Cristina Boncea's Blog, page 17

5 filme vizionate recent: despre iubire și moarte

Pentru că m-a prins o teribilă răceală chiar în perioada Paștelui, am folosit această ocazie pentru a urmări câteva filme. Aș zice că tema principală din ele este iubirea, dar ideile de bază se combină între ele, formând un tot unitar interesant. Vă povestesc pe jos mai pe larg despre experiența mea cu aceste producții cinematografice.

Lilya 4-Ever (2002)Lost and Delirious (2001)Lady Chatterley’s Lover (2022)The Tearsmith (2024)Lost in Translation (2003)Lilya 4-Ever (2002)

O prietenă mi-a recomandat acest film, pe care l-am urmărit cu subtitrări în engleză pe un canal de YouTube. Acțiunea are loc pe undeva prin Rusia, judecând după limba vorbită de personaje, într-un cartier marginal în care nu există vreun viitor pentru copii. Personajul principal este Lilya, o adolescentă abandonată de către părinți, care trebuie să se descurce singură. Singurul ei prieten, Volodya, îi devine ulterior înger păzitor.

Filmul este extrem de trist și mi-a amintit de lucrări precum Ingrid târfa sau Arizona Market. Mi-am promis că voi păstra distanța față de astfel de povești îngrozitoare, pline de disperare și fără happy-ending. Cu toate acestea, Lilya 4-Ever m-a prins și am vizionat filmul până la sfârșit datorită esteticii sale; filmele de la începutul anilor 2000 vor fi întotdeauna preferatele mele, aproape indiferent de subiectul lor.

Lost and Delirious (2001)

Tot pe același canal de YouTube am urmărit și această dramă safică despre care nu am mai auzit înainte. O nouă fată ajunge la internat, iar acolo cunoaște un cuplu de tinere lesbiene al căror destin le este potrivnic. Uneia dintre ele îi este complet imposibil să își asume relația lor în totalitate, iar cealaltă pornește pe o spirală menită să o facă să se răzgândească.

Iubirea ne poate face să comitem acte atroce, care sfârșesc prin a ne răni pe noi în primul rând. Totuși, este destul de poetic să urmărești de la o distanță sigură acest parcurs, să vezi cât de intensă poate deveni legătura față de o altă persoană. Fata care ajunge să fie „lost and delirious” îmi amintește foarte tare de personajul principal din Girl, interrupted, poate prin prisma simptomelor de BPD.

În orice caz, filmul mi-a plăcut foarte tare: de la modul în care a fost realizat la final; mi s-a părut extrem de ironic faptul că eram în căutarea unui film mai vesel, care să șteargă groaza resimțită cu o noapte înainte, când urmărisem Lilya, și am dat de un altul cu un deznodământ similar.

Lady Chatterley’s Lover (2022)

Am revenit în modernitate și am zis să acord o șansă ecranizării realizate de Netflix pentru romanul lui D.H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley, pe care l-am citit cu ceva timp în urmă. Am fost plăcut surprinsă de faptul că i-a rămas destul de fidelă, iar majoritatea scenelor au arătat exact cum mi le imaginasem.

Știu că în carte finalul era puțin diferit, mai apoteotic, dar nu m-a deranjat nimic la această producție Netflix. Dacă simți că nu ai răbdarea necesară să parcurgi cartea, acest film vine ca un supleant satisfăcător pentru a te pune în temă cu povestea. Totuși, firește că numeroase scene din roman au fost lăsate la o parte, chiar acele dialoguri despre filosofie și literatură care îmi plăcuseră la Lawrence; din aceste considerente, și lectura merită să-i acorzi ceva timp.

The Tearsmith (2024)

Am decis să urmăresc acest film pentru că cineva de pe TikTok îl recomandase și mi-a adus instant aminte de serii de YA Fantasy pe care le citeam în copilărie precum Îngerul nopții. Dacă aș avea vreo plăcere vinovată (nu mă simt chiar așa vinovată), aceea ar fi filmele sau serialele cu bad boys din liceu, băieți cu un trecut întunecat cărora le pasă de o singură persoană – de „ea”. Exact acesta este plotul filmului italienesc, cu titlul original „Fabbricante di lacrime„. Faptul că a fost în italiană l-a făcut cu atât mai grozav.

Protagoniștii au fost crescuți la același orfelinat, iar într-o bună zi, când ambii sunt aproape majori, sunt adoptați. Nimeni nu bănuiește că Nica și Rigel sunt de fapt îndrăgostiți unul de celălalt, mai ales că băiatul are un mod foarte straniu de a-i arăta asta fetei. Pe lângă dramele de liceu care apar, problema reală se pune abia atunci când viața celor doi este pusă în pericol din cauza unei gelozii duse la extrem.

În afara poveștii lor de iubire sau, mai bine spus, dictată de aceasta, Nica hotărăște să depună mărturie împotriva femeii care i-a torturat la orfelinat pe tot parcursul vieții; acest lucru mi-a amintit de campania lui Paris Hilton împotriva școlilor pentru „tineri cu probleme”. Acolo am avut chiar o revelație, care explică până și drama lui Christian Grey, personaj similar cu Rigel: o femeie mai în vârstă combină instinctul matern și pedofilia pentru a convinge un băiețel că natura sa este una rea și nu o poate depăși nicicum.

Încă un aspect important este că titlul filmului se bazează pe un basm, ceea ce oferă și mai multă magie poveștii. Nu este cea mai bună producție și, în general, îmi displac profund filmele realizate în ultimii ani de Netflix, dar acestea chiar mi s-a părut simpatic și știu că m-ar fi obsedat o perioadă îndelungată dacă l-aș fi urmărit când eram în liceu sau școala generală.

Lost in Translation (2003)

Am decis să urmăresc acest film pentru că îmi tot cânta în minte „maybe we got lost in translation” din melodia All too well a lui Taylor Swift. Mă gândeam că ar exista vreo paralelă între povestea ei și film, dar nu am depistat vreuna. În schimb, m-am plictisit teribil tot așteptând să se întâmple ceva.

Sigur, Scarlett Johansson arată splendid, dar acesta este poate singurul lucru remarcabil pe care eu l-am văzut în Lost in translation. Ajunsă la Tokyo prin prisma jobului soțului ei, îl întâlnește aici pe mult mai vârstnicul Bob Harris, care este actor. După cum e de așteptat, cei doi ajung să se apropie prin prisma singurătății lor într-o cultură atât de diferită de cea americană și să sufere teribil atunci când povestea trebuie să se încheie odată cu timpul petrecut în Japonia.

Am încercat să caut explicații mai profunde ale filmului, să îl privesc dintr-un alt unghi, dar nu mi-a plăcut deloc și consider că poți trăi în continuare să fără să-l vizionezi. Personal, încerc să profit de fiecare film „clasic” care e încă pe Netflix, mai ales că nu prea ai de unde alege, dar acesta a fost o dezamăgire completă – de la scene la scenariu.

Nu sunt eu mare cinefilă, dar îmi place să mai vizionez și recomand câte o producție din când în când. Voi continua să sap după filme de la începutul anilor 2000 care să îmi împlinească așteptările de la ce consider eu a fi un film bun. Dacă ai vreo recomandare pentru mine, nu ezita să îmi lași titlul în comentarii!

Articolul 5 filme vizionate recent: despre iubire și moarte apare prima dată în Cristina Boncea .

Pe când eram doar niște puști | Recenzie de carte

Inspirată de melodia „The Tortured Poets Department” de pe ultimul album al lui Taylor Swift, am decis să citesc încă o autobiografie în această primă jumătate a anului 2024. După cum era de așteptat, categoric Pe când eram doar niște puști se numără acum printre favoritele mele.

IntroducereDespre ce este vorba în Pe când eram doar niște puștiCe mi-a plăcut la Pe când eram doar niște puștiRecomandareIntroducere

În melodia ei, Taylor Swift spune „you’re not Dylan Thomas/I’m not Patti Smith/this ain’t the Chelsea Hotel„; toate aceste referințe îmi erau destul de străine, în sensul în care am mai auzit de ele înainte, dar niciodată nu am cercetat în profunzime. După ce am citit despre povestea lui Patti și a lui Robert din acest volum, acum știu în sfârșit ce a fost Chelsea Hotel și de ce Patti este o legendă vie, o reală sursă de inspirație pentru orice artist.

Despre ce este vorba în Pe când eram doar niște puști

Patti ne povestește întregul său parcurs: de la o lucrătoare în fabrică la o vedetă rock’n’roll a anilor ’70 și nu numai. Plecând singură la New York și locuind o perioadă pe străzi, își întâlnește sufletul-pereche, pe Robert Mapplethorpe. De la o relație romantică la una plină de iubire, dar ceva mai platonică, cei doi își sunt alături până în ultimele clipe de viață ale celebrului artist.

Pe când eram doar niște puști prezintă viețile și morțile multor nume celebre pe lângă care au stat Patti și Bob fie la Chelsea Hotel, fie în cele mai populare baruri ale New Yorkului. Deși la început nu aveau nimic, cei doi au continuat să creeze: Patti a început prin a desena și a scrie versuri, iar Robert prin a crea instalații în spațiul lor restrâns, colaje și, ulterior, prin a face fotografii. O bună parte din ele se găsesc pe copertele albumelor muzicale ale lui Patti.

Chiar dacă parcursul a fost unul anevoios, fiecare a reușit să ajungă acolo unde avea nevoie. Patti, într-o trupă de rock’n’roll care-i purta numele, iar Robert, printre cele mai cunoscute nume ale momentului, expunându-și fotografiile în muzee importante. Cu toate acestea, este fascinant să trăim cu sufletul la gură prin intermediul mărturisirii autoarei, fiindcă oricare dintre ei ar fi putut sfârși de timpuriu („club 27”), cum au făcut-o mulți alții înaintea lor.

Ce mi-a plăcut la Pe când eram doar niște puști

Este imposibil să nu iubești această carte autobiografică. Se vede, chiar și prin intermediul traducerii, că Patti este o scriitoare înnăscută, stăpână pe metaforele sale, și o iubitoare avidă a tot ce înseamnă viață. Cartea în sine a apărut tot în onoarea lui Robert, pentru a-și păstra una din multele promisiuni pe care i le-a făcut de-a lungul timpului.

Povestea celor doi este incredibilă, cum au reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să reușească în vremuri atât de diferite de ale noastre, luptându-se cu sărăcia și boala; faptul de a se avea unul pe celălalt și de a se încuraja reciproc să continue să creeze le-a schimbat iremediabil traiectoria vieții. Chiar dacă Robert și-a descoperit în cele din urmă orientarea sexuală, o astfel de iubire transcende orice formă de carnalitate și răsună chiar și după moarte, sunt sigură.

Bineînțeles că am fost curioasă să ascult câteva melodii de la Patti Smith, după ce ne povestește în carte felul în care a ajuns să le compună. Astfel, am descoperit că una dintre piesele mele preferate din toate timpurile, „Because the night”, îi aparține. Mai citisem Torcătoarea de vise, însă am rămas confuză în urma lecturii; cred că dacă aș recitit-o acum, având toate aceste noi informații, ar avea mai mult sens pentru mine.

Recomandare

Consider că toată lumea ar trebui să citească Pe când eram doar niște puști. Nu cred că în lume există atât de mulți artiști compleți, precum Patti Smith, iar poveștile lor ar trebui transmise din generație în generație. Această autobiografie este scrisă cu multă atenție la detalii și multă dragoste; te absoarbe și te duce departe în timp, în amintirile autoarei.

Prin urmare, are tot ce este necesar pentru o carte bună: profunzime, imagini mentale vii, clare, o poveste de iubire ce se întâmplă odată la câteva vieți, cheia succesului și, nu în ultimul rând, o istorie despre tot ce înseamnă să trăiești ca artist newyorkez în poate cea mai înfloritoare epocă pentru toate formele de artă.

Mă simt onorată să trăiesc încă sub același cer ca Patti Smith și sper ca tezaurul pe care îl lasă în urmă să nu fie nicicând uitat de generațiile următoare.

Articolul Pe când eram doar niște puști | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Despre diferența dintre adevăr și ficțiune în literatură

M-am gândit să scriu despre diferența dintre adevăr și ficțiune în literatură pentru că de-a lungul timpului am primit și eu întrebări de tipul „ce parte din ce ai scris este adevărată?” și am văzut în recenziile scrise pentru alte cărți diverse presupuneri sau curiozități de acest tip, în special în cazul celor care păreau a fi autobiografice.

Personal, nu mi-am permis niciodată să fac asumpții despre viețile altor oameni, chiar și atunci când lucrările păreau autofictive. De ce? Pentru că, în mintea oricărui artist, realitatea și ficțiunea sunt mereu într-o legătură foarte strânsă, până într-atât în care nu mai există vreo diferență relevantă între cele două pe plan intern. Eu susțin că nu există minciuni în ficțiune.

Ce este realitatea?Ce este ficțiunea?Cum se împletesc realitatea și ficțiunea în artă? …totuși, povestea este reală?Schimbarea perspectivei despre autoficțiuneCe este realitatea?

Există în serialul Black Mirror un episod în care oamenii au implantate niște microchipuri menite să le înlocuiască memoria; acestea pot derula cu claritate momentele din trecut, tocmai pentru că memoria este o facultate înșelătoare. Prin urmare, este posibil ca o bună parte din ce ne amintim despre viața noastră să nu reda exact felul în care s-au petrecut anumite evenimente.

Acest lucru se întâmplă din mai multe motive, dar nu este nicidecum ceva nefavorabil, în perspectiva mea. În psihologie, există conceptul de „recadrare” care presupune analizarea faptelor și vorbelor din trecut printr-o altă perspectivă, astfel încât să putem elimina blocajele emoționale formate de acolo și chiar să vindecăm anumite traume. Un om cu o poveste coerentă despre propria viață, care nu poartă cu sine resentimente, este un om sănătos din punct de vedere psihic. Nu este deloc ușor să ajungi la un asemenea echilibru interior.

Mie mi-a luat multă vreme să accept faptul că nu există realitate obiectivă, ci noi o creăm în fiecare moment prin intermediul frecvenței pe care funcționăm. Cum folosim gândurile și emoțiile noastre, ideile asupra cărora ne concentrăm atenția, acestea toate ne formează realitatea. Cei care se încăpățânează să trăiască după niște reguli externalizate, fug de fapt de propriile nevoi și riscă să piardă contactul cu vocea lor interioară.

Prin urmare, ca prim principiu al argumentării mele, vreau să aduc foarte clar în vedere acest lucru: singurul adevăr care trebuie să conteze este adevărul nostru personal. A nu se confunda acest lucru cu manipularea exteriorului, cu a pune cuvinte în gura altora sau a romantiza evenimente traumatizante. Realitatea este, de asemenea, o creație comună, în care existăm cu toții, dar acest lucru ne permite totodată să luăm cu noi doar bucățile de care avem nevoie pentru a evolua.

Realitatea constă tocmai în felul în care anumite lucruri ne-au făcut să ne simțim și ne-au determinat să luăm anumite decizii. Acela este singurul lucru care contează și, pentru că vorbim de trăiri sufletești, acesta este punctul din care ficțiunea își poate face loc, pentru cei care creează.

Ce este ficțiunea?

Nu pot vorbi despre ficțiunea literară în relație cu realitatea personală fără să aduc în discuție proiecțiile. Desigur că vor exista tot timpul muze sau lucruri care să inspire un artist, astfel încât să poată crea metafore sau chiar o poveste întreagă pornind de la anumite persoane sau fapte din exterior. Chiar și oamenii care nu creează artă ficționalizează constant, atunci când înzestrează alte ființe cu trăsături pe care acestea nu le au; de cele mai multe ori, este vorba despre idealizare („a pune pe cineva pe un piedestal”) sau demonizare („a-l vedea drept Răul Absolut”).

Aceea în sine este o creație, dar nu una artistică, ci una care rămâne la nivel mental. Cu toții riscăm deseori să cădem în această capcană, de a completa spațiile goale prin conținut provenit din propriul inconștient. Ce se întâmplă de fapt în cadrul unei lucrări literare este aducerea acestora în conștiință și pornirea pe un drum de tipul „cum ar fi dacă?”. Presupunerea mea, la modul general, este că, dacă nu ești de la bun început conștient de faptul că ai trăit o proiecție, vei ajunge la această conștientizare după ce îți finalizezi lucrarea. Noi suntem suma poveștilor pe care ni le spunem despre noi.

Este tot timpul vorba despre un proces care trebuie să aibă loc, un fel de însămânțare. Încercăm constant să oferim un sens realității noastre personale și, fără să vrem, creăm povești. Desigur, realitatea poate fi testată prin observație, prin dialoguri cu persoanele implicate, însă acest lucru nu este tot timpul posibil. Eu cred că ficțiunea ia naștere tocmai din aceste spații goale, ce ajung să fie completate prin intermediul puterii creatoare.

Pentru a putea trece la următorul punct, vreau să concluzionez că ficțiunea își are tot timpul începutul în realitate, indiferent cât de departe decide mintea unui artist să ducă povestea. Veți spune „cum rămâne cu romanele SF?”. Chuck Palahniuk a spus-o mai bine, în Consider this: a scrie este a găsi soluția la o problemă ce pare inițial de nerezolvat. Fie că e vorba despre ficțiune realistă sau supranaturală, pornim mereu de la ce credem că știm despre viață și lume.

Cum se împletesc realitatea și ficțiunea în artă?

Am stabilit că realitatea este o construcție și, prin urmare, un tip de ficțiune și ficțiunea în sine pornește de la bucățile de realitate pe care le deținem într-un anumit moment. Ce face un artist cu ele?

Realitatea este fascinantă pentru un artist tocmai pentru că are un filtru diferit față de cel al non-artiștilor. Mintea creează de la sine putere legături acolo unde un ochi obișnuit nu le-ar vedea; astfel, obținem metaforele. Tocmai pentru că are o lume interioară atât de vie, plină de imagini culese de prin toate experiențele pe care le-a trăit, inspirația nu moare niciodată. Universul interior al unui artist este cazanul unde se prelucrează toate acestea: bucățile de realitate, visele, metaforele și emoțiile personale. Tot ce a observat, intern sau extern, se regăsește înăuntrul său gata de a fi prelucrat sub o formă materială.

Mai contează cu adevărat dacă ochii iubitului din poveste erau verzi sau albaștri, dacă aceea a fost cu adevărat cronologia, dacă acel mic eveniment care schimbă aparent cursul poveștii s-a petrecut „cu adevărat” în viața artistului? Nu, pentru că povestea în sine, arta care reiese în urma prelucrării, devine mai mare și mai importantă decât orice altceva. Este povestea pe care scriitorul și-o spune în primul rând sieși, până să iasă cu ea în fața lumii. Această poveste îl va fascina cu atât mai tare cu cât va corela exteriorul cu lumea sa interioară, care îi va oferi exact bucățile de puzzle care lipseau.

La început, am spus că nu există o diferență semnificativă între adevăr și ficțiune în literatură; ambele sunt la fel de reale. De ce? Reiau ideea: pentru că lumea artistului este uneori chiar „mai reală” decât ce s-a petrecut la nivel faptic în exterior. Acolo este de fapt magia, în noi. Un copac este doar un copac până nu îi atribui un sens. Noi creăm realitatea prin propriile filtre în fiecare secundă a vieții noastre. Tocmai această infinită diversitate de a privi lumea face viața în sine atât de fascinantă.

…totuși, povestea este reală?

Înțeleg perfect această curiozitate de nestăvilit pentru că am trăit-o de multe ori la rândul meu. Tind să cred că am un filtru personal bine dezvoltat, care îmi dă voie să văd, cu ochiul minții, ce mai exact dintr-o poveste aparține cu adevărat de experiența personală a autorului. Cu toate acestea, încerc să îmi dezobișnuiesc mintea de a mai privi astfel, tocmai pentru că este futil. Știu că nu contează, iar cartea are exact aceeași valoare indiferent de răspuns. Ne place să ne conectăm emoțional la omul din spatele ei, însă.

Fenomenul este și mai des întâlnit în cazul muzicii. O dau pe exemplu tot pe Taylor Swift, al cărei album „The Tortured Poets Department” mi-a schimbat viața în două ore. Muzica ei pare să capete „mai mult sens” atunci când scotocim prin viața artistei și creăm paralele cu ce s-a întâmplat „în realitate”. Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm nici o secundă că, de fapt, privim lucrurile tot prin filtrul nostru personal – adică ficționalizăm ficționalizarea. Până când cineva nu confirmă un lucru, nu poți avea niciodată certitudinea că nu te înșeli.

Niciun artist care se respectă nu ar face asta pentru că ne dorim cu toții ca arta noastră să vorbească pentru noi. În cazul meu, cred că aș distruge corola de minuni a lumii dacă aș sta să explic punctual ce mai exact din cărțile mele s-a petrecut „cu adevărat” și ce am completat eu prin intermediul puterii creatoare. Pentru mine, este fascinant ce am reușit să fac și poate la un moment dat va exista contextul potrivit astfel încât să explic câteva dintre paralele. Cu toate acestea, tocmai misterul ne ațâță mai tare când este vorba de arta celorlalți.

Schimbarea perspectivei despre autoficțiune

Autoficțiunea este unul dintre genurile mele literare favorite, împreună cu ficțiunea realistă și dramele de familie. Autoficțiune este fie atunci când autorul o denumește astfel, fie când se creionează niște paralele clare între personaje și viața acestuia, însă gradul de similaritate poate diferi extrem de mult. Camil Petrescu și-a folosit propria experiență din timpul războiului pentru a scrie celebra sa carte din programa școlară, dar (după cunoștințele mele) nu avem suficiente date pentru a proclama „Ultima noapte…” autoficțiune.

Așadar, suntem puși în fața unei probe a spiritului: chiar vrem să știm dacă o lucrare literară este bazată în mare parte pe viața autorului? În special în cazul celor care ne spun povești tragice. Ca oameni, avem tendința de a extinde felul nostru de a privi lumea și asupra celorlalți; de cele mai multe ori, îi judecăm, le punem etichete, ne gândim că am fi procedat diferit față de ei în anumite situații. De ce ar trebui un autor să fie tras într-o asemenea mlaștină când sufletul lui e deja pe tava publicului larg? Când facem asta, nu mai este vorba despre poveste, despre artă, ci doar despre limitele gândirii noastre. Distrugem magia.

Cititorii pasionați se vor întreba deseori pe parcursul unei lecturi „ce l-a făcut pe autor să scrie asta?”; eu una îmi pun mereu această întrebare, dar nu simt nevoia de a primi vreodată un răspuns. E o cale de cunoaștere pentru mine, de cercetare a propriilor credințe limitative. E chiar un mod de evoluție. „Ce cred eu despre celălalt spune mult mai multe despre mine decât despre celălalt”. Concluzia mea este că ar trebui să facem un efort general de a nu mai desacraliza totul și de a înțelege mai clar că există tot timpul realitate în ficțiune și viceversa.

Articolul Despre diferența dintre adevăr și ficțiune în literatură apare prima dată în Cristina Boncea .

Charles Baudelaire – Jurnale intime | Recenzie de carte

Îmi propusesem de mult timp să citesc Jurnale intime, al doilea volum autobiografic al lui Charles Baudelaire pe care îl parcurg. De la poetul meu preferat am mai citit și Paradisurile artificiale care, deși e la fel de criptică, mi-a plăcut de asemenea.

Despre ce este vorba în Jurnale intimeCe mi-a plăcut la Jurnale intimeCe nu mi-a plăcut la Jurnale intimeConsiderente finaleDespre ce este vorba în Jurnale intime

Cartea are mai degrabă niște însemnări, uneori chiar aforisme, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la scrierile lui Nietzsche. Este, într-adevăr, un fel de manifest, o lucrare de la care Baudelaire spera să-i aducă o recunoaștere nemaiîntâlnită până atunci. Răpus de boală, nu a reușit niciodată să o finalizeze.

O bună parte din Jurnale intime constă în adnotări, fără de care te simți complet pierdut în notițele autorului francez. Introducerea a fost de asemenea utilă pentru a pune totul în context, din punct de vedere cronologic, mai ales pentru cei care nu cunosc detalii personale despre biografia lui Baudelaire.

Chiar și cu toate notele explicative, nu toate paragrafele au sens. Baudelaire vorbește mult despre Revoluția franceză, despre rolul bisericii în societate și despre viziunea sa îngustă asupra naturii sufletului femeiesc. Am aflat că nu rezonez atât de mult cu perspectiva sa asupra lumii, dar fundamentul rămâne același regăsit și în poeziile lui: supranaturalismul trebuie să iasă triumfător pentru ca viața și arta să aibă sens.

Ce mi-a plăcut la Jurnale intime

Cartea are cu totul 150 de pagini, dintre care mai puțin de o sută constau în manuscrisul salvat de diferiți oameni de litere de-a lungul timpului. Baudelaire avea planuri mari pentru această lucrare, avem mai degrabă de-a face cu o schiță, o structură a ceea ce ar fi trebuit să fie volumul. De la adnotări despre datorii și critici aduse altor artiști ai timpurilor sale, ne putem totuși forma o imagine destul de clară asupra personalității lui.

Din acest punct de vedere, mă declar mulțumită, însă nu este destul material pentru ca Jurnale intime să fie cu adevărat o autobiografie sau vreun soi de manifest. Fac în minte comparația cu Jurnalul lui Jules Renard, mult mai complex și care a fost în sine o experiență literară mai plăcută, tocmai pentru că rezonez mai mult cu viziunea lui.

Ce nu mi-a plăcut la Jurnale intime

Este o lectură peste care poți să sari cu ușurință. Nu vei fi cu mult îmbogățit într-ale Baudelairismului. Pe lângă scurtimea volumului, faptul că o mare parte din el rămâne criptată, în lipsa unui context mai amplu (cel puțin pentru un om nu foarte familiarizat cu scriitorii și criticii literari de secol XIX din Franța) cauzează frustrare.

Am înțeles viziunea autorului asupra muncii, care înnobilează sufletul, alături de rugăciune, două lucruri ce nu trebuie să lipsească din viața niciunei ființe superioare. Mai vorbește și despre prostituție, în sens larg, despre felul în care în dragoste unul e mereu călăul, iar celălalt victima, și aduce critici asupra propriului său popor, dar și asupra belgienilor, pe care îi consideră o turmă de oi.

Prin urmare, deși îi pot recunoaște geniul creator și dorința de a crea această lucrare de anvergură care să-l plaseze printre cei mai mari gânditori ai secolului său, probabil nu aș fi fost încântată nici dacă reușea să își ducă la bun sfârșit munca. Mă așteptam să parcurg mai degrabă ceva similar cu De Profundis a lui Oscar Wilde, pentru un anumit motiv.

Considerente finale

Jurnale intime nu este o carte care să influențeze definitiv opinia despre Baudelaire, tocmai pentru că este neterminată. Chiar dacă regăsim în ea și câteva poezii, încercări de proză și referințe la adevărata sa lucrare de geniu, Florile răului, nu o pot recomanda decât celor care, ca mine, simt setea avidă de a citi fiecare cuvânt lăsat în urma lui de poet.

Articolul Charles Baudelaire – Jurnale intime | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Claudia Golea – Vară în Siam | Recenzie literară

A venit momentul să citesc și ceea ce cred că este ultima carte autobiografică scrisă de Claudia, autoarea mea preferată. Desigur, am adorat Vară în Siam, precum și cărțile despre celelalte locuri îndepărtate unde a locuit autoarea. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu știu dacă voi mai citi vreodată ceva nou scris de ea…

Despre ce este vorba în Vară în Siam?Concluzie despre Vară în SiamDespre ce este vorba în Vară în Siam?

În acest volum, Claudia ne povestește despre cum și-a petrecut vara în Siam, adică Thailanda. Ajunsă acolo pentru un job, ea se împrietenește cu diverși localnici și colegi de muncă și are parte de tot felul de experiențe: cu bărbați, cu o femeie, cu droguri pe care nu le încercase înainte, la București.

Deși Vară în Siam începe tot cu un oribil episod din Spitalul 9 din București, Claudia reușește încă o dată să revină la ea însăși, împlinindu-și destinul alături de oameni la fel de dezinhibați, lucru ce îi îndreaptă definitiv pașii înspre budism. În Bangkok își face o nouă prietenă maimuță, precum în French Coca-Cola, descoperă cluburile pline de transsexuali și reprezentații cu adevărat sexuale, ganja adevărată, mâncarea locală și tradițiile thailandeze precum Songkranul. Vizitează temple, merge la plajă și se bucură de atmosfera veselă din jur.

Pe scurt, descoperim și noi detalii interesante despre locurile magice din Bangkok și împrejurimi, căpătăm gustul petrecerilor thailandeze și trăim laolaltă cu Claudia această perpetuă explorare și fascinație față de viață și lume. Vară în Siam nu este o carte pentru toată lumea, ci doar pentru fanii gândurilor autentice și ai experiențelor povestite fără perdea.

Concluzie despre Vară în Siam

Nu sunt multe de spus despre această carte de nici 200 de pagini, simt că am acoperit totul în cele de mai sus, dar și în restul recenziilor scrise pentru cărțile Claudiei. Această autoare este specială pentru mine și îi savurez fiecare cuvânt. Cred că rareori în viață se întâmplă ca unui scriitor să-i fie dăruit un talent atât de pur de a putea transmite trăiri la prima mână, de a te aduce în forul lui interior.

Toate cărțile Claudiei Golea merită citite, iar aceasta nu face deloc excepție. Fie că e autobiografie sau auto-ficțiune, ea ne oferă mereu povești întregi, cu început și sfârșit, perfect lucrate – cum numai universul știe să le creeze. Prin urmare, recomand Vară în Siam tuturor cititorilor care știu să aprecieze o operă desăvârșită atunci când iau contact cu ea.

Articolul Claudia Golea – Vară în Siam | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Bae Suah – M-am săturat de tine | Recenzie literară

Mi-a plăcut extrem de tare această lectură și pot înțelege de ce a fost inclusă în colecția Romanul secolului XXI. A fost o gură de aer proaspăt, cu o protagonistă considerată în general nesuferită, dar al cărei monolog interior m-a uns pe suflet.

Despre ce este vorba în M-am săturat de tine?Ce mi-a plăcut la M-am săturat de tine?Gânduri finaleDespre ce este vorba în M-am săturat de tine?

Yukyeong locuiește în Seul, are 33 de ani și nu are nici cel mai mic interes față de căsătorie. Face parte dintr-un grup de prietene aflate în aceeași situație, din motive diferite. Lucrează full-time și merge la seral pentru a deveni medic veterinar. Visul ei este să îngrijească animalele sălbatice din Africa.

În M-am săturat de tine este vorba despre condiția femeii în societate, în special în Coreea. De ce nu ai vrea să te căsătorești și să urmezi „cursul firesc al vieții”? Mai ales că, după vârsta de treizeci de ani, șansele îți scad drastic ca femeie. Ei bine, Yukyeong nu doar că refuză căsătoria, dar nu are o relație bună cu bărbații în general, din cauza inegalității dintre sexe.

Aceste lucruri par niște platitudini, însă povestea pe care ea ne-o spune despre viața ei și a cunoscuților săi este cu adevărat incitantă. De la evenimente precum alte căsătorii, one-night standuri și întrecerea limitei de către superiorii de la birou, protagonista ne creionează o lume nu foarte diferită față de cea din România, în percepția mea.

Fiind privită ca o femeie libertină, acest lucru se traduce prin „disponibilă pentru a fi tratată ca un obiect”; trăim alături de ea căutarea interioară pe care o face pentru a-și găsi locul într-o astfel de lume.

Ce mi-a plăcut la M-am săturat de tine?

Vocea narativă a lui Yukyeong este una puternică, tranșantă, „ne-feminină”. Probabil din acest motiv cartea nu a primit un feedback pozitiv din partea cititorilor. Este o femeie care recurge mereu la rațiune și încearcă să își stăpânească emoțiile tocmai pentru că știe cum ar sfârși dacă le-ar urma. O femeie care nu vrea să se căsătorească este o femeie care va fi mereu folosită în această lume, nu că femeile căsătorite ar avea parte de un trai mai bun. Prin urmare, nu poți câștiga. În final, Yukyeong găsește o cale de mijloc, un compromis între gânduri și simțire.

Mi-a plăcut să citesc despre amintirile ei, despre perspectiva asupra situațiilor altora și nivelul său înalt de auto-cunoaștere. Ea acceptă faptul că trebuie să îmbrățișeze singurătatea, chiar dacă uneori e un lucru înnebunitor. Cu toate acestea, continuă să se pună pe primul loc și să se țină strâns de propriile vise; nu se lasă influențată de exterior, chiar dacă toată lumea are ceva critic de spus la adresa ei. Această calitate a lui Yukyeong m-a făcut să o îndrăgesc foarte tare și m-am regăsit în ea.

M-am săturat de tine nu se încadrează în literatura feministă, nu reprezintă vreun manifest. Lucrurile sunt așa cum sunt, iar protagonista încearcă să își rămână fidelă sieși, fără a încerca să controleze exteriorul. Vulnerabilitatea și empatia sa sunt vizibile în multe episoade prezentate în roman, dar într-un mod subtil, fără a face mare caz din asta. Legătura intimă pe care cititorul o are cu protagonista ne oferă darul de a înțelege mai bine femeile care din exterior par „niște scârbe”, cum sunt deseori catalogate.

Gânduri finale

Aș putea lăuda mult și bine această carte, a fost o reală plăcere să o parcurg. Singurul motiv pentru care nu i-am acordat un punctaj maxim a fost finalul. Nu mă așteptam ca povestea să se termine atât de brusc, iar pentru mine, deseori, ultimele cuvinte sunt cele care fac diferența dintre 4 și 5 stele.

Cu toate acestea, M-am săturat de tine este o carte grozavă, pe care o recomand persoanelor, dar în special femeilor care își doresc să perceapă iubirea și prin alte filtre, mai ales când este vorba despre căsătorie; de asemenea, o recomand celor care vor să înțeleagă mai clar perspectiva feminină în fața așteptărilor pe care societatea le are față de noi.

Yukyeong este o protagonistă care îți poate ajunge la suflet, dacă îți dai voie să o primești. Reprezintă o parte din noi care se opune nu normalității, ci normelor injuste. Dintr-un anumit punct de vedere, reprezintă un exemplu drept de urmat în ceea ce privește păstrarea propriei identități indiferent de condițiile exterioare.

Articolul Bae Suah – M-am săturat de tine | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .

Prințesa și profetul | Recenzie de carte

Prințesa și profetul este doar pe jumătate o carte de ficțiune. M-a atras faptul că menționează cultura indiană și intersecția cu lumea occidentală. Singurul aspect care m-a menținut atentă a fost partea de poveste: cum se întretaie destinele mai multor personaje de diferite proveniențe.

Despre ce este vorba în Prințesa și profetul?Ce nu mi-a plăcut la Prințesa și profetul?ConcluzieDespre ce este vorba în Prințesa și profetul?

Avem o manageră a unei multinaționale ce urmează să preia un post în India. Femeia este la rândul său pe jumătate indiancă, însă nu și-a putut aprofunda rădăcinile din cauza lipsei tatălui. Îl avem în scenă și pe patronul ei, venit din același interes la Bombay împreună cu soția lui. Două dintre personajele principale sunt localnici: un guru spiritual și o micuță cerșetoare, Prințesa la care face referire titlul.

Șocul cultural este un element de bază al poveștii. Managera este șocată de sărăcia pe care o întâlnește în India și de crimele oribile ce sunt la ordinea zilei. Guru este un tânăr bărbat plin de înțelepciune, care își dorește să existe o uniune și un ajutor real primit de la statele dezvoltate către cele mai puțin dezvoltate. La prima vedere, cele două personaje se află într-un conflict de interese bazat pe capitalism. Personajul de legătură este tânăra fetiță care are o situație familială teribilă.

Deoarece managera este înduioșată și se oferă să o ajute, interesul ei pentru a înțelege mai multe despre cultura sa paternă crește cu atât mai mult. Astfel, viziunea ei asupra lumii și a puterilor economice se schimbă. Cartea este plină de astfel de discursuri, în cadrul conferinței ce are loc alături de cei mai bogați oameni ai lumii, pe de-o parte, și protestatarii, adică localnicii indieni afectați de globalizare, pe de altă parte. Deznodământul rămâne la latitudinea cititorului, deoarece autorul ne oferă două variante alternative și ne dă chiar posibilitatea de a ne gândi la o a treia.

Practic, Prințesa și profetul este o carte cu un puternic mesaj politic, ce sugerează noi moduri de a funcționa în lume. Aici se împletesc filosofia, religia și economia, iar ultimele aproximativ o sută de pagini constau într-un manifest și alte idei care ar putea duce la reechilibrarea rapoartelor dintre bogați și săraci. Personal, pe mine m-a captivat doar să urmăresc relațiile dintre personaje, perspectiva managerei fiindu-mi desigur cea mai familiară.

Ce nu mi-a plăcut la Prințesa și profetul?

M-am simțit cumva trasă pe sfoară citind această carte, atrasă fără voia mea într-un cult. Desigur, nu pot contesta că există moduri mult mai bune prin care lumea ar putea fi guvernată, astfel încât să nu mai existe discrepanțe atât de mari între păturile sociale – cu atât mai puțin cu cât nu dețin suficiente informații cât să pot avea vreo idee validă în acest sens. Cu toate acestea, nu mă așteptam ca povestea să se transforme într-o lecție; învăț mult mai bine când o lucrare rămâne la nivelul de ficțiune, iar cel de-al „patrulea zid” nu este spart.

Cu alte cuvinte, am simțit că interacțiunea autorului cu cititorul este mult prea puternică. Prințesa și profetul se citește repede, nu e vreo operă de artă, ci descrie într-un mod simplu ce se petrece și cum se simt personajele. M-am smțit purtată emoțional pe multe dintre firele narative pe care cartea m-a condus atunci când erau descrise scene din backgroundurile protagoniștilor. Totuși, aceste stări nu sunt nici pe departe suficiente pentru a mă face să îl consider un roman bun.

Concluzie

Dacă ai curiozitatea de a descoperi o perspectivă diferită, holistică, asupra felului în care ne-am putea raporta la lumea din jurul nostru, astfel încât să contribuim indirect la o lume mai bună, Prințesa și profetul este pentru tine! Deși marea problemă nu sunt niciodată indivizii, ci companiile și guvernele, există întotdeauna lucruri pe care le putem schimba la noi înșine astfel încât să devenim schimbarea pe care ne-o dorim în jur.

Dacă totuși, la fel ca mine, te aștepți la o poveste plină de spiritualitate, care să te ducă în inima Indiei și să te facă într-adevăr să simți magia acestei țări, dacă nu chiar să trăiești o revelație legat de interconexiunea tuturor sufletelor, atunci s-ar putea să trăiești o dezamăgire. Nu recomand cartea celor pasionați de ficțiune, ci mai degrabă celor care se așteaptă ca literatura să rezolve probleme concrete, precum o funcție la matematică.

Articolul Prințesa și profetul | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Încetează cu minciunile tale | Recenzie de carte

Încetează cu minciunile tale este prima mea întâlnire cu Philippe Besson și pot spune că încadrez această carte cu tente autobiografice în seria romanelor cult pentru comunitatea LGBT+ din întreaga lume. Nu mă așteptam să descopăr o istorie atât de tristă și frumos spusă, o istorie ce a aparținut probabil milioanelor de bărbați ce au iubit alți bărbați în vremuri tulburi.

Despre ce este vorba în Încetează cu minciunile taleDe ce să citești Încetează cu minciunile taleDespre ce este vorba în Încetează cu minciunile tale

Cartea pare a fi autobiografică, însă nu îmi permit niciodată să fac astfel de asumpții dacă autorul își păstrează propria tăcere. Philippe Besson ne povestește despre adolescența sa, când s-a îndrăgostit pentru prima dată de un alt băiat. Acțiunea are loc într-un mic sătuc franțuzesc, iar referințele artistice sunt pe măsură, corespunzătoare aproape oricărui autor de această naționalitate. Băiat de director de școală, pasionat de citit, as la învățătură, Philippe cu siguranță va reuși să părăsească locul natal la maturitate.

Nu același lucru se poate spune și despre iubitul său ascuns, ce nu se poate bucura de același privilegiu și este sortit unei vieți dedicate agriculturii. Scenele descrise sunt intense, pline de nostalgia primei iubiri și, totodată, a primei pierderi. Pe parcurs, autorul face diverse trimiteri către alte lucrări ale sale, iar ceea ce declanșează aceste mărturisiri începe chiar din primele pagini, când este sigur că-l zărește de la spate pe același iubit din adolescență în timp ce dă un interviu.

Ce se întâmplă cu cei doi? Putem oare face vreodată ceva împotriva unui destin ce pare bătut în cuie? Eliberarea și regăsirea de sine capătă forme monstruoase pentru cei mai mulți bărbați care nu au putut iubi conform inimii lor. Când nici măcar infecția cu HIV nu reprezenta un subiect larg întâlnit, o teamă recurentă pentru astfel de bărbați, lumea era cu atât mai aspră în fața legăturilor pe care nu le putea înțelege.

Din acest punct de vedere, consider Încetează cu minciunile tale un roman cult, ce cuprinde în ea strânsă legătură dintre iubirea neîmplinită și imposibilitatea de a fi cel care ești în contextul vremurilor ce nici acum nu sunt de mult apuse…

De ce să citești Încetează cu minciunile tale

Nu sunt multe alte lucruri de spus despre această carte de numai 200 de pagini, cum îmi plac mie cărțile. Ne perindăm în trecutul copilăriei, al adolescenței și al vârstei adulte, aflăm o poveste universală și personală în același timp, trăim patosul și sentimentul de înfrângere în fața unor ziduri peste care nu putem trece. Astfel de povești nu trebuie trecute sub tăcere, deși mi-ar plăcea ca ele să aparțină veșnic unor altor epoci, să nu mai existe vreodată riscul de a se întâmpla din nou.

Nimeni nu ar trebui să fie constrâns să fie orice altceva decât este. Tematica principală din această poveste este tocmai identitatea personală și orientarea sexuală, mereu în strânsă legătură; este despre cum fricile ne vin de hac, fiindcă nu ne putem opune propriului suflet, niciodată până la capăt. Încetează cu minciunile tale este o mărturie vie, poetică, arzătoare – un omagiu adus atât celui despre care se scrie, cât și tuturor celor care s-au regăsit în aceeași situație.

Merită să citim despre suferințele altor oameni, chiar dacă viețile noastre sunt complet diferite. Merită să facem acest pas pentru a dobândi o imagine mult mai clară despre felurile în care greșim când încercăm să ne impunem realitatea celorlalți. Pentru mine, a fost o călătorie plăcută, o legănare blândă în timp ce pe fundal se desfășoară uraganul. Dacă iubirea ta nu a fost niciodată dezlegată din cauza imposibilităților de circumstanța, poți măcar să găsești încă un lucru pentru care să fii recunoscător.

Articolul Încetează cu minciunile tale | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .

Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #2

Am revenit cu o nouă postare despre evoluția colecției mele de cărți. Biblioteca mea s-a îmbogățit cu 18 noi volume, câteva dintre ele citite acum ceva vreme. Ca de obicei, vreau să vă povestesc câte ceva despre fiecare, așa că le voi așeza în categorii. Toate cărțile au fost cumpărate de pe Vinted.

Evoluția colecției mele de cărți: martie 2024Cărți foarte cunoscuteCărți mai puțin cunoscuteEvoluția colecției mele de cărți: martie 2024

Dacă ar fi să definesc noile achiziții ca un tot unitar, aș spune că este vorba mai degrabă de autori clasici, care nu ne mai sunt de ceva vreme contemporani. Printre ei se numără H.G. Wells, Jane Austen și Ernest Hemingway. Avem, desigur, un mix între vechi și nou, între cărți foarte cunoscute și autori mai puțin populari pe care vreau să-i cunosc prin intermediul lecturii.

Cărți foarte cunoscute

Printre cele mai cunoscute cărți pe care le-am adăugat recent colecției mele se regăsesc Alice în Țara din Oglindă, într-o frumoasă reeditare de la editura Arthur, Parfum de femeie, după care s-a făcut și un film pe care nu l-am vizionat încă, Omul invizibil, într-o ediție hardcover de la editura Paladin și, probabil, Fiesta lui Hemingway, pe care mi-o doream foarte tare, fiind una dintre lucrările sale autobiografice; cel mai probabil, și Grădina raiului este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale.

Nu știu cât de cunoscut este Franz Ruppert în lumea psihologiei, dar Traumă, atașament, constelații familiale este o lucrare pe care așteptam cu nerăbdare să o parcurg, tocmai datorită elementului final din enumerație. Deși fascinația mea față de constelațiile familiale a scăzut în ultima perioadă, tot sunt curioasă să descopăr viziunea lui asupra acestui mod de lucru.

Aș include aici și Cenușa Angelei, din moment ce face parte din colecția Cărți Cult de la editura Art. Holocaustul nu este deloc o temă de interes pentru mine în literatură, dar până în prezent nu am fost deloc dezamăgită de cărțile din această colecție, așa că am decis că merită cel puțin o încercare.

În ceea ce îl privește pe Bukowski, după Femei, nu știu dacă există o competiție reală între popularitatea volumelor sale. Sunt destul de sigură că Hollywood este un titlu foarte cunoscut, pe care nu l-am citit încă, iar cartea de povestiri aparține genului pentru care oricum Bukowski este îndrăgit. Faptul că am citit recent Despre băutură mi-a schimbat în sfârșit perspectiva asupra artei sale și trag nădejde că acum am cheia care să mă facă să-l citesc cu drag.

Nu cred că greșesc când adaug și Palatul lunii aici. Știu că Paul Auster este cel mai cunoscut pentru Trilogia New York-ului, dar pe mine m-a cucerit cu volumul său, Invizibil. Palatul lunii pare a fi o raritate literară în această ediție și sunt tare curioasă dacă îmi va plăcea la fel de mult.

Cărți mai puțin cunoscute

Sper să nu fac nimănui o nedreptate adăugând anumite volume în această categorie. Menționez că selectarea se bazează strict pe percepția mea, nu pe o cercetare amănunțită a popularității cărților în cauză.

Aș spune că volumul Dragoste și prietenie, ce aparține colecției Iubiri de altădată de la editura All nu se află printre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Tocmai pentru că nu am citit-o încă pe Jane, am presupus că aceasta ar fi o introducere potrivită.

Am reușit să pun mâna și pe volumul de debut (din câte am înțeles) al lui Osamu Dazai, autor de care m-am îndrăgostit ireversibil anul acesta. Am citit doar Școlărița, dar mai dețin alte două volume scrise de el în bibliotecă. De la Flavius Ardelean am mai citit până în prezent două cărți: Bizaroproze și Miasma. Mi-a plăcut mult stilul lui, așa că am aceeași așteptare și de la această colecție de povestiri publicată la editura Nemira.

Băieți de gașcă și Trauma sunt cărți pe care le-am mai citit. Pe prima, o dețineam în formatul Top 10+ de la Polirom, care nu îmi este pe plac, iar pe a doua am decis să o cumpăr din nou tocmai pentru că mi-a rămas în minte foarte clar povestea și am decis astfel că este o carte pe care totuși mi-o doresc în bibliotecă.

Deși John Williams este un autor cunoscut în sine, pentru mine a fost prima oară când am văzut titlul Nimic, doar noaptea, iar acesta este motivul pentru care îl includ aici. Sunt destul de sigură că aceasta va fi prima mea intersectare cu autorul, de la care mai dețin Stoner în bibliotecă. Tot aici se încadrează și Visătorul lui Ian McEwan, o carte cu povești pentru copii pe care am citit-o deja, dar pe care mi-o doream în această ediție de la Biblioteca Polirom.

Nu în ultimul rând, tocmai pentru că îmi place foarte mult cum arată colecția N’autor de la Nemira, am achiziționat și Oameni mari scrisă de Maria Orban. Am văzut că a căpătat ceva popularitate printre cititori în ultima perioadă, așa că sunt la rândul meu curioasă vizavi de ea.

Sper că v-a bucurat această a doua parte din evoluția colecției mele de cărți, o serie de postări în care vă arăt ce volume mi-am achiziționat recent. Dacă ai citit vreunul dintre ele sau ai o recomandare pentru mine, nu ezita să lași un comentariu mai jos!

Articolul Evoluția colecției mele de cărți | Book Haul #2 apare prima dată în Cristina Boncea .

Elena Ferrante – Zilele abandonului | Recenzie

Zilele abandonului a fost una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care le-am parcurs de la Elena Ferrante. Din acest motiv, experiența mea cu romanul nu a fost una dintre cele mai plăcute, având în vedere starea de disperare ce a persistat pe tot parcursul narațiunii.

IntroducereDespre ce este vorba în Zilele abandonuluiCe nu mi-a plăcut la Zilele abandonuluiConcluzieIntroducere

Nu de mult, spuneam că Elena Ferrante este autoarea mea preferată la momentul actual. Deși nu am găsit încă o înlocuitoare, această lectură m-a pus pe gânduri. Este cel de-al șaptelea roman pe care îl citesc de la ea. Elementele comune s-au păstrat: condiția femeii în relație cu bărbatul și, automat, familia, felul cum ajunge să își construiască viața în jurul lui și să depindă de el, problemele femeiești despre care nu demult nu se vorbea și rușinea pe care acestea o aduc în viața lor.

Elena are un stil de scriere care curge, te face să dai pagină după pagină fără să îți dai seama, se respectă clasicele momente ale subiectului în toate cărțile sale și momentele de mare intensitate emoțională nu lipsesc din niciuna. Cu toate acestea, pentru mine ca cititor există o limită în ceea ce privește anumite subiecte sau moduri de abordare. Din păcate, Zilele abandonului a reușit să zdruncine din temelii piedestalul pe care o pusesem pe autoare. Totuși, nu cred că vreo altă serie ar putea depăși impactul pe care Tetralogia napolitană l-a avut asupra mea.

Despre ce este vorba în Zilele abandonului

O femeie aflată la vârsta de aproape 40 de ani este părăsită de soțul ei pentru una mult mai tânără. Protagonista noastră rămâne astfel într-o casă goală împreună cu cei doi copii mici și câinele familiei. Fiind vorba despre un roman psihologic, alunecăm împreună cu ea pe panta adâncă și aparent infinită a disperării: fără să aibă o sursă stabilă de venit sau vreun ajutor din partea cuiva, lumea din jur începe să își piardă conturul, iar ea își pierde temporar mințile.

Între cele două sute de pagini devenim martorii acestei alunecări lente, dar sigure, în pierderea de sine. În mod normal, nu aș fi fost tentată să citesc o carte pe un astfel de subiect, dar Ferrante a reușit totuși să o transforme într-o experiență digerabilă. „Cine sunt eu fără cel lângă care am trăit jumătate din viață?” este întrebarea centrală la care femeia încearcă să găsească un răspuns. Trăim împreună cu ea un moment de criză îndelungat, iar la final, ca femei ce își trăiesc prima tinerețe în anul 2024, nu putem spune decât: „ce bine că lucrurile nu mai stau chiar așa…”

Ce nu mi-a plăcut la Zilele abandonului

Făcând o analiză, îmi dau seama că toate cele trei romane în afara Tetralogiei scrise de Elena Ferrante m-au condus către un rating mediocru. Fiica ascunsă a avut câteva scene interesante, dar tema principală a fost maternitatea și diferența dintre rolul de femeie și mamă. În Iubire amară avem tot o paralelă dintre fetița interioară și femeia adultă și cum se îmbină cele două roluri. Ei bine, în Zilele abandonului avem cumva de-a face cu o combinație între cele două, dar având în vedere temele repetitive, experiența de lectură a fost cu atât mai neplăcută.

Din păcate, am putut rezona cu spirala pe care a pornit protagonista. Am citit cartea exact într-o perioadă când eu însămi mă aflam într-o criză existențială similară. Personajul este credibil, dacă nu chiar incredibil. Cu toate acestea, să persiști atât de mult într-o asemenea stare, iar cartea în sine să vizeze majoritar doar acest sentiment de pierdere totală nu i-a făcut bine spiritului meu iubitor de cărți.

Nu pot reproșa ceva anume cărții. Este scrisă excelent, ca toate volumele Elenei Ferrante, însă am ajuns la un nivel apăsător de saturație. Mi-aș dori foarte mult să regăsesc și alt gen de povești printre creațiile ei. Pe de-o parte, pot înțelege perfect stările prin care trece femeia din poveste, pe de altă parte, viața ei este ceva complet diferit de ceea ce vreau să cred că experimentăm ca femei tinere în această generație.

Nu îmi face plăcere să merg cu mintea în locuri atât de întunecate, care sunt astfel din motive care țin foarte mult de mediul exterior, de societatea anumitor vremuri, tocmai pentru că este ceva ce vreau să lăsăm în urmă ca umanitate. Sigur, sentimentele trebuie scrise, lăsate drept mărturie, dar personal aș prefera să stau la distanță de astfel de repetări, de teme precum cele din Femeia sfâșiată, carte la care și protagonista face referire.

Concluzie

Dacă nu ai mai citit altceva de la Elena Ferrante, nu recomand să începi cu această carte. Nu consider că îi face dreptate autoarei, care totuși ne-a oferit una dintre cele mai bune tetralogii pe care le-am parcurs vreodată. Zilele abandonului este o carte ce explorează teme profunde, care ne produce reacții în corp, o carte vie. Cu toate acestea, nu toate viețile și, așadar, poveștile, sunt menite să fie alipite sinelui nostru.

Articolul Elena Ferrante – Zilele abandonului | Recenzie apare prima dată în Cristina Boncea .