Cristina Boncea's Blog, page 23

rupi kaur – home body | Recenzie

Vreau să încep prin a spune că nu mă așteptam ca acesta să fie anul în care citesc nu una, ci două volume de poezie scrise de Rupi Kaur. home body mi-a plăcut mai mult decât lapte și miere, poate și datorită faptului că am citit-o în original, în limba engleză.

IntroducereMai multe despre carteConcluzieIntroducere

Pentru cine nu este familiarizat cu stilul acestei poete, voi menționa că structura cărților sale este foarte ușor de urmărit. Și în home body avem parte de patru mari capitole cu scurte și foarte scurte poezii tematice, fără rimă, dar menite să conducă spre contemplare. Am achiziționat cartea de la cineva de pe Vinted, de unde provin majoritatea cărților mele din ultima perioadă. Având deja drept termen de comparație volumul său de debut, pot spune că am văzut o evoluție îmbucurătoare.

Mai multe despre carte

Dacă în lapte și miere nu am putut numi o poezie anume care să-mi fi plăcut mai mult decât celelalte, în home body am fost plăcut impresionată încă de la bun început. Chiar dacă, în viziunea mea, Rupi nu ar putea fi niciodată aliniată cu alți mari poeți ai generației sale, cu siguranță arta ei este foarte descriptivă pentru curentele și schimbările apărute în special în State în ultimele decenii.

Poezia ei este, mai mult decât feministă, fundamentată pe teme sociale și, în special, pe emigrație. Ne povestește din experiența personală, despre rădăcinile sale indiene și despre cât de dificil a fost pentru familia ei să se adapteze peste ocean. Dacă în volumul de debut era vorba despre prima relație de dragoste și, automat, primele astfel de dezamăgiri, aici avem de-a face cu o autoare mai matură, care transmite mesaje despre self love.

Rupi Kaur scrie și despre abuzurile sexuale la care a fost supusă și despre cum această experiență este una universală, din păcate. Vorbește despre depresie și anxietate, bolile predominante ale secolului nostru, dar și despre cum să te întorci la viață după toate acestea. Aduce o critică sistemului capitalist și menționează toate acele gânduri care sunt pe buzele tuturor – dorința de schimbare și reîntoarcere înspre sine.

Concluzie

Poeziile ei sunt extrem de ușor de digerat, iar succesul lui Rupi se datorează în mare parte universalității regăsite în ele. Arta ei e simplă, dar răsună. Merită să parcurgi măcar unul dintre volumele sale, iar pe acesta îl pot recomanda. Mi-a plăcut nota pozitivă în care și-a încheiat volumul: now that you are free/and the only obligation you are under/is your own dreams/what will you do/with your time.

Rupi Kaur a spus povestea de viață a multora și a reușit să își extragă putere din ea, dar și din impactul artei sale la nivel global. Este cu siguranță un fenomen care merită a fi observat. Mai departe de atât, nu găsesc cuvinte de laudă. Pe de altă parte, cred că era nevoie de poeți ca ea in the grand scheme of things.

Articolul rupi kaur – home body | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Film vs. Carte: Mă gândesc să-i pun capăt

Aveam mari așteptări de la ecranizare, pe care am urmărit-o imediat ce am terminat de citit Mă gândesc să-i pun capăt. Simțeam nevoia ca povestea să fie pusă ușor în altă perspectivă pentru a înțelege mai bine ce am citit, însă am fost dezamăgită încă de când am văzut actorii aleși pentru rolurile principale.

Ce mi-aș fi dorit să fieAnaliză comparativăConcluzieCe mi-aș fi dorit să fie

Pentru protagonistă, îmi imaginam o femeie asemănătoare Nataliei Imbruglia, în timp ce Jake ar fi putut fi cineva similar cu Hugh Fancy (Will Graham din Hannibal). Deși în cazul femeii imaginea are mai multă legătură cu imaginația mea, Jake este descris în repetate rânduri drept un tip înalt, deșirat, care merge cocoșat, dar are un farmec aparte; tipul clasic de “dark, skinny and tall”, așa rămăsesem cu impresia sau, altfel spus, “skinny criminal”. Niciunul dintre actorii din producția Netflix nu seamănă nici pe departe, ceea ce mi-a ruinat de la început percepția despre ecranizare.

Îmi doream ca filmul să fie mai fidel cărții, cam în felul în care Lolita din 1997 a avut darul să aducă ceva lumină în mintea mea asupra mai multor scene dinspre final. Aveam nevoie de acea claritate din afară personajelor pentru a putea cuprinde mai bine cu mintea “ce a vrut să spună autorul”. Deși astfel de switch-uri, precum cel gândit de Iain Reid, sunt greu de surprins în imagini, mă așteptam la o cu totul altă punere în scenă. Așa, cele două lucrări, filmul și cartea, par a avea mult prea puțină legătură una cu cealaltă.

Analiză comparativă

Pe lângă aspectul personajelor, diferențele fundamentale se regăsesc și în dinamica dintre ei doi, Jake și noua lui iubită. În carte, ea este foarte impresionată de cunoștințele lui variate din domeniul științific și nu numai, însă este portretizată drept o persoană mai înclinată spre empirism decât tipul de raționalizare la rece de care el dă dovadă. În film, în schimb, femeia este ea însăși un om de știință, care vine deseori cu argumente chiar și mai tăioase decât ale lui, reducându-l la tăcere. Nu mi-a plăcut această încercare de “modernizare a rolurilor de gen”, dacă asta au încercat producătorii să facă.

Scenele delirante încep să se petreacă încă de acasă de la Jake, după ce ei doi ajung la fermă. Multe alte detalii sunt schimbate, însă aspectul cel mai notabil este faptul că legătura dintre cei doi protagoniști devine din ce în ce mai nuanțată, înainte de vreme aș spune eu. Mi-ar fi plăcut ca misterul să înceapă abia de când ajung în liceu, similar cu parcursul din carte. Deși perspectiva subiectivă a femeii n-ar fi putut fi păstrată la fel și în film, o diferență fundamentală este și această trecere la perspectiva obiectivă, făcându-i pe cei doi la fel de (i)relevanți, deopotrivă.

Finalul este, desigur, diferit aproape în mod fundamental față de cel din carte. Fără a intra prea mult în detalii, pot zice că în ecranizare nu avem nimic gory, nimic care să transforme povestea cu adevărat într-una de tip polițist sau măcar thriller. Revelația dinspre final vine blând, natural, fără să provoace atât de mult șoc cum a fost în cazul romanului, cred eu. Mi-a amintit foarte mult de A beautiful mind, într-un mod neașteptat, neplăcut și parcă desprins de restul firului narativ.

Concluzie

Nu a fost deloc genul meu de film, deși în aparență ar fi avut toate elementele care să-l transforme în ceva ideal: momente de liniște apăsătoare într-o conversație care are loc în mașină, între doi oameni ușor atipici și perspectiva unei drame de familie. Mi-a amintit foarte mult și de Eternal Sunshine of the Spotless Mind din acest punct de vedere, dar i-a lipsit pe deplin magia.

Nu este un film de dragoste. Nu este nici un film înfricoșător, nici unul foarte trist. Mi-a fost greu să urmăresc multe dintre dialoguri, pe alocuri m-a plictisit teribil. Nici măcar nu l-aș pune lângă carte; dacă este să fie văzut drept valoros, ar trebui să fie privit individual. Nu îl recomand, nu am găsit nimic frumos în el și parcă a creat un impact negativ și referitor la percepția mea asupra cărții.

Articolul Film vs. Carte: Mă gândesc să-i pun capăt apare prima dată în Cristina Boncea .

Mă gândesc să-i pun capăt | Recenzie literară

Imediat ce am terminat de citit cartea, am simțit nevoia să urmăresc ecranizarea de pe Netflix. Cele două par a fi prea puțin legate una de cealaltă și astfel pot spune că am rămas dezamăgită de conceptul din spatele poveștii.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Am cumpărat Mă gândesc să-i pun capăt de pe Vinted, fiindu-mi cunoscut titlul tocmai datorită ecranizării din 2020. Știu că atunci era în topul vizionărilor, însă nu i-am acordat atenție din cine știe ce motive. Am parcurs cartea destul de repede, dând-o drept exemplu pentru tipul meu ideal de carte în ceea ce privește estetica. Din păcate, conținutul său a încetat să mai fie ideal după prima jumătate. Ceea ce credeam că va fi una dintre cărțile mele favorite all-time a avut o cădere dramatică pe măsură ce mă apropiam de revelarea adevăratului mesaj transmis de Iain Reid.

Despre ce este vorba

Cea mai mare parte din poveste este narată de o femeie al cărei nume nu îl cunoaștem, iubita lui Jake. Cei doi urmează să meargă împreună în vizită la ferma unde el copilărise pentru a-i întâlni părinții după 6-7 săptămâni de relație. La început, femeia ne tot spune că se gândește să pună capăt acestei relații fără a avea un motiv concret, însă acesta pare a prinde contur din ce în ce mai bine pe măsură ce povestea avansează.

Amândoi sunt tineri și intelectuali, Jake în mod deosebit. Protagonista noastră aude niște conversații mai degrabă stranii între părinții lui, însă cei doi pleacă în scurt timp spre casă printr-o furtună de zăpadă. Pe drum, el insistă să se oprească. De acolo, situația escaladează foarte mult și ne găsim prinși într-o pânză de păianjen pe care eu cel puțin nu am dibuit-o de la bun început.

Ce fel de bărbat este Jake și care sunt intențiile sale? Care este explicația tuturor lucrurilor stranii care se întâmplă pe parcurs, exact la limita dintre firesc și anormal? Ce-ar însemna să știi exact ce gândește celălalt, clipă de clipă?… Mă gândesc să-i pun capăt este un roman surprinzător, în stilul Păienjenel, care mi-aș fi dorit să fie însă exact ce părea la început.

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut extrem de tare ritmul sacadat în care ne-a fost spusă povestea – propozițiile scurte și descrierile concise. Mi-a plăcut faptul că nu ne-a fost distrasă atenția de la spațiul intern al personajului, că niciodată exteriorul nu a căpătat o dimensiune mai mare (lucru care ar fi trebuit poate să-mi dea de gândit). Felul în care au fost aduse în prim-plan amintirile protagonistei aveau foarte multe logică, precum și analogiile pe care le făcea cu situațiile din prezent.

Chiar am empatizat profund cu iubita lui Jake și m-am bucurat să citesc despre o altă persoană care gândește lucrurile similare cu mine la începutul unei relații. Deoarece am rezonat de la început cu acest personaj, mi-a fost ușor să o urmez și în stările de teamă ce s-au instalat pe parcurs, până la disperarea totală dinspre final, care m-a făcut abia atunci să mă întreb despre miza reală a poveștii. Mi-a plăcut foarte mult felul în care narațiunea a fost construită, atât de simplu și ușor de urmărit până la un punct.

Ce nu mi-a plăcut

După cum spuneam, nu am fost deloc încântată de schimbarea de registru. M-am simțit ușor păcălită, speram ca povestea să fie despre ce părea a fi: o relație dintre un el și o ea care aducea la lumină aspecte mai puțin abordate în lovestory-urile moderne; sau poate chiar unul dintre cele mai abordate – este noul meu partener un psihopat?

Eram atât de concentrată pe aflarea acestui răspuns, încât nu m-au mai preocupat alte posibile interpretări. Iain Reid cu siguranță știe să-și joace cartea pentru cititori. Nu mi-a plăcut transformarea poveștii în ceea ce era menită de fapt să fie pentru că mi s-a părut clișeic, mi-am simțit aripile tăiate. Autorul are însă dreptate: dacă citești de la sfârșit spre început, aceasta era povestea; nu exista nicio altă posibilitate plauzibilă.

Practic, nu mi-a mai plăcut romanul fiindcă m-a indus în eroare, făcându-mă să citesc despre un subiect pe care eu nu mi-l doream în fața ochilor deoarece îmi era deja mult prea familiar. Preferam o poveste fără prea multe întorsături de situație, dar scrisă corect, așa cum am crezut că este la început.

Concluzie

Voi face o postare separată despre filmul I’m thinking of ending things, felul în care au transformat această carte questionable pentru mine într-o producție și mai departe de ce mi-aș fi dorit eu să fie. Este vorba pur și simplu de nepotrivire de caracter; cu siguranță, în mod ceva mai obiectiv, nu-i pot găsi prea multe defecte creației lui Iain Reid și declar că aș mai citi chiar și altă lucrare scrisă de el.

Pe de altă parte, având o experiență perfect subiectivă cu acest roman și cu multe altele, individual, nu pot decât să-mi manifest în continuare dezamăgirea că nu a fost ce îmi doream eu să fie. O recomand pasionaților de thrillere moderne, lizibile, încântătoare și care îți pot cauza chiar un moment de “vai, Doamne” dacă nu ai multă experiență în această categorie.

Articolul Mă gândesc să-i pun capăt | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Cum arată cartea perfectă? Despre estetica romanelor

Sunt o persoană care se ghidează foarte mult după estetică atunci când achiziționează o carte. Dacă este o carte pe care am mai citit-o în altă ediție, cu atât mai mult îmi doresc un exemplar plăcut din punct de vedere estetic în bibliotecă. În acest articol explic mai pe larg ce mi-aș dori eu de la aspectul unei cărți.

Impactul aspectului asupra experienței de lecturăImportanța copertei Fontul, spațierea și caracteristicile paginilorConcluzieImpactul aspectului asupra experienței de lectură

Ideea acestui articol mi-a venit chiar astăzi, când am început să citesc “Mă gândesc să-i pun capăt” de Iain Reid, publicată la editura Curtea Veche, și mi-am dat seama că ador totul la această carte: de la fontul utilizat până la felul în care paginile se simt la atingere.

Sunt în general foarte interesantă de a avea experiențe senzoriale de înaltă calitate, iar acesta este obiectivul meu din ultima perioadă. Nu este de mirare că acest aspect mi-a atras atenția la noua mea lectură, însă vreau să aduc exemple practice și să subliniez cât de mult impact are aspectul asupra experienței de lectură în general.

Importanța copertei

După cum spuneam, această carte este doar un exemplu pe care l-am avut la îndemână pentru a ilustra aspectele pe care le apreciez cel mai tare la cărți și, deseori, cele care mă fac să le cumpăr. În primul rând, vreau să menționez că eu ador edițiile hardcover. Știu că sunt mai costisitoare ca producție și că ocupă ceva mai mult spațiu în bibliotecă, dar cumva oferă un prestigiu experienței de lectură.

Tocmai pentru că nu foarte multe cărți sunt produse în format hardcover la noi, trăiesc senzația că am în față un roman cu adevărat bun sau cel puțin unul extrem de popular. Știu că romanul lui Iain Reid s-a bucurat de faimă globală, în special în urma producției Netflix pe care o voi urmări după. Mai mult decât atât, îmi place senzația de robustețe atunci când dau paginile.

Supracoperta este un alt avantaj din punctul meu de vedere. În lipsa unui semn de carte, poți prinde paginile parcurse sub ea. Pe lângă acest mic beneficiu, consider că oferă pur și simplu eleganță cărții. Eu nu dau niciodată aceste supracoperte jos, chiar dacă se pot rupe cu ușurință sau colțurile se pot îndoi. Cred că aș risca mai mult să le pierd sau să le deteriorez astfel, iar o carte “dezbrăcată” nu mi se pare la fel de atrăgătoare.

Per ansamblu, îmi place cum se simte supracoperta la atingere și tind să cred că volumele în format hardcover rezistă mai mult în timp. Nu în ultimul rând, ador când regăsim atât detalii despre autor, cât și despre carte în părțile interioare ale supracopertei. Pe lângă textul de pe spate, consider că aceste detalii completează experiența literară.

Fontul, spațierea și caracteristicile paginilor

Ce fac atunci când sunt interesată să cumpăr o carte în spațiul non-virtual? O deschid la o pagină oarecare și o răsfoiesc, cum s-ar spune. Desigur, conținutul este cel mai important aspect, deci presupunem că deja am suficiente informații despre carte și mă interesează doar să cumpăr cea mai reușită ediție. Iată ce iau în considerare:

Dacă paginile se desprind cu ușurință. Nu am foarte multe cunoștințe în domeniul legării cărților, dar pot spune cu siguranță că unele sunt lipite/cusute mai prost decât altele, ceea ce rezultă în pierderea foilor. Exemple: cărți din colecția Biblioteca Polirom în format mic, cărți din colecția Raftul Denisei. Dacă se șterge fontul tipărit. Tot la cărțile de la Polirom în format mic mi s-a întâmplat să îmi trec accidental degetul peste text și să constat că cerneala se împrăștie, lăsând urme pe restul paginii și “desfigurând” anumite cuvinte. Cred că acest aspect ține atât de aparatura utilizată la tipar, cât și de calitatea foii. Desigur că nu s-ar întâmpla acest lucru în cazul unei foi lucioase, dar ajungem și acolo.Calitatea hârtiei. Mă interesează și culoarea hârtiei, cea light cream fiind preferata meu, dar în special vreau să îmi placă la atingere. Am văzut o corelație directă între cărțile hardcover și tipul de hârtie pe care îl prefer, atât ca nuanță, cât și ca densitate. Nu dețin suficiente informații tehnice despre tipar, dar paginile albe și subțiri ale cărților de la Humanitas nu mă încântă, de exemplu. Fontul utilizat. Ador când editurile aleg un anume font care să-i reprezinte, cum era cazul Herg Benet, de exemplu. Nu cred că aș putea recunoaște nici măcar cele mai populare fonturi doar după aspect, însă aici contează la fel de mult și așezarea în pagină, și spațierea dintre rânduri. Detest când textul este mic și îngrămădit, amân citirea acelor cărți sau chiar le dau mai departe pentru a achiziționa o ediție mai citibilă a aceluiași volum. Cărțile de la Curtea Veche sunt mereu pe placul meu în ceea ce privește acest aspect. Așezarea în pagină a conținutului. Felul în care textul este împărțit în pagini ține foarte mult și de conceptul inițial al autorului; cu siguranță cărțile care au capitole scurte au mai mult de câștigat pe partea de aerisire a textului. Eu una mă îndrăgostesc instant de cărți scrise pe frânturi, unde există chiar o pagină goală înainte de a se trece la altă idee, precum în cartea de mai sus. De asemenea, îmi place când există și distanță suficientă față de marginile foii și tot ce dă senzația de text aerisit.

Desigur, nu mai menționez cât de important este ca o carte să aibă o copertă realizată în mod profesionist, care să respecte aspecte ce țin de simetrie și estetică în general, referitor inclusiv la culorile alese și fontul titlului sau numelui autorului. Logoul editurii contează la fel de mult, precum și poziționarea lui. La “Mă gândesc să-i pun capăt” sunt mulțumită de toate aceste aspecte, ceea ce mă fidelizează drept client al editurii Curtea Veche.

Concluzie

Cred că am reușit să acopăr în mare toate aspectele care contribuie la o experiență de lectură plăcută pentru mine, în afară de conținutul efectiv al unei cărți. Mi-ar plăcea ca editurile să fie din ce în ce mai atente la detalii și să investească în calitate, cum voi face și eu la rândul meu, la momentul oportun.

Pentru tine cum arată cartea ideală?

Articolul Cum arată cartea perfectă? Despre estetica romanelor apare prima dată în Cristina Boncea .

Chuck Palahniuk – Inventarea sunetului | Recenzie literară

Tradusă la noi în luna aprilie a acestui an, Inventarea sunetului este penultimul roman publicat de autorul meu preferat, Chuck Palahniuk. Pot spune că nu reușesc să găsesc prea multe defecte acestei cărți, iar prin urmare el rămâne favoritul meu și unul dintre cei mai buni autori ai acestei generații.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Am parcurs cartea cu lejeritate, fără să mă pierd în numele personajelor sau acțiunile ce au avut loc. Naturalețea prin care își spune poveștile, într-un mod ușor accesibil și totuși plin de mister l-au urmat pe Palahniuk și în acest splendid roman de tipul “whodunnit”.

Dacă n-ar fi fost burnoutul în care mă aflu de vreo două săptămâni, cu siguranță aș fi terminat mult mai repede de citit ultima sa capodoperă de nici trei sute de pagini tipărite. Cred că pentru un cititor nou, Inventarea sunetului ar fi un punct bun de pornire în arta autorului.

Despre ce este vorba

Firul narativ principal este următorul: cine i-a răpit fetița lui Gates Foster în urmă cu șaptesprezece ani și ce s-a întâmplat cu ea? În paralel, urmărim acțiunile din ce în ce mai suspecte ale lui Mitzi Ives, “zgomotistă” de profesie. Ce ar putea avea în comun un detectiv și o persoană care realizează înregistrările țipetelor pentru filmele de groază de la Hollywood? Mai multe decât ne-am putea vreodată imagina.

Prin urmare, pornim pe firul explorării împreună cu domnul Foster și astfel ajungem în diverse situații imposibile: răpim împotriva voinței noastre o actriță celebră, care ar putea deține informații utile, în timp ce fugim noi înșine de poliție. Totul se petrece într-un ritm alert, numai bun de ecranizat, însă Palahniuk nu uită să ne lase cu un gust din profunzimea de care doar el putea da dovadă.

Ce mi-a plăcut

Finalul a pus totul în perspectivă pentru mine. Este de prisos să spun cât de bine au fost conturate personajele, cât de lejer a făcut autorul saltul de la o scenă la alta și cum le-a combinat ulterior, crescând ritmul și totodată suspansul. Inventarea sunetului m-a dus foarte mult cu gândul la Fight Club, dar și la Sufocare, alte două romane ce au fost superb ecranizate. Chiar dacă nu reușește să detroneze Jurnal din clasamentul favoritelor mele, pot spune că s-a apropiat destul de mult.

Trebuie să recunosc că până să ajung la ultimele pagini eram în incertitudine: oare s-a plafonat Palahniuk, folosind aceeași rețetă pentru fiecare roman în parte de acum? Nici nu m-ar mai interesa dacă răspunsul ar fi pozitiv fiindcă eu am fost la fel de impresionată precum prima oară când a scos iepurele din joben. Deși nu aș spune că este genul de autor căruia trebuie să-i acorzi multă răbdare, cu siguranță merită să-i duci cărțile până la capăt, chiar și atunci când te îndoiești puțin de finalitate.

Oboseala mea provocată de burnout s-a combinat perfect cu starea de plutire a lui Mitzi datorată combinației constante de alcool cu Ambien, însă scenele din ultimele pagini au reușit să mă readucă în prezent. În minte îmi vor rămâne foarte clar majoritatea scenelor descrise de Palahniuk, ceea ce este mereu un semn bun referitor la calitatea unei cărți. Chiar dacă n-am văzut nimic anunțat încă, aștept cu drag ecranizarea.

Concluzie

Inventarea sunetului este o carte absolut grozavă, în stilul caracteristic lui Palahniuk. Puțin umor negru, câteva scene șocante și un final care îmbracă totul într-o haină magică; acest lucru l-am întâlnit de asemenea la Stephen King. Cu siguranță se află acum în top trei cărți favorite scrise de acest autor și, prin urmare, nu pot decât să recomand cartea tuturor!

Articolul Chuck Palahniuk – Inventarea sunetului | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Marie-Louise von Franz – Interpretarea basmelor | Recenzie

Mi-a luat destul de mult timp să citesc această carte, de altfel foarte interesantă. Motivul este, cred eu, felul în care a fost structurată. Pasionații de psihanaliză jungiană o vor aprecia cel puțin la fel de mult ca mine!

IntroducereMai multe detalii despre carteCe mi-a plăcutCe nu mi-a plăcutConcluzie Introducere

Interpretarea basmelor are ca temă centrală cheia de interpretare propusă de Marie-Louise von Franz, adeptă a lui Carl Gustav Jung. Prin numeroase exemple de basme cunoscute sau mai puțin cunoscute din toată lumea, autoarea ne arată la ce simboluri să fim atenți și care este semnificația lor posibilă în context. În cea mai mare parte a volumului se vorbește despre expresia animei la eroii masculini, deoarece acesta este subiectul cel mai des întâlnit în basme. Abia ultimele câteva zeci de pagini ne vorbesc despre expresia animusului în basme pentru eroine.

Mai multe detalii despre carte

Paralela este mereu realizată între perioada de apariție a basmului și tiparele inconștientului colectiv la vremea aceea, însă păstrăm tot timpul cu noi aspectele arhetipale și structurile existente încă de la începuturile lumii. Autoarea demonstrează o cultură vastă în ceea ce privește folclorul global și oferă numeroase surse bibliografice pentru interpretările sale.

Chiar dacă nu este vorba despre basme precum “Scufița Roșie” sau “Motanul Încălțat”, în carte sunt menționate dinamici dintre personaje care ne sunt cunoscute tuturor: de la existența unui copil bun și a unuia rău la competiția cu mai multe probe pentru a cuceri dragostea unei prințese. Simbolurile interpretate de von Franz depășesc aceste sfere de suprafață și se concentrează cu precădere asupra însemnătății lor pentru procesul de individuație.

Pe scurt, basmele reprezintă metafore pentru transformarea sinelui, iar cele mai multe elemente dintr-o astfel de poveste arhaică reprezintă simboluri ale Sinelui. Interpretarea basmelor este o carte doldora de informații, în special în ceea ce privește diferențele culturale dintre diferite zone ale lumii. Am înțeles că ai nevoie de cunoștințe extrem de variate pentru a putea încerca să găsești interpretarea potrivită pentru un basm.

Ce mi-a plăcut

Am rămas cu foarte multe idei revelatoare din această carte, chiar dacă lectura m-a obosit teribil. Am parcurs cu mare dificultate a doua jumătate a volumului pierzându-mă în explicații și nemaiputând urmări cu aceeași atenție cuvintele autoarei. Psihanaliza nu este ușor de înțeles, indiferent de câte ori ai citit despre conceptele sale de bază: animus, anima, umbră etc.

Cu toate acestea, mi s-a părut cel mai interesant să observ paralele dintre ceea ce par a fi doar niște povești inventate și felul în care relaționăm unii cu alții în ziua de astăzi, în special bărbații și femeile care se atrag reciproc. Am putut alătura cunoștințele dobândite celor pe care le aveam deja despre energia feminină și masculină, regăsirea și acceptarea masculinului din feminin și invers.

Mai mult decât atât, mi-a plăcut să citesc despre diferența dintre basm, legendă și mit și să înțeleg mai bine de ce basmul nu este o simplă străfulgerare a imaginației, așa cum ar fi de exemplu un roman modern. Deși cu toții participăm la conștientul și inconștientul colectiv, cei care ne-au oferit aceste basme au coborât mai adânc decât o facem în zilele noastre; poate din acest motiv am rămas concentrați asupra reinterpretării basmelor față de crearea altora noi.

Ce nu mi-a plăcut

După cum am spus, mi-ar fi plăcut ca Interpretarea basmelor să fie mai bine structurată, să aibă mai multe subcapitole în loc de interpretări ce se întind pe zeci de pagini, făcându-te să uiți care era povestea inițială. Totodată, am simțit că autoarea ne-a trecut prin mult mai multe exemple decât pot eu să duc, din dorința de a sublinia anumite tipare și similitudini dintre basme.

Chiar dacă în sine este o carte scurtă, atunci când vrei să asimilezi cu adevărat ceea ce citești, îi pot reproșa într-adevăr oboseala mentală pe care mi-a provocat-o. Cu siguranță această stare este strâns legată de faptul că nu obișnuiesc să citesc lucrări de non-ficțiune sau psihanaliză, în general, prea des. Încheierea mi s-a părut de asemenea destul de abruptă, aș fi preferat un capitol separat în care autoarea să ofere concluzii.

Concluzie

Cu siguranță mă bucur că am reușit să duc la bun sfârșit această lectură din care păstrez multe idei interesante atât despre semnificația basmelor, cât și despre cum se raportează un bărbat la anima și o femeie la animusul ei.

Poveștile reprezintă mereu o cale extraordinară prin care putem înțelege mai bine mersul lucrurilor din interiorul și din exteriorul nostru, iar basmele reușesc să simplifice lucrurile atât de tare încât este nevoie de sute de pagini pentru a le tălmăci cu adevărat înțelesul – și nici atunci nu suntem convinși că am descoperit totul.

Articolul Marie-Louise von Franz – Interpretarea basmelor | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .

Ce cărți vreau să citesc în curând

Având în vedere că biblioteca mea se tot îmbogățește, iar de câteva zile am început să postez zilnic pe contul meu de TikTok, sunt foarte încântată de multe titluri nou achiziționate. În continuare, vreau să vă spun câte ceva despre ele și să vă inspir să descoperiți noi titluri!

Ce mă convinge să cumpăr anumite cărți?

De la ultima curățenie generală din biblioteca mea, am început să mă întreb mai serios care sunt criteriile care mă conving să cumpăr o carte, astfel încât să fac achiziții mai potrivite pe viitor. În timp ce am deja un wishlist general pe pagina mea de Facebook, precum au mulți cititori, devin ușor interesată de titluri pe care nu le cunoșteam dinainte din diverse motive.

De exemplu, am cumpărat Manasteinn de pe Vinted datorită autorului. De la Vulpea albastră încoace, pe care n-am citit-o încă, numele său mi-a rămas în memorie, alături de recenziile pozitive pe care le-a primit. Prin urmare, am decis să achiziționez acest volum din simpla curiozitate de a-l citi pe autor și doresc să o citesc cât mai curând și datorită faptului că este foarte scurtă.

Tematica nu mă pasionează în mod deosebit, încerc să evit cărțile cu teme istorice (nu astfel devin toate, la un moment dat?), însă având în vedere experiența pandemiei, cred că acum pot rezona mult mai bine cu poveștile despre alte epidemii.

De asemenea, cartea face parte dintr-o colecție care mi-a câștigat încrederea – acesta este în general unul din factorii principali care mă fac să cumpăr o carte.

Cred că nu am plătit mai mult de 5 lei pe această frumoasă carte, publicată inițial în anul 1899. Din câte am înțeles, este o poveste care se impune prin modernismul său, iar din acest motiv a șocat cititorii secolului trecut.

Am mai citit doar Amantul doamnei Chatterley în acest gen, însă am observat că volumul este destul de scurt și, nu în ultimul rând, după cum reiese și din fotografie, Rao Clasic este o altă colecție pe care o apreciez.

Chiar astăzi am ridicat de la Easybox acest roman grafic pe care mi-l doream de mult timp în bibliotecă. Maus a fost publicat la editura Art, de care sunt îndrăgostită în ultima perioadă și face parte din acele cărți ce trebuie parcurse într-o viață – cel puțin, așa am tot auzit. Din acest motiv, mă grăbesc să o parcurg și să revin cu o recenzie.

Dețineam Dragă Virginia de ceva timp în bibliotecă, dar nu o puteam citi înainte de a parcurge eseul Virginiei Woolf pe care se bazează. Deși mă simt suprasaturată de non-ficțiune în ultima perioadă, ambele volume sunt scurte și vor reprezenta probabil o bună introducere în lumea acestei autoare. Cred că prefer deseori să fac cunoștință cu autorii prin scrierile lor non-fictive mai întâi.

Dorință ar fi cel de-al doilea roman scris de Mathias Enard pe care l-aș citi, după Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți. Mi-a plăcut foarte mult felul poetic în care a fost scrisă acea carte, iar cea de față nu o depășește ca lungime – acesta este mereu criteriul de bază în prioritizarea lecturilor mele.

Abia după ce reușesc să capăt un ritm suficient de alert, mă încumet să citesc o carte cu mai multe sute de pagini; altfel, există un risc mare să intru într-un reading slump.

Nu știam de existența acestei cărți înainte să o văd pe Vinted, însă mi-a plăcut totul la ea: de la copertă la titlu și format. Îmi amintește de Femei și celelalte cărți din colecția feminIN de la Publisol și am mari speranțe de la conținut.

Leonida Neamțu nu este un autor cunoscut pentru mine, dar sunt mereu în căutarea următorului meu scriitor român favorit!

Am tot văzut această serie – Școala pentru bine și rău – pe Vinted și alte site-uri, însă mi-am spus că nu mă simt în stare să investesc timp și energie într-o serie de cărți pentru copii sau adolescenți. În cele din urmă, am cedat și am decis să ofer o șansă primelor două volume, pe care le-am achiziționat recent.

Nu știu dacă vor fi pe gustul meu, însă îmi amintesc de Academia Vampirilor, seria mea preferată de când eram în școala generală, ale cărei volume le devoram seară de seară.

Concluzie

Nu am uitat nici de lista de lecturi pe care mi-am propus-o la începutul anului! Sunt mulțumită de progresul meu, iar în prezent citesc Inventarea sunetului de Chuck Palahniuk. Îmi este mai greu să citesc în timpul săptămânii, din cauza programului aglomerat și deseori obositor, însă recuperez pe cât posibil în weekend.

Tu ce vrei să citești în perioada următoare?

Articolul Ce cărți vreau să citesc în curând apare prima dată în Cristina Boncea .

rupi kaur – lapte și miere | Comentariu

Voi începe prin a spune că traducerea acestui volum de poezie nu este deloc lăudabilă și îngreunează parcurgerea cărții. Cu siguranță nu aș recomanda nimănui să o citească pe Rupi Kaur tradusă – dacă voi alege să-i citesc și celelalte lucrări, o voi face în engleză.

Chiar dacă traducerea nu ar fi fost neglijentă, genul de poezii scrise de Rupi sunt greu de tradus, întrucât presupun multe jocuri de cuvinte care funcționează cel mai bine în limba originală. Trecând peste acest aspect, oricum nu pot spune că am avut o experiență prea plăcută, însă măcar lectura a fost rapidă.

Autoarea avea doar 21 de ani când a publicat lapte și miere, ceea ce explică întrucâtva genul de mesaje pe care vrea să transmită în aria relațiilor romantice; nu că nu aș rezona perfect cu punerea relației sinelui cu sinele pe primul loc și faptul că trupul unei femei nu poate aparține altcuiva, însă felul rudimentar de a expune lucrurile și mentalitatea de victimă pe alocuri nu m-au încântat prea tare. Să nu mai spun că avem de-a face cu un feminism necopt, à la Taylor Swift din 2010 (povestea cu Better than revenge) – nu poți proclama idealul de femei care se susțin și să-i urezi fostului partener să nu mai iubească niciodată o alta în același timp.

Prin urmare, capitolul iubirea l-am parcurs cu cea mai puțină plăcere, iar cel mai mult m-au încântat la această carte mulțumirile lui Rupi de la final pentru cititor și câteva poeme din capitolul vindecare. Avem în lapte și miere toate etapele unei relații, de la jocurile erotice la continuarea vieții de după, totul în fraze scurte sau în doar câteva cuvinte pe o pagină, alături de ilustrațiile autoarei.

Îmi place stilul lui Rupi, o voi urmări în continuare pe Facebook și voi oferi cu siguranță o șansă altor lucrări publicate de ea în engleză. Volumul de față nu-l pot recomanda nici măcar celor neinițiați în poezie, cu atât mai puțin în această traducere.

Articolul rupi kaur – lapte și miere | Comentariu apare prima dată în Cristina Boncea .

De ce nu poți fi prieten cu psihoterapeutul tău

Vreau să scriu despre această temă deoarece, deși nu practic psihoterapie încă, primesc solicitări care fie vor să transforme o relație terapeutică într-una din afara cabinetului, fie vor să facă saltul în direcția opusă. Iată de ce acest lucru nu este posibil!

Ce este o relație terapeutică?Ce este o relație personală?De ce nu sunt interșanjabile aceste tipuri de relațiiRezumatCe este o relație terapeutică?

Cred că mulți oameni au nevoie de direcții mai clare în ceea ce privește diferența dintre o relație terapeutică și una personală. În termeni simpli, în cabinet, fie el fizic sau virtual, terapeutul e acolo pentru tine. Nu doar că îți oferă un serviciu, dar îți dedică acele 50 de minute așa cum nimeni altcineva din viața ta nu ar trebui vreodată să o facă.

Relația terapeut-client este unică și trebuie să rămână în granițele stabilite de comun acord la începutul sesiunilor pentru ca terapia să aibă efect. Deși în psihoterapia integrativă, în care eu m-am format, psihoterapeutul nu este un “perete alb” care nu dezvăluie niciodată nimic despre sine, toate autodezvăluirile au strict scop terapeutic.

Acest lucru înseamnă că, dacă afli ceva despre terapeutul tău, acesta a considerat că informația ți-ar fi de folos pentru propria dezvoltare; nu este precum atunci când depeni amintiri cu cineva drag, deși s-ar putea să ai această senzație.

O alianță terapeutică este absolut necesară pentru ca procesul terapeutic să poată avea loc într-un mod benefic pentru client. Empatia este mijlocul prin care această alianță se poate forma. Chiar dacă în relație cu terapeutul tău te simți cel mai înțeles, cel mai văzut sau poate chiar cel mai apreciat, acesta este doar modelul pe care este nevoie să-l integrezi și să-l aduci în relațiile tale personale.

Diferența fundamentală dintre o relație terapeutică și una de prietenie, să zicem, este că cea din cabinet are rolul de a-ți arăta cum este să te simți în siguranță, astfel încât sinele tău autentic să se poată manifesta. Spre deosebire de relațiile personale, aici și numai aici, totul este despre tine. Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să respecți limitele personale ale terapeutului, atunci când ele sunt comunicate.

Ce este o relație personală?

Cei mai mulți dintre noi întâmpină dificultăți pe partea de relaționare cu ceilalți fiindcă nu primim de la bun început reperele necesare. Este adevărat că atunci când relația cu sinele se îmbunătățește, calitatea relațiilor din exteriorul nostru va crește proporțional. Pe de altă parte, nu este întotdeauna ușor să îți dai seama unde se termină sinele tău și unde începe al celuilalt, iar acest proces se poate simți ca o orbecăire prin întuneric.

O relație personală se caracterizează în mod esențial prin reciprocitate. O persoană inițiază relația, iar cealaltă acceptă această invitație. Una adaugă ceva din conținutul personal relației, cealaltă îl primește și adaugă ceva în plus. Astfel arată o relație sănătoasă, care continuă prin acordul conștient al ambelor părți. Este vorba despre rezonanță, fiindcă niciodată nu ne întâlnim întâmplător; același lucru se aplică și între client și terapeut.

Cu toate acestea, criteriile prin care privesc oamenii întâlniți în viața reală cu diverse ocazii și cei care apelează la mine pentru consiliere sunt complet diferite. În primul rând, nu voi fi la fel de concentrată să identific patternurile fiindcă obiectivul meu nu este acela de a contura un plan de intervenție terapeutică. Așadar, deosebirea principală este scopul relaționării; într-o relație personală, singura intenție este să te bucuri de compania celuilalt, atât timp cât vă servește amândurora.

De ce nu sunt interșanjabile aceste tipuri de relații

Dacă am cunoscut o persoană în viața reală și am interacționat prietenește câteva ore, acea persoană nu-mi poate deveni client (dar îi voi recomanda cu drag un alt terapeut). La fel, dacă am avut chiar și numai o ședință de consiliere cu un client, acela nu-mi poate deveni amic; statutul său în viața mea a fost deja stabilit prin felul în care am ajuns să facem cunoștință.

Există cazuri în care, după ani de terapie, terapeutul și clientul ajung să aibă o relație foarte apropiată, bazată pe cunoaștere reciprocă. În acest caz, “cartea” indică să existe cel puțin doi ani de la finalizarea terapiei pentru ca cei doi să se poată vedea la un suc. Pe de altă parte, felul în care începe orice relație, adică fundația acesteia, reprezintă în general și modul în care se vor desfășura lucrurile ulterior.

Înțeleg foarte bine întrebarea “pot să-ți devin client?” după ce s-a format un oarecare sentiment de apropiere; clar te simți mai înclinat să îți dezvălui gândurile ascunse în fața unui om care te face deja să te simți confortabil. Pe de altă parte, prin această intenție, îți furi și ție și interlocutorului ceva foarte prețios: asumarea întregii responsabilități pentru procesul tău terapeutic și frumusețea interacționării autentice, fără criterii prestabilite.

Rezumat

După cum spuneam, deși cadrul terapeutic este unul care oferă siguranță și nu există limite în privința celor discutate, obiectivul terapeutului rămâne constant crearea și urmarea planului de intervenție, în acord cu clientul. Într-o relație din viața personală, singurul scop este starea de bine și evoluția relației în sine – nu ai un “rezultat dezirabil” în față, iar relația nu este în mod necesar finită.

Nu este nevoie să faci o astfel de alegere – “vreau să îți fiu client sau vreau să îți fiu prieten” – întrucât, cu puțină încredere în univers, vei vedea că acesta o face pentru tine prin felul în care ne întâlnim. De asemenea, nu ar fi corect să ai aceleași așteptări și de la terapeut, și de la cunoscuții tăi. Fiecare relație vine cu propriul său mod de funcționare, care trebuie respectat cu desăvârșire de ambele părți.

Într-un articol viitor, voi vorbi despre “de ce nu poți ajuta pe nimeni” și despre cum văd eu rolul psihoterapeutului în viața clienților săi.

Articolul De ce nu poți fi prieten cu psihoterapeutul tău apare prima dată în Cristina Boncea .

Mihail Sebastian – Femei | Recenzie literară

Astfel mi-am început incursiunea în colecția feminIN de la Publisol – cu autorul meu român clasic favorit și cartea care l-a propulsat în lumea literară a vremurilor sale. Pe tot parcursul lecturii m-am gândit la similitudinile dintre această colecție de nuvele și romanul lui Bukowski cu același nume.

IntroducereDespre ce este vorbaRenée, Marthe, OdetteEmiliaMariaArabelaFeedback emoționalConcluzieIntroducere

Dacă romanul lui Bukowski nu l-am putut duce la bun sfârșit din cauza profundei senzații de nonsens pe care am avut-o, nici Femeile lui Sebastian nu au fost prea departe, dar mi-am dorit totuși să duc la bun sfârșit lectura. După primele câteva zeci de pagini am redescoperit stilul literar de care m-am îndrăgostit acum un an, chiar dacă în cadrul unor povești mult mai puțin atrăgătoare decât Orașul cu salcîmi sau Accidentul.

Despre ce este vorba

După cum aflăm din comentariul de la început, avem de-a face cu patru nuvele ce nu par a avea multă legătură între ele și totuși ne invită să parcurgem câțiva ani buni din viața amoroasă a lui Ștefan Valeriu, un tânăr medic român care călătorește prin Europa. Două dintre locațiile de impact sunt un anume sat elvețian și Parisul anilor ’30, prezentat în aceeași atmosferă romantică din toate timpurile.

Fiecare nuvelă are o idee centrală separată, fiind însă guvernată de viziunea îngustă asupra lumii care îi aparține tânărului protagonist. Dat fiind formatul cărții, nu pot decât să comentez fiecare porțiune în parte:

Renée, Marthe, Odette

De la pagina 13 și până la pagina 66 în acest format, citim despre un vag triunghi amoros ce se formează la cazarea din Alpi unde Ștefan se recuperează după câteva examene la medicină. Mai întâi, se înamorează de o doamnă al cărei fiu are doar câțiva ani mai puțin decât el; la plecarea ei, o altă doamnă, de vârstă similară și venită în vacanță cu soțul, îi cade în brațe. Odette, cea mai apropiată de vârsta lui, este o virgină “ageră la minte”, care îl alege drept cea mai potrivită țintă pentru intențiile sale. Astfel se explică cele trei nume din titlu.

Cu siguranță, după ce parcurgi aceste pagini, n-ai decât să gândești “ce misogin mizerabil”. Mi-a fost greu să găsesc frumusețe în prima povestire, însă anumite descrieri sau comentarii nuanțate au reușit să îmi amintească de admirația pe care o am pentru autor. Un tânăr de douăzeci de ani care nu caută decât alinare și dezmierdare, care nu este dispus să își asume consecințe, care vrea să fie singur și totuși iubit – această imagine o avem în minte după prima nuvelă din Femei și, din păcate, lucrurile nu se schimbă cu mult nici în cele care urmează.

Emilia

De la pagina 67 până la pagina 93 descoperim povestea unei femei care ar fi putut la fel de bine să fie “un picior de scaun”, în cuvintele autorului; o femeie neatrăgătoare, care pare a se mișca mecanic și mai are puțin și dispare din vedere la cât de slută este – știți voi, cam cum este văzută și în zilele noastre o femeie ce nu corespunde standardelor de frumusețe. De data aceasta, Ștefan este doar martorul unei teribile povestiri, care îi are în centru pe Emilia și Irimia C. Irimia, un fost coleg de școală care i-a devenit partener acesteia.

Întreaga poveste se concentrează asupra relației celor doi, relație neașteptată și cu aspect comic – el fiind un bărbat înalt și lat în umeri, iar ea o femeie mică de statură și fragilă. În plus, nu vorbesc aceeași limbă. Situația ia o întorsătură grotească atunci când Emilia și noul ei soț urmează să pășească împreună într-o nouă etapă… Iar Ștefan al nostru, nume predestinat de bărbat intelectual ignorant (Ultima noapte…), nu poate face nimic pentru a schimba mersul lucrurilor. Cu toate acestea, avem încă o dată de-a face cu viziunea lui asupra condiției femeii în societate, chiar și când nu e “femeia lui”.

Maria

De la pagina 93 până la pagina 131 citim lunga scrisoare a acestei femei față de care Ștefan și-a confesat sentimentele, ea fiind într-o altă relație. Chiar dacă ne-am lămurit deja în privința moralității acestui protagonist și, în special, asupra pasiunii sale pentru femeile implicate în alte relații, el ține să ne întărească ideile. Îmi imaginez că autorul și-a imaginat cam în ce fel ar suna o dulce respingere din partea unei femei nefericite, dar asumate – și culmea, chiar cred că a nimerit-o, de data asta!

Cred că abia aici mi-am reamintit chiar de elementul care îmi plăcuse cel mai mult la romanele lui Mihail Sebastian: descrierea sentimentelor femeiești. În aceste lecturi mi-a plăcut felul în care explica feminitatea chiar din interiorul ei, mi s-a părut extraordinar cum un bărbat care trăia în acele vremuri a reușit să facă asta. În Maria am reușit să rezonez din nou cu ce citeam.

Este vorba doar despre această voce feminină care îi explică naratorului faptul că ea este mulțumită de alegerile pe care le-a luat, sperând să îi păstreze în continuare simpatia. Pot spune că aceasta a fost nuvela mea preferată din cele patru, chiar dacă este vorba doar de o scrisoare care evocă amintiri.

Arabela

De la pagina 133 și până la finalul cărții, adică pagina 189, citim despre lunga relație a lui Ștefan cu Arabela, o femeie întâlnită la un circ parizian. Deși aflat la Paris în scop profesional, naratorul nostru decide că vrea să trăiască un alt soi de viață împreună cu noua lui parteneră. Astfel, ajung împreună să fie artiști de succes în Europa, alcătuind un duo neașteptat.

Ce este straniu la această relație (da, și această femeie era deja implicată într-o alta) este că Ștefan, nici după ani petrecuți împreună, n-ar vrea să oficializeze lucrurile sau, Doamne ferește, să își aducă partenera în cotidianul lui, la București. Pe de altă parte, Arabela, docilă fiind și învățată cu greutățile vieții, nu este deranjată de mai nimic în afară de pervertirea naturii umane, cum o vede ea.

Din acest punct de vedere, cred că Arabela poartă în sine cea mai mare doză de ficțiune, comparativ cu celelalte nuvele, luând o turnură neașteptată, dar păstrând același protagonist care vrea de la viață confortul oferit de uterul mamei. Nu este de mirare că lângă o femeie atât de bărbătoasă precum Arabela el rămâne fidel o perioadă îndelungată.

Feedback emoțional

Înainte să încep să scriu recenzia aveam în minte doar mesaje liniștitoare, de tipul: “Mihail Sebastian a descris lumea cum a experimentat-o el” sau “nu ne este de folos să-l numim pe narator misogin citind poveștile în 2023”; chiar dacă astfel de gânduri sunt adevărate, am descoperit totuși că nu pot purta respect față de creator pentru această lucrare.

Cu siguranță naratorul și autorul nu trebuie confundați, fiindcă unul evoluează (după cum am văzut în lucrările ulterioare), iar altul rămâne mereu același, însă Ștefan Valeriu este clar un personaj pe care nu aș vrea să-l reîntâlnesc. Femeile din viața lui sunt, într-adevăr, interesante, dar la fel de adevărat este că n-ar fi putut atrage vreuna care să nu servească scopurilor sale – pe cele diferite n-ar fi putut să le vadă.

Mai departe de toate aceste idei, sunt, pe de-o parte, recunoscătoare pentru evoluția noastră umană și, pe de alta, îngrijorată de faptul că mentalitatea nu s-a schimbat chiar așa de mult din anii ’30 încoace. Îmi vin în minte versurile melodiei Labour de la Paris Paloma:

All day, every day, therapist, mother, maid
Nymph then virgin, nurse and a servant
Just an appendage, live to attend him
So that he never lifts a finger

Prin urmare, nu este vorba despre femeile pe care le știm în ziua de astăzi, cele care nu au nevoie de un bărbat pentru a ocupa un loc în societate. Cartea lui Mihail Sebastian m-a făcut să simt multă recunoștință pentru faptul că măcar cei care vor să asculte pot beneficia de instrumente psihologice prin care relațiile dintre oameni să nu mai reprezinte sentințe, torturi sau sclavie.

Concluzie

Se poate trece cu ușurință peste această lectură într-o viață – nu pierzi nicio frumusețe. Eu am decis să o citesc tocmai pentru a-mi exersa viziunea modernă asupra unor perspective mai mult decât firești în trecut; nu știu încă în ce fel să mă raportez sau dacă asemenea lucrări ar trebui să se mai bucure de atenția noastră în prezent.

Cu toate acestea, Mihail Sebastian are darul pe care foarte puțini autori români mi l-au oferit: este perfect citibil, are un stil antrenant, nu plictisește și, deseori, are idei inovatoare, face analogii la care nu m-aș fi gândit. Recomand cu multă căldură celelalte romane ale sale!

Articolul Mihail Sebastian – Femei | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .