstrând neatinsă bula iubirii fraterne cum a fost abordată și în Copiii teribili.

Nici relația lui Adam cu Margot nu s-a lăsat mai prejos, iar legătura sa cu tânăra Cecile a încununat totul pentru a ne putea forma o imagine clară despre ce fel de bărbat a fost protagonistul nostru; unul pe cât de ușor de înțeles, pe atât de ușor de judecat. Din păcate sau din fericire, protagonistul a fost dotat cu o mare doză de autocunoaștere, astfel încât judecata exterioară devine futilă.

Mi-a plăcut de asemenea faptul că nu am avut ocazia să mă plictisesc. Am regăsit în Auster ceva familiar și mie ca scriitor, un anume simț al stăruirii prea mult într-o situație și transformarea acesteia în altceva la următoarea pagină. Mi-a plăcut să mă las surprinsă de fiecare nou semn de întrebare ce și-a făcut apariția chiar atunci când credeam că lucrurile sunt clare.

Poate unii ar spune că Auster a folosit trucuri ieftine, că e previzibil sau că povestea din Invizibil seamănă prea mult cu o telenovelă, dar pentru mine a avut toate elementele care fac o carte grozavă: un subiect principal de interes pentru mine (literatura), coborâri în lumea întunecată și fascinantă a tentațiilor umane, caracterizări complexe de personaje și puterea de a închelba toate acestea într-o poveste coerentă ce servește loc de biografie pentru un personaj. Probabil că întotdeauna mă va fascina explorarea limitei dintre ficțiune și realitate.

Concluzia mea despre Invizibil de Paul Auster

Singura parte care m-a plictisit puțin din carte au fost ultimele zece-cincisprezece pagini; am aflat încă o dată că eu și detaliile geografice/descrierile naturale nu facem pereche bună. În același timp, am simțit că lipsește tocmai elementul acela magic ce propulsează o carte printre favoritele mele. De obicei, mă aștept să-l regăsesc în ultimele cuvinte.

Cu toate acestea, Invizibil rămâne o experiență literară deosebită pentru mine, care mi-a deschis apetitul pentru proza lui Auster, dar și pentru alte romane cu scene erotice la fel de bine descrise și incitante din punct de vedere psihologic. Această carte îți solicită o implicare totală sau, cel puțin, eu am trăit cu sufletul la gură povestea în care m-am regăsit spiritualicește – cum e să rămâi blocat într-un anumit moment în timp…

Articolul Paul Auster – Invizibil | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Dansează vorbele, nu-nțeleg care-i problema | Despre tăcere

Nu spune nimănui despre ce s-a întâmplat. Totul trebuie să rămână între noi. 

Iubirea vine la pachet cu amenințări, am învățat. Conexiunea cu celălalt e o bulă în care existați doar voi. Când unul decide, celălalt suferă. Celălalt rămâne izolat. Când unul vrea să plece, e sortit tăcerii dureroase. Trebuie să protejezi ce lași în urmă, așa e nobil. Ei spun asta și te fac să te simți prost. Apelează la copilul tău interior, iar tu vrei să fii un copil bun, nu-i așa? Nu-i spune lui mami… Câte cazuri n-au fost? Tăcerea care ucide, doar pentru că ai ales sau nu să intri în relație cu cineva. O persoană fizică sau juridică. Tot felul de contracte nescrise, pe care le semnezi cu prețul sănătății tale mentale.

Eu nu voi putea să tac niciodată. Unul dintre ei mi-a zis, filmându-mă: spune că nu te-am violat. Nu te-am violat, nu-i așa? Un altul mi-a zis că putem fi din nou împreună doar dacă nu mai scriu despre el. Ce fel de condiții sunt acestea? Și cum de sfârșesc în situații în care nu stabilim de la bun început care sunt regulile jocului… Dacă ești în viața mea, ești în mintea mea. Dacă ești în mintea mea, ești în cuvintele mele. Cuvintele mele vor fi mereu scrise, așezate în pagină, într-un text coerent și trimise lumii. Eu refuz să mor până nu scot din mine toate cuvintele. Cuvintele sunt lucrul cel mai prețios. Eu sunt cuvintele mele. Nu-mi poți pretinde tăcerea mai mult decât îmi poți pretinde inexistența. Ești, oare, un criminal?

Nu vorbește nimeni despre izolarea înnebunitoare ce apare după ce chiar păstrezi o astfel de promisiune. Ajungi să te întrebi dacă ce s-a întâmplat a fost aievea sau dacă ți-ai pierdut mințile pe parcurs. Cunoaștem acest fenomen sub formă de gaslighting. Știm, sunt interese mari la mijloc. Ți-aș strica imaginea dacă aș vorbi despre ce s-a întâmplat între noi. Ce s-a întâmplat în mine cât noi am fost într-o relație. Poate ai fi ajuns chiar la închisoare, într-o lume care pedepsește drept. Sau poate că oamenii ar fi putut judeca mai clar care dintre noi are dreptate. Pe mine nu mă interesează câtuși de puțin dreptatea. 

Nu mi-ar fi păsat cu adevărat dacă acel bărbat ajungea la închisoare sau dacă vreo altă persoană care mi-a solicitat discreția ar fi suferit vreo repercusiune odată cu această oribilă și inumană cerință. Secretele sunt blesteme. Pe mine mă interesează doar să exist și să mă exprim. Eu nu pot exista dacă nu fac boom. Eu sunt mereu un artificiu aprins. Doar de acest aspect mă interesează. Când îmi încredințezi un secret sau îmi soliciți tăcerea, îmi ceri moartea. Da, poate nu mi-ar plăcea să aud vreodată versiunea ta. Sigur, când spune capra povestea, lupul e mereu personajul negativ. Cu toții suntem capra. Și chiar cred că suntem, cu adevărat. Umanitatea e lumină și iubire. În sinea noastră, doar ne apărăm. Cei mai mulți dintre noi au învățat că viața e o luptă. Vreau ca pentru mine viața să rămână o grădină cu flori. 

Pentru ca acest lucru să fie posibil, eu nu pot tăcea. Nu voi tăcea niciodată. Nici nu-ți voi marketa numele pe gratis. Universul îți dă orice shout-out necesar. Nu suntem pe Google Ads, nu sunt expert în digital marketing. Dar te voi scrie în petalele florilor mele. Povestea noastră va fi scrijelită pe semințele din care vor ajunge să înflorească. Oamenii vor ști despre mine, mai puțin despre tine. Cine ești tu? Un alt asupritor. Nu poți cere nimănui tăcerea. Lasă-i pe oameni să vorbească și vezi care e cel mai rău lucru ce poate fi spus despre tine… Și eu am fost un participant la triunghiul dramei. Nu-mi mai doresc relații triunghiulare. Nu-mi mai doresc relații ce presupun constrângeri. Nu vreau să țin nimic pentru mine. Dacă aș vorbi liber, în pofida rugăminților voastre, aș spune… 

Cred că ar fi trebuit totuși să fii temporar privat de libertate. Ar fi trebuit totuși să fi exmatriculat. Ar fi trebuit totuși să nu mai ai dreptul legat să te apropii de mine sau de vreo persoană de sex feminin pe o rază de un kilometru. Cred că ar fi trebuit să fii castrat chimic și să îți fie arse corzile vocale. Ar fi trebuit să înduri chiar o săptămână de tortură din cele mai crunte. Nimic din toate astea nu ar fi înlăturat traumele pe care corpul meu le păstrează, dar poate justiția universală, pe înțelesul meu, ar fi avut darul de a echilibra energiile din relația noastră. Oamenii abuzează pentru că se urăsc. Nu-i nicio pedeapsă mai mare decât să trăiești cu tine. Dacă aș fi vorbit public despre tine, ceea ce oricum am făcut, aș fi spus: e dreptul meu să povestesc ce ai făcut. Orice persoană care te cunoaște ar trebui să știe și să judece în consecință. 

Și, către ultima relație care m-a lăsat fără vlagă, mi-a răpit somnul și liniștea, mi-a șubrezit sănătatea mai mult decât m-aș fi așteptat în nici jumătate de an – o relație pe care eu o puneam în centrul existenței mele, pentru că așa știu eu să fac, din devotament și probleme de atașament, pentru că m-am născut capricorn și am crezut că trebuie să mor în numele muncii mele, ție ți-aș spune următoarele:

Nu sunt furioasă, doar dezamăgită. Acest atât de simplu clișeu. De ce ți-e teamă oare? Că aș spune că faci pe victima, când eu am fost de fapt una? Că ar fi trebuit să fii mai înțelept, mai matur, mai grijuliu? Că și sufletele au loc printre bani? Nici măcar astfel de lucruri nu aș spune despre tine. Pentru mine relația noastră a fost singura poveste de iubire pe care am trăit-o în ultimii doi ani și jumătate. Nu mi-am dat seama că mi te-am dedicat atât de tare, încât în mine nu mai era loc de altceva. Puțin câte puțin m-am lăsat absorbită de tine. Sigur, glumeam cu oamenii din viața mea, spuneam că nu contezi atât de mult pe cât contai, că eu mă folosesc de fapt de tine, nu invers, dar știam că mint. Chiar de la bun început, am știut… 

Îți dedicam două ore pe zi, apoi, din ce în ce mai multe. Nu doar o dată, cred că au fost chiar douăsprezece. Nu mă mai puteam dezlipi de tine, deși ochii îmi curgeau și creierul mi se blocase. Te iubeam în suferință, așa cum știu eu să iubesc. Când am decis să te părăsesc în sfârșit, abia atunci mi-am dat seama – mereu mă rănesc singură. Asta aș spune despre tine – că îți sunt recunoscătoare că m-ai ajutat să înțeleg. Ce vină să fi avut tu că nu știu eu să mă calibrez? Că mă dedic eu trup și suflet, nebunește, unui robot? Unei stane de piatră care nu își întoarce privirea către mine… și de ce ar trebui să o facă? Nu pentru asta ne-am întâlnit. 

Am intrat în relații din care știam că voi ieși complet stoarsă. Nu le-am părăsit decât atunci când eram pe brânci. Temerile tale sunt nejustificate. Nu am ce să spun atât de rău despre tine încât să îți zgârie măcar puțin imaginea… Contrar primului caz, aici eu am abuzat singură de mine. Am vrut să îți arăt cât sunt de bună, de rezilientă. Nu vreau să fiu rezilientă. Mi-am dat seama, în sfârșit, că, mai mult decât vreau să fiu iubită, vreau să fiu liberă. Dacă aș putea vorbi liber despre povestea noastră, asta aș spune.

Înțelegi? Înțeleg, îmi răspund tot singură. Tăcerea ucide. Scormonitul de cârtiță vindecă. Nu-i pretinde nimănui tăcerea. Maitreyi și Dragostea nu moare; nu am citit niciunul dintre volume, dar știu că despre asta e vorba: nu cine e capra sau lupul, ci dreptul egal de a-ți însuși ce ai trăit, exact cum ai trăit. Nu există adevăruri obiective. Nu există justiție, așa cum ne-am imaginat-o. Există energii, eliberări. Secretele sunt cutiuțe mici în care te transformi la rândul tău dacă le cari de-a lungul vieții. Te vei întreba atât de mult timp ce se ascunde acolo, că vei sfârși în negură. Însingurat. Fără răspunsuri. Împărtășește tot. Nu-i niciodată despre alți oameni. Tăcerea înseamnă greutăți. Cuvintele înseamnă libertate. Tocmai așa am aflat cât înseamnă ea pentru mine.

Titlul postării este în mod evident inspirat de Macarena Erikăi Isac. Am atins adiacent anumite tematici ce aparțin mesajului melodiei; prin urmare, am decis să fac această referință. De asemenea, melodia îmi cântă constant în minte în ultimele zile și mă bucur că a pornit o mișcare frumoasă în media.

Articolul Dansează vorbele, nu-nțeleg care-i problema | Despre tăcere apare prima dată în Cristina Boncea .

ce este beția | Poezie

când te gândești la beție
ai în minte un tip caraghios, care merge împleticit și nu poate articula corect cuvintele
îți imaginezi o persoană de care râzi într-un bar,
care ține un pahar într-o mână și se clatină, strigând lucruri neînțelese de nimeni
poate râzând, poate înfuriindu-se pe cine știe ce fapt
dar pe bețivii recalcitranți nu apuci să îi vezi prea mult, fiindcă sunt dați afară de pază
când te gândești la beție, crezi că e ceva temporar, un spectacol
și apoi, fiecare revine la normal
se întoarce pe străzi sau acasă, la locul de muncă, la familie
la școală
alcoolul e doar un prieten sau un dușman temporar, nu-i așa?
bei o dată sau weekend de weekend și nimic prea grav nu se întâmplă… povestiri pentru viitorii nepoți, așa se nasc amintirile
așa îți faci noi prieteni sau chiar cunoști pe cineva special
la beție. acea stare temporară, amuzantă, care aduce doar mici mahmureli după sine
după care te întorci la cel ce erai
asta e beție, nu-i așa?

dacă ți-aș spune că ești cu adevărat beat, cu adevărat bețiv atunci când ești perfect coerent
doar îți sticlesc ochii și din tine reiese o cu totul altă formă de existență
o altă persoană ia controlul asupra ta, mintea ți se scindează, iar alcoolul e râul care te separă de cel pe care îl știai
nimeni altcineva nu și-ar putea da seama că nu mai ești tu la butoane, ba chiar se vor mira de cât de puțin ești afectat de litrii de alcool pe care i-ai turnat pe gât într-o noapte oarecare
ce devine dimineață, iar ceilalți se întorc către casele lor
în timp ce tu ești anesteziat, ți-ai dori să nu se termine niciodată; beția devine atunci viață
și chiar atunci când încerci să stai la distanță, un simplu pahar devine acea transformare într-o altă persoană
care nu se clatină atunci când merge, care vorbește cu însuflețire despre tot ce doare sau mângâie, despre singurele lucruri care contează
o persoană creată din alcool, menită să umple golul lăsat de adevărata viață în sufletul dualizat al celui ce bea
bea, bea, bea până dimineața
doarme câteva ore și o ia de la capăt
dacă ți-aș spune că abia asta e beție?

nu când mergi cu prietenii și radeți de cuvinte care sună suspect din gura acum amară a unuia dintre voi sau când un joc inocent de beer pong se transformă într-o noapte de combinații sexuale
dimineața regreți vreo cinci secunde ce s-a întâmplat și apoi te întorci… fiindcă cei care nu sunt bețivi încă au o casă
în ei înșiși, mai mult decât orice.
bețivii adevărați sunt ca melcii, își cară sufletele pe umeri
nu e loc și pentru ei, și pentru umbra lor în aceeași cochilie, e mereu care pe care
și alcoolul învinge de fiecare dată
cine ar vrea să fie dat afară de acasă?
vrei să fii tu însuți sau să trăiești?
lasă-ne să alegem pentru tine
spun moleculele de hamei din bere
și toarnă, toarnă, toarnă pe gât licoarea
ce te va salva de încă o întâlnire cu iadul ce zace în noi toți

aceea e beție. acela e un bețiv.
nu oricine e menit să își întâlnească dualitatea
bukowski merită mai mult respect fiindcă a scris toate astea
și doar știu prea bine că atunci când ești beat
vrei să faci orice în afară de a lua contact
în vreun fel sau altul cu lumea.

Articolul ce este beția | Poezie apare prima dată în Cristina Boncea .

Charles Bukowski – Despre băutură | Recenzie

Se pare că am reușit să mă mobilizez foarte bine anul acesta și să citesc deja 12 cărți. Despre băutură a fost un volum pe care mi l-am dorit foarte tare încă de când am aflat despre existența lui. L-am achiziționat de pe Vinted și, după cum eram deja sigură de la începutul lecturii, se află acum printre preferatele mele.

Despre ce este vorba în Despre băuturăCe mi-a plăcut la Despre băuturăRecomandări finaleDespre ce este vorba în Despre băutură

Despre băutură conține fragmente din prozele lui Bukowski, din interviuri și câteva poezii tematice. Mi-au plăcut toate extrem de tare și am fost în mod deosebit mulțumită de traducere. Rareori poeziile traduse își păstrează farmecul din limba originală, însă aici cred că și autorul are meritul de a fi scris într-un stil ce probabil se poate reproduce în orice limbă.

Practic, vorbim despre o colecție de lucrări care drept element comun relația lui Bukowski cu băutura. După cum știm majoritatea, acest scriitor a fost unul dintre cei mai notorii alcoolici autoproclamați ai generației sale. Eu nu am reușit să găsesc nimic deosebit la arta lui, ba nici chiar să o consider artă nu am fost înclinată, până nu am citit Poșta – volumul autobiografic care i-a schimbat viața pentru totdeauna.

După ce am parcurs fragmentele prezentate aici din Hollywood, Șuncă pe pâine și volumele sale de povestiri publicate la editura Polirom, am căpătat o imagine de ansamblu mult mai clară; nu știm exact ce l-a împins pe Bukowski să iubească alcoolul, dar relația lui cu arta se relevă atunci când punem realitatea și ficțiunea laolaltă. Din acest punct de vedere, are perfectă dreptate: probabil niciun alt om nu a mai trecut prin la fel de multe ca el.

Ce mi-a plăcut la Despre băutură

Pe lângă modul perfect în care fragmentele și poeziile au fost selectate și așezate una după alta cronologic, mi-a plăcut efectiv tot ce am citit, fiecare cuvânt scris de Bukowski. Am trăit una din marile mele revelații literare parcurgând această carte și nu pot decât să recomand ca un nou cititor să înceapă cu ea. Avem de-a face cu unul dintre autorii ale căror lucrări au mult mai mult sens după ce le descoperim viața.

Am înțeles, așadar, în sfârșit de ce sexul și violența sunt prezentate atât de superficial în ce am citit până acum (Dragoste la 17,50$, de exemplu); e ceva similar cu Pederast a lui Burroughs – personajele sunt constant sub influență, normal că universul lor interior capătă astfel de forme. L-am înțeles mult mai bine și pe alter ego-ul autorului, Henry Chinaski, care a inspirat crearea protagonistului din Californication; un autor care nu vrea să aibă de a face decât cu autenticitatea, nu idolatrizarea de vreun fel.

Poeziile lui Bukowski mi se par în mod deosebit frumoase, de acestea nu m-am îndoit niciodată, deși nu am parcurs prea multe până în prezent. Sunt scrise pe același ton natural, într-un stil pur personal, iar fiecare dintre ele are câte o magie – o întorsătură de sens, un ultim vers amuzant sau profund, care încheagă perfect întreaga lucrare. Am înțeles, în cele din urmă, de ce Bukowski nu e un alt scriitor bețiv, mizantrop și nihilist: e al naibii de greu să fii tot timpul beat și să găsești totuși în tine dorința de a-ți împărtăși indirect sufletul cu restul planetei. Am găsit sufletul lui Bukowski.

Recomandări finale

Despre băutură este o lectură esențială pentru fanii autorului. Chiar dacă ai parcurs poate tot ce a scris el până în prezent, o astfel de antologie are darul de a prezenta totul sub o altă formă. Tocmai pentru că avem atât povestiri adevărate împletite cu povestiri și poezii (la fel de adevărate), obținem o imagine completă și clară a unuia dintre cei mai originali autori americani pe care îi cunoaștem până în prezent.

Articolul Charles Bukowski – Despre băutură | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #1

Din moment ce postez adesea despre cărțile proaspăt achiziționate din biblioteca mea, m-am gândit că aceasta ar putea deveni o serie. „Evoluția colecției mele de cărți” începe astăzi, cu numărul 1, și va continua pe măsură ce aceasta crește sau scade; pentru cărțile pe care nu mi le mai doresc în bibliotecă, poți oricând să verifici profilul meu de Vinted. Aceasta este și sursa principală de unde eu cumpăr frecvent cărți.

Ce am adăugat de această dată colecției mele de cărți?Cărți din colecția Raftul DeniseiCărți în format hardcoverCărți de la editura PoliromCuriozități literareCe am adăugat de această dată colecției mele de cărți?Cărți din colecția Raftul Denisei

În această tură de cumpărături livrești, am adăugat trei cărți din celebra colecție a editurii Humanitas: Valurile, Zâmbește și Memoriile unei gheișe, o carte care a făcut ravagii în topuri atunci când a apărut, dar pe care nu am reușit să o achiziționez la un preț convenabil până în prezent.

Acum citesc Doamna Dalloway de la Virgina Woolf, publicată în același format, așa că am făcut o misiune personală din a-i adăuga toate lucrările colecției mele de cărți. Nu sunt foarte încântată de lectura curentă, dar asta nu mă va opri din achiziționare. Zâmbește a fost cumpărată deoarece mai dețin o carte scrisă de Roddy Doyle în bibliotecă, doar că este în formatul mic de la Biblioteca Polirom care nu îmi mai place. Pare a fi un autor promițător și am tot văzut cartea pe Vinted.

Cărți în format hardcover

Enigma Otiliei mi-a scăpat cu desăvârșire la bac, nu am reținut nici măcar comentariul din anumite motive, însă pare că ar fi una dintre cărțile clasice românești pe gustul meu. Moby Dick este pentru mine o poveste familiară numai din Tom și Jerry; sincer, nu știu dacă voi ajunge vreodată să o citesc, dar vreau măcar să am oportunitatea să încerc, în această frumoasă ediție din colecția Art Clasic.

Cele două cărți de la editura Arthur pe care le-am adăugat colecției mele de cărți sunt două povestiri despre Tom Sawyer scrise de Mark Twain și o carte al cărei titlu nu îmi era cunoscut dinainte, anume Cel mai mic Gulliver de Gellu Naum, pe care îl ador de la Apolodor încoace. Îmi place să colecționez și să citesc cărți clasice pentru copii și apreciez foarte tare acest format hardcover.

Cărți de la editura Polirom

Cărțile de la editura Polirom continuă să ocupe cel mai mult spațiu în biblioteca mea, dar nu pot face nimic în privința acestui lucru din moment ce au publicat atât de mulți autori clasici și contemporani de succes. Chiar seara trecută am început să citesc Despre băutură a lui Bukowski, carte negociată la un preț foarte bun pe Vinted, și îmi place extrem de mult.

Deși am renunțat la ficțiunea lui Haruki Murakami din motive de exasperare, am decis totuși să achiziționez lucrarea de non-ficțiune Meseria de romancier; îmi place să parcurg „învățămintele” oferite publicului de către autorii de succes, indiferent dacă sunt sau nu fana lucrărilor publicate de ei. Mai avem trei cărți în format mic de care sunt foarte încântată: Daisy Miller, o raritate în acest format după cunoștințele mele, Copiii de aruncat de nou descoperitul și proaspăt admiratul Ryu Murakami și Cosmopolis, cea de-a treia carte pe care aș citit-o de la abstractul și fascinantul Don DeLillo.

Curiozități literare

Am decis să achiziționez trei cărți din colecția Romanele secolului XX, respectiv XXI de la Editura Univers deoarece îmi place foarte mult cum arată copertele. Mai departe de acest aspect, William Golding m-a lăsat cu dubii de la Împăratul muștelor, o carte superb conceptualizată, dar executată într-un mod neplăcut pentru mine și de aceea am decis să acord o șansă Turnului; Jurnalul ascuns mi-a atras atenția prin intermediul descrierii, titlul nu îmi era cunoscut dinainte, iar Invizibil ar fi primul roman de la Paul Auster pe care l-aș citi și chiar sunt curioasă de stilul acestui autor.

Nu în ultimul rând, Bivolul nopții pare exact genul de carte controversată care ar deveni una dintre favoritele mele, iar Prea multă fericire este doar o schimbare de format a cărții de la editura Litera; dețineam versiunea din colecția Litera Premium, însă m-am îndrăgostit de colecția Clasici Contemporani. Am vrut ca ediția să se potrivească titlului Dragostea unei femei cumsecade pe care l-am parcurs recent de la Alice Munro.

Abia aștept să vă povestesc și data viitoare despre evoluția colecției mele de cărți. Tu ce volume ai achiziționat recent?

Articolul Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #1 apare prima dată în Cristina Boncea .

S.E. Hinton – Proscrișii | Recenzie de carte

Proscrișii a fost o mare surpriză literară pentru mine. Singurul motiv pentru care am achiziționat cartea a fost apartenența la colecția Cărți cult de la editura Art, care nu m-a dezamăgit până în prezent. Mi-a plăcut foarte mult romanul scris în adolescență de S.E. Hinton; chiar ar trebui să apară mai des pe lista romanelor de citit într-o viață.

Despre ce este vorba în ProscrișiiCe mi-a plăcut la ProscrișiiCe nu mi-a plăcut la ProscrișiiConcluzieDespre ce este vorba în Proscrișii

Personajul principal este de asemenea și naratorul nostru, un puști de 14 ani pe nume Ponyboy. El ne povestește despre cei doi frați mai mari ai săi și felul cum locuiesc împreună în apartamentul părinților decedați recent într-un accident. Cartierul în care s-au născut îi transformă pe ei și prietenii lor în „proscriși”, comparativ cu Socii (socialiștii) din cealaltă parte a orașului, acei copii privilegiați, care provin din familii înstărite.

Încăierările dintre cele două pături sociale sunt la ordinea zilei. Ponyboy și apropiații săi trebuie să își păzească spatele la orice pas, întrucât riscă mereu să fie atacați de mai mulți Soci care coboară împreună dintr-o mașină de lux. Lucrurile devin cu atât mai complicate cu cât este vorba despre o luptă dusă la extrem, din care ambele părți au de pierdut. Ponyboy nu-și dorește decât să găsească o cale de mijloc, întrucât pare a fi singurul care înțelege că cele două tabere nu sunt atât de diferite pe cât ar părea…

Ce mi-a plăcut la Proscrișii

Cartea este scrisă într-un mod simplist, ceea ce are foarte mult sens; povestea ne este spusă de un adolescent, iar cartea a fost scrisă la rândul ei de unul. Acest lucru nu o face mai puțin profundă, ci doar foarte ușor de parcurs. Nu m-a mai bucurat de ceva vreme o experiență de lectură în așa măsură în care să nu pot lăsa cartea jos din mână; cel puțin, nu o carte de ficțiune, căci ultima mea „iubire literară” este Mă bucur că mama a murit.

Trebuie să luăm în considerare și faptul că Proscrișii a fost publicată în 1967 inițial, când genul Young Adult nu era la fel de popular, iar aceste povești erau destul de atipice, îmi imaginez. Cu atât este mai de apreciat caracterul său universal, faptul că încă vorbește despre lucruri adevărate – ce înseamnă să fii privilegiat versus marginalizat în baza unor lucruri pe care nu le poți controla.

M-a prins foarte tare lectura, am avut parte de tot felul de acțiuni neașteptate; nu trebuie neapărat căutată o morală, deși ea este evidentă, toate viețile au aceeași valoare. Poate cel mai frumos lucru este inocența cu care a fost scrisă și cât de palpabile par relațiile dintre personaje, de parcă ei devin și prietenii noștri. Proscrișii este o carte înduioșătoare, ce își merită cu adevărat locul printre „cărțile de cult”.

Ce nu mi-a plăcut la Proscrișii

Ar fi nedrept să-i reproșez cărții tocmai simplitatea pe care o apreciam mai devreme, dar adevărul este că am nevoie de puțin mai mult pentru a considera o carte cu adevărat desăvârșită. Pe parcursul lecturii, mă tot gândeam că îi voi acorda un rating maxim, dar finalul m-a dezamăgit prin faptul că a fost clișeic și foarte accesibil. Cu siguranță nu era un „truc” la fel de previzibil în ’67 cum este în 2024, dar a răpit cumva din magia în care Hinton a reușit să mă mențină până atunci. În afară de acest aspect, nu am alte lucruri de imputat cărții.

Concluzie

Proscrișii este categoric o carte ce merită citită. De la ingenioasa copertă a acestei ediții la anumite paragrafe care pot face pe aproape oricine să plângă, povestea spusă de Ponyboy despre viața într-un cartier defavorizat este o crudă realitate pe care avem puterea să o schimbăm – cel puțin, la nivel de percepție.

Chiar dacă treci cu vederea mesajul social pe care îl transmite, poți aprecia în continuare o poveste bine scrisă, tristă, din care sufletul uman tot mai găsește un silver lining. Proscrișii este o odă adusă celor care nu au avut privilegiul de a avea o voce proprie…

Articolul S.E. Hinton – Proscrișii | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Jean Cocteau – Copiii teribili | Recenzie

Urmăream de ceva timp să cumpăr Opium, singura carte scrisă de Jean Cocteau despre care știam. Am descoperit Copiii teribili pe Vinted și am decis că merită să îi acord o șansă. A fost cu adevărat o poveste deosebită, legată prin referințe de multe alte povești celebre ale lumii.

IntroducereDespre ce este vorba în Copiii teribili Ce mi-a plăcut la Copiii teribiliConcluzieIntroducere

Trebuie neapărat să citesc Paul și Virginia, cât de repede, mai ales că am achiziționat-o recent. Având în vedere că Jean Cocteau a menționat povestea spre sfârșitul cărții, sunt sigură că voi avea un „aha” atunci când îmi voi completa cunoștințele. Copiii teribili ar fi fost mai bine intitulată Camera copiilor, întrucât aceasta este tema principală. În cele 120 de pagini ale acestei ediții de la editura Paralela 45, trecem prin numeroase carusele emoționale. Este considerată una din capodoperele lui Jean Cocteau și pot înțelege de ce. Mi-ar plăcea foarte mult să existe o reeditare în noul format al colecției Ficțiune fără frontiere; textul mărunt a făcut cartea destul de greu de parcurs.

Despre ce este vorba în Copiii teribili

Paul și Elisabeth sunt doi frați crescuți de o mamă singură, aflată pe patul de moarte, în comuna Montmartre din Paris. Povestea începe cu un dureros bulgăre de zăpadă încasat de mezin în timpul unei bătălii obișnuite din timpul pauzelor școlare. Acest eveniment îl ține la pat o lungă perioadă, în camera pe care o împarte cu Lisa, deja adolescentă. Cei doi se înțeleg „ca șoarecele și pisica”, mai ales dacă luăm în considerare că Tom și Jerry s-au aliat deseori împotriva unui inamic comun în desenul animat.

Pe măsură ce frații cresc, în viața lor apare câte un personaj de sex opus, care deschide calea către căsătorie. Tragediile continuă să se întâmple, iar singurul element comun care se păstrează de-a lungul anilor este moartea. Cu toate acestea, Copiii teribili nu este despre durere, ci despre iubirea frățească dusă la extrem. Este o nuvelă psihologică pe care aș include-o în lista de lecturi din liceu. Cât de departe ai merge pentru a-ți proteja fratele? Există vreo șansă de a avea o viață separată de el atunci când ți-ai dedicat întreaga existență lui?

Ce mi-a plăcut la Copiii teribili

Stilul de scriere și povestea în sine fac parte din categoria „universal”. Pentru mine, acest lucru înseamnă că acțiunea s-ar fi putut petrece la orice moment din timp, în orice loc de pe această lume, tocmai pentru că face referire la relații interumane menite să se repete. Jean Cocteau a surprins o parte foarte interesantă a naturii umane și a vorbit despre jocul ascuns al copiilor, care se transformă pe nesimțite într-o sumbră realitate adultă. Cu toate acestea, nutrim deseori și facem eforturi pentru a reveni la acea bulă pe care am lăsat-o în urmă, când nimic prea rău nu se putea întâmpla.

Spuneam la început că titlul Camera copiilor ar fi fost mai potrivit pentru că această cameră este un spațiu mai mult imaginar, în care acel joc, acel duel continuu dintre frați se desfășoară, fără a putea fi înțeles cu adevărat de către cei din exterior. Paul și Elisabeth nu mai sunt copii la finalul povestirii, ci doi tineri care suferă de boli diferite, de lucruri nespuse și suferințe care îi prind din urmă; din această cauză, ei par teribili, ajung chiar să se poarte într-un mod teribil și totul devine o dramă demnă de a fi pusă în scenă la teatru.

Concluzie

Mi-a plăcut foarte tare atmosfera pe care Jean Cocteau a creat-o. Desigur, are ceva pur franțuzesc în ea, numai ce l-am citit pentru prima oară pe Patrick Modiano și pot vedea ceva asemănări, chiar dacă au scris în perioade diferite. Pe de altă parte, n-am mai văzut misterele copilăriei abordate în acest fel sau, mai bine zis, nu le-am mai văzut deconspirate astfel în nicio altă lucrare, ceea ce face Copiii teribili o poveste cu atât mai specială, pe care o recomand.

Articolul Jean Cocteau – Copiii teribili | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Patrick Modiano – În cafeneaua tinereții pierdute | Recenzie

Fără să îmi dau seama, am citit în concomitent doi premiați cu Nobel: Alice Munro și Patrick Modiano. Unul dintre ei m-a surprins în mod plăcut, iar pe celălalt nu cred că vreau să îl mai întâlnesc curând. Din păcate, În cafeneaua tinereții pierdute a dat verdictul.

Despre ce este vorba – În cafeneaua tinereții pierduteCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzieDespre ce este vorba – În cafeneaua tinereții pierdute

Această scurtă cărticică, de numai 190 de pagini în formatul de la Editura Art, ne prezintă mai multe perspective asupra unei femei misterioase din Paris care s-a făcut remarcată frecventând o anumită cafenea. Nu întâmplător, majoritatea perspectivelor aparțin unui bărbat, fie el amant sau detectiv angajat de soțul pe care ea l-a abandonat. Până la finalul cărții aflăm și ce s-a întâmplat cu cea poreclită Louki, însă tema centrală este mai degrabă reprezentată de relația personajelor cu Parisul, decât cu ea.

Încă de la bun început, În cafeneaua tinereții pierdute mi-a adus aminte de Mic dejun la Tiffany și ceva ce ar fi scris Agatha Christie (am citit doar o carte de povestiri despre Hercule Poirot). Prima referință este legată de misterul creat în jurul personajului feminin, de care mai mulți bărbați devin interesați fără să știe prea multe despre ea, iar a doua tot de mister, cel care se lasă asupra întregii situații. Din postura de cititor, durează puțin până îți dai seama despre ce citești; nu te aștepta la o intrigă în sine.

Ce mi-a plăcut

Au fost multe părți care m-au fascinat la În cafeneaua tinereții pierdute: referințele la eterna reîntoarcere menționată de Nietzsche, descrierea itinerarelor prin capitala Franței, locuri pe care le-am vizitat la rândul meu, sentimentul de a regăsi lucrurile altfel decât ți le aminteai, de parcă totul a avut loc în altă viață, teama confruntării cu fostul tău sine și amprenta lăsată de copilărie asupra vieții adulte.

Din punctul meu de vedere, Louki este doar un element care creează legături între mai mulți oameni și itinerarele lor prin Paris. Legătura cu locurile în care ne-am format anumite amintiri este una care dăinuie toată viața, iar acea dulce durere resimțită la schimbările apărute ulterior a fost cu siguranță surprinsă foarte bine de către Patrick Modiano în carte; acesta a fost aspectul care mi-a plăcut cel mai mult.

Ce nu mi-a plăcut

Povestea în sine este ternă. O femeie misterioasă atrage atenția mai multor bărbați. Chiar dacă aflăm puțin mai multe lucruri despre ea, Louki nu este cu adevărat specială, ci doar o altă tânără fără orizonturi clare, care în cele din urmă rămâne dezorientată. Nu este o poveste de dragoste, ci o poveste despre căutări, despre „locurile neutre”. Nici măcar cafeneaua menționată în titlu nu reprezintă subiectul principal al cărții. Sincer, cred că i-aș fi oferit un cu totul alt titlu.

În cafeneaua tinereții pierdute este ușor de parcurs, personajele nu sunt nici plăcute, nici neplăcute, iar vibe-ul este extrem de parizian. În afară de bucata de text în care Louki vorbește despre ea însăși, nu pot spune că romanul m-a fermecat. Pare că orice cuplu care trăiește într-o zonă retrasă din Paris trăiește aceeași experiență, despre care eu am mai citit și în cărți precum Femei a lui Mihail Sebastian. Pe scurt, nu am regăsit aici un element original care să mă încânte cu adevărat.

Concluzie

Nu pot spune că recomand În cafeneaua tinereții pierdute sau pe Patrick Modiano. A fost prima mea întâlnire cu acest scriitor și, foarte posibil, ultima. Am rămas cu impresia că am de-a face cu o artă mediocră, care nu atinge niciuna dintre corzile mele sensibile. Pe de altă parte, experiența nu a fost una neplăcută, așa că închei prin neutralitate.

Articolul Patrick Modiano – În cafeneaua tinereții pierdute | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Dragostea unei femei cumsecade: 8 povestiri | Recenzie de carte

Dragostea unei femei cumsecade a fost prima mea întâlnire cu Alice Munro, după ce cărțile ei au stat ignorate în bibliotecă timp de mai mulți ani. Am evitat să o citesc crezând că este vorba despre o autoare romantică, ce mă va dezamăgi. Deși romantismul face parte din arta sa, povestirile lui Alice Munro nu m-au dezamăgit deloc.

IntroducereDespre ce este vorbaFeedback general – Dragostea unei femei cumsecade ConcluzieIntroducere

Cartea conține opt povestiri ce par a avea loc în același timp și spațiu, cu mult înainte de 1998, când scriitoarea a publicat volumul. Tematica lor comună implică viața de familie cu secretele ei, iubiri interzise și, de cele mai multe ori, crime. În cele 400 de pagini am avut ocazia să mă plictisesc, dar să fiu și luată prin surprindere de întorsăturile de situație și, în cele din urmă, să mă bucur de fiecare sfârșit parcă presărat în poveste, în dégradé, precum zahărul pudră.

Despre ce este vorba

Tocmai pentru că am parcurs o lungă călătorie citind Dragostea unei femei cumsecade, îmi este destul de greu să aleg o poveste favorită, fiindcă fiecare are farmecul său aparte. În prima povestire, cea care dă titlul cărții, este vorba despre linii blurate: ai putea să te prefaci că nu există un lucru odios făcut de persoana pe care o iubești? Ai merge atât de departe încât să nu vrei nici măcar să afli care este adevărul?

Mi-a plăcut foarte mult felul cum a început, scriitura lui Alice Munro m-a prins, m-a introdus într-o lume rurală, poate de mult apusă pentru americani, dar nu și pentru români; joaca celor mici de la țară și descoperirile pe care le fac, cum se întorc la familiile lor care se poartă cu totul altfel când nu sunt în văzul lumii, relaționarea dintre viață și moarte atunci când rolul tău este să îngrijești oamenii până ce închid ochii pentru ultima oară. Cu toate acestea, nu Dragostea unei femei cumsecade a fost povestea mea preferată.

În Jakarta este vorba despre doi foști amanți, din câte am putut înțelege sau, cel puțin, doi oameni care au tânjit unul după celălalt cu mult timp înainte de a se reîntâlni. Am citit despre două cupluri care și-au petrecut tinerețea împreună, pe care autoarea i-a surprins la o vârstă înaintată, depănând amintiri și construind conspirații. Aceasta a fost povestea mea mai puțin preferată.

În Insula Cortes avem parte de mult mister. Protagonista, o tânără femeie care devine între timp bibliotecară, îl îngrijește o scurtă perioadă pe un vecin vârstnic. Acesta, deși nu mai poate vorbi, îi arată câteva tăieturi dintr-un ziar pe care l-a păstrat ani întregi. Acolo zace un secret care i-ar putea explica istoricul personal. Această poveste mi-a plăcut nu atât de mult prin intriga ei, cât prin felul în care a fost descrisă viața personajelor.

În Doar secerătorii întâlnim o bunică ce ajunge să fie îndepărtată de fiica ei, atunci când vine cu nepoții în vizită. Nu este prima vârstnică din poveștile lui Alice Munro care își pierde din claritatea cognitivă și ajunge să aibă năzuințe ieșite din comun sau viziuni despre trecut care se suprapun asupra prezentului și creează astfel confuzie. Am descoperit aici o tentă sexuală, bolnăvicioasă, care m-a delectat tocmai pentru că avea sens în context. Din acest motiv, povestea a fost aproape favorita mea din carte.

În Copiii rămân avem iarăși o poveste în stil Jakarta, despre o iubire interzisă, care implică ceva dezastruos pentru restul membrilor implicați în situație. Știm cu toții ce poate face pasiunea din oameni, mai ales atunci când este implicată și puțină artă, dar pentru mine nu a fost cea mai plăcută parte a lecturii.

Putred de bogată mi-a plăcut foarte mult! În primul rând, peste că pare a fi vorba despre o copilă sau, cel puțin, o femeie foarte tânără care se îndrăgostește de un bărbat ce nu i-ar putea aparține niciodată. Dacă am înțeles bine intriga, căci Munro este destul de alunecoasă din acest punct de vedere, este vorba despre un bărbat pe care trei femei îl doresc simultan. Ceva catastrofal reiese din demersurile de seducție ale tinerei – catastrofal și extrem de poetic, în același timp.

Înainte de schimbare este o poveste cu un puternic mesaj social, foarte bine construită. Aș putea spune că este cea mai „de sine stătătoare” dintre toate, ar putea fi o nuvelă în sine. Nu mă așteptam ca datele pe care le-am primit pe parcurs să conducă la un astfel de deznodământ, ceea ce în mod sigur contribuie la un rating ridicat pentru această poveste despre relația tată-fiică și evoluția în favoarea femeilor.

Ultima poveste din carte, Visul mamei, este o poveste cutremurătoare despre starea avansată de epuizare în care poate ajunge o femeie ce trebuie să își crească singură copilul. Deși firul narativ nu este unul care se remarcă prin originalitate, sentimentul de thriller psihologic pe care îl creează începutul poveștii m-a captivat și mi-a menținut atenția până la final.

Prin urmare, rămân la părerea inițială pe care mi-am creat-o: Putred de bogată este povestea mea preferată din cele opt cuprinse în Dragostea unei femei cumsecade.

Feedback general – Dragostea unei femei cumsecade

Îmi este destul de greu să descriu stilul de scriere al autoarei către cineva care nu a citit-o încă. Toate poveștile au fost create în aceeași manieră feminină, plină de sensibilitate. Chiar dacă este vorba despre evenimente tragice sau cel puțin foarte triste, rămâi cu un „aftertaste” romantic, dulceag. Poveștile lui Alice Munro din acest volum sunt ca o toamnă continuă.

Ea ne vorbește despre despărțiri, despre acele părți din noi pe care nu ne-am mândri să le recunoaștem cu voce tare. Femeile conturate de ea sunt, în general, profund nefericite. Bărbații sunt orbi față de acest lucru. Observăm stereotipuri, într-adevăr. Temele abordate nu sunt nemaiauzite, dar cred că premiul Nobel se datorează în mod specific felului în care ea ne-a spus aceste povești.

Concluzie

Cu siguranță voi mai citi și alte volume cu povestiri scrise de Alice Munro. Stilul său poetic, atât de ușor de parcurs și care te introduce direct în poveste m-a cucerit. Toate universurile prin care m-a plimbat în aceste opt povestiri au avut ceva ce m-a făcut să vreau să mai rămân acolo… Cu toate acestea, sper să regăsesc și alte tematici în celelalte lucrări ale sale. Este, într-adevăr, obositor să rămâi în aceleași spirale ale suferinței.

Articolul Dragostea unei femei cumsecade: 8 povestiri | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

De pe Vinted în bibliotecă: cele mai recente cărți achiziționate online

După cum v-am obișnuit, a venit vremea pentru un nou book haul de pe Vinted! În continuare, voi vorbi câte puțin despre cărțile achiziționate recent de pe platforma mea preferată. Înainte de a începe, vreau să menționez că puteți profita acum de curățenia de primăvară pe care am făcut-o din nou pe rafturile mele – găsiți cărți ieftine la mine pe profil!

13 cărți achiziționate recent Autori româniCărți de non-ficțiuneCărți de ficțiune13 cărți achiziționate recent

În ultima perioadă, încerc pe cât posibil să achiziționez doar cărți pe care mi le doream de mult sau scrise de autori pe care i-am citit deja și îmi plac. Cu toate acestea, mereu se mai strecoară câteva excepții în comenzi…

Autori români

Mai sus în avem pe Mihail Sadoveanu, Ana Blandiana și Marin Sorescu. I-am citit prea puțin pe fiecare dintre ei, însă am vrut să mă revanșez prin achiziționarea unora dintre cele mai populare lucrări ale lor: Baltagul, respectiv Iona. În cazul Anei Blandiana, am citit până acum Refluxul sensurilor, un scurt volum de poezii. Cele patru anotimpuri este însă o lucrare în proză, despre care nu știu încă multe lucruri.

Cărți de non-ficțiune

În categoria cărților de non-ficțiune achiziționate se regăsesc: Banchetul lui Platon (oare?), Copilul invizibil, Romantism, pasiune, scandal și Dosarele criminalilor în serie. Există acele teorii conform cărora Socrate nu a existat cu adevărat, fiind doar un alter-ego al lui Platon. Cert este că mi-a plăcut foarte mult să studiez dialogurile platoniciene la Facultatea de Filosofie, așa că această ediție de la editura Humanitas, care începe cu un comentariu consistent, cu siguranță îmi va fi de folos la (re)tălmăcirea textului.

Copilul invizibil se afla de ceva timp pe wishlistul meu; nu l-am citit încă pe Gaspar. Știți deja cât de mult îmi plac cărțile publicate la editura Curtea Veche, din punct de vedere estetic, dar și pentru lizibilitatea lor! Mai departe, avem de la editura Humanitas o carte despre viețile romantice ale scriitorilor și, nu în ultimul rând, o altă care pe care mi-o doream foarte tare: cea despre dosarele criminalilor. Nu sunt mare fană a lucrărilor pe această temă, dar tuturor ne place să fim șocați uneori.

Cărți de ficțiune

Ficțiunea, iubirea mea, este reprezentată în acest book haul de Audiția lui Ryu Murakami, Maimuță și esență de Aldous Huxley, Copiii teribili ai lui Cocteau, Dezumanizat al lui Osamu Dazai și Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt? de Pascal Brucker.

În cazul primului titlu, vorbim despre al șaselea volum scris de acest autor din biblioteca mea. Până acum, am citit doar Albastru nemărginit, aproape transparent și mi-a plăcut foarte tare. Tot de origine japoneză este și Osamu Dazai, pe care l-am descoperit recent citind Școlărița. Despre Maimuță și esență nu știu mare lucru, dar Huxley m-a surprins plăcut în singura carte pe care am parcurs-o până acum de la el (Geniul și zeița) și trebuie să spun că mereu m-a atras coperta cărții.

De la Jean Cocteau n-am citit nimic până în prezent, iar cărticica pe care am ales-o este extrem de scurtă; probabil o voi citi zilele următoare. Ultima carte achiziționată în această serie este cel de-al doilea volum scris de Pascal Brucker din biblioteca mea, care face parte tot din colecția Psy de la Editura Trei. Titlul m-a dus cu gândul la filmul The eternal sunshine of the spotless mind.

Prin urmare, biblioteca mea s-a îmbogățit cu încă un teanc de cărți grozave. Până acum, relația mea cu lectura este în luna de miere, unde sper să și rămână până la finalul anului. Sunt mereu încântată să vă prezint cărți achiziționate de pe Vinted și la fel de încântată să revizuiesc periodic titlurile din biblioteca mea, astfel încât să reflecte întotdeauna preferințele mele literare din perioada curentă.

Articolul De pe Vinted în bibliotecă: cele mai recente cărți achiziționate online apare prima dată în Cristina Boncea .