Cristina Boncea's Blog, page 22

Drumul spre Los Angeles | Recenzie literară

Acest al doilea volum al Tetralogiei lui Bandini mi-a plăcut mai puțin decât primul. Asemănările cu stilul lui Bukowski sunt mult mai izbitoare aici, iar din păcate eu nu mă număr printre fanii acestuia.

IntroducereDespre ce este vorbaCe nu mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Am început să citesc Drumul spre Los Angeles imediat ce am parcurs O să vină și primăvara, Bandini; cele două cărți sunt scrise însă în registre complet diferite. Ambele sunt la fel de scurte și la fel de înțesate cu firul gândurilor lui Antonio Bandini despre lume, dar mai ales despre femei. Deși observ că acest antierou este perpetuu comparat cu Holden Caulfield, îndrăznesc să spun că mi se pare o comparație jignitoare pentru autorul meu preferat, Salinger. Un aspect important de avut în vedere este că, cel puțin în ceea ce privește aceste două prime volume, ordinea lecturii este interșanjabilă. Cu toate acestea, există diferențe semnificative în ceea ce privește personajele.

Despre ce este vorba

În acest volum, Antonio Bandini este un tânăr adult care conviețuiește cu mama și sora sa în apropierea Los Angelesului. Cele două femei depind de ajutorul financiar venit din partea lui și a unui unchi, fratele tatălui său acum decedat. Prin urmare, deși nu se potrivește voinței sale, Antonio este obligat să meargă la muncă.

Cartea este compusă în mare parte din șirul gândurilor sale despre realitatea care-i aparține. Se poate spune că este un afemeiat doar în măsura în care fanteziile pe care și le face despre diverse femei în mod constant contează. În cele din urmă, Antonio își dă seama că vrea să devină scriitor și, din câte pot înțelege, acest volum îi este premergător celui de-al treilea, Întreabă praful, în care antieroul nostru își cunoaște cu adevărat scopul în viață.

Ce nu mi-a plăcut

Cartea se aseamănă cu orice am citit până acum de la Bukowski. Dacă primul volum prezenta drama unei familii de imigranți, desfășurându-se pe mai multe planuri (școală, acasă) și prezentând trăirile mai multor personaje, Drumul spre Los Angeles are mult mai puține de oferit pe plan emoțional. Cel mai probabil, dacă începeam într-adevăr să citesc tetralogia cu acest volum, nu mi-aș fi găsit prea curând motivația să o continui.

Problema mea cu astfel de cărți este că nu reușesc să le identific esența. În ceea ce privește firul narativ și desfășurarea, cartea se aseamănă foarte tare cu Poșta; avem un tânăr nefericit, prins în sistemul american, obligat să muncească, ce ulterior își găsește scopul în viață prin scris. Astfel se poate defini povestea lui Bandini din volumul curent. Pentru mine, nu este un conținut suficient de pătrunzător pentru a mă menține în acest univers, indiferent cât de bine este scrisă cartea.

Concluzie

Cel mai probabil nu voi continua tot cu o carte din tetralogia lui Bandini. Simt că am citit suficiente cuvinte de ocară la adresa societății pentru o perioadă. Datorită stilului lui Fante, atât de ușor este de parcurs și de creativ pe alocuri, cu siguranță voi vrea să citesc toate cele patru cărți la un moment dat. Știu că s-au realizat filme după câteva dintre ele, dar am ajuns la o saturație în ceea ce privește acest univers.

Prin urmare, fanii lui Bukowski vor adora fiecare cuvânt. Nu este de mirare că îl consideră pe Fante zeul său și l-a ajutat să-și împlinească indirect visul. Faptul că este o serie de inspirație auto-biografică este cu atât mai fascinant. Pentru cei care caută profunzime însă, acest roman nu este cea mai potrivită alegere.

Articolul Drumul spre Los Angeles | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

O să vină și primăvara, Bandini | Recenzie literară

Aproape că mi-e greu să vorbesc despre acest prim volum al tetralogiei lui John Fante întrucât am parcurs deja un sfert din cel de-al doilea; acest fapt în sine, că abia așteptam să citesc în continuare despre aventurile lui Arturo Bandini, cred că demonstrează cât de grozavă este această descoperire literară!

IntroducereDespre ce este vorbaFeedback emoționalConcluzieIntroducere

Mi-a fost destul de greu să găsesc toate cele patru cărți, întrucât în anticariate sunt destul de scumpe și în rest nu se mai găsesc edițiile din colecția Raftul Denisei. Din acest motiv, pentru că nu aveam tetralogia întreagă, am amânat mult timp lecturarea ei. Mă bucur totuși că am decis să am răbdare și să acord o șansă seriei, întrucât este foarte posibil să devină una dintre favoritele mele, după Tetralogia Napolitană, desigur.

Despre ce este vorba

Avem o familie cu cinci membri, familia Bandini. Acești imigranți italieni locuiesc într-un orășel montan din State și nu au deloc o situație financiară fericită. Tatăl este zidar, în timp ce mama celor trei băieți este casnică. Pe timp de iarnă, acesta nu prea găsește de lucru, ceea ce înseamnă că familia trece anual prin vremuri grele.

Ne dăm seama destul de repede că Arturo Bandini, cel mai mare dintre copii, este personajul principal. Îl urmărim cum merge la școală și aflăm cât de îndrăgostit este de colega lui, Rosa, și ea imigrantă din Italia. Aflăm cât de mult își stimează tatăl și ce sentimentele contrarii îl încearcă față de mama lor habotnică și în primă fază neputincioasă față de agresiunile tatălui.

Situația devine din ce în ce mai rea pe măsură ce se apropie Crăciunul. Foamea și frigul, deși nu sunt stări necunoscute de această familie, le pătrund încă o dată în oase. Intriga este marcată de plecarea de acasă a tatălui, ceea ce le îngreunează și mai tare zilele. Paginile cărții sunt îmbibate în agresiuni, violență și chiar moarte, totul împletit cu pioșenie și multă frică față de ceva urma. Ce se va alege de familia Bandini, acești nefericiți care își caută un loc pe lume?

Feedback emoțional

Nu mă așteptam să mă prindă atât de tare acest prim volum al tetralogiei lui Bandini. Stilul autorului este cel care face diferența dintre o poveste oarecare despre o familie de imigranți și o adevărată capodoperă, cu personaje bine conturate, cu dileme pe care nu le-am regăsit nicăieri prezentate sub această formă. Mi-a plăcut în mod deosebit franchețea firului de gândire al lui Arturo și felul în care se raportează la lume; nu în sensul în care este un personaj pozitiv, ci tocmai pentru că este un antierou pe care îl poți înțelege cu ușurință prin prisma tuturor lucrurilor care l-au format în copilărie.

Toate întâmplările din această carte spun o poveste tristă, brodată cu elemente tragic-comice, care transformă familia Bandini într-una memorabilă. Chiar dacă tipologiile personajelor se aseamănă cu altele, despre care am mai citit, totul unitar creat de Fante reprezintă una dintre cele mai fascinante fire narative pe care le-am urmărit vreodată. Nu este deloc de mirare că tocmai Bukowski l-a susținut, lucru și mai lesne de înțeles din al doilea volum, pe care îl citesc în prezent. Mizeria umană este însă prezentată aici mai blând, mai poetic, îmbinând toate elementele care fac pentru mine o lectură de excepție.

Familia Bandini m-a dus cu gândul la familia Glass a lui Salinger, nu în sensul în care ar exista vreo asemănare între membrii ei, care se află chiar la poli opuși în ceea ce privește condiția socială, cât referitor la pasiunea unui autor pentru acest element ce ține de genealogie. Eu însămi am rămas fascinată și am scris patru romane despre membrii familiei Sugar, ceea ce reprezintă un aspect în plus pentru care îl admir de acum pe acest autor.

Concluzie

O să vină și primăvara, Bandini este un roman valoros și de sine stătător, dar și ca parte a unui întreg mai complex, pe care abia aștept să-l descopăr în lecturile următoare. Este genul de carte care te fascinează, te poate obseda și urma în gândurile tale din afara lecturii. Încă din titlu ne putem da seama că ceea ce vom descoperi este o poveste înțesată de speranță, care ne poate molipsi inclusiv în viața personală.

Pot spune că este o onoare să trăiesc aceste aventuri împreună cu antieroul nostru, Arturo Bandini. Categoric aș recomanda această carte și tetralogie tuturor iubitorilor de lectură, în special celor care nu se sfiesc de o dramă de familie cu inspirație autobiografică, ce a fost scrisă cu pasiune și sânge.

Articolul O să vină și primăvara, Bandini | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Dulapul copilăriei

Lumea părea extrem de limitată prin ochii ei. Când ușile dulapului erau deschise, întrezărea o vagă lumină; putea fi vastă, putea fi infinită, dar ea nu simțise vreodată că ceva ar putea durea prea mult – în afară de întuneric. Întunericul era ce cunoștea mai bine, iar el putea fi infinit sau putea fi moartea în sine. Auzise cândva vorbindu-se despre moarte, niște voci îndepărtate, una dintre ele plângând. Așa a înțeles că moartea e ceva rău. Ceva care cauzează durere. Ea nu știa ce e durerea, la fel cum nu știa ce e foamea, setea sau iubirea. Avea uneori senzații în corp, dar nu ar fi putut să le înțeleagă mesajul. Ce vrea să fie acest nod din stomac? Dar din gât? Dar presiunea din jurul tâmplelor, care o ardeau? Deseori, simțea că nu mai poate să respire. 

În acele momente, ușile dulapului se deschideau, lumina îi făcea ochii să se contracte și aproape cădea cu brațele înainte, capul ei aproape lovea podeaua, iar plămânii ei se umpleau din nou cu aer. Lângă ea, exista un aparat care mergea periodic. Era sursa ei de viață, sursa ei de aer. În general, aerul ce îi pătrundea prin nări avea un miros înțepător, stătut, dar era respirabil. De cele mai multe ori, respirația era un gest automat, ce se petrecea împotriva voinței sale; dacă ar fi știut că îi poate pune capăt, ar fi făcut-o cu multă vreme în urmă. Nu prea știa nimic despre ce se petrecea după ușile dulapului, cu excepția vocilor difuze ce veneau uneori înspre ea. Nu se chinuia prea tare să le găsească un sens. Nu știa nici că este închisă într-un dulap, hrănită ca un criminal condamnat pe viață, forțată să trăiască la limita supraviețuirii de cei care i-au oferit șansa de a trăi. 

Eu știam. 

Mi-a luat ceva timp să pun lucrurile cap la cap, dar în cele din urmă am înțeles ce se petrece. Copila era prizonieră și probabil astfel și-ar fi trăit restul zilelor dacă nu interveneam. Nu a fost ușor să o salvez, să o fac să înțeleagă că negura din dulapul ei nu este tot ce există. Au trecut mulți ani de atunci, a învățat să scrie, să citească, să articuleze cuvintele, dar sentimentul de sălbăticire a rămas. Am putut interveni doar printr-o putere divină. A fost ceea ce s-ar fi numit un accident, dacă nu aș fi știut că nu există accidente. A fost primul om pe care l-am salvat nu pentru că mi-ar fi cerut-o, nu pentru că mi-aș fi propus, ci pentru că trebuia. Puține lucruri “trebuie” în viață, iar acesta a fost unul dintre ele. 

Primul lucru pe care a vrut să-l facă după evadare a fost să își măcelărească părinții. Cu ochii ei goi, încețoșați, cu unghiile lungi și ascuțite, a vrut să le sară la beregată. Ar fi trebuit să o las, dar apoi ar fi trebuit să ne ocupăm și de vindecarea acestei răni. Nu te vindeci ușor după ce ucizi pe cineva, eu o știu. Din acest motiv, am înțeles-o. Am simțit compasiune, după ce mi-am stăvilit empatia atât de mult timp încât am uitat că o am. Am rezonat, ne-am chemat reciproc. Am eliberat-o dintr-o non-viață ce ar fi afectat generații întregi – dacă vreodată s-ar fi reprodus. O astfel de traumă generațională ar fi provocat o suferință egală cu cea a războiului. Nu concep să existe o suferință mai mare decât cea a izolării împotriva voinței tale. Eu o știu. 

După ce a ieșit din dulap și a plecat de acasă, a trebuit să învățăm să ne înțelegem. Puținele cuvinte pe care le reținuse dinainte de a fi sechestrată erau prea precare pentru a putea exprima tot ce se întâmplase în interiorul ei. Am învățat-o alfabetul. I-am dat cărți. Cu timpul, a început să îmi explice. Lucrurile au început să capete sens pentru ea – de ce te doare degetul când îl împungi cu un ac. Am lăsat-o să exploreze. Vârsta ei mentală a evoluat de la trei ani la șase și de la șase la doisprezece. Se va prinde vreodată din urmă? Sau poate chiar spiritul ei este atât de tânăr. Unii dintre noi suntem meniți să rămânem veșnic copii. Nicio reeducare nu poate schimba acest lucru, iar eu mi-am propus să nu interferez niciodată cu planurile lui Dumnezeu; cu această singură excepție, când am salvat-o. 

Eu și ea nu suntem atât de diferite. Nu trebuie să fii crescut într-un dulap, menținut în viață dintr-un sadism mascat drept milă pentru a crede că întunericul e nesfârșit, iar lumina durează doar o secundă. Mai mult decât atât, nu trebuie să crești într-un întuneric propriu-zis pentru ca lumina să te orbească, să te rănească atunci când o vezi. Ceva de genul citisem despre înfățișarea îngerilor în fața oamenilor; lumina lor ne-ar străpunge dincolo de orice înțelegere umană. Am avut față de ea o înțelegere supra-umană, ieșită din controlul meu, când pur și simplu nu am avut de ales: nimeni nu merită să fie un mort-viu, un zombie descreierat, flămând după tot ce înseamnă viață. Și eu am fost un astfel de zombie, deși am putut respira aerul de afară și am putut alege ce și cum să mănânc. Nu suntem doar funcțiile noastre vitale.

O privesc acum și simt o vagă mândrie. Ce s-ar fi întâmplat cu părinții ei după ce evada ar fi fost just. Niciun act de violență asupra altei persoane nu este vreodată just, cu excepția copiilor sechestrați de părinții lor; după această teorie, într-un sens mult mai amplu, populația lumii ar fi trebuit să fie decimată cu mai mult de jumătate. A fost încă o ocazie de contemplare pentru mine. Cum îți trăiești viața după ce ai fost eliberat, când nici măcar nu ai idee cum arată o viață în libertate? Poți să faci orice, dar nu știi să faci nimic. Eu și ea am învățat împreună. Am luat-o de la zero. A fost mai puțin dureros decât era să trăiești într-o cușcă mai mare, invizibilă, ascunsă în spatele aparenței de realitate. 

Mă întreb cum e acum lumea pentru ea. Cât de vastă își permite să creadă că este. Este de aici până aici sau de aici până hăt departe, într-un punct pe care nu-l poți zări cu ochiul liber? Ne spunem că posibilitățile sunt infinite, dar mintea noastră rareori le poate percepe – pentru că am fost cândva înlănțuiți, sechestrați, privați de orice împlinire sufletească. Mă întreb dacă vreodată copilăria poate fi altfel decât o cușcă. Dacă te poți simți vreodată mai mult decât un animal, o marionetă manevrată de alții care știu mai bine. Iată un alt lucru pe care mintea mea nu îl poate percepe. Putem evolua în urma experiențelor noastre doar până la un punct. Este vital să ne păstrăm esența, chiar dacă ea este pătată cu sânge. 

Două femei în lume: una adultă, alta copilă în corpul unui adult. Una primitivă, alta puțin mai civilizată; ambele unite prin întuneric. Dacă nu putem percepe infinitul, cum de fundalul vieții pare a fi mereu negru? La fel cum ne imaginăm despre spațiu. Există vreo cale prin care ce este și ce nu este, viața și moartea, se pot intercala într-un mod mai puțin dureros? Eu și ea vom învăța împreună. Eu o ghidez, iar ea îmi arată cum corelează informațiile: moartea e ca un dulap, moartea e precum copilăria. Viața e precum un părinte care te înlănțuie și decide pentru tine. Lumina e un lucru de care nu te poți bucura pentru prea mult timp. 

Știm că realitatea este oglinda universului interior. “Schimbă-ți credințele și îți vei schimba viața” spun cei mai luminați. Eu vreau doar să pășesc alături de ea și să ne dezghețăm de chiciura neființei. Cum altfel poți simți viața, în lipsa contrastelor? Lumea este vastă, infinită. Nimic nu trebuie să doară. Singurul lucru care pare a fi garantat în termeni de suferință este ieșirea din dulapul copilăriei.

Articolul Dulapul copilăriei apare prima dată în Cristina Boncea .

Secretele de familie. Cum se moștenesc traumele | Recenzie

Aceasta a fost cea de-a doua carte din colecția psihogenealogia pe care am citit-o și, precum în cazul primei, am rămas cu informații utile și o viziune îmbogățită asupra felului în care se pot forma traumele transgeneraționale.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Încă de când am descoperit constelațiile familiale, am devenit foarte interesată de psihologia transgenerațională și îmi doresc în continuare să îmi completez cunoștințele prin astfel de lecturi. Această colecție de la editura Philobia oferă un număr cuprinzător de volume pe teme variate, ce vizează diferite aspecte ale domeniului transgenerațional. Prima carte pe care am citit-o este Ce îmbolnăvește sufletul și ce îl vindecă, scrisă de un discipol al lui Hellinger; deși volumul de față nu vizează propriu-zis constelațiile, cu siguranță tema secretelor familiale este una recurentă în toate workshopurile de gen.

Despre ce este vorba

În Secretele de familie. Cum se moștenesc traumele, Serge Tisseron, psihiatru și psihanalist francez, ne povestește prin intermediul unei multitudini de exemple despre cum păstrarea unui secret poate afecta până la două generații de urmași. Pe lângă faptul că păstrarea unui secret dureros, rezultat dintr-o traumă personală, îl afectează psihic pe cel implicat direct, păstrarea tăcerii asupra sa poate conduce la apariția anumitor simptome și manifestări chiar și în cazul nepoților săi.

Fie că ne referim la un secret strict familial sau unul încadrat într-un eveniment istoric de mare amploare, precum Holocaustul, Tisseron ne exemplifică ce se întâmplă în cazul în care conjunctura nu ne permite să adresăm întrebări sau să punem punctul pe i atunci când simțim că ceva ni se ascunde. Mai mult decât atât, acesta subliniază faptul că traumele neintegrate și păstrate astfel secrete afectează în moduri nebănuite destinul urmașilor; mai departe de legăturile psihologice directe, produse de crearea unui mediu familial nesigur, de cele mai multe ori apar manifestări indirect conectate ce pot conduce la dependențe sau chiar suicid.

Autorul oferă și soluții în ceea ce privește eliberarea de secretele familiale încă din prima copilărie a urmașilor noștri, cu scopul de a restabili legăturile generaționale și a pune astfel capăt unui ciclu nesănătos. Eliberarea de un secret, care începe cu numirea acestuia, va avea efecte benefice în viața unui individ cu cât este păstrat mai puțin timp la distanță față de acesta. Practic, este vorba tot despre integrarea inconștientului în conștient, doar că în această situație, este nevoie să primim mai întâi informația de la păstrătorul ei inițial.

Ce mi-a plăcut

Am descoperit în această carte perspective la care nu m-am gândit până acum, în special în ceea ce privește secretele păstrate la scară largă și felul prin care inclusiv monumentele istorice pot reprezenta complici ai păstrării tăcerii. Deși cartea are un număr redus de pagini, experiența autorului în domeniu este vastă, astfel încât a putut oferi numeroase exemple cu privire la efectele secretelor familiale.

În urma lecturii, voi acorda o mai mare importanță acestui element ce face parte din traumele transmise generațional și voi căuta să identific în propria persoană care ar putea fi lucrurile ce au fost ținute ascunse, ce mi-au afectat inconștient dezvoltarea. Din acest punct de vedere, consider că o astfel de reflecție este benefică tuturor, în special când îți sunt prezentate efectele negative, devastatoare, pe care tăcerea le poate avea asupra destinului nostru.

Concluzie

Pentru cei interesați de partea transgenerațională, care caută să înțeleagă mai bine ce le aparține lor și ce le aparține strămoșilor, Secretele de familie. Cum se moștenesc traumele este o carte foarte utilă, ce mai poate aduce o piesă de puzzle în completarea cercetării asupra sinelui. Cred că volumul este de ajutor inclusiv specialiștilor din domeniu, care la rândul lor vor putea acorda mai multă atenție asupra acestui aspect în cabinet.

Deși pentru mine nu a fost o lectură life-changing, mă bucur să rămân cu această nouă temă de reflecție, care mă va aduce cu un pas mai aproape de integrarea sinelui. Prin astfel de volume înțeleg eu “cărți pentru dezvoltarea personală“, în adevăratul sens al cuvântului.

Articolul Secretele de familie. Cum se moștenesc traumele | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Mathias Enard – Dorință | Recenzie literară

Dorință nu mi-a plăcut la fel de mult precum Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, prima carte pe care am citit-o de la Mathias Enard; cu toate acestea, stilul incredibil de poetic este la fel de prezent în reconstruirea Veneției de secol XVIII și a unei triste povești de dragoste.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Chiar dacă nu este neapărat genul meu de roman, am decis să achiziționez și să citesc Dorință tocmai pentru că stilul autorului este atât de atrăgător. Această scurtă carte păstrează în ea esența unei Veneții ce pare de mult pierdută, în perioada Carnavalului. Destinele mai multor personaje sunt legate prin ițe subțiri, iar ceea ce au în comun mai cu seamă este tocmai magia acestui oraș plin de secretele și misterele sale.

Despre ce este vorba

Povestea se axează în principal asupra unui trio amoros, dintre care unul din protagoniști va reieși drept pierzător. Într-o perioadă în care alegerile inimii nu erau la fel de libere precum astăzi, dorința ajunge să fie sfâșietoare și să conducă la consecințe nefaste.

Într-un alt plan narativ, avem un Maestru care se bucură de plăcerile vieții: jocuri de noroc, femei și băutură, totul drept o pauză de la munca sa obișnuită din atelier. El contemplează frumusețile orașului în paralel cu propria viață. Din acest șir de gânduri reiese doar o dulce melancolie, o contopire cu spiritul timpului și al Veneției acelor vremuri în sine.

Ce mi-a plăcut

Pe lângă sublimul fel în care au fost descrise împrejurimile și relațiile dintre personaje, cred că mi-a plăcut cel mai mult ideea de a face temporar parte dintr-o astfel de Veneție; străzile nu erau tocmai sigure, iar diferențele dintre clasele sociale erau extrem de vizibile. Cu toate acestea, să trăiești zilnic într-un astfel de oraș înconjurat de ape și plin de clădiri impozante, să te bucuri de muzică și teatru sau chiar să participi la (re)crearea unor opere de artă sună extrem de romantic.

Ce nu mi-a plăcut

Nu pot spune că Dorință este o carte plină de substanță, cum nici nu cred că s-a vrut a fi. Tonalitatea generală este una moderată, fără salturi de intensitate, poate cu excepția ultimelor câteva capitole. Acesta nu este un “defect” al cărții, ci mai mult un wishful thinking, având în vedere potențialul pe care cele două povești intercalate îl prezintă. În cealaltă carte parcursă de la Mathias Enard, am simțit o mai mare doză de intensitate afectivă, poate și pentru că era vorba de un mult mai cunoscut personaj al istoriei artei.

Concluzie

Dorință este o lectură scurtă, simpatică, ce poate îmbogăți perspectiva asupra Veneției pentru cei mai puțin cunoscători, ca mine. Melancolia este starea care reiese cel mai clar din amalgamul de descrieri și fire narative, alături de un sentiment al tragismului ce nu apare nicăieri în mod explicit.

Articolul Mathias Enard – Dorință | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Claudia Golea – Tokyo by Night | Recenzie literară

Al doilea volum din seria Planeta Tokyo m-a încântat la fel de tare precum primul, îmbinând tematici similare: sanatoriu, alcool, droguri și povești de dragoste care decurg una dintr-alta. Claudia Golea m-a fermecat încă o dată prin cuvintele ei, iar singura mea tristețe este că mai există doar două dintre cărțile sale pe care nu le-am citit încă.

IntroducereDespre ce este vorbaFeedback emoționalConcluzieIntroducere

Am căutat acest al doilea volum peste tot până într-o minunată zi când un anticariat online m-a notificat de revenirea sa în stoc. Am avut și suficient noroc încât să obțin o ediție în stare perfectă, chiar dacă a fost publicat la începutul anilor 2000. Singura mea așteptare de la Tokyo by night era să fie la fel de grozavă precum celelalte cărți scrise de Claudia Golea, dar știam deja că nu am cum să mă înșel în privința ei. În curând, îmi doresc să fac un overview al celor 7 cărți pe care le-a publicat și pe care eu le-am colecționat cu grijă de-a lungul anilor.

Despre ce este vorba

Deși Claudia Golea are 55 de ani în prezent, în acest al doilea volum al aventurilor sale la Tokyo era in mid 20’s și lucra pe post de “mama-san” la un club de noapte. Povestea începe la fel de triggering precum se terminase primul volum, cu autoarea noastră la Spitalul 9, de unde scapă pentru a se reîntoarce în Țara Soarelui Răsare. Aici nu pot decât să o aștepte alte grozave aventuri, cum nu ne-am fi imaginat niciodată că se pot întâmpla în Japonia.

Claudia își găsește noi prieteni și parteneri în timp ce își trăiește viața asemenea unui vampir la clubul Dreams. Cea mai mare parte din acțiune se petrece aici, printre dansatoare și japonezi excitați, care abia așteaptă să pună mâna pe o europeană. Nici crimele nu lipsesc din acest scurt volum, care ne spune mai departe povestea Claudiei; în continuare, nu știm cât e real și cât e fals, dar eu, ca de obicei, prefer să înclin balanța mai înspre prima variantă.

Feedback emoțional

Cu siguranță nu este prima oară când spun acest lucru, însă cărțile Claudiei Golea trebuie experimentate, nu citite. Este foarte greu să pun în cuvinte exact ce se întâmplă în interiorul meu atunci când iau contact cu una dintre lucrările ei tocmai pentru că se simte precum o nebuloasă, un fel de transă în care intru, iar ea devine ghidul meu astral. Ceva din sufletul meu rezonează foarte puternic cu toate felurile prin care Claudia ne arată cine și cum este, în ce fel se raportează la mediu, ce decizii ia în anumite ocazii și cum destinul ei o duce mereu în mijlocul celor mai nebănuite (și amuzante) întâmplări.

Dacă nu aș fi cunoscut niciodată oameni similari, dacă aș fi stat în casă și m-aș fi ocupat doar cu lectura până la această vârstă, da, aș crede că autoarea fabulează, că o singură persoană nu poate trăi atâtea vieți într-una singură, însă tocmai pentru că nu acesta este cazul, nu pot decât să salivez în continuare la genul de aventură continuă în care Claudia și-a transformat viața; nu pot decât să fiu recunoscătoare că ea a hotărât să scrie despre toate acestea, purtându-te astfel cu ea. Eu simt că redescopăr magia vieții de fiecare dată când o citesc.

Nici o singură frază nu este plictisitoare în Tokyo by Night sau orice altă carte scrisă de Claudia. Aproape nimic din lucrurile despre care povestește nu-mi sunt familiare, ceea ce le face cu atât mai incitante. Umorul și felul deschis în care ea privește viața îi dă un grad molipsitor de atractivitate. Felul în care, dintre toate lucrurile povestite, întâmplate sau neîntâmplate, din tot reiese tocmai sentimentul de lust for life este lucrul pe care îl ador cel mai tare. Sunt convinsă că viața nimănui nu e pavată doar cu floricele, însă nu îmi doresc nimic mai mult decât să am și eu un outlook similar cu al Claudiei vizavi de propria mea viață.

Concluzie

Tokyo by Night este continuarea unui volum care ne povestește evenimentele din viața unei românce mutate la Tokyo la începutul anilor 2000. Dacă tematica nu are darul de a convinge în sine, mai spun doar că nu este pentru cei cu o viziune lineară asupra vieții, cei care se așteaptă la un documentar cuminte despre viața din capitala japoneză.

Claudia Golea este unapologetic în scris, prietenoasă, inteligentă și plină de strălucire în fiecare pagină; nu am citit niciodată cărți mai vii, mai grăitoare decât cele scrise de ea. Dacă vrei să râzi, să plângi, să te sperii și să te bucuri, totul în mai puțin de 300 de pagini, recomand cu mult drag această duologie!

Articolul Claudia Golea – Tokyo by Night | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Familia mea și alte animale | Recenzie literară

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima perioadă, Familia mea și alte animale face parte dintr-o trilogie ce nu a fost complet tradusă în limba română încă. Această bucată din autobiografia autorului mi-a oferit o experiență incredibilă în inima insulei Corfu.

IntroducereDespre ce este vorbaFeedback emoțional ConcluzieIntroducere

Nu știam la ce să mă aștept atunci când am achiziționat această carte de pe Vinted. M-am bucurat să aflu că este vorba despre o autobiografie și am fost cucerită de la bun început de stilul vesel, descriptiv și plin de umor al lui Gerry Durrell, pe atunci un puști de zece ani care se mută împreună cu familia lui din Anglia în insula Corfu. Până la sfârșit, nu pot spune că există vreo parte a cărții care să mă plictisească, lucru complet neașteptat de la o lucrare bazată pe descrieri naturale. Consider că Familia mea și alte animale trebuie să facă într-adevăr parte din lista cărților ce trebuie citite într-o viață!

Despre ce este vorba

Gerry mai are doi frați și o soră mai mare, fiind cu toții crescuți de o mamă singură și pasionată de gastronomie. Nu ni se oferă foarte multe detalii despre backgroundul familial, însă fiecare membru al familiei are propria sa personalitate bine reliefată și formează împreună un amestec deosebit de inteligență, sarcasm și bucurie pentru viață.

Familia se mută în mai multe locații din Corfu și învață treptat să te adapteze la viața grecească. Totul este povestit din perspectiva micului Gerry, care devine repede fascinat de fauna și flora care îi înconjoară. Până la finalul cărții, colecția sa de animale crește simțitor, dar la fel și iubirea întregii familii pentru insula grecească și experiențele trăite acolo.

În carte se regăsesc nenumărate episoade amuzante ce au drept protagoniști membrii familiei și diverse animale, precum și localnici cu care Gerry se împrietenește. Titlul este destul de sugestiv în acest caz: acțiunile se îmbină la perfecție, subliniind uniunea omului cu natura și relația dintre ceea ce ne înconjoară și natura umană.

Feedback emoțional

Pe lângă părțile amuzante și întorsăturile de situație, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această carte a fost sentimentul de cadru familial pe care îl oferă. Gerry ne introduce din prima în sânul familiei sale, prezentând fiecare membru “cu bune și cu rele”. Faptul că avem parte de perspectiva unui copil, fascinat de tot ce descoperă în jur pe noul său teritoriu de explorare, face cartea cu atât mai savuroasă și plină de magie.

Familia mea și alte animale este pur și simplu o experiență pe care cred că orice cititor s-ar bucura să o aibă. Nu știu dacă la astfel de scene se referă expresia “umor britanic”, însă pentru mine fiecare capitol a adus cu sine elemente care să îmi aducă un zâmbet pe buze și să mă facă să uit de trecerea paginilor.

Nu știu dacă dragostea față de natură este mesajul care iese cel mai bine în evidență în urma lecturii; pentru mine a fost mai degrabă sentimentul unei copilării frumoase, de invidiat pentru toată frumusețea regăsită în aceste 350 de pagini și restul cărților scrise de Gerald Durrell. Nu știu dacă voi ajunge să parcurg și restul trilogiei, dar cu siguranță îmi voi aminti mereu cu bucurie de acest prim volum.

Concluzie

Familia mea și alte animale este o carte excelentă din toate punctele de vedere: există umor, suspans, magie naturală și un sentiment general de bunăstare. Te vei amuza, te vei întrista și vei trăi cu sufletul la gură aventurile lui Gerry în insula Corfu. Eu am rămas cu o stare de plenitudine în urma acestei lecturi și recomand experiența tuturor cititorilor, indiferent de genul literar favorit!

Articolul Familia mea și alte animale | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Retrospectiva iubirii în ultimii 5 ani

Am văzut că umbra mea sperie, ceea ce înseamnă că împart ceva cu cei din jur; dacă ei se pot regăsi în mine, înseamnă că exist. Mi-ar fi fost de folos să știu acest lucru la 19 ani, când scriam Mi-ai promis că vom muri împreună. Atunci m-am certat cu Dumnezeu și l-am blamat pentru a nu știu câta oară că m-a adus aici, m-a rupt din raiul în care sufletul meu dormea liniștit și m-a aruncat printre oameni care nu știu că toți suntem divini. Bineînțeles, atunci nici eu nu știam asta. 

Ulterior, mi-am dat seama că eu trebuie să-l fi implorat pe Dumnezeu să mă facă om. Din sufletul meu depersonalizat, am observat androginii despărțindu-se și căutându-se peste veacuri și mi s-a părut că nu poate exista un lucru mai frumos pe lume. L-am implorat să mă facă și pe mine muritoare, pentru a putea și eu să experimentez iubirea umană. I-am spus “știu că voi suferi, dar merită”. I-am spus “cu orice preț, vreau să fiu om”. El știe că de fiecare dată când m-am înfuriat împotriva lui, a fost tocmai pentru că mi-a oferit ce mi-am dorit. Doar eu nu știam că nimic nu e mai uman de atât. 

La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima pentru că m-a tras în apă și a vrut să mă scufunde. M-a tras în apă când el nu știa să înoate și eu am observat abia din mijlocul Jiului. Nu mai era cale de întoarcere. El nu m-a crezut că ne putem întâlni la mijloc, nu m-a auzit de acolo, de pe mal. Am fost consolată de alți doi bărbați, pe care acum îi văd ca pe statuile din fața unui templu sfânt, templul meu; un leu și un berbec, împietriți pe vecie, marcând calea spre un spirit măreț, spre un vortex din care nu ieși niciodată așa cum ai intrat. Un al patrulea bărbat a apărut în peisaj atunci, în mod neașteptat. Și el mi-a gâdilat spiritul aventurier, și el mi-a indus un întuneric pe care îl devoram pe atunci. Despre toate acestea se poate citi în Antidotul. Nu dețin nimic mai prețios pe lume decât trilogia mea.   

La 18 ani am început să fumez și am simțit absența tuturor. Am avut nevoie de timp să mă vindec de tot ce nu eram eu. Am crezut că nu știam să iubesc. Ba da, știam. Știam mult mai multe lucruri la 12 ani decât îmi aminteam la 20, dar tot atunci mi-am luat răgazul de a mă reîntâlni. La 19 ani mi-am întâlnit fantoma, stafia ce mă bântuia pe interior încă din prima copilărie. Era întruchiparea tuturor lucrurilor care mă înfricoșau. Era, de asemenea, oglinda mea, cum au fost toți oamenii de care m-au legat sentimente. Așa se face că de atunci încoace nu am mai întâlnit pe nimeni cu același geniu; un geniu malefic, răpitor, un spirit uman mai rănit decât am fost eu de-a lungul vremurilor, un suflet mai nou decât al meu.

Și atunci am pornit în multe aventuri, doar că acestea au săpat din ce în ce mai adânc în mine. Nu există nicio carte publică ce poate să stea mărturie pentru acea poveste. Există doar poezii, furie și urletele mele. Există doar frica ce m-a paralizat și, în cele din urmă, după cum era de așteptat, liniștea de după furtună. Refacerea puzzle-ului intern. Reconstruirea imaginii de ansamblu din bucățile din mine pe care am decis să le păstrez. Nu a fost deloc minunat să împlinesc 20 de ani. Acel an a fost ca o suliță ce mă străbătea din nou de fiecare dată când reușeam să o scot. Am sângerat mult. 

La 21 de ani m-am îndrăgostit cu atât mai tare. Am avut mai multe iubiri decât credeam că pot să suport. Ianuarie 2019 rămâne luna mea preferată din întreaga existență. Am întâlnit atunci două suflete pe care încă le visez. Am crezut că urmează vindecarea, dar universul știe mereu cum să nu ne lase să-i ghicim cursul. Cert este că am iubit foarte mult, m-am încăpățânat să iubesc, m-am golit de iubire. Urletele erau înspre certitudine, de această dată. Eram sigură că merită să urlu, să lupt, că în iubire există mereu ceva de câștigat. O mângâi adesea pe cap pe acea fată. Sunt foarte mândră de luptele ei, de deciziile ei. La 22 de ani, eram cu totul altă persoană. Îți poți închipui că n-am mai reușit să iubesc nici până în prezent?

La 22 de ani nu îmi doream nimic mai mult decât să mor, nu pentru prima oară în viața mea. La 23 de ani începeam timid o trezire a conștiinței. La 24 am dat de un alt blocaj, vijelios, dar am refuzat să renunț. La 25 de ani m-am găsit puternică, sigură, singură, pregătită nu de a mă lupta cu viața, ci de a urma semnele pe care mi le arată. Nu mai este mult și voi împlini 26 de ani. Nu-mi place deloc cum sună această vârstă. De când eram mică, mi-am imaginat că 27 de ani este vârsta ideală pentru mine, poate și pentru că aceasta este diferența de ani dintre mine și mama mea. Mi-ar plăcea enorm de mult să pășesc în noul an iubind pe cineva. În ianuarie 2024, se fac cinci ani de când nu m-am mai întâlnit cu acest sentiment. 

Simt că ceva măreț urmează să se întâmple, ceva ce va acționa asemenea unor castori care rod barajul cascadei mele de inspirație. Nu am mai scris de mult, deși mereu mă gândesc la asta. Nu am mai dedicat nimănui vreun fel de odă, lucru care mi se pare cel mai frumos pe lume. Lana del Rey are un vers în care spune “it’s nice to love and be loved, but I’d rather know what God knows”; m-am încălzit cu el o perioadă, dar acum îmi amintesc prea bine ce am învățat la Filosofie: iubirea este și ea o cale de cunoaștere, cea mai prețioasă dintre toate; poate chiar motivul pentru care, într-adevăr, mă aflu încă pe Pământ.     

Am vrut să fac această trecere în revistă a ultimilor cinci ani. Am scris două romane ce nu au văzut încă lumina tiparului. Am scris poezii și proză scurtă. Mai mult decât orice, am contemplat fiecare aspect al ființei mele care mi-e cunoscut. Sunt pregătită să renunț la mintea mea din nou, în favoarea inimii. Niciodată nu am simțit o fericire mai mare de a fi în viață decât atunci când am iubit. Pentru tine cât timp a trecut? 

Articolul Retrospectiva iubirii în ultimii 5 ani apare prima dată în Cristina Boncea .

20 de cărți cumpărate recent de pe Vinted

De obicei, prezint ultimele achiziții literare din biblioteca mea într-un video, fie pe YouTube, fie pe TikTok. De această dată însă am strâns un număr destul de mare de volume, care abia așteptau să fie așezate la locul lor corespunzător pe rafturi. În paragrafele următoare, vreau să vă povestesc câte puțin despre fiecare în parte.

Informații generaleDespre cărțile achiziționateTeancul din stângaTeancul din dreaptaConcluzieInformații generale

După cum știți deja, încă de când am văzut o reclamă la TV pentru Vinted România, am devenit una dintre cele mai mari fane ale acestei aplicații. Mi-am achiziționat o grămadă de cărți și haine la prețuri grozave și în stare foarte bună.

Pe lângă acest schimb de produse, cred că se pot forma inclusiv niște relații frumoase între vânzători și cumpărători, ceea ce explică bilețelele, semnele de carte și stickerele din imagine, pe care le primesc aproape la fiecare comandă. Apreciez foarte mult aceste gesturi și încerc să le întorc cât de des pot.

Doar două cărți din teancurile de mai sus nu sunt achiziționate de pe Vinted, ci primite de curând de la Editura Vremea. Este vorba despre Mica mincinoasă și Sărutul, apariții recente, care nu sunt foarte pe gustul meu. Prin urmare, știți unde le găsiți dacă sunteți interesați de ele!

Despre cărțile achiziționateTeancul din stânga

După ce am citit Marele Gatsby, Fitzgerald mi s-a părut un autor promițător, așa că am continuat să-i colecționez cărțile. Nu știu care dintre acestea va fi următoarea mea lectură de la el, însă m-am gândit că nu strică să profit de ocazie și să mai adaug încă una la colecție. Nu am citit nici măcar o singură carte din gama Litera Clasic, dar asta nu mă oprește din a crește acel teanc din bibliotecă…

Pentru că recent am citit prima mea carte de la Sjon, Manasteinn, și mi-a plăcut, mi-am dorit neapărat să citesc și cel mai popular roman al său – Vulpea albastră. Sunt destul de sigură că stilul lui de scriere este pe placul meu, cum este al celor mai mulți nordici. M-am bucurat foarte mult să găsesc cartea pe Vinted la un preț prietenos.

Tot din colecția Biblioteca Polirom, am achiziționat și Încetează cu minciunile tale, carte despre care nu știu prea multe, dar al cărei titlu mi s-a părut interesant și ale cărei dimensiuni le-am considerat încurajatoare. Nu de puține ori am descoperit în cărți la fel de subțirele de la editura Polirom adevărate opere de artă și romane favorite pentru mine.

Viol, în acest format absolut perfect de la editura Curtea Veche, este o carte pe care am citit-o cu ceva ani în urmă și pe care o dețineam în formatul mic din colecția Biblioteca Polirom. Am fost deosebit de încântată să descopăr această ediție pe Vinted, așa că nici nu am stat pe gânduri înainte să o cumpăr.

Întreab-o pe Alice este, de asemenea, o carte pe care am citit-o cu ceva timp în urmă și care a lăsat totuși un impact destul de profund asupra mea. O consider o carte ce merită citită într-o viață, chiar dacă drept cautionary tale. Dețineam o ediție mult mai plăcută din punct de vedere estetic, pe care am oferit-o mai departe. Acest format hardcover de la editura Art mă încântă mult mai tare.

Acum dețin două ediții ale cărții Flori pentru Algernon, ambele hardcover, de la editura Art. Nu am citit încă această carte, dar nu am putut rezista tentației de a achiziționa această variantă pe care o găsesc extrem de frumoasă; cel mai probabil, voi oferi cealaltă variantă din bibliotecă mai departe.

Caractere atipice de Tom Hanks este o carte ce îmi apărea peste tot: în anticariate, în librării, pe Vinted. Am zis că este în sfârșit momentul să o achiziționez, chiar dacă nu am nici cea mai vagă idee când voi ajunge vreodată să parcurg povestirile din ea. Tom Hanks îmi este un nume doar vag cunoscut, despre care nu știu mare lucru, însă mi-am dorit să îi ofer o șansă.

Recuperarea completează colecția mea de numeroase volume de la editura Narator, dintre care am parcurs până în prezent unul singur. Multe dintre cele deținute de mine au dimensiuni înfricoșătoare, dar ceea ce mă face să cred că voi ajunge cu adevărat să le citesc este pasiunea mea pentru poveștile adevărate, șocante, care demonstrează că “viața bate filmul” de cele mai multe ori.

Teancul din dreapta

Voi începe cu cele trei cărți din colecția Rao Clasic: două dintre ele sunt scrise de Jane Austen, iar una de Hermann Hesse. Nu am citit încă niciunul dintre acești foarte populari autori, dar din decizia mea de a le cumpăra reiese această intenție. De la Hesse mai am în bibliotecă Lupul de stepă, carte a cărei lecturare o amân de ceva vreme, însă tind să cred că-mi va plăcea.

Despre cărțile lui Jane Austen, Rațiune și simțire și Mândrie și prejudecată, am auzit foarte multe vorbe bune, însă am refuzat să aflu dinainte despre ce este vorba; nu am urmărit filme, nu am citit recenzii. Nu reprezintă priorități pe lista mea de lectură, dar cu siguranță voi ajunge la una dintre ele cu prima ocazie când mă voi simți suficient de bine înarmată cu răbdare.

După aceea, avem două cărți din domeniul psihologic: Împacă-te cu trecutul de la editura Philobia și Fiicele tatălui, fiii mamei de la editura Trei. Am mai citit și alte cărți din colecțiile respective și sunt sigură că voi descoperi în continuare conținut de calitate printre paginile lor. În ultima perioadă, mi-am confirmat că nu am nici cel mai mic interes pentru cărțile de dezvoltare personală sau de psihologie pentru publicul larg, însă am încă încredere în specialiști din domeniu, care au identificat diferite metode prin care putem să aducem îmbunătățiri în viața noastră.

Deși am renunțat la Serotonină după câteva zeci de pagini și am motive să cred că Houellebecq nu este un autor pe gustul meu, am decis să-i cumpăr antologia de poezie, cu speranța că acest tip de conținut m-ar putea atrage de partea sa. Știu că este foarte popular, dar și foarte controversat, așa că încă îmi doresc să tatonez terenul.

Apoi avem două cărți de la editura Trei: Cu ochii larg închiși (Eyes Wide Shut), care a stat la baza celebrului film și o re-achiziționare a cărții Susannei Kaysen, care a inspirat unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile – Girl, interrupted. Am urmărit ambele filme, însă mi-ar plăcea să-mi reîmprospătez memoria în ceea ce privește lucrarea lui Arthur Schnitzler.

Efemeridele, o carte pe care o aveam de ceva timp în vizor și care vine îmi completarea colecției mele de cărți încă necitite de la acest mare psihoterapeut/psihiatru, a ajuns în biblioteca mea din motivul că este o carte de povestiri; am dat mai departe Soluția Schopenhauer și Problema Spinoza tocmai pentru că nu sunt neapărat interesată să citesc astfel de lucrări de ficțiune de mare întindere. Pe de altă parte, povestirile psihoterapeutice, fie reale sau fictive, mă atrag întotdeauna.

Vrăjitorul este ultima șansă pe care i-o ofer lui Nabokov. După ce Lolita mi s-a părut o lectură anevoioasă, a cărei idee este mai grandioasă decât punerea sa în practică, am încercat de curând să citesc Lucruri transparente, care mi s-a părut la fel de pretențioasă și insuportabilă. Am ceva așteptări de la această carte subțirică, ce pare a avea un plot interesant. În general, între mine și autorii ruși nu se formează o conexiune prea puternică.

Țiganiada vine să completeze colecția mea pe două rafturi de cărți din seria Biblioteca pentru toți. Este un poem în proză despre care nu știu mare lucru, doar titlul îmi era cunoscut din cultura populară. Având atât de multe cărți din această colecție, nu știu dacă voi ajunge vreodată să le parcurg pe toate, însă am considerat-o o achiziție utilă pentru biblioteca mea ideală.

Concluzie

Chiar dacă nu reies la fel de multe vizualizări, prefer întotdeauna să scriu decât să filmez un videoclip. Sper că am reușit să vă inspir cu aceste achiziții literare de care eu sunt foarte încântată și să vă ofer, indirect, recomandări de lectură. Dacă vreunul dintre titlurile menționate vă este familiar, nu ezitați să-mi scrieți un comentariu!

În prezent, citesc o carte care îmi place foarte mult – Familia mea și alte animale de Gerald Durrell și abia aștept să revin cu o recenzie.

Articolul 20 de cărți cumpărate recent de pe Vinted apare prima dată în Cristina Boncea .

Iain Reid – Intrusul | Recenzie literară

Este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Iain Reid într-un timp foarte scurt, însă, spre deosebire de Mă gândesc să-i pun capăt, Intrusul a fost o dezamăgire totală pentru mine.

IntroducereDespre ce este vorba în carteCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Am împrumutat această carte de la un prieten, care a fost la fel de încântat ca mine de descoperirea acestui autor. Amândoi am citit Mă gândesc să-i pun capăt și am urmărit filmul aferent ei. Deși nici aceea nu ar putea fi cartea mea favorită, am fost impresionată de stilul de scriere al autorului – ușor de parcurs, cu o poveste care avansează lent, dar sigur, pe care o urmărești cu sufletul la gură întrebându-te ce urmează să se întâmple.

Cam același lucru s-a întâmplat și cu Intrusul: am parcurs rapid cele 328 de pagini în acest spectaculos format de la Curtea Veche, dar s-a dovedit a fi o experiență pe care nu doar că nu aș repeta-o, ci mi-aș dori să nu o fi avut niciodată. Rareori spun acest lucru despre o experiență, însă lectura aceasta chiar a fost o pierdere de timp pentru mine.

Despre ce este vorba în carte

Avem doar trei personaje de bază: un cuplu format din Junior și Henrietta și Terrance, un agent al companiei OuterMore venit să-l recruteze pe el pentru o călătorie în spațiu. Acțiunea are loc pe parcursul mai multor ani, distanța de timp dintre recrutare și momentul plecării propriu-zise. Acest Terrance se mută în locuința izolată a celor doi și începe să se infiltreze din ce în ce mai mult în viața lor privată. Oare el este de fapt intrusul din poveste?

Spre final, Junior este cel care nu mai rezistă presiunilor. Tot ce își dorește este o viață liniștită alături de soția lui. Trezirea conștiinței sale este cel care îl face să își dea cu atât mai mult seama de importanța ei în viața lui. Punctul culminant este reprezentat de revelarea adevăratului motiv pentru care Terrance a pătruns în viața lor de cuplu. De acolo, ne lovește încă un pare plot twist, mai mult sau mai puțin previzibil, care ne lasă cu gândul la un viitor sumbru; povestea are loc într-un viitor în care oamenii nu își mai conduc de mult propriile mașini, iar tehnologia ne împinge să ne depășim în continuare limitele umane.

Ce mi-a plăcut

Iain Reid scrie foarte bine, atât de bine încât nu-ți dai seama inițial că romanele lui sunt de duzină. Este o nouă formă de roman de duzină apărut recent, care bate în intelectualism. Cu toate acestea, faptul că o carte se citește atât de ușor, fiind scrisă în cuvinte mici și reluând aceleași idei care produc intensitate, a devenit pentru mine o marcă evidentă în urma acestei lecturi.

Pot spune că am fost captivată, furată inițial de stilul acestui autor. Construiește foarte bine acțiunea, mizează pe un element surpriză în ambele cărți citite de la el, conturează personaje clare și, mai mult decât atât, ne oferă naratori unreliable. În timp ce citeam, mi-am amintit de Substanța M, capodopera lui Philip K. Dick și una dintre cărțile mele preferate all-time. Intrusul nu se aseamănă deloc cu ea, ar fi o jignire adusă celebrului autor de SF.

Așadar, singurul lucru care mi-a plăcut la această carte este faptul că m-a păcălit până aproape de final, am fost furată de estetică, de claritatea imaginilor produse prin descrieri – practic, o formă de cheap adrenaline. Când am închis-o și mi-am dat seama ce am citit de fapt, nu am simțit decât furie.

Ce nu mi-a plăcut

Finalul este anticlimactic. Ca de obicei, am așteptat până la ultimele rânduri, care uneori au darul de a salva sau desființa o carte. Am primit doar o nouă întorsătură de situație, cu efect dramatic, cum a făcut și Joe Hill în Omul focului. Acest autor și-a pierdut orice credibilitate în fața mea. Cărțile lui sunt menite să fie filme sau seriale produse de Netflix pentru consumul larg, în niciun caz lecturi pentru oameni care chiar își doresc calitate.

Tocmai pentru că finalul a fost dezamăgitor (nu din cauza previzibilității, ci a lipsei unui sens mai profund al poveștii), mi-am dat seama că am de-a face cu un alt magician al cuvintelor, care refolosește aceleași trucuri pentru că mulți oameni strigă în continuare “wow!” când scoate al miilea iepure din joben. Este o lucrare ieftină, a cărei originalitate constă poate doar în felul de a spune povestea – pentru mine, un om care nu citește atât de mulți contemporani precum your average reader.

Concluzie

Găsesc totuși un aspect pozitiv în lectura acestei cărți: mi s-au clarificat și mai mult în minte criteriile care fac diferența dintre o carte bună și una pe care nu o pot recomanda nimănui. Intrusul intră în această a doua categorie pentru mine. Acest all show, no go este o șaradă prin care sper să nu mai trec în viitorul apropiat.

Intrusul este dovada clară că încercarea de a reinventa roata nu va funcționa niciodată în lumea literară, unde este vorba despre suflet, nu doar asocieri libere, nefiltrate personal, care îți oferă câteva generoase 15 minute de faimă.

Articolul Iain Reid – Intrusul | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .