Dan Alexe's Blog, page 6

Ce limbă a grăit Daenerys către Unsullied și Dothraki

In Game of Thrones, episodul The Iron Throne (ultimul episod al ultimului sezon, 6/6, sezonul 8) oferă un minunat exemplu de bias lingvistic. Mai precis: ce se întâmplă când creatorul unei limbi artificiale, inventate (aici: Valyrian) o modelează pe principiul limbilor pe care le cunoaște el si nu îi adaugă nimic “exotic”. 

Limba valyriană inventata de David J. Peterson funcționează astfel exact ca o limbă indo-europeană banală, cu câteva trăsături caucaziene (adică împrumutate de la limbile din Caucaz; în lingvistică, la asta trimite termenul “caucazian”, iar nu la clasificările antropologice anglo-saxone).

Valyriana are, astfel, un plural (sau un colectiv) în –ar, precum limbile germanice, o limba caucaziană cum e limba svan, sau cum avea etrusca. 

Abrar! Valar! Riñār! strigă Daenerys, exact la min. 3.00, altfel zis:
Femei! Bărbați! Copii!…

cum ar veni, un plural precum Mann – Männer în germană.

Mai are limba asta și o declinare de tip indo-european combinat cu cel semitic, precum aici, la sec. 50’’, primele ei cuvinte:

Qoy qoy-i !

… „blood of my blood”, „sânge din sânge(le meu)”. Altfel zis, un genitiv marcat morfologic, prin modificarea terminației posesorului (în semitică e invers, se marchează posedatul, precum în Bnei Israel, e ceea ce numim “status constructus“).

Dar, mult mai important, valyriana are o conjugare a verbului, cu terminații personale, diferite la singular și plural în funcție de persoană și număr. Ele chiar amintesc de terminațiile indoeuropene:

— iksā = tu ești / iksāt = voi sunteți, amintind de pildă de italiană : tu sei / voi siete

Ba chiar și lexical, în expresia ritualică “Valar morghulis!” (“Toți oamenii –valar– trebuie să moară”) avem rădăcina *morgh-, care e moartea în limbile iraniene. Marg este moartea în persană, farsi, iar în kurdă toată lumea a auzit de acei “peshmerga“, luptătorii în fața (pesh-) morții (merga).

Terminațiile personale ale verbului sunt o trăsătura areală. Ele sunt specifice, iarăși, limbilor indo-europene, semitice si uralo-altaice. Ele sunt inexistente in majoritatea celorlalte familii de limbi ale planetei, unde verbul nu se conjugă în niciun fel (în chineză sau japoneză, de pildă, nu există conjugări). Chiar si in limbile uralo-altaice si fino-ugrice, precum in turcă sau maghiară, terminațiile personale ale verbului sunt doar un rezultat al caracterului general aglutinant al acelor limbi și nu arată gradul de îmbinare sintetică din limbile indo-europene. 

Asta e revelator, cum spuneam la început, de un bias lingvistic al creatorului limbii. El n-a făcut-o să fie o limbă aglutinantă, precum esperanto, care, ca un Lego lingvistic, imită algebric gramatica fără iregularități a unor limbi cum sunt turca, finlandeza sau maghiara. N-a făcut-o nici o limbă tonală, cum sunt cele extrem-asiatice (chineză, vietnameză etc.) și nici una polisintetică, precum majoritatea limbilor indigenilor celor două Americi.

Ba chiar, valyriana nici măcar nu este o limbă ergativă, precum basca și toate limbile din Caucaz, ci una cu gramatica solid familiară, construită în jurul cuplului nominativ-acuzativ, exact precum limbile indo-europene și cele semitice.

Cei care vorbesc limba asta putea fi hitiți, de pildă, căci și fonetica valyrianei trimite spre asta. Suntem pe teren lingvistic cunoscut, Unsullied și Dothraki vorbesc ca noi. 

Cf. și:

«Gânduri despre problema indo-europeană»: pe marginea unui text fundamental al lui Trubetzkoy

https://cabalinkabul.com/2020/05/09/ganduri-despre-problema-indo-europeana-pe-marginea-unui-text-fundamental-al-lui-trubetzkoy/

 

„Tenet”: când Hollywoodul nu-și mai consideră spectatorii adulți

Filmul ăsta imbecil al lui Nolan, Tenet, marea superproducție post-Covid menită să salveze cinematografia și sălile de cinema este o insultă adusă inteligenței. Această monstruozitate n-ar trebui să existe și este doar ultimul exemplu a ce se întâmplă de când Hollywood nu-și mai tratează spectatorii ca pe niște adulți.

Am fost să-l văd în sală, desigur, cum se cuvine, cu ecran gigantic, sunet stereo și bere băută prin mască. Ei bine, cine spune că ar fi ceva de înțeles din succesiunea dezlânată de clișee insuportabile de acolo minte cu nerușinare.

Chiar dacă, aplicând o caznă supraomenească, s-a putea scoate o însăilare logică de acolo, eforturile intelectuale ar fi irosite, într-atât ansamblul mai e și rău jucat.

Sigur, Nolan a făcut două Batman impresionante, cele mai bune ale francizei. Dar de când a căpătat obsesia cu timpul, cu călătoria în timp, deja de la Inception, din care nu era nimic de înțeles, el pare a fi pierdut orice urmă de bun simț narativ și de logică a scenariului.

Producătorii de la Hollywood îl lasă probabil în pace pentru că face imagini spectaculoase cu mult bum-bum și le dă adolescenților impresia că sunt inteligenți dacă au priceput că acolo e ceva cu timpul. Interstellar încă mai funcționa, deși era cu cel puțin o oră prea lung, iar Dunkirk n-a fost altceva decât un joc video. Aici însă, cu Tenet, nici măcar ca scenariu de joc video n-ar putea funcționa, decât o lungă, încăpățânată încrâncenare de a arăta spectatorului că e interesant să sugerezi că se poate merge înainte și înapoi prin timp.

Tenet nu e altceva decât o prelungire insuportabilă a insuportabilului Inception. Personaje fără sens, situații absurde, care nici într-o bandă desenată nu și-ar găsi sensul, dialoguri filozofice lungi, greoaie, înfiorător de stupide (The Guardian a criticat deja dialogurile).

Da, avem acolo toate codurile sub-genurilor: spionaj, SF, infiltrări, mafia rusă, film de război. Suntem duși din Ucraina în Londra și Siberia, trecând prin Londra și de nesfârșite ori înainte și înapoi în timp. Virtuozitatea tehnică e totală –conținutul e nul. Fiecare personaj e o pisică a lui Schrödinger, fără nicio psihologie, cu toții vorbind în tirade filozofice anoste.

Christopher Nolan, imperiul nimicului

Ei bine, spunea Libération, în acest film grandios și glacial, „virtuozitatea tehnică nu poate să astupe vidul conținutului, lipsa vieții, absența sensului acestui film.” Tenet e „un obiect perfct, dar inutil, un sistem indiferent și rece de «pur divertissement». Acest reproș, care de obicei lasă nevătămat orice blockbuster hollywoodian, se lovește aici de simpla problemă care e aceea ce a înțelege ce se întâmplă în film : Tenet, căutând să demonstreze reversibilitatea timpului, este o experiență de gândire intensă de la care ne e greu să acceptăm că se încheie pe un nimic absolut.”

Le Canard Enchaîné a fost singurul ziar care a publicat o cronică derutant de pozitivă a filmului, dar și acolo cronica, fals entuziastă, se rezuma de fapt la sfatul: „Nu încercați să înțelgeți.”

Filmul învinge în săli doar prin KO tehnic, prin bugetul de 200 milioane de dolari, acolo unde toate celelalte filme au părăsit cinematografele covidate de public.

Filmul e un eșec vulgar, în ciuda somptuozității imaginilor și a sunetului. Rămân în urmă doar eșarfele insuportabil de elegante ale lui Robert Pattinson (aoleu, ăsta e viitorul Batman!).

Greu de acceptat, într-adevăr, din partea unui film presupus a salva economia în fază terminală a cinematografiei mondiale, așa cum eroul filmului, «Protagonistul», trebuie să salveze planeta.

 

[image error]

Cf. și:

Interstellar

https://cabalinkabul.com/2014/11/15/interstellar-despre-relativitate-si-cum-cand-filmul-atinge-viteza-luminii-un-minut-acolo-echivaleaza-cu-7-ani-pe-pamant/

Dunkirk

https://cabalinkabul.com/2017/08/27/o-foarte-scurta-cronica-despre-dunkirk-un-fals-documentar/

Iranismul zilei: sufrageria

IPINGESCU: … Nu! în van! situațiunea Romaniei nu se va putea chiarifica până ce nu vom avea un sufragiu universal…
(amândoi rămân foarte încurcați).
JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adâncă reflecție): Știi: masă… sufragìu..

Mulți copii din generațiile trecute, înainte de nivelatoarea modă a apartamentelor moderne, în care bucătăria dă în “living” sau e instalată direct acolo, au cunoscut interdicția cu valențe mistice de a intra în “sufragerie”. În multe case, “sufrageria” era camera de oaspeți, ținută ca un altar sau ca interiorul lăcașului pietrei negre de la Mecca, acolo se mânca doar duminica sau când veneau musafiri și se scoteau porțelanurile.

Sufrageria este, desigur, un turcism, care la rândul lui e un iranism. De-acum știm că majoritatea termenilor turcești de cultură și societate întrați în română, de la “cioban” și “dușman” trecând prin “cișmea” și “cerdac” sunt de fapt iranisme, venind din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

“Sufragerie” e un derivat românesc secund de la “sufragiu”. Acesta e termenul împrumutat, din turcescul “sufraci”, citit [sufraǯì], sufragì, cu accentul pe ultima silabă. În turcă, terminația -gi indica profesiile: geamgiu, hangiu, herghelegiu sunt cei care se ocupă cu hanul, geamurile sau herghelia. (De unde și comicul pierdut astăzi din: labagiu).

Sufragiul, așadar, e cel care servește sau organizează o “sufra”, sau “sofra”. Acesta e cuvântul de origine: sufra.

Scris سُفره ( sufreh, dar -h final e doar grafic) el înseamnă masa tradițională iraniană. O “sufra” este mai mult decât o masă: este un eveniment social important, care pune în valoare și mâncarea și participanții, o combinație de ceremonie, inițiere, banchet, symposion, cu toate regulile gratificatoare care decurg de acolo. “Sofra” de altfel e un nume dat metaforic, pentru că el desemnează de fapt fața de masă, somptuoasă, brodată, pe care are loc festinul.

Turcii preluând sofra / sufra de la iranieni, au creat și termenul pentru personalul domestic care servește la o sufra: “sufraci”, sufragiul.

Și așa, de la numele sufragiului turco-iranian, românii au făcut apoi sufrageria, camera specială în care are loc un ospăț.

Noțiunea s-a degradat, așadar, pe linia Iran-Turcia-Balcani. Un singur popor, însă, a meninținut întreaga importanță a ceremoniei de cuminecare iraniană numită “sufra”: georgienii, în Caucaz. La georgieni ceremonia nutrițională colectivă e “supra” (სუფრა – “supra”, cu -p-, asta pentru că limba georgiană nu are sunetul F; toate cuvintele împrumutate cu F au în gruzină P: propesori = profesor). “Supra” este masa tradițională georgiană, iar acești încruntați caucazieni ignoră, cel mai adesea, că “supra” lor de care sunt așa mândri vine din persană, la fel cum nici românii n-au habar de unde le vine sufrageria și respectul cvazi-mistic care înconjura odinioară această cameră.

PS. Despre multele iranisme intrate în română prin turcă am mai scris: aici, aici, și aici și acolo și dincoace.

Despre Sieranevada al lui Cristi Puiu (din imagine):

https://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

“Femeie”… de unde vine cuvântul?

Termenul “femeie” din lexicul fundamental al limbii române nu vine, în ciuda sensului și a aspectului fonetic, de la “femina” din latină. “Femina” dispăruse mai peste tot în latinitate, iar termenul folosit curent era “mulier”, păstrat perfect în aromânul “muljari” și portughezul “mulher”, dar mai erodat în sp. “mujer” și rom. “muiere”.

“Femeie”, cum o și recunosc dicționarele etimologice, este de fapt forma luată în latina dunăreană de latinescul “familia”. “Familia” a dat un foarte regulat fumealji / fãmealji în aromână, însă în română și albaneză a evoluat, fenomen cunoscut în alte limbi și culturi arhaice, spre sensul de “stăpâna casei”, mama familiei, soție, (în română, de unde generic și tardiv: femeie), iar în albaneză spre sensul de copil, copii: fëmijë.

“Fëmija” (copil) în albaneză vine așadar din latinescul “familia”, ca și românul “femeie”. Cuvântul familie din româna modernă e în schimb un împrumut din franceză și italiană, pe când în aromână el s-a păstrat: “fumealji” (familie), cu totul distinct de “muljari” (femeie).

În multe limbi numele soției, al femeii prin excelență, al mamei familiei, e construit pe rădăcina celui care desemnează casa. Așa a fost în dreptul latin: domina vine de la domus (casă). Vorbitorul de italiană de azi care spune “donna” (sau cel de română care spune “doamna”) nu are constiința faptului că termenul “domina”, doamnă, donna, derivă din “domus” (casă), din preistoria limbii.

Asta ne permite să rezolvăm o iritantă enigmă: cuvântul paștun (limba iraniană a talibanilor din Afganistan) pentru femeie: khaza (pronunțat hădza) aduce straniu și intrigant cu cel pentru “casă” din limba iraniană osetă, din Caucaz, limbă apropiată de paștună: хæдзар (pronunțat: xădzar). Hădza paștun pentru “femeie” și hădzar oset pentru casă (household, “familia”): este limpede că termenul oset (xădzar = casă) e cel arhaic, pe când cel paștun (xădza = femeie, soție) este cel derivat. La fel cum “femeia” în română e un derivat al latinescului “familia”.

Voi dezvolta toate acestea, dar este un fapt stabilit: “femeia” românească, precum și “fëmijë” (copil) în albaneză, derivă din “familia”, iar nu din dispărutul încă în epoca istorică “femina”, care fusese înlocuit peste tot în latinitate cu “mulier”. De fapt termenii ecuației sunt total inversați și singurul mister de lămurit rămâne doar supraviețuirea lui “femme” în franceză.

Cristi Puiu, grand corps malade

Tot caută lumea să interpreteze ieșirea lui Cristi Puiu cu măștile și revoluția și nimeni nu reușește, dar asta e pentru că puțini caută adevărat să-l înțeleagă pe Cristi Puiu.

E vorba de un mare ipohondru, în sensul clasic al termenului, de cineva obsedat de atotprezența bolii, însă doar a Bolii mari, cancerul sau ciroza. Ba chiar e o ipohondrie metafizică, de dimensiuni esențiale: prezența permanentă a Bolii, distrugerea ineluctabilă a corpului de care nici credința nu ne poate salva. Ipohondrie combinată cu o obsesie a derivei autoritare (de unde și trimiterea lui rău înțeleasă la Revoluție).

Pentru Cristi Puiu, poveștile noastre cu masca sunt o fandoseală și acceptarea tâmpă, în gloată, a unui gest autoritar, pentru că ele nu ating ceea ce este Boala autentică, ontologia Bolii: cancerul sau ciroza, cum am văzut-o în Moartea domnului Lăzărescu. Cheia o oferă chiar el, de câte ori este întrebat:

Cristi Puiu: — “Tatăl meu are ciroză la ficat. M-am întrebat întotdeauna de ce bărbații români beau atâta sub comunism. Prietenii tatălui meu mureau unii după alții de boli legate de aproape sau de departe de alcoolism. Am o explicație plauzibilă: toți cetățenii României au copiat moravurile dictatorilor care s-au succedat la cârma țării vreme de 70 de ani. Fiecare vine acum cu un verdict care nu acceptă discuție, fiecare abuzează și încalcă libertatea vecinului.”

(Cristi Puiu, interviu în Libération, 11 ianuarie 2006)

În filme, Cristi Puiu își oferă riscul de a planta aluzii la asta greu de înțeles chiar și inițiaților. Astfel, în prelungirea ipohondriei care impregnează Moartea lui Lăzărescu, în Aurora avem o scenă tulburătoare pe care puțini spectatori o vor fi înțeles, dar care are o mare importanță în economia scenariului: personajul (viitorul asasin, jucat tot de Cristi Puiu) face un lung duș, după ce a luat hotărârea de a-și asasina nevasta.

In timpul acelui lung duș, care pare încă o scenă inutilă, precum mâncatul supei în tăcere în Noul Val cinematografic românesc, personajul duce mâna la spate, chincit sub duș, și stă un lung moment așa, cu mâna sub fese, șiroind de apă.

Nu e greu de bănuit ce face el: își vâră două degete in rectum pentru a verifica dacă nu cumva, în sfârșit, are un cancer acolo. Un asasin ipohondru.

Lumea din Aurora o prelungește pe cea din Moartea domnului Lăzărescu, iar Cristi Puiu a făcut foarte bine de a juca chiar el rolul acelui asasin potențial, vid moral și obsedat de boală și moarte. Cele două degete nevăzute din rectum, în Aurora, au un rol major, chiar dacă nu sunt înțelese de majoritatea spectatorilor.

Din această perspectivă a morții atotprezente, o fășie de pânză pe față îi apare lui Cristi Puiu ca ceva derizoriu, ca o formă de supunere prostească. Nu este o formă a nătângii înțelepciuni populare cum că: toți o să murim și „cu-o moarte toți suntem datori”, ci o revoltă în fața seninătății uniforme care nu pare a pricepe oroarea autentică a morții de care o biată pânză nu ne va proteja.

De aceea îl și preocupă atât de mult Soloviov și teologia rușilor, cu obsesia lor pentru moarte, absurdul gloatei și nihilism. E o atitudine asocială, desigur, ce face el, dar asta vine de la un om care insistă în fiecare gest că nu urmărește să placă, în vreme ce suferă permanent că nu-i iubit și admirat.

“Un act de curaj si o sinucidere comercială” era formula trist-admirativă din același Libération atunci cand “Aurora” a fost prezentat la Cannes.

Sieranevada (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/  

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/

Etimologii ilustrate: ficați, ciuperci, icre

Numele ficatului, cum se știe și am mai amintit, vine de la o metaforă culinară, în toate limbile romane, dar și în unele din cele slave.

In limbile neoromane, ficatul, fegato, foie (gras), vine din latinescul “ficatum”, din expresia dispărută: “(iecur) ficatum” = ficat “umplut cu smochine” = ficatum. Căci “ficatum” nu e altceva decât farsa smochinelor, de la “fica”, “figa”, smochină.

Ficatul roman și al nostru, cum e cel pe care îl gătesc eu acolo în poză, este așadar o metaforă culinară perfect echivalentă cu cea care a dat în rusă печень (ficatul bun de copt, de mâncare). În rusă, печень, pečen’ (ficat) vine de la rădăcina verbală *peč- = a coace, de unde vine de altfel și печура, pečura sau pečurka (ciuperca).

Și ficatul și ciuperca sunt așadar ceva moale, bun de mâncat după ce a fost copt. Copt la slavi, umplut cu smochine (ficatum) la latini. Dar și la alți slavi denumirea ficatului vine de la un preparat culinar, căci ficatul omului e numit „drob negru” la bulgari (черен дроб) și macedoneni (црн дроб), la aceștia mai purtând și numele џигер, din turcescul ciğer, care, cum știm acum că era cazul cu majoritatea lexicului otoman, vine la rândul lui din persană, farsi: jigar.

Acest jigar persan (farsi), este urmașul celui mai vechi nume indo-european al ficatului: yakara în iraniană veche, yakrt în sanscrită, iecur în latină și hepar/hepatos în greacă (de unde toate acele hepatite și hepatoscopii).

Iecur i s-a spus ficatului și în latina arhaică, până când a intrat în uzaj acea denumire glumeață: iecur ficatum > apoi simplu: ficatum, (jigher umplut)

Alte limbi indo-europene moderne au păstrat termenul arhaic pentru ficat. Astfel, letona: aknas; sârba: jetra. Dar de la aceeași rădăcină arhaică iecur (ficat) în latină, yakara (> jiger, ficat) în iraniană avem în slavă : ikra, icrele.

Da, icrele (ikra) au fost numite așa, precum iecur (ficat în latina veche) în preistoria slavilor, probabil pentru că atunci când despici peștele, masa aceea cleioasă a ouălor seamănă cu un ficat mic, ikra.

[image error]



“Haruspicină” – tehnica ghicitului în ficat

“Haruspicina” vine din etruscă (“haru” erau probabil măruntaiele) iar eu sunt, cum aproape că se vede în poză, un mare specialist în ficat făcut cu vin alb și sos de usturoi și și ceapă roșie. 

Sunt un bucătar foarte creativ, chiar dacă haotic. Gătesc după rețete din Petronius, din Satyricon. Ficatul etrusc din Piacenza (foto), obiect didactic pentru ghicit, care m-a învățat să citesc în ăsta al meu din poză, este un obiect metalic, de studiu pentru elevii ghicitori, ajuns la noi din Antichitate. 

Prietenii mei vegani sunt rugați să se abțină de la comentarii și să-mi citească studiul despre limba etruscă:

https://www.academia.edu/35555751/A_structural_comparison_of_Etruscan_with_the_Kartvelian_languages

Mănăstire pe-un picior: “ciuperca”

[image error]

Continuând, ar merita să spun ceva despre fenomenul absolut banal al “metatezei”, prin care un cuvânt într-o limbă anume își vede permutate silabele sau anumite sunete. Așa a fost cu “ciuperca” (din slavonul sudic: pečurka).

Coccodrillo, îi spun italieniii crocodilului. Dar la fel de bine am putea menționa limbile, precum spaniola, în care Ucraina și Algeria devin: Ucrania și Argelia. Nu există logică umană care ar explica metatezele. Pretinsa facilitate a pronunției nu este o explicație. Italiana nu are nicio dificultate cu cr- la inițială, având credere, crepare etc. Așa încât crocodillo era la fel de canonic fonetic pe cât e coccodrillo.

La fel, nimic nu explică de ce persanul și armeanul “nal” (potcoavă) a dat în cecenă “lan”. Ambele tipuri de monosilabă sunt la fel de canonice în cecenă, unde cuvinte de tip “nab” (somn) sau “nakh” (oameni) sunt la fel de frecvente ca “lom” (leu) sau “lam” (munte). Nimic nu justifica în cecenă ca “nal” să devină “lan” (potcoavă).

Nimic nu justifica, de asemenea, în română ca slavonul pečurka să devină ciupercă. Metateză fără logică sau explicație, căci ambele forme sunt perfect canonice fonetic in română. “Peciurcă” ar fi fost cu totul banal fonetic alături de perciuni și pocitanie. Nu există explicație pentru metateza din “ciupercă”. Ar fi fost mai logic ca pečurka să devină “picioarcă” și atunci am fi văzut superficialii lingviști naționaliști străduindu-se să ne convingă că “*picioarcă” nu vine din slavă, ci de la “picior” și s-ar fi lansat în poetice false derivări: “picior” > “picioarcă”. “Mănăstire pe-un picior / Ghici picioarcă ce-i…” Din păcate, noi am făcut din pečurka > “ciupercă”.

Devenind ciupercă, pečurka pierde în română orice urmă a etimologiei slave, perfect vizibilă în rusă, unde печура, pečura, cum e forma veche (pečurka a slavilor din sud e un diminutiv), pečura așadar, vine de la verbul *peč- = a coace. Pečura, pečurka este “cea bună de copt” și e cunoscută pasiunea slavilor pentru ciuperci (*peciurci). De la aceeași rădăcină care a dat pečura, печура, rusa mai are, cum am arătat mai sus, și numele tabuistic al “ficatului”: печень, pečen’. Ficatul este de asemenea desemnat în rusă printr-o metaforă culinară, fiind, ca și ciuperca, ceva “bun de copt”.

Asta e originea ciupercii (peciurcii). Sau, pentru a reveni la metateză, bunul meu bunic, tataia Bazan, îmi spunea blând, când îl corectam că nu se spune “palarizat”: — “Dănuț, palarizat, paralizat, ce contează, dacă m-ai înțeles ce vreau să zic?”

[image error]

Rapsodia bohemiană a lui Eliade

In romanul lui Mircea Eliade “Nouăsprezece trandafiri” (1980), presupus a se petrece în România comunistă, prin 1968, simultan cu reprimarea Primăverii Pragheze de către URSS, personajele, prinse în capcana ideologiei represive a puterii, reușesc în final să fugă din țară luând cu ei niște documente compromițătoare pentru regim și traversând granița din nord… în Cehoslovacia.

La 35 de ani de la încheierea războiului, distinsul profesor încă era convins că România mai avea graniță cu Cehoslovacia (cum avusese până în 1945).

Cum? Se numește asta o licență narativă? Aiurea, Eliade nu știa. Uitase. Era plecat de decenii, nu ținuse pasul cu hărțile, rămăsese cu Cehoslovacia în cap, deși acolo în nord era acum URSS-ul de un sfert de secol.

Dar să zicem noi totuși că avem o licență narativă în acea graniță cu Cehoslovacia în 1968? Hm, nu putem, pentru că este un dispozitiv narativ esențial: fără acea graniță, personajele n-ar fi putut să scape din România.

Bine măcar că Eliade n-a făcut personajele să se pitească în sud, în Cadrilater, prin cercul găgăuzilor dispăruți.

Să o spunem însă cu un oftat: toate astea-s nimicuri față de dezinvoltura cu care trata Eliade faptele și adevărul istoric verificabil atunci când inventa un fluid mistic și un cult al lupului care ar fi traversat mileniile și spațiul carpato-danubian, de la daci până la legionari:

—  Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/




—  Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist

https://cabalinkabul.com/2019/08/21/structuralismul-este-o-ontologie-pentru-ce-eliade-nu-era-un-structuralist-orice-ar-spune-baconschi/

— Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/08/09/cat-de-depasit-e-mircea-eliade-despre-discreditata-ideologie-tripartita-indo-europeana/

— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/

— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/10/eliade-legionari-evrei-si-ceva-despre-herta-muller-interviu-cu-norman-manea/

— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/07/18/yogah-citta-vrtti-daca-eliade-ar-fi-fost-lingvist-ar-fi-inteles-legatura-dintre-yoga-si-wurst/

Cum mi-am arătat natura reacționară, de terf masculin

Zăceam molcuț la terasă, în plin soare, sorbindu-mi aperitivul anteprandial, traversat de vocabule latinești care năpădiseră pe mine sărind peste secole, ani și milenii și pe care, cu ochii închiși, le socoteam epigrafic pe ecranul minții, LIVID, MIDII, MIX, DILIV,

Eram mândru de revista presei din ziua aceea, axată pe scandalul cu JK Rowling acuzată de „transfobie”, după ce „mama” lui Harry Potter atrăsese sarcastic atenția asupra unui articol de presă în care, dintr-un exces de „corectitudine politică”, femeile erau calificate de „persoane cu menstruație” (people who menstruate), în loc de „femei” pur și simplu. JK Rowling întreba ironic în postare: de ce a devenit atât de dificil să folosim astăzi, pur și simplu, cuvântul banal de „femeie” și cum să spunem atunci în loc de women? Să zicem: Wumben? Wimpund? Woomud?

Mesajul ei fusese pe loc interpretat ca o ironie deplasată la adresa persoanelor transgender, iar asta a declanșat pe rețelele sociale un val de violență verbală împotriva ei. Rowling a fost acuzată de „transfobie” și a primit toate insultele imaginabile, inclusiv prostituată și “feminazi”, sau noua etichetă infamantă de terf (trans-exclusionary radical feminist), terfă, prin care sunt desemnate umilitor feministele radicale care refuză să accepte feminitatea transsexualilor.

La Berlin, cotidianul stângii intelectuale Tageszeitung amintea în acea dimineață că nu este prima oară că JK Rowling e acuzată de „transfobie”. În 2018, ea a dat like unui tweet în care femeile transsexuale era numite „bărbați deghizați”, stârnind de asemenea indignarea multor fani.

Dar cel mai mândru eram de felul în care prezentasem articolul din Le Monde, un portret-interviu cu Orlanda, primul primar transgender din Franța. Scria acolo cum Orlanda s-a născut băiat în 1965 și cum ca bărbat a fost însurat și a avut trei copii, dar soția l-a părăsit când și-a făcut operația de schimbare de sex. Astăzi, primărița Orlanda, prima din Franța, depune mărturie despre uriașele dificultăți pe care le întâmpină în societate orice persoană care alege să treacă prin asta.

Explicasem toate acestea pentru reacționarul public român și mă simțeam învingător, provocator și sigur de mine în dimineața aceea, pornit într-o cruciadă împotriva mentalităților înapoiate, când o umbră mi-a căzut pe față și mi-a tras pleoapele în sus:

– Bună, te deranjez? Pot să m-așez un pic cu tine? Vreau să-ți zic ceva legat de articolul ăla de azi. Probabil că știi că mă ocup de studii de gen și diversitate, așa că vin dintr-o poziție informată și educată în tot ce ține de gen. Pot? Te deranjez?

Mă încolțise fără apărare, cum zăceam acolo la terasă, și acum mă cerceta cu o expresie îngrijorătoare de bunăvoință. “Sigur”, am vrut să-i spun, arătând spre scaunul de alături, “stai cu mine”, dar se așezase deja.

– Uite, intențiile tale sunt bune, dar îți lipsește ceva educație și limbajul potrivit despre asta. Cuvântul “transsexual” folosit de tine în articol nu mai e acceptat de vreo două decenii, imaginează-ți XX în cifre latine, nu mai e folosit deloc pentru persoanele transgen, pentru că el limitează genul la caracteristici biologice secundare: sexul.

Cum priveam fără să înțeleg:

– Nu pricepi? Genul nu se referă exclusiv la înfățișare. Genul e un construct social aflat pe un larg spectru care respinge binaritatea impusă social și cultural. Știi? Nu știi, nu? Primărița aia din textul tău, Orlanda, nu s-a născut băiat în 1965, cum scrii tu acolo, ci i-a fost atribuit sexul masculin la naștere. Deoarece genul e construit social și cultural, nimeni nu se naște cu o identitate de gen, ci o dezvoltă încă din primii ani datorită normelor sociale și practicilor culturale față de care se identifică.

Tăceam, vinovat, căutând imaginile potrivite pentru niște cuvinte care-mi scăpau.

– De asemenea, este antagonist să vorbim despre o persoană înainte de tranziție ca fiind “bărbat”. Orlanda n-a fost niciodată bărbat, ci a trăit conform normelor sociale și sexului atribuit la naștere – dar identitatea de gen nu i s-a schimbat prin tranziție, ci doar expresia de gen. Așadar poate că o frazare de tipul “înainte de tranziție, Orlanda a fost căsătorită cu o femeie și…” e mai potrivită. Schimbă acolo ce-ai scris.

– Mulțumesc, dar… e revista presei, nu opinia mea personală!… Cum să modific un citat din Le Monde?

– Bine, nu vorbesc de opiniile tale personale, ci despre limbajul folosit de tine, care e incorect acolo. Ți-am explicat de ce și cum poate fi remediat. Înțeleg că-i un subiect cu care nu ești familiar, de-aia nu mă aștept să cunoști neapărat limbajul corect în acest caz.

… și cum ezitam, îmi spune grăbit, cu un început de iritare:

– Dar mă aștept ca atunci când ți se atrage atenție de către o persoană cu educație în domeniu și ți se explică ce e greșit, tu să corectezi.

– Mulțumesc, eu fac asta întotdeauna când greșesc. Am să fiu mai atent, dar când comentez sau rezum articole, nu pot decât să folosesc, punând ghilimele la citate, limbajul de acolo. De-aia e revista presei.

Mi-a zis, cu un început de iritare:

– Corectează-l pe-ăsta. Nu înțeleg de ce nu poți folosi un limbaj corect când rezumi articole. Dacă scriai despre fizică nucleară și foloseai termeni incorecți, n-ai fi corectat? Ai folosit cuvântul greșit transsexual, în loc de corectul “trans”, a fost alegerea ta să folosești incorect transsexual. Mergi înapoi la text și înlocuiește “transsexual” cu “transgen”. Așa, și ai mai scris acolo: “Orlanda s-a născut băiat în 1965. Ca bărbat, a fost însurat și a avut trei copii cu soția…” Ai pus « bărbat », ți-am explicat mai sus că nu s-a născut ca băiat, ci i-a fost atribuit la naștere genul masculin.

– E un citat exact din Le Monde. Așa scrie acolo: „née garçon”.

– Și? Dacă Le Monde se aruncă de pe pod, te-arunci și tu? Dacă Le Monde greșește, trebuie să greșești și tu? Nu cred că-i așa greu să schimbi cu “În 1965, Orlandei i-a fost atribuit genul masculin la naștere“. I-a fost atribuit, pricepi? Nu s-a născut „băiat”. De asemenea, cum am zis mai sus, “înainte de tranziție, Orlanda a fost căsătorită cu o femeie…” e o formulare mai potrivită decât “ca bărbat a fost însurat…”. Apoi, mai scrii: “a primit toate insultele imaginabile, inclusiv prostituată “. Păi… prostituată nu e insultă, e o meserie.

– Nu înțeleg. Cum să modific textul articolului pe care îl recenzez?

– Ține de limbaj inclusiv versus exclusiv. O formulare de tipul “născut băiat” e incorectă din start – pentru că nimeni nu se naște cu un gen, nimeni nu se naște băiat sau fată, genul este dezvoltat între vârstele de 1 și 5 ani.

— Dar așa e acolo! Citește formularea din articol.

– E greșită și nu pricep de ce te simți nevoit să reproduci o formulare greșită

– Pentru că-i revista presei. Cutare articol o să formuleze ceva eronat despre Putin. E revista presei, eu nu corectez ce scrie în ziarele alea. Nu poți să-mi ceri să manipulez textul.

– Nu ți-am cerut să manipulezi textul, ci să fii atent la limbaj. Dacă Le Monde scrie greșit “Președintele URSS Putin”, tu nu precizezi: “titrează eronat” sau “titrează umoristic/sarcastic”?

– Ba asta fac tot timpul. Pur si simplu aici mi-a scăpat relevanța.

– Relevanța ține de lipsa de adevăr a formulării – nimeni nu se naște cu un gen, ci îi este atribuit un gen la naștere. Orlanda nu s-a născut băiat cum scrie Le Monde, ci i-a fost atribuit greșit un gen. Iar atunci când spunem despre o persoană transgen că s-a născut alt gen decât cu ce se identifică, greșim: – 1. Pentru că nu e adevărat; 2. pentru că folosim un limbaj menit să excludă persoanele ca Orlanda – transgen. Dacă la nașterea Orlandei un doctor ar fi zis: “ok, uite, avem un cățel”, mai târziu în viață Orlanda s-ar chinui să le demonstreze tuturor că nu e cățel, ci om. Ar fi trecut prin toate demersurile ca să fie recunoscută ca om, iar apoi gândește-te că venea Le Monde și scria “Născută cățel, Orlanda a devenit primar…” – păi… păi… n-ar fi lipsă de respect pentru toate eforturile Orlandei de a fi recunoscută ca ceea ce este?

– Hei, e doar un subiect printre altele din presa de azi, iar Le Monde spune textual: “s-a născut băiat”.

– De ce ești atât de devotat neînțelegerii? Uite, am să reformulez eu pentru tine ca să vezi cât de simplu e – deși ți-am explicat de cel puțin trei ori cum poți repara. Tu ai spus: Orlanda s-a născut băiat în 1965. Ca bărbat, a fost însurat și a avut trei copii cu soția, care l-a părăsit când a dorit să-și facă operația de schimbare de sex. Eu propun: Orlanda s-a născut în 1965, când i-a fost atribuit genul masculin. Înainte de tranziție, Orlanda a fost căsătorită cu o femeie și a avut trei copii cu soția, care l-a părăsit când a dorit să-și facă operația de confirmare de gen. Dacă asta e greu pentru tine, înseamnă că nu ești în stare să accepți un limbaj ce include și nu exclude persoanele transgen.

– Nu-pot-folosi-formule-care-nu-există în textul din Le Monde din care citez. Inseamnă să falsific. Nu-i cinstit și nu e profesional, mă mir că cineva îmi cere să modific un text, de altfel ușor verificabil. Scrie tu redacției de la Le Monde, nu mie, cere-le lor să modifice textul.

– Ok, atunci să nu fii surprins când ai să vezi că ești acuzat de transfobie. Să nu zici că n-a încercat cineva să-ți explice pe înțeles.

– E o amenințare?

– Amenințare? Îți explic de ce vei fi interpretat ca o persoană transfobă. Pentru că alegerile tale, faptul că refuzi corectarea unui limbaj exclusivist cu privire la persoanele transgen, vor avea consecințe transfobe. Când preiei un citat complet necritic, reproduci discursul de acolo. Discursul de acolo este transfob. Tu, reproducându-l, dai dovadă de limbaj transfob. Ți-am explicat – tu refuzi – treaba ta. Să nu zici că nu ți-a spus nimeni.

– Este absurd, sectant si orb să numești articolul din Le Monde transfob, când ziarul face un portret simpatic pe o pagină întreagă acelei persoane. Intreci măsura prin pretenții sufocante. Numind articolul ăla transfob, arăți o rigiditate de sectă prin care pierzi orice simpatie din partea mea. E ca obsesiile activiștilor de partid.

– Două lucruri pot fi adevărate în același timp

– Nu!… aproape că am strigat.

– Ascultă, de o oră îți explic că reproduci un limbaj transfob. Iar tu te prefaci că-mi faci mie un favor când eu îți ofer informații pe care nu le stăpânești, într-un domeniu în care nu ești expert. Dar să mă numești “activist de partid” este un atac nemeritat. Eu n-am numit articolul transfob, ci am spus că există limbaj transfob în el. Limbajul transfob e unul care exclude persoanele transgen. Am explicat: atunci când ne referim la persoanele transgen drept “născute cu altă identitate decât cea pe care o autoproclamă” este o formă de a exclude realitatea transgen. M-ai jignit. E de-a dreptul penibil să-ți ofer din cunoașterea mea și tu să mă jignești. Iar aici chiar închei discuția, pentru că e nedemn de timpul meu să răspund la acuzații false. Ți-am oferit din timpul și cunoașterea mea, dacă nu vrei, bine. Îți asumi tu consecințele, dar să nu spui că nu ți s-a explicat.

– Nu te atacă nimeni. Îți explic că întreci măsura și devine hărțuială, omul lui Dumnezeu!…

S-a oprit deodată cu o expresie pe față care era un amestec de durere și incredulitate:

– „Omul” lui Dumnezeu?!… De un ceas mă căznesc să te învăț să nu-mi pui etichete batjocoritoare, iar tu mă faci în zeflemea „om”? E incredibil până unde poate să meargă o arătare care se pretinde inteligentă, dar nu acceptă alteritatea altora! Păi nu meriți tu să te pocnesc acum de să-ți intre pe gât masculinitatea arogantă?

S-a ridicat, astupându-mă iar cu umbra. M-a măsurat de sus, încercând să-și stăpânească repulsia. Apoi a piruetat pe tocuri și a plecat cu pași ritmați și demnitate apăsată, știind că acolo unde se duce va da de aceeași secăciune sufletească dezolantă precum cea de care dădusem dovadă.

[image error]

Șeherezada și beizadelele…

Șeherezada, beizadea…

Am luat și acești termeni persani, tot prin turcă și, desigur, nu ne mai dăm seama că ambii sunt compuși din: -zade.

“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului a naște sau a se naște.

“Zade”, și în Șeherezada și în beyzade, este : “născut (din)” sau “născută (din)”, pentru că persana modernă, farsi, ca și engleza sau armeana, nu mai are genuri gramaticale.

“Zade” e așadar sau “născut” sau “născută”. Bey-zade este un fecior de bei, de baștan, de om cu greutate în parai și hazna din marmură acasă.

Dar șahr-zade nu e altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).

Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât “Orășeanca”. O creatură din acelea cu centură din țechini, care se extrage singură dintr-un nor de parfum, îți sucește mințile manierat, apoi te trântește de nu te vezi și se evaporă fâlfâind din pleoape.

O orășeancă, na. Târgoveața !…

Pehlivan, o “vorbă din strămoși”

“Pehlivan”, numele vechi dat unui escroc cu mult tupeu, dar totuși cu anumite calități, pentru că te păcălește cu umor, ne-a venit din turcă, unde e exact așa: “pehlivan”.

În română, pehlivan a rămas de la spectacolele de bâlci ale turcilor de la care avem și caraghios (kara-göz, “ochi negru”, de la jocurile cu marionete și umbre), unde “pehlivan” era un erou, un om puternic care rupe lanțuri prin trucuri ascunse, precum Zampano în La Strada.

[image error]

În toate culturile supuse influenței persane, cum a fost Imperiul Otoman, pehlivan / pahlavan, nu e altceva decât un erou de temut, sau, ca în India, un luptător în competiții violente.

În turcă, la fel, sensul principal al lui “pehlivan” este acela de erou mitologic și de luptător fără teamă și vine, ca atâția termeni de cultură, de la influența persană a miticilor Pahlavi iranieni.

În pehlivan avem influența filtrată a vechii dinastii iraniene Pahlavi și a limbii Sasanizilor care au domnit peste Persia până la cucerirea musulmană.

Personajul fiind văzut la noi doar la bâlci, sau fiind marioneta unui luptător de trânte și rupător de lanțuri care trișează, termenul pehlivan a ajuns să desemneze în română un coțcar, așa cum se și cuvine unei zdrențe de limbaj eșuată pe o plajă străină.

[image error]