Cristina Boncea's Blog, page 24

rupi kaur – lapte și miere | Comentariu

Voi începe prin a spune că traducerea acestui volum de poezie nu este deloc lăudabilă și îngreunează parcurgerea cărții. Cu siguranță nu aș recomanda nimănui să o citească pe Rupi Kaur tradusă – dacă voi alege să-i citesc și celelalte lucrări, o voi face în engleză.

Chiar dacă traducerea nu ar fi fost neglijentă, genul de poezii scrise de Rupi sunt greu de tradus, întrucât presupun multe jocuri de cuvinte care funcționează cel mai bine în limba originală. Trecând peste acest aspect, oricum nu pot spune că am avut o experiență prea plăcută, însă măcar lectura a fost rapidă.

Autoarea avea doar 21 de ani când a publicat lapte și miere, ceea ce explică întrucâtva genul de mesaje pe care vrea să transmită în aria relațiilor romantice; nu că nu aș rezona perfect cu punerea relației sinelui cu sinele pe primul loc și faptul că trupul unei femei nu poate aparține altcuiva, însă felul rudimentar de a expune lucrurile și mentalitatea de victimă pe alocuri nu m-au încântat prea tare. Să nu mai spun că avem de-a face cu un feminism necopt, à la Taylor Swift din 2010 (povestea cu Better than revenge) – nu poți proclama idealul de femei care se susțin și să-i urezi fostului partener să nu mai iubească niciodată o alta în același timp.

Prin urmare, capitolul iubirea l-am parcurs cu cea mai puțină plăcere, iar cel mai mult m-au încântat la această carte mulțumirile lui Rupi de la final pentru cititor și câteva poeme din capitolul vindecare. Avem în lapte și miere toate etapele unei relații, de la jocurile erotice la continuarea vieții de după, totul în fraze scurte sau în doar câteva cuvinte pe o pagină, alături de ilustrațiile autoarei.

Îmi place stilul lui Rupi, o voi urmări în continuare pe Facebook și voi oferi cu siguranță o șansă altor lucrări publicate de ea în engleză. Volumul de față nu-l pot recomanda nici măcar celor neinițiați în poezie, cu atât mai puțin în această traducere.

Articolul rupi kaur – lapte și miere | Comentariu apare prima dată în Cristina Boncea .

De ce nu poți fi prieten cu psihoterapeutul tău

Vreau să scriu despre această temă deoarece, deși nu practic psihoterapie încă, primesc solicitări care fie vor să transforme o relație terapeutică într-una din afara cabinetului, fie vor să facă saltul în direcția opusă. Iată de ce acest lucru nu este posibil!

Ce este o relație terapeutică?Ce este o relație personală?De ce nu sunt interșanjabile aceste tipuri de relațiiRezumatCe este o relație terapeutică?

Cred că mulți oameni au nevoie de direcții mai clare în ceea ce privește diferența dintre o relație terapeutică și una personală. În termeni simpli, în cabinet, fie el fizic sau virtual, terapeutul e acolo pentru tine. Nu doar că îți oferă un serviciu, dar îți dedică acele 50 de minute așa cum nimeni altcineva din viața ta nu ar trebui vreodată să o facă.

Relația terapeut-client este unică și trebuie să rămână în granițele stabilite de comun acord la începutul sesiunilor pentru ca terapia să aibă efect. Deși în psihoterapia integrativă, în care eu m-am format, psihoterapeutul nu este un “perete alb” care nu dezvăluie niciodată nimic despre sine, toate autodezvăluirile au strict scop terapeutic.

Acest lucru înseamnă că, dacă afli ceva despre terapeutul tău, acesta a considerat că informația ți-ar fi de folos pentru propria dezvoltare; nu este precum atunci când depeni amintiri cu cineva drag, deși s-ar putea să ai această senzație.

O alianță terapeutică este absolut necesară pentru ca procesul terapeutic să poată avea loc într-un mod benefic pentru client. Empatia este mijlocul prin care această alianță se poate forma. Chiar dacă în relație cu terapeutul tău te simți cel mai înțeles, cel mai văzut sau poate chiar cel mai apreciat, acesta este doar modelul pe care este nevoie să-l integrezi și să-l aduci în relațiile tale personale.

Diferența fundamentală dintre o relație terapeutică și una de prietenie, să zicem, este că cea din cabinet are rolul de a-ți arăta cum este să te simți în siguranță, astfel încât sinele tău autentic să se poată manifesta. Spre deosebire de relațiile personale, aici și numai aici, totul este despre tine. Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să respecți limitele personale ale terapeutului, atunci când ele sunt comunicate.

Ce este o relație personală?

Cei mai mulți dintre noi întâmpină dificultăți pe partea de relaționare cu ceilalți fiindcă nu primim de la bun început reperele necesare. Este adevărat că atunci când relația cu sinele se îmbunătățește, calitatea relațiilor din exteriorul nostru va crește proporțional. Pe de altă parte, nu este întotdeauna ușor să îți dai seama unde se termină sinele tău și unde începe al celuilalt, iar acest proces se poate simți ca o orbecăire prin întuneric.

O relație personală se caracterizează în mod esențial prin reciprocitate. O persoană inițiază relația, iar cealaltă acceptă această invitație. Una adaugă ceva din conținutul personal relației, cealaltă îl primește și adaugă ceva în plus. Astfel arată o relație sănătoasă, care continuă prin acordul conștient al ambelor părți. Este vorba despre rezonanță, fiindcă niciodată nu ne întâlnim întâmplător; același lucru se aplică și între client și terapeut.

Cu toate acestea, criteriile prin care privesc oamenii întâlniți în viața reală cu diverse ocazii și cei care apelează la mine pentru consiliere sunt complet diferite. În primul rând, nu voi fi la fel de concentrată să identific patternurile fiindcă obiectivul meu nu este acela de a contura un plan de intervenție terapeutică. Așadar, deosebirea principală este scopul relaționării; într-o relație personală, singura intenție este să te bucuri de compania celuilalt, atât timp cât vă servește amândurora.

De ce nu sunt interșanjabile aceste tipuri de relații

Dacă am cunoscut o persoană în viața reală și am interacționat prietenește câteva ore, acea persoană nu-mi poate deveni client (dar îi voi recomanda cu drag un alt terapeut). La fel, dacă am avut chiar și numai o ședință de consiliere cu un client, acela nu-mi poate deveni amic; statutul său în viața mea a fost deja stabilit prin felul în care am ajuns să facem cunoștință.

Există cazuri în care, după ani de terapie, terapeutul și clientul ajung să aibă o relație foarte apropiată, bazată pe cunoaștere reciprocă. În acest caz, “cartea” indică să existe cel puțin doi ani de la finalizarea terapiei pentru ca cei doi să se poată vedea la un suc. Pe de altă parte, felul în care începe orice relație, adică fundația acesteia, reprezintă în general și modul în care se vor desfășura lucrurile ulterior.

Înțeleg foarte bine întrebarea “pot să-ți devin client?” după ce s-a format un oarecare sentiment de apropiere; clar te simți mai înclinat să îți dezvălui gândurile ascunse în fața unui om care te face deja să te simți confortabil. Pe de altă parte, prin această intenție, îți furi și ție și interlocutorului ceva foarte prețios: asumarea întregii responsabilități pentru procesul tău terapeutic și frumusețea interacționării autentice, fără criterii prestabilite.

Rezumat

După cum spuneam, deși cadrul terapeutic este unul care oferă siguranță și nu există limite în privința celor discutate, obiectivul terapeutului rămâne constant crearea și urmarea planului de intervenție, în acord cu clientul. Într-o relație din viața personală, singurul scop este starea de bine și evoluția relației în sine – nu ai un “rezultat dezirabil” în față, iar relația nu este în mod necesar finită.

Nu este nevoie să faci o astfel de alegere – “vreau să îți fiu client sau vreau să îți fiu prieten” – întrucât, cu puțină încredere în univers, vei vedea că acesta o face pentru tine prin felul în care ne întâlnim. De asemenea, nu ar fi corect să ai aceleași așteptări și de la terapeut, și de la cunoscuții tăi. Fiecare relație vine cu propriul său mod de funcționare, care trebuie respectat cu desăvârșire de ambele părți.

Într-un articol viitor, voi vorbi despre “de ce nu poți ajuta pe nimeni” și despre cum văd eu rolul psihoterapeutului în viața clienților săi.

Articolul De ce nu poți fi prieten cu psihoterapeutul tău apare prima dată în Cristina Boncea .

Mihail Sebastian – Femei | Recenzie literară

Astfel mi-am început incursiunea în colecția feminIN de la Publisol – cu autorul meu român clasic favorit și cartea care l-a propulsat în lumea literară a vremurilor sale. Pe tot parcursul lecturii m-am gândit la similitudinile dintre această colecție de nuvele și romanul lui Bukowski cu același nume.

IntroducereDespre ce este vorbaRenée, Marthe, OdetteEmiliaMariaArabelaFeedback emoționalConcluzieIntroducere

Dacă romanul lui Bukowski nu l-am putut duce la bun sfârșit din cauza profundei senzații de nonsens pe care am avut-o, nici Femeile lui Sebastian nu au fost prea departe, dar mi-am dorit totuși să duc la bun sfârșit lectura. După primele câteva zeci de pagini am redescoperit stilul literar de care m-am îndrăgostit acum un an, chiar dacă în cadrul unor povești mult mai puțin atrăgătoare decât Orașul cu salcîmi sau Accidentul.

Despre ce este vorba

După cum aflăm din comentariul de la început, avem de-a face cu patru nuvele ce nu par a avea multă legătură între ele și totuși ne invită să parcurgem câțiva ani buni din viața amoroasă a lui Ștefan Valeriu, un tânăr medic român care călătorește prin Europa. Două dintre locațiile de impact sunt un anume sat elvețian și Parisul anilor ’30, prezentat în aceeași atmosferă romantică din toate timpurile.

Fiecare nuvelă are o idee centrală separată, fiind însă guvernată de viziunea îngustă asupra lumii care îi aparține tânărului protagonist. Dat fiind formatul cărții, nu pot decât să comentez fiecare porțiune în parte:

Renée, Marthe, Odette

De la pagina 13 și până la pagina 66 în acest format, citim despre un vag triunghi amoros ce se formează la cazarea din Alpi unde Ștefan se recuperează după câteva examene la medicină. Mai întâi, se înamorează de o doamnă al cărei fiu are doar câțiva ani mai puțin decât el; la plecarea ei, o altă doamnă, de vârstă similară și venită în vacanță cu soțul, îi cade în brațe. Odette, cea mai apropiată de vârsta lui, este o virgină “ageră la minte”, care îl alege drept cea mai potrivită țintă pentru intențiile sale. Astfel se explică cele trei nume din titlu.

Cu siguranță, după ce parcurgi aceste pagini, n-ai decât să gândești “ce misogin mizerabil”. Mi-a fost greu să găsesc frumusețe în prima povestire, însă anumite descrieri sau comentarii nuanțate au reușit să îmi amintească de admirația pe care o am pentru autor. Un tânăr de douăzeci de ani care nu caută decât alinare și dezmierdare, care nu este dispus să își asume consecințe, care vrea să fie singur și totuși iubit – această imagine o avem în minte după prima nuvelă din Femei și, din păcate, lucrurile nu se schimbă cu mult nici în cele care urmează.

Emilia

De la pagina 67 până la pagina 93 descoperim povestea unei femei care ar fi putut la fel de bine să fie “un picior de scaun”, în cuvintele autorului; o femeie neatrăgătoare, care pare a se mișca mecanic și mai are puțin și dispare din vedere la cât de slută este – știți voi, cam cum este văzută și în zilele noastre o femeie ce nu corespunde standardelor de frumusețe. De data aceasta, Ștefan este doar martorul unei teribile povestiri, care îi are în centru pe Emilia și Irimia C. Irimia, un fost coleg de școală care i-a devenit partener acesteia.

Întreaga poveste se concentrează asupra relației celor doi, relație neașteptată și cu aspect comic – el fiind un bărbat înalt și lat în umeri, iar ea o femeie mică de statură și fragilă. În plus, nu vorbesc aceeași limbă. Situația ia o întorsătură grotească atunci când Emilia și noul ei soț urmează să pășească împreună într-o nouă etapă… Iar Ștefan al nostru, nume predestinat de bărbat intelectual ignorant (Ultima noapte…), nu poate face nimic pentru a schimba mersul lucrurilor. Cu toate acestea, avem încă o dată de-a face cu viziunea lui asupra condiției femeii în societate, chiar și când nu e “femeia lui”.

Maria

De la pagina 93 până la pagina 131 citim lunga scrisoare a acestei femei față de care Ștefan și-a confesat sentimentele, ea fiind într-o altă relație. Chiar dacă ne-am lămurit deja în privința moralității acestui protagonist și, în special, asupra pasiunii sale pentru femeile implicate în alte relații, el ține să ne întărească ideile. Îmi imaginez că autorul și-a imaginat cam în ce fel ar suna o dulce respingere din partea unei femei nefericite, dar asumate – și culmea, chiar cred că a nimerit-o, de data asta!

Cred că abia aici mi-am reamintit chiar de elementul care îmi plăcuse cel mai mult la romanele lui Mihail Sebastian: descrierea sentimentelor femeiești. În aceste lecturi mi-a plăcut felul în care explica feminitatea chiar din interiorul ei, mi s-a părut extraordinar cum un bărbat care trăia în acele vremuri a reușit să facă asta. În Maria am reușit să rezonez din nou cu ce citeam.

Este vorba doar despre această voce feminină care îi explică naratorului faptul că ea este mulțumită de alegerile pe care le-a luat, sperând să îi păstreze în continuare simpatia. Pot spune că aceasta a fost nuvela mea preferată din cele patru, chiar dacă este vorba doar de o scrisoare care evocă amintiri.

Arabela

De la pagina 133 și până la finalul cărții, adică pagina 189, citim despre lunga relație a lui Ștefan cu Arabela, o femeie întâlnită la un circ parizian. Deși aflat la Paris în scop profesional, naratorul nostru decide că vrea să trăiască un alt soi de viață împreună cu noua lui parteneră. Astfel, ajung împreună să fie artiști de succes în Europa, alcătuind un duo neașteptat.

Ce este straniu la această relație (da, și această femeie era deja implicată într-o alta) este că Ștefan, nici după ani petrecuți împreună, n-ar vrea să oficializeze lucrurile sau, Doamne ferește, să își aducă partenera în cotidianul lui, la București. Pe de altă parte, Arabela, docilă fiind și învățată cu greutățile vieții, nu este deranjată de mai nimic în afară de pervertirea naturii umane, cum o vede ea.

Din acest punct de vedere, cred că Arabela poartă în sine cea mai mare doză de ficțiune, comparativ cu celelalte nuvele, luând o turnură neașteptată, dar păstrând același protagonist care vrea de la viață confortul oferit de uterul mamei. Nu este de mirare că lângă o femeie atât de bărbătoasă precum Arabela el rămâne fidel o perioadă îndelungată.

Feedback emoțional

Înainte să încep să scriu recenzia aveam în minte doar mesaje liniștitoare, de tipul: “Mihail Sebastian a descris lumea cum a experimentat-o el” sau “nu ne este de folos să-l numim pe narator misogin citind poveștile în 2023”; chiar dacă astfel de gânduri sunt adevărate, am descoperit totuși că nu pot purta respect față de creator pentru această lucrare.

Cu siguranță naratorul și autorul nu trebuie confundați, fiindcă unul evoluează (după cum am văzut în lucrările ulterioare), iar altul rămâne mereu același, însă Ștefan Valeriu este clar un personaj pe care nu aș vrea să-l reîntâlnesc. Femeile din viața lui sunt, într-adevăr, interesante, dar la fel de adevărat este că n-ar fi putut atrage vreuna care să nu servească scopurilor sale – pe cele diferite n-ar fi putut să le vadă.

Mai departe de toate aceste idei, sunt, pe de-o parte, recunoscătoare pentru evoluția noastră umană și, pe de alta, îngrijorată de faptul că mentalitatea nu s-a schimbat chiar așa de mult din anii ’30 încoace. Îmi vin în minte versurile melodiei Labour de la Paris Paloma:

All day, every day, therapist, mother, maid
Nymph then virgin, nurse and a servant
Just an appendage, live to attend him
So that he never lifts a finger

Prin urmare, nu este vorba despre femeile pe care le știm în ziua de astăzi, cele care nu au nevoie de un bărbat pentru a ocupa un loc în societate. Cartea lui Mihail Sebastian m-a făcut să simt multă recunoștință pentru faptul că măcar cei care vor să asculte pot beneficia de instrumente psihologice prin care relațiile dintre oameni să nu mai reprezinte sentințe, torturi sau sclavie.

Concluzie

Se poate trece cu ușurință peste această lectură într-o viață – nu pierzi nicio frumusețe. Eu am decis să o citesc tocmai pentru a-mi exersa viziunea modernă asupra unor perspective mai mult decât firești în trecut; nu știu încă în ce fel să mă raportez sau dacă asemenea lucrări ar trebui să se mai bucure de atenția noastră în prezent.

Cu toate acestea, Mihail Sebastian are darul pe care foarte puțini autori români mi l-au oferit: este perfect citibil, are un stil antrenant, nu plictisește și, deseori, are idei inovatoare, face analogii la care nu m-aș fi gândit. Recomand cu multă căldură celelalte romane ale sale!

Articolul Mihail Sebastian – Femei | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

37 de cărți pe care nu le mai vreau

Tocmai pentru că am achiziționat foarte multe cărți în ultima perioadă, am simțit nevoia să arunc o privire și asupra celor pe care le aveam deja. Îmi închipuisem că voi scrie un nou articol despre cărți care așteaptă de mult timp să fie citite, dar iată că este vorba despre un book unhaul, în schimb.

Am decis să mă despart de 37 de cărți deoarece mi-am învățat lecția: dacă nu simt nicio atracție față de ele acum, cu siguranță acest lucru nu se va schimba nici peste câțiva ani. Pe de altă parte, îmi place faptul că mi-am dat voie să le achiziționez atunci când mi le-am dorit – acum este doar momentul să își găsească o nouă casă.

Cei interesați pot să descopere titlurile pe care nu mi le mai doresc în bibliotecă pe Vinted, cu toate detaliile necesare. În afară de cele pe care le-am selectat astăzi, se găsesc pe profilul meu și altele, din domenii variate. În același timp, și eu sunt mereu interesată să îmi elimin volume din wishlist, așa că acest flux constant îmi dă o energie foarte bună!

Consider că este important să nu lăsăm cărțile neglijate pe rafturi, iar o triere periodică este necesară în cazul celor pasionați de hobby-ul lecturii. Tu de ce cărți vrei să te desparți?

Articolul 37 de cărți pe care nu le mai vreau apare prima dată în Cristina Boncea .

Neil Gaiman – Coraline | Recenzie literară

Iată că am reușit să citesc acest roman clasic pentru copii, ce a stat la baza unui film la fel de extraordinar. Am doar cuvinte de laudă pentru cartea lui Neil Gaiman și consider că ar trebui să fie pe lista de lecturi de pretutindeni.

IntroducereDespre ce este vorba în carteFeedback emoționalConcluzieIntroducere

Coraline este o carte de 164 de pagini, în acest frumos format de la editura Arthur, în care trăim cu sufletul la gură aventura prin care tânăra noastră protagonistă trece cu puțin timp înainte de începerea unui nou an școlar. Precum multe alte cărți scrise pentru copii, volumul de față debordează de simbolism și ne propune o poveste “mai altfel”, înțesată de angoasele principale ale tinerilor cititori: plictiseala și pierderea figurilor parentale.

Despre ce este vorba în carte

Coraline, o fetiță curajoasă ai cărei părinți nu-i acordă suficient timp, vrea să exploreze tot ce se află în jurul noii lor locuințe. La un moment dat, descoperă o ușă din apartamentul lor care, în aparență, nu duce nicăieri. În absența părinților, ea descoperă totuși că poate păși prin peretele de cărămidă într-o altă lume, în care lucrurile funcționează altfel.

În urma explorării, Coraline vrea să se întoarcă în lumea ei, însă acest lucru nu mai este posibil – nu până nu trece probele antagonistei din carte, “cealaltă mamă”, pentru a-și putea recupera universul. Cel mai important element din acest univers este reprezentat, desigur, de către părinți. O replică din carte mi-a rămas în minte și cred că rezumă destul de bine esența poveștii: “nimeni nu vrea tot ce își dorește”.

Astfel, protagonista noastră se transformă într-o aventurieră, al cărei rol este restabilirea ordinii așa cum o știe. Povestea lui Neil Gaiman este o frumoasă metaforă pentru maturizare și procesele ce au loc în inconștientul oricărui copil care pătrunde într-o nouă etapă a dezvoltării sale.

Feedback emoțional

Cu siguranță mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc această carte în copilărie, dar acum o pot aprecia cu atât mai mult cu cât înțeleg semnificația obstacolelor apărute în calea lui Coraline. Am putut reintra în pielea unei fetițe care își dorește o îndeletnicire antrenantă și se folosește de propria imaginație pentru a crea diferite universuri, ce pot fi accesate în momente de criză sau plictiseală.

Lupta lui Coraline din “cealaltă lume”, doar pentru a putea reveni în realitatea ei, implică activarea resurselor de care avem nevoie la rândul nostru pentru a reuși – uneori, este suficient să ne dăm seama că anumite obstacole sunt de fapt iluzii. Aceste iluzii sunt generate de către o entitate întunecată din mintea noastră, care nu are decât puterea de a degenera situațiile, nu de a le crea.

În poveste, rolul este ocupat de “cealaltă mamă”, pe care fetița o respinge în favoarea mamei adevărate. Chiar dacă aceasta din urmă nu îi acordă la fel de multă atenție, Coraline cunoaște rapid și reversul medaliei; mai mult decât atât, pare că ea este și un fel de salvatoare a strămoșilor, ceea ce mă face să cred că procesul ei transformator este cu atât mai semnificativ.

Concluzie

Oricât aș sta să interpretez detaliile din poveste și semnificația lor psihologică, cert este că romanul lui Neil Gaiman este o adevărată capodoperă: de la gradul de originalitate la felul în care și-a construit personajele și a expus acțiunea.

Mi-a făcut deosebită plăcere să parcurg povestea lui Coraline și o recomand la rândul meu cititorilor de toate vârstele!

Articolul Neil Gaiman – Coraline | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Iarmaroc la Cuibul de Mijloc

După cum vă anunțasem, ieri, pe data de 22 iulie, am participat pentru a doua oară la un eveniment organizat la Cuibul de Mijloc din Brașov, primul fiind sesiunea de constelații familiale. În această postare vreau să povestesc mai multe despre experiența mea.

Ce este Cuibul de Mijloc?Cum a fost la Iarmaroc?ConcluzieCe este Cuibul de Mijloc?

Un loc din Brașov care pare rupt dintr-un tărâm magic unde se organizează periodic diferite tipuri de evenimente: de la cele din sfera psihologiei la seri de folk sau sesiuni de dans și yoga. Aici vii când vrei să evadezi din cotidian, să te reconectezi cu natura și cu propriul sine.

Comunitatea de oameni care participă frecvent la evenimente a început să se formeze de câteva luni, însă eu am reușit deja să mă reîntâlnesc cu cei deja cunoscuți și să realizez noi conexiuni ce îmi provoacă bucurie.

Prin urmare, Cuibul de Mijloc este un loc care atrage oameni interesați de bunăstarea lor personală și care astfel atrag în jurul lor oameni similari, ceea ce creează o atmosferă extrem de plăcută. Toate detaliile necesare și informații despre evenimente viitoare le găsiți pe pagina lor de Instagram.

Cum a fost la Iarmaroc?Fotografie realizată de @alexandrudemeni.

Această primă ediție a Iarmarocului a avut în vedere repunerea în circulație a diverselor obiecte – de la cărți la haine și accesorii – pe care nu ni le mai doream pentru noi înșine. Am sfârșit prin a ajunge printre primii și a pleca printre ultimii deoarece am cunoscut de la bun început oameni foarte interesanți cu care am conversat toată ziua.

În orele petrecute în livada magică a Cuibului de Mijloc locul a zumzăit de bucurie: de la copilași la cățeluși și păsărele. Am prins o vreme excelentă, iar pomii fructiferi și via ne-au ferit de căldura dogoritoare a soarelui din mijlocul verii.

Focul de tabără de la final a pus capăt unei zile perfecte, în care m-am simțit foarte câștigată. Energia locului este molipsitoare și fiecare participant la Iarmaroc a contribuit la construirea și menținerea ei pe parcursul zilei. A fost un eveniment după care m-am simțit extrem de extenuată, dar și foarte recunoscătoare și plină de energie pozitivă.

Concluzie

Ca să vă faceți o idee, până acum am întâlnit la Cuibul de Mijloc oameni pasionați de psihologie, literatură sau multiple forme de artă, toți cu povești de viață interesante și o energie molipsitoare. Mă bucur foarte mult că am descoperit acest loc după trei ani petrecuți în Brașov, destul de lipsiți de zumzetul social pe care l-am regăsit aici.

Prin urmare, vă recomand să-i urmăriți pe Instagram și să vă faceți curaj să participați la următorul eveniment promovat pe pagină. Eu cu siguranță voi reveni în acest loc unde mi-am format deja numeroase amintiri extrem de plăcute!

Articolul Iarmaroc la Cuibul de Mijloc apare prima dată în Cristina Boncea .

Revista Golan #8 | Comentariu

M-am abonat pe Patreon la Revista Golan pentru că mi-am zis că vreau să intru mai mult în contact cu ce scriu contemporanii mei, chiar dacă nu este vorba numai de scriitori.

Am crezut în acest proiect deoarece printre fondatori se numără și Anca Zaharia, pe care o urmăresc și o simpatizez de când eram colege la Herg Benet. Cu toate acestea, am hotărât să îmi închei abonamentul în urma lecturii.

IntroducerePărerea mea despre conținutFeedbackConcluzieIntroducere

Revista Golan, publicată trimestrial și ajunsă acum la al optulea volum, are de fiecare dată o altă tematică. De data aceasta, a fost vorba despre arhitectură – atât cea exterioară, când ne gândim la clădiri și design, cât și cea interioară, când ne gândim la structura noastră umană și ce ne face să fim armonioși.

Părerea mea despre conținut

Am parcurs cu plăcere interviul cu Letiția Vițelaru, cântăreață de operă cunoscută la nivel global, se pare, și la fel și pe cel cu Ada Tache, arhitectă cu importante realizări în domeniu. Cu toate acestea, nu aș putea spune că poveștile celor două femei de succes au stârnit vreo emoție în mine, întrucât nu activează în domeniile mele de interes. Apreciez doar faptul că se promovează din ce în ce mai des puterea feminină.

Referitor la acest aspect, nu pot spune că am rezonat cu articolul semnat de Ramona Boldizsar, intitulat “Nu contează cât de lungi am unghiile“; mi s-a părut bizar să regăsesc în aceeași revistă articole complexe, pe care e nevoie să le recitesc pentru a înțelege sensul frazelor, precum “Epură pe marginea legii de mișcare a corpului lui Nicolae Ceaușescu” și altele, care conțin platitudini din perspectiva mea, precum cel numit anterior sau “S-ar putea ca echilibrul să fie un lung șir de dezechilibrări moderate“, semnat de Mircea Dragu. Nu mi s-a părut un echilibru tematic potrivit.

Cred că articolul meu preferat este cel semnat de Claudia Șerbănuță și Alex Axinte, despre importanța bibliotecilor publice. Nu m-am gândit niciodată la biblioteci ca fiind un spațiu comun atât de important pentru comunități și de aici am rămas cu îndemnul de a le vizita atunci când mai merg în călătorii. Pe locul al doilea se află “Stiluri arhitecturale în cinematografia globală” scris de Răzvan Mirică – o altă temă la care nu m-am gândit până acum, dar care acum reprezintă un aspect la care voi fi mai atentă când vizionez filme.

Feedback

Poate că pare straniu să scriu un articol despre alte articole dintr-o revistă, însă aveam așteptări diferite de la acest proiect. Mă încântă să descopăr noi perspective și recomandări de filme sau muzică, însă cred că îmi doream cel mai tare să citesc despre experiențe și oameni mai aproape de realitatea mea.

Cu siguranță nimeni nu se face vinovat pentru că eu nu am fost satisfăcută de conținutul acestei reviste, însă am vrut totuși să nu las nemarcată lectura. Vestea bună este că am comandat volumul #4, tipărit, unde apar și eu cu o contribuție. Tematica abandonului pare ceva mai apropiată de preferințele mele.

Concluzie

Dacă vrei o revistă minuțios realizată și foarte plăcută din punct de vedere estetic, cu siguranță abonamentul la Golan este o soluție pentru tine! Voi continua să urmăresc pagina lor de Facebook și lucrările publicate pe site știind că în spatele proiectului se află oameni cu filtre de selecție la fel de scrupuloase precum ale mele.

Articolul Revista Golan #8 | Comentariu apare prima dată în Cristina Boncea .

Câine negru, porumbel rătăcitor | Recenzie literară

Cel de-al cincilea roman pe care îl citesc de la Radu Găvan vine ca o lovitură de ciocan precum cele descrise în carte: inevitabilul s-a întâmplat, iar eu sunt complet dezamăgită de Câine negru, porumbel rătăcitor.

IntroducereCe nu mi-a plăcutCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

În acest scurt roman în format de buzunar, de doar 230 de pagini, parcurgem povestea din bucăți a mai multor crime. Toate acestea au loc în proximitatea aceluiași sat românesc nenumit, principală fiind moartea brutală a unei tinere femei. Ce au în comun aceste crime este că făptașul nu a fost identificat până în prezent, la fel cum patternul criminalului a rămas neclar. Prin intermediul multiplilor naratori de natură non-umană, ajungem să descoperim cauza întunecată a morților misterioase.

Ce nu mi-a plăcut

De câte ori merge ulciorul la apă? În cazul lui Radu Găvan, a treia oară a fost prea mult pentru mine. Avantajul la Câine negru, porumbel rătăcitor a fost faptul că am terminat lectura în trei zile, nu în trei săptămâni, cum a fost cazul romanului Isus din întuneric.

Înainte de acela, care s-a aflat totuși în topul favoritelor mele de anul trecut, am mai citit și Diavoli fragili, o altă carte construită din piese de puzzle ce trebuie bine puse la cap la cap de către cititor astfel încât povestea să aibă sens. Ei bine, nu am mai fost dispusă la a face același lucru și pentru ultima lucrare a lui Radu, care până mai ieri era autorul meu preferat din România.

Pe lângă faptul că m-am plictisit să dau peste același tip de structură, nu pot spune că m-a impresionat povestea în sine sau că am putut rezona cu vreun personaj. Sigur, faptul că din paginile cărții ne vorbesc elementele naturii sau diverse obiecte neînsuflețite conturează un oarecare romantism, însă nu a fost nici pe departe suficient pentru că eu să am o experiență plăcută cu ea.

Mai mult decât atât, tematica din ultimele trei cărți publicate de Radu Găvan este identică: întuneric, crime, întuneric ce face oamenii să comită crime. Am nevoie de mai mult de atât, mai mult decât talentul sau capacitatea de a face o poveste să sune verosimil, pentru a-mi putea dedica în continuare vremea acestui univers auctorial.

Din păcate, nu mă pot abține să nu menționez că, citind Câine negru, porumbel rătăcitor am gândit că este o versiune gotică a serialului Las Fierbinți. Mi s-a părut un fel de parodie întunecată, cu personaje tipic românești precum Nea Caisă și plină de clișee literare (răzbunarea tatălui îndurerat, copilul răpit din fața casei, părinții morți într-un accident de mașină) pe care nu-mi mai doresc să le parcurg.

Ce mi-a plăcut

Nu sunt nerecunoscătoare; Radu mi-a trimis câte un exemplar din ultimele sale creații, care până acum atingeau părți din mine într-un mod satisfăcător. De această dată însă nu găsesc la fel de multe merite romanului său.

Îmi plac romanele polițiste și îmi plac, de asemenea, romanele scurte – iată aici două calități indubitabile ale cărții de față. Uneori, îmi place și când se alternează între mai mulți naratori, deoarece acest lucru îți oferă o perspectivă mai largă asupra poveștii principale.

Un alt punct forte al lui Radu Găvan, inclusiv la romanul de față, este faptul că scrie “curat”; înțelegi de unde să-l iei. Din punct de vedere tehnic, stilul său este ireproșabil. Tocmai de aceea este atât de ușor de citit, iar scrierile sale te lasă cu niște imagini foarte clare în minte în urma lecturii.

Concluzie

Acest roman nu a fost potrivit pentru mine, având în vedere lungul meu istoric cu lucrările lui Radu. Cu siguranță ar fi impresionant pentru cineva care abia acum ia contact cu arta sa. Mie mi s-a părut ostenitor să parcurg o poveste atât de similară cu cele dinainte, iar pe viitor aș avea nevoie de ceva cu totul diferit pentru a continua această idilă literară.

Articolul Câine negru, porumbel rătăcitor | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Ce serii de cărți am în bibliotecă? Recomandări literare

De curând, am reușit să completez o serie de cărți din biblioteca mea cu singura carte ce îmi lipsea – lucru care, în logica unui cititor, înseamnă că pot începe în sfârșit să o citesc! Cu această ocazie, m-am gândit să menționez seriile existente în colecția mea de cărți și să vi le recomand cu această ocazie.

Tetralogia Napolitană de Elena FerranteSeria Mark Renton de Irvine WelshTrilogia Blestemați de Chuck PalahniukDuologia Trois de Julian BarnesTetralogia lui Bandini de John FanteTetralogia Napolitană de Elena Ferrante

După ce am terminat de citit Povestea fetiței pierdute, ultimul volum al tetralogiei, aveam de gând să fac o recenzie generală a seriei, însă acel articol se află în continuare în ciornele mele. Aștept, de asemenea, să apară pe HBO ultimul sezon al serialului realizat după această minunată serie, fidel întâmplărilor din carte.

Am mai povestit pe blog despre de ce Elena Ferrante este autoarea mea preferată la momentul actual, însă nu ratez nicio ocazie să ridic în slăvi tetralogia ei atât de răvășitoare, scrisă lacrimi și sânge, după cum s-ar părea. Emoțiile pe care le-am trăit parcurgând cu sufletul la gură povestea de viață a protagonistei noastre au rămas neegalate de orice altă serie până în prezent.

Seria Mark Renton de Irvine Welsh

Nici nu știam că este vorba despre o serie mai amplă, poate chiar neterminată, scrisă de Irvine Welsh. La un moment dat, citisem vreo 100 de pagini din Trainspotting, după care m-am pierdut în detalii și am zis că voi reveni la carte după ce voi viziona filmul. Acest lucru nu m-a împiedicat însă din achiziționarea celorlalte cărți scrise de autor, care privesc aventurile acelorași personaje unice.

În cercetările mele de astăzi, am aflat că din serie mai face parte și o a patra carte, ce nu a fost însă publicată la noi încă. Nu că nu mi-ar da destul de furcă primele trei volume necitite momentan.

Trilogia Blestemați de Chuck Palahniuk

Zic “trilogie” pentru că am înțeles că mai urmează o carte în această serie, dar Palahniuk nu a publicat-o încă. Am citit atât Blestemați, cât și Apocalipsa și am rămas cu impresia unei povești simpatice, ușor de urmărit, care îmi amintește, desigur, de serialul Lucifer.

Cum Palahniuk se află pe TBR-ul meu din 2023, abia aștept să mă reîntâlnesc cu același stil satiric și într-alte romane de-ale sale. Fiind autorul meu preferat la momentul actual, cu siguranță recomand și aceste două cărți!

Duologia Trois de Julian Barnes

Nu am văzut pe nicăieri ca aceste două cărți, Iubire etc. și Trois să fie puse împreună sub o serie, însă adevărul este că una continuă acțiunea din cealaltă, cu aceleași personaje. Prin urmare, consider această selecție de cărți cel puțin o duologie, care mie mi-a plăcut foarte mult la momentul lecturii.

Îmi este destul de dor de stilul lui Julian Barnes, însă tot apar în calea mea alte priorități literare. Îmi promit însă că voi ajunge cât de curând la una dintre cele vreo 15 cărți de-ale sale pe care le am în bibliotecă.

Tetralogia lui Bandini de John Fante

Întreabă praful este cartea despre care vă spuneam la început, pe care am reușit să o achiziționez recent la un preț excelent de pe Vinted. Din căutările mele, am observat că volumele acestei serii se găsesc destul de greu și se vând uneori la prețuri exorbitante în anticariate – de aceea mi-a luat probabil vreo zece ani să completez seria.

Acum că dețin toate cele patru cărți, cu siguranță mă voi apuca să le citesc cu prioritate. Din ce am înțeles din descrierile de pe spate, sunt destul de sigură că îmi va plăcea protagonistul lui John Fante. Abia aștept să revin cu recenzii!

Ce serii de cărți se găsesc în biblioteca voastră?

Articolul Ce serii de cărți am în bibliotecă? Recomandări literare apare prima dată în Cristina Boncea .

Despre “doar fii tu însuți!” și “trăiește în prezent!”

Cu siguranță aceste sfaturi sunt oferite adesea celor care își fac griji în privința interacțiunilor cu ceilalți – poate cu o persoană de care se simt atrași sau pur și simplu într-un mediu social nou.

Nu am văzut însă vorbindu-se despre cât de greu este să fii autentic atunci când percepția asupra sinelui tău (sense of self) nu a fost suficient dezvoltată și nu ai nicio idee cum să trăiești în prezent când disocierea ți-a fost un aliat puternic, iar anxietatea i-a urmat îndeaproape.

Ce înseamnă să fii autentic?Întrebări pe care ți le poți adresaImportanța relației cu propriul corpCare sunt avantajele lucrului cu propriul corp ConcluzieCe înseamnă să fii autentic?

Chiar dacă adevărurile supreme sunt conținute adesea de formulări simple, acest lucru nu înseamnă că nu avem nevoie de timp și propriile procese transformatoare pentru a le înțelege cu adevărat. Atunci când dezvoltarea copilului nu este susținută suficient în copilărie, drumul descoperirii de sine s-ar putea să se întindă puțin mai mult în viață și să fie anevoios. În funcție de eforturile individuale ale fiecăruia, această descoperire a sinelui poate apărea chiar și la vârste înaintate, când credeai că știi deja cine ești.

Riscul care apare este să confunzi sinele tău autentic cu ceea ce ai fost învățat despre tine, informații primite din exterior pe care nu le-ai pus sub semnul întrebării până acum. Un alt motiv pentru care nu reușim să fim întotdeauna autentici sunt și mecanismele de apărare pe care mintea noastră le formează în baza experiențelor timpurii. Acesta este singurul obiectiv al minții – să ne protejeze pentru a ne ajuta să supraviețuim. Dacă ne dorim să avem parte de o relație bazată pe trăiri superioare cu viața, este nevoie să facem multe săpături în structura noastră.

O credință foarte răspândită, pe care o împărtășesc și eu, este aceea că noi de fapt ne aliniem cu cine suntem încă de la bun început. Cu alte cuvinte, sinele nostru nu trebuie creat, ci trebuie doar descoperit pe parcursul vieții. Atunci când vom fi în acord cu noi pe toate planurile – personal, social, profesional, vom simți acest lucru, iar schimbări pozitive se vor arăta în curând în toate aceste arii ale vieții. Cum facem însă pentru a ajunge să fim cine suntem?

Întrebări pe care ți le poți adresa

Tocmai pentru că suntem atât de complecși, avem straturi și straturi ale sinelui. Vom ști că suntem “acolo”, că ne putem manifesta autentic, atunci când învățăm să ne acceptăm versiunile din trecut și să le integrăm în prezent. Întotdeauna avem dreptul de a alege ce ne servește, adică ce păstrăm și ce lăsăm în urmă. Iată câteva întrebări pe care poți să ți le adresezi pentru a te putea alinia mai bine cu propriul sine:

Dacă aș fi versiunea mea ideală, ce aș face în această situație?

Să avem mereu în minte versiunea noastră ideală este esențial pentru a deveni cine suntem. Cu ajutorul imaginației, avem astfel acces la nucleul sinelui nostru, iar calea înspre el se va revela încetul cu încetul.

Ce senzație am în corp când vorbesc cu anumite persoane? Dacă este o senzație neplăcută, oare ce o cauzează?

Aici ajută foarte mult să ne obișnuim să numim emoțiile pe care le simțim atunci când vin. Chiar dacă acestea sunt doar niște vizitatori și nu reprezintă sinele nostru, este de folos să le observăm astfel aparițiile și să le analizăm în raport cu lumea interioară sau exterioară.

Ce fel de gânduri însoțesc emoțiile pe care le simt cel mai adesea? În ce contexte apare anxietatea, de exemplu?

Viața socială joacă un rol extrem de important în consolidarea sinelui nostru și de aceea este foarte important să ne selectăm foarte atent anturajul. Atunci când realizezi ce fel de emoții resimți cel mai adesea în preajma anumitor oameni, îți poți da seama dacă interacțiunile respective servesc sau nu evoluției tale.

Aceste întrebări pot avea, desigur, legătură și cu situațiile stresante precum examene sau conducerea unei mașini. Deconstruirea unei emoții și analizarea triggerelor care o provoacă pot fi de folos pentru a micșora impactul ei asupra vieții noastre de zi cu zi. Cercetarea în această direcție ne poate spune multe despre restricțiile pe care ni le impunem fără să ne dăm seama.

Când în trecut am mai trăit această emoție?

Bineînțeles că o mare parte din cine credem că suntem se datorează experiențelor din copilărie, care mai apoi sunt retrăite în diferite forme în adolescență sau viața adultă. Patternurile se repetă până găsim o cale de ieșire din labirintul în care ne aflăm, așa că unul dintre cele mai importante aspecte în descoperirea sinelui este corelarea evenimentelor și stărilor din prezent cu cele din trecut.

Pe ce criterii se bazează decizia pe care o voi lua? Îmi servește mai mult mie sau altcuiva?

Ni se spune din copilărie că trebuie să avem empatie față de cei din jur și mulți dintre noi au avut parte de modelul mamei care se sacrifică pentru familie. Pentru a putea să îți trăiești propria viață și a te bucura de experiența sinelui tău este însă nevoie să te pui mereu pe primul loc. Așadar, în fața unor anumite decizii, chiar și neimportante în aparență, trebuie să ne întrebăm mereu dacă alegem în acord cu noi sau din teama de a nu supăra pe altcineva.

Importanța relației cu propriul corp

Știu din proprie experiență că sentimentul de a fi prezent este în strânsă legătură cu o relație sănătoasă cu propriul corp. Starea de prezență îți va fi în sine un concept de neînțeles atunci când nu ești învățat să recunoști și să respecți semnalele corporale pe care le primești în raport cu lumea ta interioară sau exterioară.

Mintea, corpul și spiritul nostru trebuie să conveargă în aceeași direcție pentru ca noi să ne bucurăm de o funcționare sănătoasă. Somatoterapia poate fi de folos în cazul în care ai suferit diverse traume sau pur și simplu ai trăit mult timp fără a acorda importanță relației cu corpul. Bineînțeles, tehnici din somatoterapie pot fi aplicate și într-o sesiune de psihoterapie obișnuită.

Care sunt avantajele lucrului cu propriul corp

Vei reuși să te ancorezi mult mai bine în prezent și să te conectezi la exterior într-un mod mai intens. Acest lucru te va ajuta să conștientizezi mai multe lucruri despre experiențele tale și ce înseamnă “să fii tu”, dar și să interacționezi într-un mod mai autentic cu ceilalți. Vei dobândi capacitatea de “a te acorda” la trăirile celuilalt tocmai pentru că îți vei da voie să resimți anumite emoții.

Manifestările corporale sunt doar efectele vizibile ale emoțiilor noastre. De exemplu, poți simți un gol în stomac atunci când îți faci griji în privința felului în care se va desfășura un anumit eveniment sau poți avea o durere de cap atunci când ți-ai atins limitele și ai nevoie de odihnă. Respectarea semnalelor corporale și grija față de sine vor conduce în mod negreșit la o relație mai bună cu noi înșine.

Mai mult decât atât, paradoxul este că atunci când nu mai încerci să controlezi felul în care lucrurile funcționează, dobândești o mult mai mare putere asupra ta. Spre exemplu, atunci când îți iei o pauză atunci când organismul o cere în loc să te forțezi să lucrezi în continuare, vei reuși încet-încet să-ți descoperi ritmul interior și să funcționezi după propriile reguli interioare.

Concluzie

Atunci când suntem în acord cu sinele nostru, la care ajungem treptat prin dezvățarea programelor de ordin psihic primite cultural și de la părinți, ne raportăm altfel la cei din jur. Reușim să nu ne mai lăsăm controlați de propriile emoții și să ne identificăm cu ele, ci să începem să avem relații sănătoase, care ne priesc.

Pe de altă parte, trebuie să avem mereu în minte faptul că fiecare proces se desfășoară într-un mod diferit, dar că “progresul lent este tot progres”. Din punctul meu de vedere, cel mai important pas în a-ți transforma viața și a începe să devii cine ești este să renunți la “trebuie” și la sfaturile celor neavizați.

Articolul Despre “doar fii tu însuți!” și “trăiește în prezent!” apare prima dată în Cristina Boncea .