Dan Alexe's Blog, page 9
February 14, 2020
Teologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”
Văzând amploarea pe care o ia controversa despre oportunitatea numirii ca „ambasadoare” a lui Brâncuși a cântăreței Irina Rimes am dat și peste argumentul că inițiativa este în realitate de lăudat, pentru că asta creează o punte spre tineret, dat fiind că cei 600.000 de fani ai ei pe Instagram vor auzi pentru prima oară de Brâncuși.
Găsesc inițiativa incompletă, pentru că ar trebui atunci să stabilim o punte și în sens invers, și anume să o facem pe Irina Rimes sau pe Lino Golden să ajungă în sufletul lui Andrei Pleșu, de pildă, unde mobila spirituală e cam cariată, pentru că Pleșu face parte dintre acei intelectuali care din păcate nu știu cine este Dua Lipa sau care, Doamne ferește, confundă corul ăla de copii ai lui Armin van Buuren care țipă Blah Blah Blah cu pramatiile învechite și instituționalizate din Zidul lui Pink Floyd, care de-acum e echivalent cu muzica clasică. La urma urmei, și cei ca Pleșu ar trebui ajutați, mai ales că Pleșu se întreba într-o cronică cum a reușit fădăciunea aia de clip „Despacito“ să strângă peste 3 miliarde de vizualizări?
Așa că am decis să fac, pentru semenii mei aleși întru ale culturii exegeza clipului “Panamera” al lui Lino Golden.
Iată aici doar câteva elemente pentru purcede la o decriptare mai amănunțită:
“Vreau să-mi iau un Panamera
S-alerg noaptea ca pantera
Să mă pierd ușor in noapte
Foc din pușca mitraliera.”
Mai întâi și mai întâi, dincolo de inocența pristină a acestei răbufniri artistice post-meta-retro-moderne a lui Lino Golden, descoperim deîndată că versurile nu sunt cu nimic sub:
— “Baby you can drive my car.”
Apoi, enunțul lui Lino Golden este, desigur, disruptiv, întrucât el nu dorește să achiziționeze o Panamera prin muncă. El o spune răspicat: Nu vreau muncă la program! Să ne amintim însă că nici mult glorificații haiduci nu munceau:
“Intr-o zi vreau să am mare Panamera Gold
Jante de-alea agresive si lăsate jos de tot.”
Ceea ce face însă Lino Golden, sub pătura sonoră a ludicului, este un demers teologal, pe care îl vom supune atenției hermeneuților Adrian Papahagi, Teodor Baconschi, Horia-Roman Patapievici și Mihail Neamțu.
Astfel, Lino Golden invocă o Panamera, el o numește. Numind-o, el o actualizează.
Actualizând-o, el o denunță Spiritului pur, care comunică cu inactualitatea Panamerei. Desemnând Panamera Spiritului pur, care împarte inactualitatea imanentă a Panamerei, Lino Goden revelează Spiritului potențialitatea actualizării Panamerei. Spiritul pur este astfel pus în fața unui paradox: inactualitatea Panamerei fondează imposibilitatea ei prezentă. Cum ar putea atunci Spiritul, Sfântul Duh, să își poarte atenția asupra Panamerei, care i-a fost numită, fără ca el să o actualizeze, revelându-i caracteristicile sensibile, adică „specia”? Odată actualizată de Spirit, Panamera nu va mai cădea înapoi în starea de esență fără existență.
Iată așadar că se poate arunca o punte în ambele direcții: și Brâncuși dat tinerilor, și Lino Golden adus până la Papahagi. Cred că am făcut o faptă bună.
Cf. și:
Metafora roții și a buricului într-o traducere anglo-saxonă din Boethius cercetată de Adrian Papahagi
[image error]
Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist, orice ar spune Baconschi
February 9, 2020
Cine va câștiga la Oscar 2020
Predicțiile mele sunt cam așa:
Best Movie: ‘1917’
‘1917’ nu trebuie văzut decât în sală, desigur. Da, sunt nouă filme în competiție, printre care Joker, apoi The Irishman (Netflix) al lui Scorsese și Hollywood-ul lui Tarantino. ‘1917’ însă e singurul care oferă un spectacol de cinema atât de grandios.
E o experiență cinematografică completă din toate punctele de vedere. Pe lângă impresionantul spectacol și munca cu camera, filmul mai are meritul, pentru Hollywood, de a fi în permanență, pe plan estetic, plin de trimiteri la filme trecute, de la Path of Glory al lui Kubrick, până la recentul ‘Dunkirk’, un fals documentar, un film mai degrabă ca un joc video, despre care scrisesem aici o scurtă cronică. Nimic din asta în ‘1917’, care e un spectacol total, de la cinematografie și efecte până la muzică și jocul actorilor (cu un mic bemol: scena în ascunzătoare cu țărăncuța franceză atât de curată și frumoasă și purtătoare de bebeluș prin ruine, de nu-ți vine să crezi o secundă).
Apoi, felul în care e filmat pentru a da impresia turnajului într-un singur shot, o singură lungă scenă, urmărind personajul soldatului-ștafetă prin toate elementele (pământ, aer, foc și apă) este într-adevăr uluitor. Sigur, tehnica mai fusese aplicată și în Birdman, al lui Iñárritu, care luase Oscarul în 2015, dar acela nu avea efecte de un realism halucinant ca aici.
Și, desigur, fiind un film atât de complet, el nu trebuie văzut decât în sală, cum am făcut-o de altfel, lipit de fotoliu în întuneric, iar nu pe cine știe ce ecran de computer sau, Doamne ferește, cum implora Scorsese să nu facă lumea cu Irishman, pe un telefon!
Best Director
Același, desigur. Sam Mendes merită de departe Oscarul pentru acea halucinantă coregrafie. El, iar nu Tarantino care face doar Tarantino, sau Scorsese, care nu va primi pentru că Academia și-ar ridica lumea în cap că iar premiază un film de Netflix, în loc să recompenseze „adevăratul” cinema. De altfel, Sam Mendes a mai primit premiul pentru regie, acum exact două decenii, cu American Beauty, film care nu a meritat atâta apreciere.
[image error]
Best Actor
Cred că nu există niciun dubiu că va fi Joaquin Phoenix pentru rolul din Joker. Am scris despre Joker că e repetitiv nu doar prin jocul lui Phoenix, care ne hipnotizează cu cușca lui toracică de schelet, ci și prin succesiunea de scene de umilință cotidiană care se acumulează fără a explica declicul criminal final. Pe latura înspăimântătoare, era oricum greu de depășit ceea ce făcuse defunctul Heath Ledger in “The Dark Knight”.
Am spus în cronica filmului că “Joker” nu va declanșa, cum I s-a reproșat, o revoluție anticapitalistă. Dimpotrivă, “Joker”este o întreprindere pur capitalistă. În capitalismul funcțional, totul e scos la mezat, incusiv simbolurile, idealurile și ideologiiile, dacă vânzarea se face pe față, legal, creativ și ludic. Gloata piticilor de grădină ai dreptei românești țipă a sacrilegiu de parcă ar fi fecioare cubaneze bocind leșul lui Che Guevara. Nu-și imaginaseră că ideologia lor chiar poate fi aplicată coerent și inteligent și că în capitalismul real moaștele sunt de vânzare.
Cronica completă a filmului Joker e aici.
[image error]
Best Actress
Renee Zellweger în “Judy”, la egalitate de șanse cu Charlize Theron în “Bombshell”.
Cea dintâi e limpede de văzut de ce are toate șansele : Hollywoodului îi plac filmele despre sine, mai ales când e vorba de un biopic muzical. Charlize Theron este însă magistrală în “Bombshell”, care are avantajul că fiind despre hărțuiala sexuală, pe fundalul afacerii Weinstein, ar trebui să-i facă pe membrii juriului să arate că au conștiință politică.
Afară de cazul în care nu se vor decide pentru actrița de culoare Cynthia Erivo, din “Harriet”, cum au făcut-o în 2014 cu Lupita Nyong’o, pentru rolul său deplorabil din deplorabilul 12 Years a Slave (un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt, cum scriam atunci).
[image error]
Best Supporting Actress
Cel mai probabil Laura Dern în Marriage Story, deși ar merita de departe Margot Robbie din Bombshell, care pe deasupra mai joacă minunat, deși Tarantino a pus-o să facă un rol tâmpit și în “Once Upon a Time… in Hollywood”, prefăcându-se proastă (ceea ce Sharon Tate nu era).
[image error]
February 3, 2020
Pierre Klossowski – teoretician al troilismului (fragment din “Legile Ospitalității”)
Trăind aproape cât tot secolul XX (1905 – 2001), scriitorul francez Pierre Klossowski a fost un mare teoretician (sub formă romanescă) a amorului troilist și de tip swing.
Teolog și specialist al operei Marchizului de Sade, el a fost unul dintre cei mai fini intelectuali ai sec. XX și frate al pictorului Balthus, iar tatăl lor, Erich Klossowski de Rola a fost un mare specialist al ocultismului și al istoriei alchimiei.
Pierre Klossowski a tradus în franceză Heidegger și Wittgenstein, Nietzsche, Hölderlin și Kafka, Suetoniu și Eneida lui Virgiliu. Prieten bun cu Georges Bataille și Maurice Blanchot, alți scriitori atipici, pentru a căror degustare e nevoie de un filtru hermeneutic sofisticat, Klossowski a scris și romane de o tehnică cu totul deconcertantă prin complexitatea narațiunilor și amestecul de stiluri.
A scris, printre altele, o trilogie romanescă, Legile ospitalității, fiind vorba de acea ospitalitate, cunoscută în antropologie, care constă în a-ți oferi femeia musafirilor. Evoluăm acolo în cele mai înalte sfere: Octave, în vârstă, este un venerabil profesor de teologie, iar minunata lui soție, Roberte, cea oferită invitaților în virtutea Legilor ospitalității celebre în antropologie, mult mai tânără, este o nobilă, politiciană, care face parte din comisia parlamentară franceză de supraveghere a serviciilor secrete.
Romanele trilogiei Legile ospitalității nu au fost scrise și publicate în ordinea din volumul final, ci în ordinea: 2. Roberte, ce soir (1953)– 1. Revocarea edictului de la Nantes (1959) și 3. Sufleurul (1960), totul legat printr-o minunată Postfață la publicarea trilogiei în 1965.
Scenele de sex sunt delicios narate în vocabular teologic latinizant, cu o delicatețe stilistică apropiată de cea a Marchizului de Sade (nimic de-a face cu vulgaritatea căznită a unui plebeu nădușit cum e Houellebecq).
[image error]
Personajul, bătrânul teolog și estet Octave, a pus la punct un întreg set de reguli, Legile ospitalității, privind împărțirea soției lui, Roberte, cu fiecare musafir, reguli complexe și stricte, care exclud în primul rând vulgaritatea. Cum o spune el foarte judicios: «Prietenia se dovedește uneori un obstacol. În schimb străinul, necunoscutul, individul altminteri de evitat se se arată mult mai potriviți ocazional.»
Iar romanele lui sunt ilustrate tot de el, Pierre Klossowski desenând în maniera fratelui său, pictorul Balthus.
[image error]
Iată următorul fragment revelator din volumul Revocarea edictului de la Nantes (1959)
Recent, un tânăr amploaiat de bancă veni să-mi propună o oarecare afacere. Roberte, de obicei absentă la acea oră, își făcea de lucru prin biroul meu. Tăcută, ascultând explicațiile ce-mi erau date, începu să parcurgă cu un aer distrat hârtiile; iată că pune arătătorul pe o cifră și atinge mâna acelui domn; insistă într-un mod cu totul absurd să indice acea cifră. Tânărul o privește fără să priceapă.
Mă întorc cu spatele o clipită pentru a consulta un dosar din dulap. Ridic ochii și remarc că în timp ce el se preface că se apleacă pe coloana de cifre, ea, așezată pe marginea mesei, își sprijină bărbia pe umărul lui, în vreme ce-și strecoară degetul sub palma rășchirată a tânărului. Atunci închid dulapul și, cu un aer detașat, îi cer să rămână să prânzească cu noi; vom discuta despre aceste vânzări și cumpărări de acțiuni în timpul mesei.
La masă tustrei, câteva clipe mai târziu, în salonul cel mare unde în acea zi era agățat pe perete un tablou erotic – iar Roberte, spre marea mea surpriză, hotărâse să prânzească cu noi, dar, pentru a-și da un aer grăbit, păstrase pe cap o magnifică pălărie – îl întreb pe băiat în ce punct al carierei se găsește. Îmi mărturisește că nu e decât stagiar în acea bancă, că ar vrea să profite de diploma lui în Științe politice, că nu s-a prezentat la concursul de stat, dar că ar prefera să fie asistent pe lângă vreun parlamentar.
Prevăd imediat turnura pe care o va lua conversația și, cum privirea lui alunecă spre tablou, îl întreb ce impresie are. Își șterge gura și, înghițind o frunză de lăptuci al cărei verde contrastează cu violetul feței lui, răspunde că « nu-i rău ». Și iată că Roberte îi propune acestui individ, care în mod vizibil nu e din lumea mea – acum strivește miez de pâine cu degetele lui lungi și umede – să-l angajeze ca s-o ajute cu voluminoasa ei corespondență. Ar dori să încerce, pentru început, una sau două săptămâni? El ezită și-i mulțumește foarte timid. Nu se poate spune dacă acceptă; fără îndoială că tenta progresistă pe care o arată Roberte și propria lui dependență față de cine știe ce politicieni centriști joacă un rol în această lipsă de entuziasm.
Eu cel puțin am înțeles că oferta este respinsă politicos, sau pe-aproape. Dar, fie că, așa cum am obiceiul, am interpretat enunțurile, fie că cei doi se înțeleg deja într-un limbaj care îmi e străin, iată că ridicându-se de la masă, Roberte îl conduce spre un cabinet ce comunică cu salonul și în care ea și-a clasat provizoriu o parte a corespondenței electorale, pe arondismente și localități. El pronunță un nume, fără îndoială cel al vreunui donator politic. Cum face oare ea ca să protesteze pe loc, cu vivacitate, de parcă ar fi existat cea mai mică insinuare din partea acestui băiat aparent inofensiv?
Sprijinită de ușorul ușii, ea încrucișează brațele, un picior îndoit înapoi sub fustă, cu tocul sprijinit în perete. El a atins un subiect periculos. Dar ea, păstrând o mână sub braț, o întinde pe cealaltă, cu degetele mai întâi strânse în căușul palmei, apoi le destinde și atinge cravata tânărului. Pierdut, el nu mișcă, dar când ea retrage mâna, el o prinde de încheietură; și într-adevăr ea ține între degete un ac de cravată: « Cum puteți să ieșiți în lume cu oroarea asta! », face ea, învârtind între degete capul acului.
El se holbează, zăpăcit, la unghiile strălucitoare cu care Roberte strânge perla, la acul acela etalat pe epiderma palmei; acest ansamblu e centrul atenției lui; iar ea strânge acul între degete și i-l înfige la loc în cravată, apoi trage de nod și îi îndreaptă gulerul. El îmi aruncă o privire neliniștită. Dar, punându-i și eu mâna pe umăr, îl întreb la ce oră trebuie să se întoarcă la bancă. Îmi răspunde că dacă am niște socoteli să-i dau la verificat, el poate să mai aștepte. Ii spun că este omul cel mai potrivit să mă informeze și, lent, trag perdeaua. Nu mai am decât să privesc în cealaltă parte ca să nu mai văd acest pantalon bleu lipit de piciorul cu ciorapi negri și acest pantof de bărbat împingând tocul pe care se ridicase soția mea, Roberte.
A mă întoarce în penumbra culoarului e gestul cel mai demn. De aici, privirea mea explorează oblic sufrageria până la perdeaua tremurândă a cabinetului. Caută oare să mă consoleze acea ondulare a perdelei? O sonerie răsună din anticameră, atât de timidă încât nu poate fi auzită din cabinet. Culoarul mă neliniștește însă și mă întorc rapid în salon, când deodată soneria mă atacă din nou, de astă dată din spate, venind fără îndoială din cabinet.
Roberte își strecoară vârful pantofului sub franjurile perdelei. Deodată piciorul se ridică, se agață în falduri, o smulge. Și iat-o încălecată pe genunchii lui, iar el o zgâlțâia tăcut, smucind-o doar, mârâind o incantație în timpul căreia cămașa alunecase de pe Roberte. Nu e ciudat că ea, atât de rezervată mai întâi, ba chiar distantă în felul în care-i propusese să-i fie secretar, atât de superioară când îi pusese cu autoritate mâna pe cravată, iat-o acum bâltâcâită de acest fitecine, suportându-i genunchiul între coapse, cu picioarele atârnând, abia atingând podeaua cu vârfurile, ba chiar nemaiatingând-o, cu umerii deja dezgoliți, bretelele sutienului alunecate, iar sutienul desprins precum coaja unui fruct, cupele de dantelă demascând fecundul și palpitândul sân.
[image error]
Văzând cum caută un sprijin cu mâna, mă gândesc la cât timp i-a trebuit ca să se facă frumoasă, în acea dimineață, frecând și polizând unghiile sidefii în vreme ce-și pregătea intervenția în Parlament, ca acum, cu una din strălucitoarele ei mâini, cu palma larg lipită de fața limbricului, îl împinge, dar mai mult îi provocă tentativa de a-i suge sânul, palma oferindu-i anticiparea gustului pielii ei mătăsoase; în vreme ce, cu cotul pe brațul fotoliului, mâna dreaptă atârnă în gol, inertă. A fost nevoie de soneria telefonului din cabinet ca această mână ce dădea iluzia dezinvolturii să se agite și să înhațe receptorul, ca apoi Roberte să-l ducă la ureche și să îndrăznească să spună în aparat că: da, e aici.
Exact atunci, molusca, cu un zvâcnet insidios al dezgustătoarei sale persoane, reușise să îi tragă sânul la nivelul orificiului său bucal, iar Roberte, văzându-și sânul înghițit de gura aceea fără buze, se cabra, izbind din tocuri, pulpa piciorului drept încordată nervos, celălalt picior schițând un șpagat și smulgând cu totul perdeaua, genunchiul ridicat în așa fel încât godacul de amploaiat, uitând că două ceasuri mai devreme era un total necunoscut în casa noastră, binevoi să mângâie interiorul superbelor coapse cu o incredibilă morgă de parvenit blazat.
E oare posibil ca ea să fi simțit atunci cu o așa mare voluptate înțepătura depravării încât deodată a desfăcut degetele și a lăsat să cadă pe covor receptorul care guița intermitent? A parcurge cei câțiva pași care mă despărțeau de cabinet nu era cine știe ce. Dar cum să profanez acest trist sanctuar; să intervin în această absență de rit, să mă apuc să repar așa dezastru? Sau mai bine: ce-ar fi să sparg deodată acest splendid vas de pe șemineu? să smulg de pe rafturi aceste tomuri? Nici cioburile Chinei, nici bubuitul sec al gândirii nu ar putea să-i atingă – dimpotrivă, soneria, departe de-a-i opri, îi făcea să sară etapele și îmi precipita visul spre ruină. Nu-mi mai păsa că lăsam vocea vărului meu, preotul, să se scurgă pe sol prin meandrele firului, ieșind din receptor și pierzându-se în hăul abominației noastre. Decid totuși să răspund la telefon pe un ton normal și să-l fac pe intrus să-și revină în fire, așa că traversez iarăși cu un pas rapid și ferm salonul, hotărât să opresc comedia.
Am calculat oare rău elanul care mă împinge spre nodul de membre? Receptorul zace sub fotoliul colcăielii lor, iar vocea vărului meu, preotul, repetă neobosit și nazal: — « Roberte, e urgent! ». Ce să fac? Să merg până la a mă pune în genunchi în fața lor? Un curaj rece mă face să mă las in patru labe și să culeg receptorul de sub arcurile fotoliului. Deja primele rafale o trântiseră cu totul pe Roberte pe genunchii stagiarului, în vreme ce el intrase în catalepsie, îmbibat de comorile pe care sunt singur presupus a le cunoaște. Dar când pronunț « Alo! », iată-l că tresare, se ridică și, zvârlind-o pe Roberte în transă cât era de lungă, se rățoiește că l-am făcut să-și piardă timpul… Nici nu ia în seamă că îmi acopăr o ureche pentru a auzi mai bine vocea care mă anunță că am fost dat afară de la facultate, căci fusesem suficient prevenit.
În picioare și ea, Roberte își aranjează acum părul, cu coatele ridicate, subsuorile ei slobozind minunata lor mireasmă naturală; el își suflă nasul, își șterge și-și pune la loc ochelarii și – culmea neobrăzării! – insistă să sun imediat la bancă și să-l anunț pe șeful lui că se află în întârziere din cauza mea, pentru că nu m-am putut hotărî să cumpăr acțiunile alea și că să fac totul ca el să nu aibă probleme! Refuz cât se poate de ferm și îl invit să trecem iarăși prin salon, unde intenționez să-mi iau revanșa.
Oprindu-l iarăși în fața tabloului erotic: « Nu mi-ați spus cum vi se pare » – și sunt gata să mă arunc pe imbecil. Cum ridică din umeri, zicând: « Aduce mult cu femeia dumitale », îi trag o palmă de-i zboară ochelarii. Se împiedică, vrea să-i ia de pe jos: îi strivesc cu călcâiul pantofului. – « Ochi cu care nu vezi, urechi cu care n-auzi », îi zic, dansând în jurul lui. La care el urlă: – « Bătrân scârbos, demn de o curvă! » și îmi pune o piedică de cad în vitrina care conține minunata noastră sticlărie de Veneția.
Sunt plin de cioburi, îmi sclipesc până și în mustață. Auzind de jos țipetele noastre, Justin, majordomul, vine alergând, îl ridică pe agresor ca pe un sac și se pregătește să-l arunce în casa scării, când, țâșnind zgomotos, ca o furie din fundul apartamentului, în cea mai simplă ținută, Roberte îl pălmuiește pe bravul Justin, îi smulge vandalul din brațe și, protejându-l cu nurii ei de neatins, îi șoptește scuzându-se: « … Sunt dezolată, îmi pare foarte-foarte rău », în vreme ce el bocește pe umărul ei gol și – trăgându-l înapoi în cabinet, iată că ne trântește ușa în nas.
Justin își freacă obrazul, mă perie un pic, înlătură cioburile de pe gulerul meu și, mulțumit să vadă că nu sunt tăiat la gât, își freacă iar obrazul și murmură: – « Ce stricată! », iar eu tresar de formă: – « Justin, despre cine vorbești așa? », iar el: – « Despre Madame, desigur! Despre Madame », obrăznicii peste care nu pot decât să trec cu buretele.
[image error]
December 31, 2019
Houellebecq, Papahagi, Piketty – 2019, un an de «slow reading»: 12 cărți pe care le-am citit pentru tine
Începusem anul trecut selectarea, de-a lungul lunilor, a 12 cărți, bune sau rele, care marchează anul editorial sau dezbaterile intelectuale, pentru prezentat la sfârșitul unui an de « slow reading ».
Am ales 12 cărți din cele citite în 2019, una pe lună, pe care le înșir fără nicio ordine, afară de faptul că încep cu gunoiul de nou roman al lui Michel Houellebecq, Sérotonine (Flammarion 2019), care a fost lansat dinadins pe 7 ianuarie 2019, data masacrului de la Charlie Hebdo din 2015.
Despre câteva din cărți scrisesem aici pe blog, de-a lungul anului, așa că voi pune linkurile la fiecare spre textul complet.
Cărțile sunt:
Michel Houellebecq, Sérotonine (Flammarion, ianuarie 2019).
Thomas Piketty, Capital et idéologie (Le Seuil, septembrie 2019)
Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980)
Adrian Papahagi, Boethiana Mediaevalia (Bucureşti, Zeta Books, 2010)
Olivier Truc, Afacerea Nobel (Paris, Grasset, 2019)
Peter Handke, Die Angst des Tormanns beim Elfmeter (Taschenbuch, 1994)
Olga Tokarczuk, Rătăcitorii (trad. Polirom 2019)
Jonathan Coe, Middle England (Viking, 2018)
Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă (Chișinău, Cartier, 2018)
Bharat N. Anand, The Content Trap (New York, Random House, 2016)
Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier (Chișinău, Cartier, trad. 2019)
Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom (Polirom 2019)
[image error]
Michel Houellebecq, Sérotonine (Flammarion, ianuarie 2019).
Am citit-o de cum a apărut, din obligație, mânat de sentimentul datoriei împlinite cu caznă. Și era o datorie, da. Nu doar că Houellebecq e vedetă mondială, dar rămâne apropiat de cei (supraviețuitorii) de la Charlie Hebdo.
Charlie Hebdo, cei cu care am mers pe urmele părintelui exorcist de la Tanacu, pentru un reportaj pe care l-am publicat și în română, și, în variantă franceză, în Charlie.
Atunci, exact în momentul masacrului din ianuarie 2015, am fost unul dintre primii care au scris o cronică a celuilalt torșon al lui Houellebecq, Supunerea (Soumission).
Nu doar că romanul Serotonina e prost scris și trebuie citit doar exercitând violență asupra creierului, însă personajul în sine e doar o caricatură de réac pleurnichard, de îmbuibat acrit. De fapt, romanul e atât de înfiorător de prost scris, la toate nivelurile, încât lectura lui este o adevărată tortură.
Detest și personajul Houllebecq, am urât scriitura lui amorfă și pretențioasă din Soumission, dar aici, faptul că i-au trebuit patru ani ca să scoată oroarea asta de neimaginat e surprinzător. Pagină după pagină am căutat ceva, un înțeles, o urmă narativă. Dar totul e căznit, mort, lung, plicticos, trântit acolo doar pentru a umple 300 de pagini. Din disperare (deși a avut patru ani la dispoziție pentru a scoate torșonul ăsta amorf), autorul mai bagă și lungi extrase din Wikipedia, nesfârșite descrieri de medicamente, hoteluri, meniuri, feluri de mâncare, modalități de a face labă.
Nu există personaje în carte, nu există sex, nu există viață sau moarte, nimic nu e credibil, nu se petrece nimic, remarcile naratorului sunt anoste și pretențioase, făcând cu ochiul apăsat spre cititor, rău scrise, într-o franceză plată, de liceu. Spre sfârșit, din disperare, în ultimele pagini, autorul vâră chiar niște remarci despre Proust și câteva pagini despre cum ar vrea el să citească Muntele Vrăjit de Thomas Mann (citește, frate!).
La sfârșit de tot, ne spune chiar, din senin, că el crede că Rihanna l-ar fi făcut să “flasher”, să îl dea peste cap, pe Marcel Proust.
Avem acolo cele mai idioate reflecții și comentarii anoste ale unui om disperat care a avut patru ani ca să umple 300 de pagini și nu a reușit nici măcar să creeze un singur personaj credibil, nici măcar naratorul. O escrocherie totală. O minciună literară de uitat pe loc. Mai interesante sunt declarațiile lui prin ziare, precum:
“In Occident, discursul masculin a dispărut. Nimeni nu mai știe ce au bărbații în cap. O ipoteză sinistră, dar verosimilă, este că bărbații nu s-au schimbat, dar au acceptat să închidă gura. Bărbatul occidental nu mai vorbește; femeia – da. Universul mental al bărbatului occidental de azi este un mister.”
(Michel Houellebecq, interviu în El Pais, pe 25 aprilie 2015, cu ocazia publicării traducerii spaniole a romanului La Soumission, însă avem deja acolo, in nuce, tot discursul din Serotonină.)
În octombrie 2018, pentru cine mai avea vreo iluzie despre el, Houellebecq a primit în Bruxelles premiul Oswald Spengler, de la numele autorului pamfletului filozofico-politic „Untergang des Abendlandes“ („Declinul Occidentului“, 1918), iar cu ocazia asta s-a lăsat urmat prin Bruxelles si intervievat de reporterii săptămânalului francez de extrema dreaptă Valeurs Actuelles, cărora le-a spus: — «Aș vota pentru oricine propune ieșirea Franței din Uniunea Europeană și din NATO, țin mult la asta ».
Mai propunea acolo Houellebecq revenirea la un creștinism activ pentru a combate islamul și, în general, tot ce reprezintă fundamentele ideologice ale Frontului Național în Franța sau ale anti-europenilor de toate tendințele.
Apoi, omul e nesuferit în toate. Chiar și recent, după apariția în sârbă a romanului Serotonină, în iulie anul ăsta, Houellebecq a fost invitatul de marcă la festivalul de literatură Krokodil din Belgrad, dar la urcarea în avionul de Air Serbia, în Paris, i s-a părut că miroase a benzină și s-a dat jos.
După care și-a zis: qu’ils aillent se faire cuire la possibilité d’une île… și le-a trimis un email că el nu se mai duce. Probabil că nu-și trăsese destulă serotonină.
După ce că era în vârful afișului, s-a dus naibii festivalul. Să te mai miri că sârbii devin paranoici și se simt persecutați. Mai avuseseră ei un concert cu Amy Winehouse care n-a cântat si doar a stat beată pe scenă…
Restul cronicii despre Serotonină poate fi citit aici.
[image error]
2 — Thomas Piketty, Capital et idéologie (Le Seuil, septembrie 2019)
Piketty este o lectură la fel de obligatorie ca și Houellebecq. Nu e literatură, desigur, este un amestec de economie, sociologie, istorie, filozofie și morală politică. În Franța, intelectualii au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi care au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu. Intelectualii erau acei clercs (clerici, metaforic) a căror trădare în mari momente a fost amar deplânsă, așa cum am scris când am deplâns și eu la noi trădarea clericului Pleșu și a altora (despre Pleșu, vezi imediat cronica mea după relectura volumului Pitoresc și melancolie).
După dispariția lui Bourdieu, rămăsese un gol în preoția spiritului, care iată, a fost umplut de specialistul inegalităților, Thomas Piketty. Piketty, da, devenit noul economist și gânditor pop după cartea lui din 2013, Capitalul în sec. XXI, Piketty care, coerent cu sine, a refuzat Legiunea de Onoare în Franța spunând că “nu e treaba guvernelor să decidă cine e onorabil”.
Piketty convinsese și surprinsese pentru că Le capital au XXIe siècle a apărut coerent și convingător de la prima frază. Da: capitalul se acumulează mai rapid decât creșterea economică; da, inegalitatea se adâncește, o vedem zilnic și, în ciuda mitului oficial al meritocrației, e greu de justificat ideologic sărăcia inexorabilă în fața obscenității super-cadrelor care trăiesc din venitul adus de capital.
Restul cronicii despre ultima carte a lui Piketty poate fi citit aici.
[image error]
3 – Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980)
Asta a fost o relectură care mi-a deschis ochii asupra unei scăpări din cartea care l-a făcut cunoscut atunci pe Pleșu și pe care avea să-și bazeze ascensiunea intelectuală și socială.
În Pitoresc și melancolie, Andrei Pleșu analizează nașterea noțiunii de peisaj în istoria artei și ne oferă o călătorie de-a lungul evoluției sentimentului naturii în cultura europeană. Citind-o acum, mi-am dat seama că lipsește din ea, în mod straniu, orice referire la textul care a fondat, în realitate, reflecția modernă asupra peisajului, asupra percepției lui, asupra felului în care el apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția privitorului.
E vorba de un mic text al lui Georg Simmel, un filozof german neokantian: Philosophie der Landschaft (Filozofia peisajului, 1913).
Întreaga carte a lui Pleșu este o foarte erudită drumeție culturală. Nu o citisem la vremea ei. Punând mâna pe ea acum, mi-a amintit de îndată de acel mic text al lui Simmel pornind de la care s-au construit toate reflecțiile ulterioare asupra peisajului și reprezentativității lui.
Restul cronicii despre vechea carte a lui Pleșu poate fi citit aici.
[image error]
4. Adrian Papahagi, Boethiana Mediaevalia: A Collection of Studies on the Early Medieval Fortune of Boethius’ Consolation of Philosophy (Bucureşti : Zeta Books, 2010)
Lectură extravagantă, pe principiul Papé Satàn aleppe. Am citit, așadar, spre stupefacția cellar din jur, “Boethiana Mediaevalia” a lui Adrian Papahagi, incercand sa fiu foarte onest (nu c-as fi vreodata altfel). Spre surprinderea voastră, e multã muncă solidă acolo, într-adevăr, în special în jurul chestiunii difuzării primelor manuscrise din Boethius și a rolului jucat de Alcuin.
Dar la fel e interesantă și discuția în jurul plasării lui Boethius în Paradisul lui Dante, deși nu era creștin. Si altele… Mda.
Carte cu puțini cititori, desigur. Dacă vreodată s-ar căuta lărgirea publicului, aș sugera adăugarea unor referințe mai pop, precum faptul că în comicul roman al lui Anatole France “La Rôtisserie de la reine Pédauque” (tradus în română “Ospătăria La regina Pédauque”), personajul abatele Coignard nu se separă niciodată de volumașul lui din “De consolatione philosohiae” al lui Boethius… până în momentul nocturn în care, consolându-se filozofic și recitând boețhian, bunul abate cade într-o baltă și se apucă să înjure luna, “astru obscen, viclean și libidinos”.
Restul cronicii despre cartea lui Papahagi poate fi citit aici.
[image error]
5 – Olivier Truc, Afacerea Nobel (Grasset, 2019)
Octombrie a fost, în Franța, luna premiilor literare, în special mult așteptatul Goncourt, care e echivalentul Nobelului pentru literatura franceză (deși vine cu zero bani, față de milionul primit pentru Nobel).
Imediat s-au dat însă și cele două premii Nobel de literatură, moment în care a apărut cartea aceasta a lui Olivier Truc, o anchetă jurnalistică de mare suspans prin culisele Academiei suedeze si ale fundației Nobel.
Aflăm acolo totul despre intrigile dintre academicieni, funcționarea opacă a instituției și faliile “modelului scandinav” de care suedezii sunt atât de mândri.
De-aia îi mai și spune cărții, ca subtitlu, O altă istorie a Suediei. E mai degrabă Suedia lui Stieg Larsson, cel cu seria Millenium. Pe lângă toate matrapazlâcurile în felul în care se face selecția, rămâne faptul că, după acordarea în 2019 a două premii, unei poloneze și unui austriac prieten cu Miloșevici și încleiat în glorificarea războaielor din Balcani, Europa de est va ieși de acum vreme îndelungată din radarele și din contestatele criterii ale Academiei suedeze care acordă Nobelul pentru literatură.
S-a îndepărtat așadar cu totul perspectiva pentru est-europeni de a mai lua vreun Nobel de literatură în generația asta, pentru că în criteriile Academiei suedeze, așa cum au fost lăsate de inventatorul dinamitei, cele literare vin jos de tot.
E un premiu eminamente politic și bine-cugetător, unde intră criterii de geografie, sex, arii culturale și mesaj umanist siropos. Lecturi pentru farmaciste și studente în primul an la UNATC.
Dacă ar fi primat literatura, n-am fi văzut în lista premiaților nume ca Churchill, Bergson, Bertrand Russell sau Herta Müller.
La nivel politic, ni se amintește, printre altele, și că Academia suedeză a refuzat să condamne fatwa iraniană împotriva lui Salman Rushdie.
Cât despre Goncourt, echivalentul franțuzesc, m-am bucurat sincer că n-a primit anul ăsta nimic escroaca belgiană Amélie Nothomb, care era în competiție cu ultimul ei simulcaru de literatură.
Această insuportabilă creatură, Amélie Nothomb, este la al 28-lea roman. Are contract pe viață cu editura Albin Michel și scoate câte o cărțulie in fiecare an intitulată “roman”. Literatura ca mașină de produs mii de cuvinte între două coperți, spre uluirea prostimii cumpărătoare învățată să creadă că dacă publici urieșește și corect gramatical trebuie să fie ceva acolo, dincolo de cerneală.
Singura ei originalitate sunt pălăriile, pe care i le fabrică prietenul meu Elvis Pompilio, despre care cititorul asiduu va afla mai multe în acest interviu.
[image error]
6 – Peter Handke și Nobelul ororii: Die Angst des Tormanns beim Elfmeter (Frankfurt, Taschenbuch Verlag, 1994)
Nu era, oricum, limpede dacă, în ciuda evidenței literare și a bunului gust sau a fanteziei creative, membrii Academiei suedeze vor decide să dea cele două premii de câte un milion de euro unor femei, pentru a arăta că le pasă de scandalurile sexuale de anul trecut, sau să ofere premiile oricăror alte ființe, dar nu unor femei, tocmai ca să dovedească detașare de contingențele realului. Au fost în cele din urmă o femeie și un foarte controversat scriitor austriac: Peter Handke și Olga Tokarczuk.
A primit așadar premiul Nobel mohorâtul austriac Peter Handke, omul care a scris Angoasa portarului înaintea loviturii de la 11 metri. De cum a luat premiul, scrisesem imediat textul ăsta: despre banditeasca și sufocanta Austrie a lui Peter Handke, Thomas Bernhard și Elfriede Jelinek.
Ca și în cazul lui Houellebecq, e acum aproape imposibil – sau de fapt a devenit irelevant – să-i mai vezi valoarea literară. Sau să încerci să decizi dacă mai are vreuna. The Economist a scris de la început la Londra despre scandalul acordării premiului Nobel unui scriitor pe care unii îl numesc un apologet al genocidului.
Și, da, se știe acum, iar el o asumă total, Peter Handke a făcut apologia lui Miloșevici și, negând masacrul de la Srebrenica, a spus că musulmanii din Bosnia i-ar fi omorât pe-ai lor pentru a atrage milă și atenție. Aleksandar Hemon, un scriitor bosniac-american, l-a numit pe Handke „un Bob Dylan al apologeților genocidului”.
Pentru mine, însă, oroarea inspirată de personaj vine mai degrabă de la aceea că e un scriitor care adoră fotbalul, eu urând din toate fibrele acest odios mijloc de control al maselor. (Ceea ce, desigur, nu m-a împiedicat să comentez foarte elegant un campionat de fotbal, doar ca să arăt că o poți face fără să știi mare lucru despre dezagreabilul ritual.)
[image error]
7. Olga Tokarczuk, Rătăcitorii (trad. de Cristina Godun, Polirom 2019)
Olga Tokarczuk este extraordinar de detestată de mulți în Polonia. Ea îi denunță fără încetare pe naționaliștii polonezi și e considerată o trădătoare pentru felul în care insistă și cere ca și polonezii să-și recunoască partea neagră a istoriei, în primul rând masacrul evreilor și modul în care s-au purtat cu alte minorități. Dar oficialii partidului PiS, aflat la putere, au tăcut până acum, preferând să n-o victimizeze. Ministrul de finanțe a spus chiar că e gata s-o scutească pe Olga Tokarczuk de taxa pe venit pe premiul ei.
Cartea asta (vezi mai jos cronica la Tatiana Țîbuleac) nu e însă deloc ce am aștepta de la un mare scriitor care primește milionul și o glorie eternă pentru felul în care lucrează cu Logosul. Logosul ei e fad, cam sărăcuț, asta o văzusem încă de la unul din primele romane, Călătoria oamenilor cărții (Podróż ludzi Księgi), care nu era decât un exercițiu de echilibristică între imitații de Umberto Eco și Parfumul lui Patrick Süskind, cu îngrijorătoare note de Paolo Coelho.
Am citit asta doar pentru că a luat Nobelul și n-am s-o mai citesc decât forțat sau șantajat afectiv.
[image error]
Cu Jonathan Coe (centru) și Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo.
8. Jonathan Coe, Middle England (Viking, 2018)
Johnatan Coe era deja unul din cei mai originali scriitori de limbă engleză actuali. Acum, însă, cine vrea să înțeleagă Brexitul nu are decât să citească acest roman, despre care nu am să dau nici cel mai mic spoiler.
L-a cunoscut la Iași, unde mi-a acordat interviul ăsta, despre tehnica lui literară și de ce nu crede în hiperliteratură. (Chit că am avut apoi surpriza să văd că mi-a recitat niște clișee bine rodate, pe care le spune în orice interviu.)
Din romanul lui despre Brexit (el fiind anti- și pro-UE) înțelegem însă foarte bine ce înseamnă a fi englez.
Îmi rămâne însă satisfacția că l-am prezentat pe Jonathan Coe lui Fischetti de la Charlie Hebdo, cu care tocmai mergeam atunci la Tanacu și plănuiam povestea și caricatura cu Simona Halep care avea să ne atragă valuri de atacuri românești aproape la fel de grave ca cele islamiste.
[image error]
9. Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă, Chișinău, Cartier, 2018
A pornit recent un întreg val de scriitură memorialistică din Republica Moldova. Mulți scriu câte un Bildungsroman (deși termenul a devenit nesuferit, de când unii îl aplică până și în critica de cinema), precum, de pildă, Woldemar al lui Oleg Serebrian (Chișinău, Cartier, 2019).
Tatiana Țîbuleac a primit unul din premiile UE de literatură pe 2019. În România și Moldova a fost prezentat că ar fi fost PREMIUL european, dar de fapt 14 romane au fost atunci simultan laureate, 14 scriitori din tot atâtea țări.
Tatiana Țîbuleac însăși și-a găsit o voce, după încercările stângace din Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017). Acolo scriitura ei era încă prea forțat poetică, nu se găsise încă. Acum scrie simplu, înșelător de direct, fără prețiozitate, ca atunci când zice, de pildă, că fetițele râdeau: “tare, din inimă, ca ciorile iarna.”
Spune că toate viețile noastre sunt sub un capac de sticlă. Sticla e acolo un joc de cuvinte, căci fetița din roman vinde sticle goale, reutilizabile, împreună cu redutabila moldoveancă rusofonă care a luat-o sub protecția ei, Tamara Pavlovna.
Sau zice ea, uluitor de tandru, ca „așa trăiesc bomboanele”… despre imaginea unor fetițe îngrămădite într-un pat.
“Am plâns citind”, mi-a zis o prietenă. Nu înțelegeam de ce. Dar cum să nu plângi când tu, fetiță, ai dormit cu altele „îngrămădită ca o bomboană” iar acum cineva te face să simți că ai părăsit definitiv cutia?
Tatiana Țîbuleac știe să lovească scurt, printr-o frază ruptă. „Eram copil, chiar dacă pe sfârșite.” (p. 10). Sau: „Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie.” (p. 118)
Nimic de-a face cu scriitura căznită a Olgăi Tokarczuk. Are voce, ritm, onestitate sub care nu se simte munca cu fraza. Reușește să redea conflictul intern, alunecarea prin interstițiul dintre două culturi, două limbi și mai multe frontiere, cum nu mai citisem de la textele despre copilăria polono-lituaniană ale lui Czesław Miłosz.
[image error]
10. Bharat N. Anand, The Content Trap (New York, Random House, 2016)
De departe, cartea cea mai utilă pentru orice strategist în social media. Ideea de bază, the pitchline, este extrem de simplă : în lumea noastră hiperconectată, nu calitatea conținutului contează, ci calitatea rețelei, a interconectării. Și cu asta am zis tot. Mai are și o foarte utilă analiză a evoluției online a venerabilului săptămânal britanic The Economist, despre care am mai scris.
[image error]
Mică bibliotecă legionară, colecție proprie.
11. Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chișinău, Cartier, trad. din franceză de Simona Modreanu, 2019
Sigur, nu e prima carte de acest tip și pe această temă, însă ea are meritul unei riguroase periodizări.
Ascensiunea lui Codreanu, „un mediocru transfigurat de nostalgia belicoasă”, e plasată în peisajul mișcător al epocii, arătând și în ce ea a fost un fenomen unic. România nu era atunci mutilată sau înfrântă, precum Germania, Austria, Ungaria sau Italia. Își dublase teritoriul și populația, însă nu a știut să profite de primul deceniu de avânt economic, înainte de criza din 1929.
Cartea pune în lumină caracterul inițial de sectă al Legiunii Arhanghelului Mihai: uniformele, cântecele, moartea, elemente împrumutate din francmasonerie și personalitatea lui Codreanu, „mediocrul favorizat de context”, care avea talente organizaționale.
E trecută în revistă și viața culturală interbelică. Din nou Charlie Hebdo nu se înșela când vedea în Cioran un precursor posibil și neîmplinit al extremismelor contemporane.
Deocamdată, despre acea epocă și printre revelațiile anului se mai numără și descoperirea celei mai frumoase opere de animație a ultimelor decenii. De departe!… Delicat și violent, în același timp, felul în care se amestecă texturile și tehnicile, jocul cu montajul și sunetul, felul discret în care sunt introduse perioada interbelică, ascensiunea fascismului și războiul… Invocarea morții, a bătrâneții și a amorurilor irosite. Aici:
Cu momente de teroare pură. Iar secvența cu Ion Barbu e absolut memorabilă. De văzut în buclă.
[image error]
(@) Devis Grebu
12. Un cocktail Molly(tov) pentru Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (Polirom 2019)
Demersul lui Mihăieș e dintre cele mai originale. “O noapte cu Molly Bloom” este o carte despre acel personaj mult prea ignorat din “Ulise” al lui Joyce care e soția, Molly, acea Penelopa de pripas care, cât Leopold se învârte prin arhipelagul guraliv și gurilag al crâșmelor, ea zace în iatacul Itaca unde salivează și solilocvează despre cum s-ar fute peste măsură.
Că Mircea Mihaies a devenit singurul specialist autentic al lui Joyce în România nu mai e nevoie de amintit. Mai scrisesem despre precedentul lui op, Ulysses, 732 – Romanul romanului. Noua carte este este, cum spune chiar el în prefață, cea dintâi reconstituire „biografică” a personajului Molly Bloom. Mai mult decât biografică, e de fapt hagiografică.
Pentru ce e importantă? Pentru că e rar, la limita imposibilului, a mai găsi un unghi de abordare critică a lui Ulise. Singura încă deschisă larg ar fi cea muzicală și adevărul e că un muzician ca André Hodeir a încercat să transpună secțiunea Anna Livia Plurabelle din Finnegans Wake în muzică.
[image error]
Așa mi-am amintit de lipiciosul (precum pielea ei) cocktail Molly, servit la terasa cafenelei ”Uliks” (Ulysses) din Pula, în Croația, unde tânărul Joyce a predat engleza elevilor militari austro-maghiari, printre care viitorul amiral Horthy (care nu știa atunci că într-o zi va mai naviga doar pe lacul Balaton).
Lângă statuia lui Joyce, cu care m-am împrietenit la terasă, poți degusta acest Cocktail Molly(tov:
* 50 grame whiskey
* 50 grame Campari
* 50 grame Baileys sau lichior de cafea
* 6 picături absint
Se scutură cu gheață și se servește cu un pic de frișcă și coajă de lămâie rasă.
Cf. de ascultat:
André Hodeir:
– Anna Livia Plurabelle, «Jazz Cantata» d’après Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en juin 1966 (Carolyne Music)
– Bitter Ending, d’après un fragment de Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en septembre 1972, avec les Swingle Singers. (EPIC/CBS).
Cf. pentru anul trecut, 2018:
Ce am citit pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră
December 26, 2019
Star Wars, The Rise of Skywalker: despre cum nu există o variantă “autentică” a mitului
E la modă printre acriturile ce vor să fie originale să anunțe pe un aer triumfător că ei n-au văzut niciodată un episod din Războiul Stelelor, că sunt imuni la mitologia lui copilărească etc.
Aceia comit o gravă confuzie. Și eu îmi propusesem odată să fac o listă cu ce filme gigantice, blockbusters planetare, NU am văzut… Nu am văzut, de pildă, Titanic și nici Troy ori Gladiator… Am prea multă demnitate ca să mă duc la filme cu bărbați în fustițe. N-am mers nici măcar la Matrix, căci știam ideea furată.
Troy – poftim, încă un peplum american: Titanic – reinventarea unei coafuri bărbătești plasate între Tintin și Elvis Presley.
Star Wars se situează însă la un cu totul alt nivel. Pentru oricine dorește să spună ceva inteligent despre cultura populară de azi și despre mitologiile moderne, a afirma cu mândrie că nu știi nimic despre Războiul Stelelor e la fel de descalificant ca a te fuduli că n-ai citit Alice, Micul Prinț sau Harap Alb, ori că “nu suporți” Beatles. Sau că n-ai văzut Casablanca, dar totuși pufnești și vrei să spui și tu ceva.
Dacă nu le-ai citit, văzut și ascultat la vremea lor, ești atunci obligat să o faci la vârsta adultă, iar dacă nu, atunci e mai bine să comentezi meciuri de fotbal decât cinema, scenariu și cultură populară contemporană.
A ignora totul despre Războiul Stelelor este ca și cum ai ignora totul despre psihanaliză. Două mitologii neștiințifice dar coerente. Categoriile ridicole extreme, sectanții convinși, sunt, desigur, în ambele sisteme, cei care încă mai cred că psihanaliza e o știință, ca și cei al căror univers se reduce la numele, clișeele, mitologiile și scenele din Star Wars. Ele trebuie însă obligatoriu cunoscute pentru a pricepe ce e azi în jurul tău.
Am ieșit acuș de la Star Wars: The Rise of Skywalker, în sală cinemascop, cu popcorn și bere (eu nu scriu cronici decât la filme pe care le văd în sală, printre oameni care palpită și cronțăne), ba chiar le scriu imediat, și trebuie deja să spun, pentru cei care nu vor să mai treacă acum prin Frazer și Joseph Campbell, că ultimul episod din Star Wars, saga clasică devenită franciză Disney, răspunde întrebării: cum să închei o asemenea saga împăcând mai multe generații, fără să dezamăgești? Mai ales că, așa cum o nota Libération, fanii fuseseră foarte dezamăgiți de episodul precedent, iar Disney a trebuit să-l readucă pe J.J. Abrams (cel din episodul The Force Awakens, 2015) la butoane.
Este The Rise of Skywalker un film „bun”?
S-a încheiat, așadar, saga Star Wars. Nici nu mai știi ce valorează cinematografic un asemenea produs cum e ultimul episod. Este oare un film bun? Ei bine, ajuns în stadiul ăsta de mitologie închegată ajungi să spui că nici nu mai contează calitățile estetice. Dorești doar să fii sedus, să-ți lepezi scepticismul / neîncrederea specifice publicului în fața noutăților.
Când a avut loc premiera, în toate sălile de cinema din Franța și Belgia (Franța e cea mai mare piață pentru Star Wars și cultura cu cei mai mulți fani după SUA), a acestui episod final din saga Star Wars, Le Monde nota că filmul este de o ortodoxie perfectă și că închide ciclul, precum și tot arborele genealogic al lui Skywalker, fără a lăsa vreo interogație deschisă.
Si scenariul este într-adevăr ca o listă de cadouri de Crăciun pe care un fan Star Wars ar fi trimis-o casei Disney: urmăriri prin culoarele unui fier de călcat spațial, din nou barul cu creaturi scârboase, adunări de rebeli exotici și încruntați, un imperiu care pare mai preocupat să-și extermine supușii decât să-i aservească, enumerarea clișeelor satisfăcătoare ar lua mai mult decât covorașul de rezumat scris care se derulează la începutul fiecărui episod.
Ceea ce funcționează foarte bine este unitatea estetică, nostalgia. Săbiile-laser, navele spațiale ciobite, care zboară cu viteza luminii dar trebuie reparate în zbor cu o șurubelniță. Referințele la corsari și Vestul Sălbatic pe fundal galactic. Era, evident, imposibil de făcut altfel, nu trebuia repetată eroarea episodului VIII. Până și un ziar știe că își pierde o parte din cititorii vechi dacă își schimbă formatul prea radical.
Asta cu toate că de 42 de ani încoace, de la primul episod din 1977, toți acei Stormtroopers în armuri albe ar fi trebuit să înțeleagă că nu folosește la nimic să fugă după eroi. Dar și aici mai multe sute dintre ei își lasă viața împușcați cu laser.
Încă de când Lucasfilms a fost cumpărat de Disney în 2012, regula absolută a devenit : « Dați fanilor ce doresc ». O lecție pentru toți cei care doresc să facă cinema, fie și documentar.
[image error]
Mitologie și psihanaliză
Acum, despre scenariu nu e nimic de spus, într-atât tot ceea ce se caută în acest episod final e să se încheie orice fir neînnodat, orice loose end. Monstrul ăsta industrial încheie definitiv ciclul.
Prudența regizorului J.J. Abrams și a producătorilor era maximă, mai ales după ce fanii fuseseră scandalizați de însuși Lucas, care a modificat digital o scenă din primul Star Wars, cea în care, într-un bar plin cu toate arătările imaginabile, Han Solo, căruia un monstru vicios vine să-i ceară returnarea unei datorii, trage și îl împușcă prin masă fără avertisment. Filmul a fost modificat vizual astfel încât Han Solo să nu mai fie cel care trage primul… Ce scandal, atâta moralitate post festum!
Cât despre încrengăturile psihanalitice, despre cine e fiul/fiica cui și revolta fiilor și fiicelor împotriva taților, morți sau vii sau hologramați, acestea, în ultimul film, pot pune într-adevăr anumite probleme celor neobișnuiți cu toate detaliile epopeii.
Are un parfum vintage foarte reușit și echilibrat, însă referințele vizuale și cinematografice sunt multe, prea multe, la limita asamblajului de pastișe. Ca o saga cinematografică, universul Star Wars rămâne însă mult mai coerent și convingător decât cel din Stăpânul Inelelor. Doar Harry Potter atinge nivelul acesta de coeziune internă, dar asta e dat și de absența cvazi-totală a elementului feminin din Stăpânul Inelelor, spre deosebire de celelalte două francize. In Star Wars o aveam pe prințesa Leia, cu zâmbetul ei vicios și codițe pe care avea să i le imite Iulia Timoșenko, Leia care se pupă cu frate-su (parcă de două ori in amintirea mea) și care sfârșește în brațele gangsterului galactic Han Solo, totul pe fond de dialoguri inteligente și simple: — “I love you!” / — “I know.”
[image error]
Repararea episodului trecut
Episodul acesta, Ascensiunea lui Skywalker, presupus ultimul, trebuia să repare dezastrul produs printre fani de cel anterior, The Last Jedi, care a destabilizat universul Star Wars. Acum, totul trebuia cârpit la loc.
Filmul a trebuit să țină seama de constrângeri uriașe (afară de cele impuse de studiouri și de uriașa miză financiară), în primul rând o schimbare de mentalitate a spectatorilor. Primele episoade din Star Wars erau făcute pentru Generația X, cei născuți între 1960-1980, al căror timp de concentrare, de percepție, de atenție era estimat la 15 secunde. Atât se putea concentra generația noastră pe o informație nouă sau pe o secvență de cinema. E mult 15 secunde.
A urmat generația Y, cei născuți între 1980-2000, al căror interval de atenție e de 8 secunde, iar acum filmele trebuie făcute pentru generația Z, cei născuți după 2000, care se pot concentra doar 3 secunde.
Aceștia trebuia luați în seamă atunci când se continuă o saga precum Star Wars, unde inovația e binevenită, chiar dorită, însă filmul trebuie să rămână fidel spiritului inițial, altfel întreaga construcție se prăbușește.
Așa încât, nu se putea fără bătălii galactice, însă ele sunt expediate aici practic ca o obligație. Ceea ce a căutat noul regizor a fost să creeze o serie întreagă de mitologii interconectate, în care Cavalerii Jedi, de pildă sunt precum cei ai Mesei Rotunde, dar lichidând sistematic toate elementele accesorii ale episoadelor trecute, astfel încât de acum înainte seria să fie fără obligații de recuzită.
In episodul precedent, nu doar că Luke Skywalker și prințesa Leia erau îmbătrâniți, inspectând ruinele trecutului (ba chiar aveam un frison știind că atrița Carrie Fisher era deja moartă într-o mare de droguri și alcool), dar știam și că îi vedem pentru ultima dată.
Așa se ajunsese la scene comice, unde scârbosul împărat galactic îl punea pe noul Darth Vader, Kylo Ren (băiatul dispărutului Han Solo) să-și scoată “prostia aia de pe cap”, prostia fiind coiful acela negru cu zăbrele:
— “Take that ridiculous thing away”… și așa se facem că ne credeam scăpați definitiv de coiful de Darth Vader… care reapare crăpat și lipit ca un vas japonez în filmul nou.
La fel, noul personaj malefic Kylo Ren era acolo doar “a child in a mask”… și acolo înotam în plină psihanaliză, dată fiind căutarea lui permanentă a unui tată și lupta împotriva afecțiunii pentru frumoasa (și la rândul ei sfâșiata) Rey, pe cale de a deveni un Jedi autentic.
Tot așa, era simbolică arderea cărților sfinte ale cavalerilor Jedi: — “Ce-ți trebuie plicticoșeniile alea?” pufnea Yoda, brusc reîntrupat, spre disperarea îmbătrânitului Luke Skywalker.
Psihanaliză, așadar, de-a lungul întregului film, unde răul nu trebuie să fie total bun, dar nici bunul cu totul ticălos, ca acolo unde Luke Skywalker explica de ce a vrut să-l omoare pe noul geniul al răului Kylo Ren, iar Rey îi reproșa: — “L-ai pierdut pentru că ai crezut că alesese deja.”
Amestecul era bine dozat și variat, pe elemente familiare, precum cazinoul cosmic, aluzie la crâșma aceea galactică din primul episod în ordinea turnajului, care ne sugerează o derivă capitalistă sălbatică, contemporană, a îmbogățiților vânzători de arme care aprovizionează simultan atât Imperiul (the First Order), cât și revoluția.
Și, desigur, erau acolo tot felul de elemente drăguțe, precum planeta ocean, unde pe insula lui Luke trăiesc doar niște călugărițe cu cap de broască, sau, pe o altă planetă, elegantele vulpi de cristal.
În ciuda aparenței de desuet și superficialitate, forța filmului precedent consta în seria de frânturi de fraze și sentințe precum: — “Let the past die!”… Sau: — “You must kill the past if you have to!”
[image error]
Ultimul episod: un “kintsugi”
Ei bine, casca aceea spartă a lui Kylo Ren (Adam Driver) e reparată aici, în acest ultim episod, ca un simbol în miezul recuperării ansamblului, reparat acum cu crăpături vizibile, ca în arta aceea japoneză a lipirii oalelor vechi, kintsugi. Crăpăturile aparente, lipite cu aur, dau mai multă valoare obiectului decât dacă era unul nou.
Totul e acum rescos de la naftalină, exagerând absurd până și puterile eroinei Rey, pe care nici măcar ADN-ul ei de Jedi nu le explică (ea vindecă răni și plăgi deschise, oprește din zbor și mișcă rachete îndreptând palmele spre cer, nimic nu mai contează, de te întrebi dacă îi vine vreodată ciclul sau poate să-i curgă nasul)
[image error]
La fel de simbolic, în tratamentul brutal al vechilor personaje, e felul în care este ștearsă memoria robotului aurit C-3PO, singurul personaj care a traversat neschimbat toate episoadele (ceea ce ne stoarce un gând pentru singurul actor, Anthony Daniels, care astăzi, în vârstă de 73 de ani, e singurul ce a apărut în toate cele nouă episoade: el e cel care poartă armura aurită a robotului C-3PO) și care sfârșește într-un soi de Alzheimer pentru AI, la fel de simbol pe cât e și coiful spart și lipit.
Sigur, asta duce la rupturi în mit și brutalizări ale recuzitei. Mitul autentic cunoaște însă variante contradictorii, ba chiar opuse și conflictuale. O știau grecii deja, iar variante opuse ale mitului puteau coexista. De pildă: Hercule e dușmănit de Hera toată viața și ea îl persecută și îl pune să efectueze cele 12 munci, dar într-o altă variantă, mai puțin canonică, Hera devine mama lui Hercule !
în final, cum spunea Lévi-Strauss în Antropologia Structurală: — “Nu există variantă “corectă”, sau “autentică” a mitului. Toate variantele aparțin mitului.”
[image error]
Oedip / Șchiopilă : Enescu si refuzul psihanalizei
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/20/oedip-schiopila-enescu-si-refuzul-psihanalizei/
Sugând la mama mortului – etruscii și vendetta caucaziană
Sǫʼ Baaʼ– Star Wars în navajo, cu o reflecție asupra limbilor capitaliste, a introducerii orgasmului în PIB și a folosirii femeilor ca monedă de schimb
Sexul in literatura SF
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/31/sexul-in-literatura-sf/
December 24, 2019
Recorder: “30 de ani de democrație” sau ce este un documentar
Am stat și am văzut și eu cele trei ore de imagini montate de oamenii Recorder : “30 de ani de democrație”. Mi se reproșase că am zis că nu văd rostul unui film documentar de trei ore despre cele trei decenii de după Revoluție, film despre care aflasem că ignoră, sau lasă deoparte, cu totul perioada USL, și anume uniunea monstruoasă, începând din 2012, dintre PNL și PSD, care a distrus România acestui deceniu.
Dar pentru că mi s-a reproșat că vorbesc așa fără să-l văd, am stat să mă uit, complet, la cele trei ore, ba chiar am și revăzut apoi câteva secvențe. Așa că iată ce am de zis :
E un reportaj dezlânat, părtinitor și deformant
Este un reportaj de tip TV, așadar, nu un film documentar. E un discurs politic ilustrat cu imagini, unde vocea care citește comentariul ne spune ce să credem și să înțelegem.
Are uluitoare scăpări și șocante și insultătoare modalități de a trata realitatea. Sigur, fiecare și-a găsit ceva ce lipsește acolo: Regele Mihai, sau mizanscena criminală care căuta să provoace ură etnică la Târgu Mureș, sau protestele cu Roșia Montana. Toate acestea lipsesc, deși au fost evenimente importante. Dincolo de asta are însă alte lucruri total scandaloase:
Este inacceptabil să-l faci pe Petre Roman narator al unei bune părți din film fără să spui cine a fost Petre Roman, primul prim ministru al noii Românii, care a fost rolul lui nefast și în ce fel el era ceea ce Le Monde numea chiar atunci, la Revoluție, în decembrie 1989: “Un marxist gorbaciovian“, un om „tipic pentru acele generații de intelectuali crescuți în seraiul marxist și care, în ciuda decăderii regimurilor din est, au continuat să creadă că o a treia cale este posibilă”. Petre Roman, împreună cu Ion Iliescu și Virgil Măgureanu și alții care azi nu mai sunt printre noi au organizat asasinarea rapidă a lui Ceaușescu pentru a-i închide gura și a prelua ei puterea.
Fără asta tânărul spectator nu înțelege că Frontul Salvării Naționale al lui Iliescu, care avea să ducă la PSD-ul lui Năstase și Dragnea, a fost doar continuatorul structurilor Partidului Comunist combinate cu cele ale Securității.
Or, ce vedem în film? Petre Roman e narator, intervievat bonom de la început până la sfârșit, fără ca tânărul spectator să știe ceva din toate astea, dar la minutul 37 apare chiar Virgil Măgureanu însuși, care ne spune, de pildă, că destui ofițeri de Securitate au devenit oameni de afaceri, când el, Măgureanu, a devenit șeful Securității în virtutea faptului că a fost unul dintre cei care l-au omorât pe Ceaușescu. Și că el era șeful securității când au fost aduși minerii și când s-au organizat ciocnirile interetnice regizate de la Târgu Mureș (absente din film).
Ni se spune să admirăm filmul ăsta pentru că deschide ochii tinerilor asupra a ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace, când de fapt trei dintre cei care l-au omorât expeditiv pe Ceaușescu: Iliescu, Roman și Măgureanu apar în film doar ca figuri istorice sau naratori!
Despre Iliescu aflăm, începând de la min. 7, doar că el a ieșit dintr-un fel de confuzie și „a preluat conducerea țării”. Dar Iliescu nu a “ieșit din deșert” și nu a „preluat conducerea țării profitând de lipsa de repere”, cum ni se spune. Filmul așadar demarează pe o confuzie, o minciună, sau o mare naivitate.
La fel, la min. 9.30 aflăm că Iliescu ar fi căutat de la inceput o poziționare față de Moscova si vedem o poza cu el si Gorbaciov, dar nu ni se spune că Iliescu a fost coleg de facultate cu Gorbaciov la institutul Molotov în anii 1950 și că Ceaușescu nu s-a atins de el pentru că el, Iliescu, era omul lui Gorbaciov în România. Nici că tatăl lui Petre Roman, Walter, a petrecut războiul la Moscova. Oamenii aceștia par, în acest film de trei ore, a fi ieșit din senin, iar Petre Roman e chiar fir conducător o bună parte din film.
Ansamblul pare chiar a contribui la o întreagă ofensivă de reabilitare a lui Petre Roman, căci el mai apare, narator surâzător, și într-un recent documentar franțuzesc despre Revoluție și căderea lui Ceaușescu: “LE PROCÈS DES CEAUSESCU: UNE RÉVOLUTION VOLÉE” (documentar de Vincent De Cointet, 2019). Acolo filmul începe de asemenea cu un interviu cu Petre Roman, după care trece la mărturia celor care ne sunt prezentați ca opozanți (!): Stelian Tănase și Gelu Voican Voiculescu (!!!).
Să zicem că francezii nu știau toate astea. Dar e inadmisibil ca într-un film românesc de trei ore care începe cu răsturnarea lui Ceaușescu, în condiții tulburi, de către Securitate, Petre Roman să apară ca un cavaler alb și un martor neutru, de-a lungul filmului.
Să-l pui acolo pe Petre Roman este deja o insultă, dar să-l lași, la min. 20, să se laude că el l-a salvat pe Corneliu Coposu de la linșarea organizată tot de Securitatea lui Roman și Iliescu și Măgureanu este iarăși o insultă pentru privitor.
Și la fel, e o insultă pentru privitor să-i lași pe cei tineri să creadă că Adrian Năstase ar fi încercsat nobil să se sinucidă, când de fapt totul a fost o mascaradă, cu complicitatea unor doctori apropiați PSD și ulterior puși sub acuzare pentru asta, ca să-l facă pe el să scape de o meritată închisoare.
La fel de nejustificat este firul narativ pițigăiat și părtinitor al lui Cristian Tudor Popescu, mult prea prezent și gol în spuse. Dar manipularea ideologică (sau părtinirea naivă) devine flagrantă când vedem că autorii filmului trec cu totul sub tăcere rolul nefast al PNL-ului, al partidului National Liberal, începând din 2012.
Da, este inadmisibil să te întinzi pe bișnițăreala lui Vanghelie și pe interviuri vechi cu S.O. Vîntu și să nu spui că PNL-ul lui Orban și Iohannis s-a aliat cu PSD-ul lui Dragnea și Ponta pentru a distruge statul de drept in 2012.
La fel, e inadmisibil ca vocea crainicului să spună, neutru și tern : “Traian Băsescu a reușit să risipească toate speranțele pe care românii si le puneau in el’’ trecând cu totul sub tăcere faptul că alianța PNL cu PSD era în acel moment rușinea Europei si că Romania a fost discutată pentru asta in Parlamentul European, unde Victor Ponta nu era primit… sau că impostorul șef PNL Crin Antonescu și-a realizat scurtă vreme visul care îl istovea de a fi președintele uzurpator al României, marionetă ridicolă și dezarticulată în fața misiunii FMI-ului.
Așa încât nu e valabil argumentul, în apărarea acestui „obiect vizual” al Recorder, sau acest „lucru montat”, să spui că este un produs didactic și că îi învață pe tineri cum au fost cele trei decenii. Îi învață o perspectivă deformată și falsă, îi învață că Petre Roman și Virgil Măgureanu sunt persoane decente și oneste care pot fi intervievate (dar nu aflăm că ei l-au omorât pe Ceaușescu), că Băsescu era rău (dar nu știm de ce), însă nu aflăm că PNL s-a aliat cu Dragnea și Ponta, șubrezind statul de drept în România.
Ar fi fost foarte important să aflăm, în a treia oră a filmului, că acest al treilea deceniu, începând din 2011-2012, a fost dominat de procesul destabilizării României declanșat de alianța împotriva firii a unui partid presupus de dreapta — PNL– cu mafia populistă, presupusă de stânga — PSD — și că împreună ei au declanșat atunci un eșuat puci parlamentar, ceea ce a dus vreme îndelungată la izolarea României în Europa, înainte ca alianța lor — USL — să se rupă, din motive de împărțire a puterii, făcând ca PNL să se acopere apoi cu zdrențele virtuoase ale “opoziției”.
La fel de important ar fi fost să aflăm că PNL nu și-a făcut niciodată mea culpa pentru alianța cu Dragnea și Ponta împotriva instituțiilor statului, ba chiar, atunci în 2012, împotriva instituțiilor europene, care au apărat din afară ordinea și legea în România, șubrezite în interior de partidul lui Antonescu, Orban și Iohannis.
Estetica „filmului”
De aici pornisem, de la faptul că inițial nici nu voiam să-l văd, aflând că durează trei ore și că PNL-ul nici măcar nu e menționat. Spuneam așa:
Trei ore înseamnă că filmul are în el cel puțin o oră și jumătate de balast, de încărcătură inutilă. Faptul că acoperă 30 de ani (si, cum am văzut, nici măcar nu o face corect) nu este o justificare. Un film despre secolul XX n-ar trebui să dureze 10 ore pentru că acoperă 100 de ani. Trei ore înseamnă că filmul e făcut fără un plan și că fie nu are nimic de dovedit, nu prezintă o structură și o idee precisă în spate, fie pretinde că-l lasă pe spectator să-și facă o idee, dar atunci n-am nevoie de selecția lor. Găsim alte zeci de ore de imagini în alte părți.
De altfel, bună parte din cele trei ore e compusă din inutile și repetitive intervenții ale unor personaje neinteresante pentru construcția și structura filmului: nu aveam nevoie să auzim opiniile neinteresante, sau rău formulate, sau fără legătură cu firul narativ, ale lui Văcăroiu, Stolojan, Liiceanu, Andrea Esca sau Alison Mutler și alți jurnaliști cu care se umple, pe fond negru, spațiul dintre secvențele de arhivă.
Un documentar rămâne tot un film, ca și o ficțiune, și ar trebui să aibă o estetică și o rigoare structurală și narativă, dincolo de eventuala teză sau idee din spate. Un documentar deschide o temă și lansează o reflecție, după care spectatorul continuă singur cugetarea estetică sau politică. El nu te îndoapă cu o masă de informații si imagini și bucăți de interviuri, ca cele conținute aici în trei ore, cantitate ce nu poate fi reținută de spectator, ceea ce înseamnă că ea n-a fost structurată și că doar îmi e prezentată în vrac, cronologic sau cum a ieșit la montaj. Cu un program politic definit, cum am văzut, prin ocultarea totala a PNL-ului.
Dacă se argumentează că asta au găsit semnificativ să păstreze autorii, trei ore din miile de ore de imagini ce acoperă 30 de ani, atunci se poate argumenta că puteau reține doar o oră, sau 30 de minute, scoșțnd interviurile inutile și întărind structura narativă, ceea ce se pare că n-a fost cazul. Dar puteau totuși să ne spună că unii din cei intervievați, care ne explică ce pretind ei că s-a petrecut, sunt de fapt cei care l-au omorât pe Ceaușescu și care au condus ulterior țara, prefăcându-se că au “emanat” din “Revoluție”.
Nu sunt mulțumit să văd că aveam dreptate
Nu sunt mulțumit deloc să văd că aveam dreptate. Cu totul altceva este când ai de-a face cu un film cum a fost Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu al lui Andrei Ujică, unde avem o structură și o estetică și un tratament tematic coerent al imaginilor. Aici descopăr doar o magmă vag cronologică, părtinitoare, dezlânată și lungă, din care lipsesc hălci esențiale de realitate istorică. Nu, tinerii nu învață adevărul din filmul ăsta. Învață ce vor să audă politicienii din PNL, învață că Petre Roman și Virgil Măgureanu sunt persoane onorabile, învață că Iliescu a ieșit din neant si a preluat puterea rezultată din “haos”.
Despre lupta din serviciile secrete avem doar niște aluzii, privind unii marginali care s-au îmbogățit și până la urmă au pierdut, dar nu despre felul în care oamenii serviciilor au infiltrat toate partidele și că mafia lemnelor și a defrișărilor, de pildă, a funcționat sub toate guvernările..
Tehnic, așadar – filmul e școlăresc, demonstrativ și chiar rău făcut. Nici nu este de fapt un film, termenul de “film” e abuziv aici, este un discurs sprijinit cu imagini. Iar informația din el e părtinitoare si deformată.
Și pornind de aici, iarăși – acest obiect vizual nu își justifică lungimea.
Din nou amintesc vorba de duh a bătrânului producător evreu Meyer (sau poate era Goldwyn, nu mai știu, din duo-ul Goldwyn-Meyer), care, când a fost întrebat de durata ideală a unui film a spus: — „Durata ideală a unui film e durata rezistenței bășicii umane.”
Dar măcar să fi fost trei ore de montaj neutru și onest și corect informativ.
December 22, 2019
Coregrafia loviturii de stat din 1989: primele minute ale lui Iliescu la TV
Aveam deja confirmarea, din audierea dialogurilor filmate la Revoluție, că Iliescu dorea o intervenție sovietică. Pentru cei care mai au îndoieli, după trei decenii, apropo de minuțiozitatea pregătirii loviturii de stat din decembrie 1989, sugerez examinarea cu atenție a primei apariții la televiziune a lui Ion Iliescu… Va vedea gesturile unei operațiuni pregătite din timp.
Exercițiul e următorul: sunetul trebuie închis sau coborât, iar atenția deplasată de la Iliescu, plasat strategic si estetic în centrul imaginii, la cei doi killeri securiști din spatele lui, un lungan neverosimil cu haină de blugi cu guler alb artificial și cravată (care se pare că-i servea lui Iliescu și de șofer) și un mustăcios cu ochi ce fug în toate părțile.
Lunganul securist, se vede clar în primul minut, are un pistol sub mânecă. La secunda 0.44, lunganul își armează pistolul, gata să tragă, după care își freacă bărbia ca să justifice mișcarea mâinii, știindu-se filmat.
E limpede din primele secunde că cei doi se cunosc între ei și că acolo, prin instalarea lor în spatele lui Iliescu, avem o coregrafie profesională.
După ce îi veți privi o vreme, eventual făcând replay, veți vedea cât de nefirești și nelalocul lor sunt cei doi în imagine, mai ales prin felul în care se instalează de la început.
Cine nu e convins, să se mai uite o dată, eliminându-l pe Iliescu din ficționalitatea impusă a imaginii, tăind sunetul și privindu-i doar pe cei doi killeri securiști din spate care îl păzeau.
Cu sunetul tăiat, coregrafia e limpede. Asta, apropo de spontaneitatea “Revoluției”:
.
.
Iată, ca linkuri mai jos „ Dezastrul Roșu ”: filmul care l-a demascat pe Ceaușescu:
.
Dezastrul roșu http://t.co/4Dvtui6jss
— Dan Alexe (@DanAlexe007) December 22, 2014
și pagina de la Europa Liberă pe care explic geneza filmului.
„ Dezastrul Roșu ”: filmul care l-a demascat pe Ceaușescu
http://www.europalibera.org/content/article/26744442.html
Adaug aici un link spre textele mele de la Revoluție din Timișoara și București. Am regăsit corespondențele mele pentru BBC din decembrie 1989. Săptămânalul Lumea Liberă din New York le strânsese cronologic si le publicase in ianuarie ’90.
Am fost unul din putinii ziariști care nu au căzut prada montajului evident al loviturii de stat din interior. La fel, nu am fost prins nici in isteria “gropii comune cu 4000 de morți” si nici manipulării psihologice cu “teroristii”.
Dintre toti ziaristii straini care s-au isterizat atunci, in Timisoara, in fata acelor citeva cadavre cusute cu ață doar corespondenta cotidianului belgian Le Soir, Colette Brackmann, a publicat citeva luni mai tirziu o mea culpa formala: un articol-confesiune pocait care se intitula „Nu am vazut nimic la Timisoara”. Ceilalti ziaristi traumatizati care cazusera in capcana patosului umanitar au preferat sa taca, sperind intr-o miloasa uitare.
Textele sunt aici:
— “Nu am văzut nimic la Timișoara”… Despre luciditate în timp de Revoluție…
De asemenea :
— Povestea Grupului disident de la Iasi
de Emilia Chiscop
http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/
și un text al meu, din Revista 22, despre cum se putea rezista sub Ceaușescu:
— Mințeau și când turnau : Intelectualii români sub Ceauşescu…
despre o altă manipulare rușinoasă, printr-o mizascenă video, deși miza e cu totul alta, cf. și:
— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă
In sfârșit, într-o versiune engleză, despre Revoluție:
Revolution in Romania, 1989: how I witnessed the Technique of the Coup d’Etat
http://www.neurope.eu/article/revolution-romania-1989-how-i-witnessed-technique-coup-d’etat
December 21, 2019
Romania in 1989: how I witnessed the Technique of the Coup d’Etat
In Timisoara, in December 1989, I had my first contact with death and its absurd appearance. Once you see the first corpse, nothing can surprise you anymore. So, after the first night spent in the Municipal Hospital, I wasn’t surprised to see, on December 23, on a sunny clear morning, people do their shopping while a couple of blocks further machinegun fire could be heard.
Of course shops were open, although there wasn’t much to buy. I remember the crossroads in front of the Municipal Hospital, totally empty because of the crossfire –a sniper atop one building, scared young conscripts in the courtyard of the hospital spraying the building with blind fire- while a man in a wheelchair abandoned in the middle of the street was staring calmly at the balconies above his head.
I had returned to Romania after 18 months of absence, working as a journalist for the BBC (the radio, BBC World Service). I didn’t expect to be able to enter the country. I had been practically expelled in the spring of the previous year and all I tried to do was to be in Budapest and see whether I could make some interviews with refugees from Romania who managed to cross the border into Hungary.
When, on the morning of December 22, it was announced that the regime had fallen and that there was fighting inside Romania I rented a car in Budapest and drove straight to Timisoara, the nearest city inside Romania and where everything had started.
By December 1989, Romania had become as poor and isolated as Albania. The Securitate, the secret services, had managed to infiltrate and control all layers of the society, including the church and the ethnic minorities. The regime had reached absurd limits. Ceausescu was obsessed with the country’s demography.
Contraceptives, and even condoms, were prohibited, as was abortion. Women could ask for an abortion only when they had already had four children. Regularly, there were gynaecological controls in factories, offices, and even in schools. Pregnant women were inscribed in a database and there was a regular follow-up to check whether they had had an abortion. In terms of information, all newspapers were simply purveyors of official propaganda. As for TV, there was only one national channel, which broadcast 2 (two!) hours per day, from 8 to 10 in the evening. All typewriters had to be registered with the police.
Besides the political control, there was also an economic one. Many Romanians were chronically hungry. Most basic products, like meat and oil, were rationed, and could be bought only with certain coupons that people could obtain only through their place of work, or from the local administration in case of the pensioners. The result was that unemployed people, or some minorities like the Gypsies, could never buy legally meat or cooking oil. (The regime denied that there was unemployment of any sorts.) All edible animals (cattle, fowls, pigs) were also thoroughly numbered and classified, in order to stop the peasants from slaughtering them.
For slaughtering an animal, a permit had to be obtained from the local authorities. In order to justify the lack of the most basic food products, the regime had invented the formula “scientific alimentation”, calculating how many calories a man, a woman, or a child needed per day. Also, following a visit to North Korea, Ceausescu got the idea of stopping the selling of food and simply offering the citizens communal meals at their place of work. The winter of 1989 put an end to this absurd modern-day utopia.
Protests have been scarce. The most known opponent of the regime was a frail teacher from the Transylvanian city of Cluj, Doina Cornea, who managed to send out of the country a series of letters criticising the regime and its human rights record. She was isolated and kept in house arrest, with police picketing in front of her home in order to discourage would-be visitors.
Another centre of dissent was the northern city of Iasi, where a group of young intellectuals were also writing and publishing abroad manifestos and literature that could have never been printed in the country. Among them, Luca Pitu and Dan Petrescu had become well-known names following a series of broadcasts on the waves of the American –at that time based in Munich- Radio Free Europe. (Radio Free Europe was jammed by the regime, and listening to its broadcasts was punishable.) I had been part of that group.
In Bucharest, because of the overwhelming presence of the repressive forces, such open dissent was not possible. It was thus with immense astonishment that the population heard, through Radio Free Europe, that a group of dignitaries of the regime had sent an open letter to Ceauşescu, the so-called “Letter of the Six”, in which the policies of the regime were mildly criticised.
Among these was Silviu Brucan, one of the few authentic intellectuals of the Romanian Communist party, whose relation with Ceausescu was already tense, and who for a while, in 1987, had been under house arrest, after having been expelled from the party. Still, thanks to his relations in the Securitate, notably his friendship with Iulian Vlad, the Securitate chief, Brucan could, surprisingly, spend six months in the USA in 1988, where, as he later declared, he was in contact with officials from the State Department. Brucan had also relations in Moscow, and he had been promised a sort of informal protection by the Soviet embassy in Bucharest.
In the Letter of the Six, the regime was criticized from a left-wing perspective and there was no question of a structural change. The six signatories were not contesting Communism, they were contesting Ceausescu, who, in their view, had betrayed the Communist ideals. Still, they were all interrogated by the Securitate, and from that point on kept under house arrest.
Basically, the only resistance came from small groups of intellectuals. The countryside and the workers seemed anaesthetised, and very few dared dream of changes in their socio-economic situation. Actually, the regime was what could be called an open one, which could be resumed as such: it was not an exploitation of the society by a social group or by a caste of privileged. The social promotion was open to everybody, and whoever wanted to make a carrier in the power structures could do so, provided he or she kept playing by the rules.
The excesses of the fifties were far behind. Romanians have even an expression for the period between the accession to power of the Communists after the Second World War and the thaw of the 1960s: it is the “obsessive decade”. After the thaw, after the decade of 1960, followed another two decades in which the regime built artificially an ideology, which at the time had a unique character.
It was what could be called a kind on nationalistic Communism. The main idea of this new ideology was that Romanians were a special race, which in the course of history brought some of the most important discoveries in human history. This went hand in hand with some authentic archaeological discoveries, as well as with an intellectual current that was very much in vogue at the time, discoveries which tended to show that the region between the Danube and the north of the Black and Caspian seas were most probably the region in which the horse had been domesticated by Indo-European tribes.
The Ceausescu regime had built on this a whole national ideology which got the name of “Proto-Chronism”, that is: the fact of having been at the origin of history, at the beginnings of time. Fancy theories were brought to the rescue of this. Archaeologists, linguists and historians started bringing spurious arguments to support this. They went to extreme lengths in order to prove that fire and pottery were first discovered on the territory of today’s Romania.
The coup had come from the interior of the secret services. It is still not clear what was the role of the army, or whether high officials in the hierarchy of the army knew beforehand what was going to happen. In any case, the actions of the military forces have clearly shown a total lack of coordination, which culminated in a series of clashes between armed formations that had no idea whom they had in front of them.
One such instance was the massacre in front of Bucharest’s international airport of a motorised brigade by the military who were holding the airport. 50 young conscripts were machine-gunned by their own comrades, each side thinking that they had “terrorists” in front of them (“terrorists” was the term used by the officials and by the media to designate those who supposedly took the arms to defend the Ceausescu regime and to shoot into the crowds of demonstrators).
At the time, everybody believed in the scenario of die-hard terrorists who would fight for Ceausescu until death. There were rumours of the existence of Arab, or North-Korean terrorists, ruthless and highly skilled.
I had just read Curzio Malaparte’s Technique of the Coup d’Etat and I was amazed to see how well and systematically that technique was applied by the Romanian putschists. Of course, the most important step was to take possession of the TV studios (in Malaparte’s times it had been the radio) and to start spreading rumours, calling on the population for help.
I have been in the famous hospital cemetery in Timisoara, where it was said that 4000 corpses had been dumped, and where I could count only 17 of them, most of them obviously old, coming the morgue of the hospital and not from the recent oppression. I have seen in Bucharest, where I could enter inside the TV studios, how they were calling on the population to defend them, claiming and crying out that that they were under attack from “terrorists”, whereas I could see that nobody had fired a shot against the TV.
No window was broken, no impacts of bullets on the walls, but the houses around had been ravaged by heavy fire from the soldiers who were now eating oranges in the TV courtyard. I’ve also been to the neighbourhood in Bucharest where a whole army brigade had been massacred by a special forces unit in a carefully staged operation. A severed head stayed for days on display on the reversed tank, and passers-by were extinguishing their cigarettes on the face of the dead “terrorist”.
Ceausescu’s execution took place on Christmas Day, December 24. He was shot by a firing squad together with his wife, Elena, after a speedy parody of a trial held in the presence of the man who was to become chief of the secret services after 1989, Virgil Magureanu. A short movie containing excerpts from the “trial”, as well as stills of the bodies of Ceausescu and his wife Elena were aired on the national TV.
The whole mise-en-scène functioned, at least internally. Some journalists, among whom the author of the present article, questioned the credibility of the official scenario. Still, the population felt relieved, there were practically no voices of dissent, and only a handful of witnesses questioned the need for such a speedily delivered travesty of justice. I immediately recognized that mentality of submission. I was back home.
Cf.:
“Nu am văzut nimic la Timișoara”… Despre luciditate în timp de Revoluție
December 6, 2019
St. Ambrozie neșoptitorul (7 decembrie) și câteva reflecții despre yoga
Astăzi, 7 decembrie, îl sărbătorim pe Sfântul Ambrozie, viguros căznitor al ereticilor de tot felul, episcop în Milano prin sec. al IV-lea și primul om din istorie despre care știm că citea în cap, în liniște, fără să pronunțe cu voce tare rândurile pe care le parcurgea.
Lucrul a părut atât de extraordinar contemporanilor, încât este menționat ca o mare minune chiar de către St. Augustin, care scrie pe larg despre asta in Confesiunile lui:
“Când citea, ochii lui alunecau pe pagină, pricepând înțelesul in interiorul inimii, in vreme ce vocea si limba i se odihneau in tăcere”, etc.
( Sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant .)
… iar St. Augustin continuă, explicând cum îl spionau ei, discipolii, pe Ambrozie din umbră, minunându-se. Asta pentru că atunci, ca si astăzi in multe culturi asiatice, in special in lumea musulmană, lectura, chiar in singurătate, este un act oral, gura pronunțând tare ce văd ochii.
(Chiar si eu fac asta de multe ori; citesc atâtea idioțenii zilnic, încât trebuie să le pronunț cu voce tare ca să mă asigur că există.)
St. Ambrozie a mai avut un impact si asupra muzicii, compunând imnuri si psalmi care sunt numiți si azi “cânt ambrozian” sau “cânt milanez”.
7 decembrie e ziua in care a devenit episcop de Milano, hram atât pentru papistași cât și pentru ortodocși.
Acum: discipolul și protejatul lui Ambrzie, Sfântul Augustin, ne-a lăsat fundațiile bisericii de astăzi. Augustin e una dintre puținele figuri respectate fără nici o rezervă de cele trei branșe ale creștinismului: catolici, ortodocși și protestanți.
Ei bine, Augustin folosește în mod spontan un termen compus care joacă o importanță majoră și în yoga: conjunx. Pentru a descrie uniunea dintre trup și suflet (mijloc de a depăși condiția umană în multe școli, darśana, indiene de yoga), Augustin spune: caro tua, coniunx tua – carnea ta este perechea ta. Perechea ta conjugală, adică, cea cu care te unești sub același jug, con-junx.
Acel junx, care intră în a con-juga, a ajunge (ad-jungere), vine de la rădăcina jug-, de unde avem în latină jugum, jugul, iar în sanscrită: yoga, uniunea, în-jugarea.
Con-junx, unire, uniune, este așadar echivalentul exact, linguistic, semantic și terminologic, al sanscritului sam-yoga.
Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor
[image error]
”Jug“, unul din cei mai arhaici și productivi termeni indo-europeni, prezent din preistorie până astăzi în toate branșele familiei, ar putea fi una din cheile rezolvării iritantei enigme a originii indo-europenilor. ”Jug“ ar putea aduce dovada că strămoșii europenilor, îndienilor și iranienilor de astăzi s-au răspândit pornind dintr-o regiune din vecinătatea Caucazului și că proto-indo-europenii au fost în contact atât cu caucazienii din nord, cât și cu cei din sudul masivului.
Termenul este extrem de arhaic și e remarcabil prin regularitatea corespondențelor sale de la o familie de limbi la alta:
In hitită iúkan, în sanscrita vedică युग (yugá, care înseamnă jug, dar și: pereche; yoga vine de la aceeași rădăcină cu jugul, în sensul de uniune), greaca veche ζυγόν (zugόn), latină iugum, gotică juk (germ. Joch), slavona de biserică igo, lituaniană jungas, etc. Într-atât de veche și productivă a fost această rădăcină, încât a supraviețuit productiv până astăzi în sensul de a (re)uni ceva sau pe cineva, ca sub un “jug”, într-o formă “con-jugală”… precum în lituaniana modernă, care atunci când a trebuit să găsească un corespondent pentru o “Uniune” politică, precum în Uniunea Europeană, a folosit vechea rădăcină jug-/jung-: Europos Są-junga…
Gamkrelidze și Ivanov, în impresionanta lor sumă lingvistică Limba indo-europeană și indo-europenii (Индоевропейский язык и индоевропейцы, Tbilisi, 1984) au restructurat în mod convingător sistemul fonetic acceptat în general al proto-indo-europenei făcând să corespundă consoanele sonore (b, g, d) cu așa-numitele ejective caucaziene, care sînt niște guturale surde (p‘, t‘, q‘, acesta din urmă sunând precum semiticul emfatic q). Din această perspectivă nouă, faimoasa lege a lui Grimm a alunecării consonantice în proto-germană (”Lautvershiebung“), prin care ni s-a spus că sonorele din indo-europeană au devenit surde în germanică (cf. lat. iug-um – got. juk) își pierde orice relevanță: germana (și armeana) se arată a fi cele mai arhaice și conservatoare fonetic, mai apropiate de fonetica limbilor caucaziene, în vreme ce celelalte branșe ale familiei indo-europene au inovat întărind guturala surdă q‘ în g. Rădăcina devine astfel: *juq‘ -, și nu*jug-, aşa cum a fost acceptat până acum.
Din limbile indo-europene, termenul a trecut, cu rădăcina în forma sa sonoră, ca un împrumut arhaic în limbile Caucazului de sud (limbile kartveliene): în georgiană uγel, mingreliană uγu, svană uγwa.
Etimologiile indo-europene propuse tradițional sunt neconvingătoare și de formă circulară, precum: ”de la verbul *yeug– (a uni, a aduce împreună)“. Aici o comparație, nemaiefectuată până acum, cu limbile caucaziene de nord-est, care nu sînt înrudite cu cele kartveliene din sud, aduce o soluție posibilă.
Cecena, precum și limbile din Daghestan (care prezintă o diversitate la fel de mare ca întreaga familie indo-europeană), prezintă o rară particularitate: e vorba de ”limbi cu clase nominale“. Toate cuvintele lexicului sunt împărțite în felurite clase nominale ce corespund genurilor noastre gramaticale. Acolo însă unde limbile indo-europene prezintă un maximum de trei genuri, cecena de pildă are șase. În general, însă, regula e de patru. Apartenența la o clasă este foarte des indicată printr-o serie de prefixe ce precedă rădăcina: v- indică masculinitatea, precum în: vasha = frate; y- indică feminitatea, precum în yisha = soră, în vreme ce neutrele, se repartizează în clasele marcate prin b- și d- la inițială, permițând astfel formarea unor seturi de temeni de la o singură rădăcină. Seria de prefixe inițiale v-, y-, b-, d- se aplică de asemenea verbelor și adjectivelor, care își schimbă astfel inițiala în funcție de genul (clasa nominală) a substantivului pe care îl definesc.
Ansamblul produce astfel o mașinărie gramaticală greoaie, dar previzibilă, precum și un corp lexical ușor de analizat. De la rădăcina –q‘-, care acoperă atât sensul de “a separa”, cât și de “a reuni”, cecena formează astfel seria lexicală vuq‘, yuq‘, buq‘, duq‘: astfel, duq‘ și vuq‘ desemnează în general ”jugul“; yuq‘ înseamnă ”mijloc“, sau ”pereche“… buq‘ e șira spinării la oameni și animale, sau creasta unui munte…
Seria cecenă este extrem de productivă, yuq‘ fiind termenul cel mai folosit, și, pe lângă diferite valențe verbale cu sensuri care merg de la a ”reuni“ la ”a combina“ sau”a pune în mijloc“ (cf. și în latină serie de derivați de la jugum > con-jugare, sub-jugare, etc., sau yoga –uniune– în sanscrită de la aceeași rădăcină), yuq‘ poate avea și valențe temporale: în cecenă se spune yuq‘-yuq‘a= din vreme în vreme, din timp în timp, în mod periodic, exact cum în sanscrită yugá mai însemna și ”perioadă de timp“, în paralel cu ”jug“); și, foarte important dintr-un punct de vedere socio-cultural este sensul de a se căsători ”a merge sub același jug“: De aici în latină con-iux, soț, soție, (combinați sub același jug con-jug-al), noțiunea fiind formulată la fel în georgiana veche: me-uγle = soț, soție.
Similitudinile morfologice și semantice între cecenul (și daghestanezul) yuq‘ pe de o parte, indo-europeanul *yuq‘ pe de alta sunt prea sistematice, coerente și simetrice pentru a fi datorate hazardului. De remarcat în subjuganta teorie e faptul că rădăcina *yuq‘- nu se explică morfologic în indo-europeană, pe când în cecenă și limbile din Daghestan ea e doar o parte din seria formată cu ajutorul indicatorilor de clase nominale y-, v-, b-, d-.
Ipoteza formulată aici este așadar că termenul a fost împrumutat de proto-indo-europeni, înainte de momentul răspândirii lor, de la nord-caucazieni… odată cu unealta desemnată, ”jugul“, precum și cu toate ariile semantice adiacente.
Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst
[image error]
yogashchittavrittinirodhah sau, împărțit în cuvinte: yogah citta vrtti nirodhah. Primul verset din Yoga Sutra a lui Patañjali.
Am mai scris că Eliade nu era un lingvist și că, preluând cursul de yoga al profesorului său Dasgupta pentru a-l face cunoscut în Occident, el a făcut, desigur, o solidă operă de popularizare într-un domeniu care fusese până atunci (ba chiar a rămas în bună parte) încărcat de fantasmagorii oculte, însă Eliade a lăsat în același timp deoparte întregul fond de cunoaștere lingvistică ce nu poate fi despărțit de yoga autentică.
Sigur, nu vorbim aici despre îndobitocirea prin yoga, despre care am mai scris, și nici despre toate acele fete drăgălașe și inculte care țin saloane de contorsiuni pe care le numesc yoga (un masaj la un preț decent ar fi mai onest), ci de o înțelegere cât de cât elementară a acestui sistem complet de cunoaștere care nu poate fi despărțit de dimensiunea sa lingvistică. Or, Eliade a lăsat să dăinuie impresia că ar fi acolo cine știe ce vocabular tehnic complex și inaccesibil profanului în absența unei inițieri cvazi-mistice.
Dincolo de legenda autoîntreținută și de poveștile lui erotice când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei, care simțeau de fapt totul), Yoga lui Eliade, care se bazează pe o foarte solidă exegeză, capitol cu capitol, a cărții lui Patañjali Yoga Sutra, nu face decât să reia în detaliu cursul de filozofie indiană al gazdei lui, Dasgupta.
Yoga lui Eliade este așadar extrasă din cursul de filozofie indiană al profesorului Dasgupta. Eliade nu a tradus niciodată nimic din sanskrită, iar puținul timp pe care l-a petrecut acolo, în Bengal, nu i-ar fi permis să aibă o cunoaștere a sistemelor filozofice indiene mai largă de atât: o exegeză a Yoga Sutra a lui Patañjali preluată de la Dasgupta.
Sigur, reproducând în franceză ceea ce Dasgupta preda acolo despre Patañjali, Eliade rămâne solid si inatacabil. Cu cele invățate in tinerețe de la profesorul lui, care lucra pe sursele originale, Eliade a realizat o sinteză convenabilă pentru uzul occidentalilor. Dar a păstrat impresia de opacitate tehnică și lexicală care este înșelătoare.
Vocabularul filozofiei indiene în sanskrită este în realitate extrem de simplu și banal în cadrul limbii aceleia, limbă moartă deja chiar și atunci când scria Patañjali. Destinul sanskritei este direct comparabil cu cel al latinei în Occident. Ca atunci când latina adapta termenii filozofiei grecești folosind cele mai banale cuvinte din vocabularul cotidian, tot așa făcea și sanskrita desemnând prin termeni uzuali conceptele din yoga. Termenul însuși de yoga, indo-european banal, este direct înrudit cu cel de jug, din latinescul jugum, sau din con-jugare și con-jugal, cum am mai arătat-o mai sus și aici.
Să vedem așadar cum începe Yoga sutra a lui Patañjali:
yogashchittavrittinirodhah
altfel zis, împărțit în cuvinte (textele sanskrite clasice nu împart frazele în cuvinte):
yogah citta vrtti nirodhah
Acesta e preceptul fundamental, la asta se reduce întreaga știință: Yoga este liniștirea (nirodha) vârtejurilor (vrtti) minții (citta).
citta vrtti nirodha = ale minții vârtejuri stăpânite
Totul pare obscur și misterios, iar Eliade și toți ceilalți experți occidentali în yoga au obișnuit întotdeauna să prezinte întreg acest vocabular tehnic ca fiind foarte complex și opac. Nimic mai departe de adevăr. Toți termenii sunt extrem de banali în cadrul limbii sanscrite și un pic de lingvistică permite stăpânirea imediată a vocabularului.
Să luăm doar termenul vrtti, pe care l-am tradus vârtej și care, în funcție de ediții și fantezia traducătorului occidentali poate fi fluctuații, stare, stadiu etc.
Am tradus însă vrtti dinadins vârtej, pentru că exact asta este în sanskrită: ceva care se în-vârte în cap, un vortex de gânduri și stări. Sanskrita este o banală limbă indo-europeană, a cărei structură este imediat accesibilă prin comparație cu latina, greaca, limbile slave, cele germanice etc. Vrtti era pronunțat, de altfel vîrtti, ca în românescul a învârti. E uneori, în texte mai vechi, eronat transcris vritti, pentru că primii sanscritologi occidentali nu înțeleseseră natura lui R inițial semi-vocalic, pe care îl avem și noi în împrumuturile din slavă vârf și târg, de pildă. Vrtti este așadar uneori scris eronat: vritti, dar pronunția era sigur vîrtti, cu un schwa scurt în prima silabă, ca în vrt, vîrt. Vrtti este [vârtti], așadar, de la rădăcina indo-europeană *vrt– = a roti, a întoarce, a în-vârti.
Vrtti e starea aceea mintală în care în-vârți în cap gânduri și stări de nestăpânit. Cele care trebuie puse sub jug = yoga.
Pornind de aici, nu vom mai uita niciodată termenul sanscrit, din yoga (= jug) de vrtti, pentru că e înrudit în mod direct cu latinescul verto (a în=vârti) și cu vortex, vârtej. Vortexul însuși, vârtejul, fiind vrtti, format pe aceeași rădăcină *vrt-.
În limbile germanice, *vrt- a dat, în germană, verbul werden, a deveni. De ce? Pentru că devenirea este o rotație. Ich werde (eu devin) este tot un fel de a te în-vârti. Tot de aici, printr-o alunecare semantică, s-a creat englezescul worth(valoarea), care este și mai vizibilă în slavonescul vred, la origine tot valoare, de unde am luat și noi, prin împrumut, vrednic, a se în-vrednici.
Dar aceeași rădăcină *vrt– a mai dat în slavă și vrsta, un stadiu, o linie sau o limită, de unde am luat noi termenul de vârstă, care reprezintă stadiul în care ai ajuns în viață (ge-worden, în-vârtindu-te), însă și unitatea de măsură, de lungime, din rusă: versta. Sensul de limită sau linie este încă prezent în adjectivul românesc, împrumutat din slavă, vârstat, sau învârstat, în-vârstat,ceva cu linii și cute. Vârstă și verstă sunt așadar același cuvânt, înrudit și cu sanscritul vrtti.
Tot de la *vrt- mai avem, sub formă de plural vechi, sud-slavicul vrata = ușă, poartă. Vrata pentru că ea, ușa, wertet, se învârte.
Jetzt geht’s um die Wurst! În sfârșit, ca o comicăreală, de la aceeași rădăcină care, în latină, ne-a dat, pe lângă verto și vortex, o infinitate de derivați: in-vertit, con-vertit, intro-vertit, mai avem în germană și extraordinarul termen culinar: Wurst ! Wurst, da, pentru că și el e învârtit, chiar când are o vârstă și e lung de o verstă.
Iată așadar că acel misterios vrtti, starea tranzientă pe care o lichidezi prin meditație în yoga, vine de la rădăcina indo-europeană care a dat werden în germană, vrata (plural) ușa în slava de sud (pentru că se în-vârte), verto și vortex în latină, iar de aici românescul a se în-vârti… dar și Wurst și worth. Deja vocabularul sanscrit din yoga nu ne mai pare așa misterios.
Pornind de aici, am putea reduce întreg vocabularul, simplu indo-european, al sanskritei, făcând yoga accesibilă chiar și celui care ar spune, ridicând din umeri: Es ist mir wurst.
Es hat alles ein Ende, nur die Wurst hat zwei.
Astăzi, 7 decembrie, așadar, îl sărbătorim pe Sfântul Ambrozie, viguros căznitor al ereticilor de tot felul, episcop în Milano prin sec. al IV-lea și primul om din istorie despre care știm că citea în cap, în liniște, fără să pronunțe cu voce tare rândurile pe care le parcurgea.
.
Cf. pentru lecturi ulterioare:
Arci și indo-europeana : posibil contact preistoric in Caucaz…
— De nurii norei (preistoria cuvintelor)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/
— Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/
— Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…
— Mitologia nedorită a Crimeei și Caucazului
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/03/mitologia-nedorita-a-crimeei-si-caucazului/
Cf. și:
— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)
— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam
— Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/02/capitalismul-zen-indobitocirea-prin-karma/
— Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/15/yoga-jug-con-jugal-filiera-cecena-a-indo-europenilor/
alte excursii lingvistice indo-europene
— La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus
— Duminica Floriilor: o stradă de paie pentru Mântuitor… dar nici o floare acolo
December 5, 2019
Care a fost realitatea leninismului lui Șora? O re-situare provizorie în contextul epocii
.
Șora nu avea să mai publice apoi nimic vreme de 30 de ani, până la “Sarea pământului” (Cartea Românească, 1978).
.
Următoarea lui carte, patru decenii dupa prima: “A fi, a face, a avea” (Cartea Românească, 1985) arată o constanță îngrijorătoare în constructul filozofic al lui Șora, nezdruncinat de niciuna din experiențele sale de viață.
.
De ce? Pentru că “a fi”, “a face” și “a avea” sunt cele trei categorii ale ființei propuse de Sartre (“être”, “faire” și “avoir”) în indigesta sa adaptare a lui Heidegger “L’Etre et le Néant”, mult inspirată de “Sein und Zeit” a lui Heidegger și publicată tot de Gallimard, în Paris, în timpul ocupației naziste în 1943, cu acordul autorităților germane.
.
“L’Etre et le Néant” a lui Sartre propune așadar categoriile existențiale de: “a fi”, “a face”, “a avea” (“être”, “faire” și “avoir”) care se regăsesc apoi în tot ce avea să scrie vreodată Șora.
.
Carevasăzică, atât Șora din 1947 și până astăzi, cât și Noica în toate scrierile lui, nu s-au desprins niciodată de Heidegger, în cazul lui Șora prin intermediul edulcorării lui Heidegger de către Sartre.
(veci aici câteva elemente despre heideggerianismul lui Noica.)
.
Așadar, acea primă carte a lui Șora, publicată de Gallimard în 1947, amestec confuz de fenomenologie, existențialism și marxism, nu e altceva decât o sinteză leninizată a cărții lui Sartre publicate de Gallimard în 1943. De aceea le-a și publicat Gallimard una după alta, una în timpul ocupației (Sartre), cealaltă imediat după (Șora).
.
Toate conceptele pe care Șora le pune acolo în perspectivă marxist-leninistă vin de la Sartre și, prin Sartre, din Heidegger, precum, pe una din paginile reproduse de Papahagi (traduc eu):
.
— “Acțiunii subversiv viclene a lui “a avea” (“avoir”), ființa (“être”) trebuie să-i opună o acțiune deschis revoluționară (și, de aici, constructivă): fără să meargă pe patru cărări și în plină zi, în fața tuturor, trebuie să dea un pumn în figura rigidă dar casabilă a acestei fantome solidificate și greoaie.”
.
Sigur, putem interpreta, cum o face indignat Papahagi, în cheie simplă: proletarii trebuie să dea un pumn in figura burghezilor și să le ia totul. Revolta scripturară a lui Șora (și a lui Sartre) era însă una metafizică. Stilul acesta provocator, violent, al existențialiștilor și, ulterior, structuraliștilor francezi, amestecarea lui Heidegger cu Lenin prin filtrul lui Sartre, toate acestea erau banalități pe atunci și aveau să culmineze în barocele și exuberantele manifeste din Mai 1968. Nu avem acolo câtuși de puțin greoiul leninism ucigător al URSS-ului, ci naivitatea intelectualilor francezi care nu îl cunoșteau pe Heidegger decât prin filtrul lui Sartre și ignorau totul despre angajamentul nazist al lui Heidegger, dar și despre realitatea stalinismului.
.
Toate aceste elucubrații ale epocii sunt desigur, infantile (deși Șora avea 30 de ani când a scris acea peltea într-o franceză impecabilă, iar Sartre avea 40), însă acel infantilism ideologic veninos avea să domine gândirea franceză până în zilele noastre.
.
Iată, așadar, dincolo de indignarea imediată, în ce paradigmă se situează cartea de atunci, din 1947, a lui Șora.
cf. și (click):
— Rostul lui Noica, apostolul Logosului și al lui Heidegger
— Metafora roții și a buricului într-o traducere anglo-saxonă din Boethius cercetată de Adrian Papahagi
— O completare la cartea lui Andrei Pleșu «Pitoresc și melancolie»
— Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist, orice ar spune Baconschi
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
