Dan Alexe's Blog, page 3
May 22, 2022
La început a fost Cuvântul
Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. (Evanghelia după Ioan)
Câteva considerațiuni aici ca o introducere la un mic studiu privind miturile populare despre limbi, adevărata poziție a limbii române în peisajul lingvistic mondial, adevărata istorie a limbilor și felul în care au putut fi influențate de texte precum cele ale Scripturilor creștine.
Totul pentru a introduce cartea la care lucrez acum și care va apărea la toamnă la Humanitas: — ,,La început a fost Cuvântul. Fascinanta poveste a limbilor lumii”.
Nu trebuie să fii credincios, ba chiar până și un ateu pasionat de limbaj și Logos poate să vadă că discursul nostru de astăzi, felul în care folosim limba și întreaga noastră literatură occidentală au fost fasonate și determinate și puse în forma actuală de retorica Evangheliilor.
Armenii, georgienii, goții, slavii și-au pus pentru prima oară în scris limba prin traducerea literală a Evangheliilor.
Greaca apostolilor a introdus, la rândul ei, o ruptură stilistică și retorică cu tradiția antichității elene, nefăcând decât să imite ritmic turnurile semite ale textului aramaic original, care nu ni s-a păstrat.
Acolo unde apostolii vorbeau între ei în aramaică, cu trimiteri permanente spre textele anterioare ale Torei și prorocilor, în ebraică, apostolii nu au făcut decât să adapteze artificial gramatica și stilul limbii grecești la discursul profetic semit, aramaic.
De aici repetițiile, imprecațiile în vorbe puține, absența propozițiilor subordonate. Limbaj profetic imitat ulterior și de Mahomed, recitând în transă în araba de la Mecca, în misiunea ce avea să dea Coranul și Islamul.
Așadar, la început la fost Cuvântul… Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος… în slavonă: Искони бѣаше слово, la început a fost Slova.
Una din cele mai abile îmbinări de slove din istorie.
Logosul: masculin, neutru, sau lipsit de gen?Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος… La început a fost Cuvântul, sau, în greacă, Logosul. Evanghelia lui Ioan începe cu aceste cuvinte care fac ecou, în mod limpede, acelui Bereșit (בראשית, be-Reșit = la început), primul cuvânt (sau mai degrabă primele cuvinte) din cartea Facerii care deschide Vechiul Testament (esențialmente Tora evreilor, căreia creștinii i-au adăugat câteva scrieri minore).
La început a fost Cuvântul, ὁ Λόγος. Geniul celui pe care-l numim Ioan Evanghelistul a fost de a-și începe relatarea istoriei lui Isus prin expresia adverbială “La început…” (Ἐν ἀρχῇ…) care nu e altceva decât cea care deschide Scriptura, Vechiul Testament (și Tora iudaică): בראשית, be-Reșit, “la început”, și de a reda prin Logos (Cuvânt) ceea ce ebraica biblică numește דבר (Dabar, în pronunția modernă: Davar).
Misionarii și filologii creștini nu s-au înșelat, așadar, atunci când Noul Testament a fost tradus în ebraică, ad promovendam christianitatem inter Judaeos, punând la începutul Evangheliei lui Ioan cuvintele בראשית היה הדבר, pentru ca iudeul să priceapă că începe acolo o nouă carte sfântă, egală cu cea pe care el o știa deja (Tora = Vechiul Testament).
Varianta în arabă general acceptată a textului este mai puțin ambițioasă decât acel feedback ideologic și lingvistic ebraic: فِي الْبَدْءِ كَانَ الْكَلِمَةُ, unde Logosul este redat prin “kalima”, Vorbă, Cuvânt, termen devenit unul din acele universalia islamica intrate în multe limbi ale popoarelor convertite la Islam. Avem astfel kalam sau kelam în traducerea Evangheliei în limbi atât de diverse precum farsi, urdu sau turcă.
În turca osmanlîie, din Turcia, Cuvântul Evangheliei este astfel kelâm, împrumutat din arabă, așa cum este kəlam în azeră (și în alte limbi turcice). În schimb, e probabil pentru a evita termenul arab că Biblia găgăuzilor creștini folosește pentru Cuvânt un termen pur turcic: Söz (Сёз). (Găsim astfel: “Başlangıçta Kelam var idi” în turcă, dar: “Bașta Söz bar edi” în găgăuză.)
Personificarea LogosuluiÎn greacă, Logosul din textul de origine este masculin prin definiție și numai așa poate fi identificat cu Sfântul Duh al Treimii. Valența masculinității dispare însă în limbile germanice sau slave, acolo unde Cuvântul este neutru. Avem astfel das Wort și het Woord în limbile germanice și neutrul — prin însăși forma sa — Slovo în toate limbile slave.
Problema genului sau sexului Logosului este însă inexistentă în limbile lipsite de genuri gramaticale. Ba chiar, problema este absentă în majoritatea limbilor planetei. Ne-am obișnuit atât de mult cu genurile gramaticale (masculin-feminin-neutru; sau doar masculin-feminin; sau animat și neutru, ca în olandeză, limbile scandinave sau hitită), încât trecem cu totul pe lângă faptul că majoritatea limbilor planetei ignoră genurile gramaticale. Limbile din marginea continentului european, precum basca, maghiara, finlandeza, georgiana (gruzina) sau turca ignoră cu desăvârșire distincțiile masculin-feminin, dar și limbi indo-europene cum sunt armeana, farsi (persana) sau engleza le-au pierdut practic cu totul.
În realitate, genurile gramaticale sunt o bizarerie a limbilor noastre indo-europene și a celor vecine, cele semitice. Sunt o trăsătură morfologică și lexicală apărută în timpuri preistorice în bazinul Mării Mediteraneene, o particularitate areală, apărută poate prin contact, și care nu este foarte importantă statistic, la scară planetară.
Noțiunea de gen gramatical lipsește cu desăvârșire din limbile extremului Orient: chineză, japoneză, coreeană, vietnameză, thai, tibetană, birmană, sau mongolă sau limbile siberiene (toate acestea fiind de altfel neînrudite între ele); după cum lipsește și din limbile celor două Americi. Statistic, așadar, o ciudățenie cum e aceea de a simți și a exprima ideea că o “casă” este feminină (domus în latină) sau masculină (dom în rusă) le e total străină vorbitorilor altor limbi, iar maghiarului lipsit de contact cu vorbitori de limbi (indo)europene nu i-ar trece prin cap că aceștia și-ar complica universul acordând adjectivul nagy (mare) în funcție de “sexul” sau genul gramatical al casei (ház).
Cu totul altfel se pune însă problema într-un caz particular cum e cel al limbilor caucaziene de nord-est, cum sunt limbile din Daghestan sau cecena. Cecena, precum și limbile din Daghestan (care prezintă o diversitate la fel de mare ca întreaga familie indo-europeană), oferă o rară particularitate: e vorba de ”limbi cu clase nominale“. Toate cuvintele lexicului sunt împărțite în felurite clase nominale ce corespund genurilor noastre gramaticale. Acolo însă unde limbile indo-europene prezintă un maximum de trei genuri, cecena de pildă are șase. Altfel zis, putem spune, simplificând grosolan, că cecena posedă genurile masculin, feminin și patru tipuri de neutru, distincte morfologic.
Multe din aceste cuvinte “neutre” încep de altfel cu consoana care arată cărei “clase nominale” aparțin. Astfel, în traducerea cecenă a Evangheliilor, fraza din Ioan este: Юьхьанца Дош дара, în transcriere: yuhanța (la început) Doș dara (Cuvântul a fost). Cuvântul (Doș), aparține clasei de neutre care încep cu d-, precum “inima” (dog), “ploaia” (doğ), “gingia” (dol) sau “praful” (dom). Mai mult, consoana cu care încep aceste neutre precede și rădăcina verbală: Doș d-ara (Cuvântul a fost). Altminteri, dacă am fi folosit un neutru din clasa b-, precum bolkh (“muncă”), fraza ar fi fost: yuhanța Bolkh b-ara (“La început a fost munca”). Este limpede că într-o limbă cu o asemenea tipologie, personificarea Sfântului Duh nu ar fi realizabilă decât făcând să intre termenul respectiv (doș = cuvânt) în clasa masculinelor, ceea ce este imposibil, mai ales dată fiind forma sa (morfologic el nu poate fi decât un neutru începând cu d-).
Tot așa, culturile indo-europene aflate la baza creștinismului au căutat instinctiv să păstreze masculinizarea Logosului, evitând mai ales feminizarea sa. Astfel, franceza ar fi putut traduce foarte bine: “Au commencement était la Parole”, dar cum “parole” este simțit ca fiind prea feminin, s-a preferat dintotdeauna “Au commencement était le Verbe”.
Într-o singură limbă indo-europeană, din neglijență perpetuată, Verbul, Logosul, Cuvântul este feminin: în albaneză: “Në fillim ishte Fjala”, unde fjalë, cuvânt, articulat cu articol hotărât: fjala, este de genul feminin.
Tatăl nostru și “limbile proto-capitaliste”Toate acestea pălesc însă pe lângă dificultatea de a traduce un text precum Tatăl Nostru într-o limbă cum e cea a indienilor navajo din SUA, limbă dintre cele care folosesc posesiunea inalienabilă. Termenii comuni, precum cei de rudenie, membrii familiei, mădularele corpului, animalele domestice, femeile și copiii, armele și calul nu pot fi folosiți în stare liberă. Nu există un cuvânt izolat precum tată. Nu poate exista în fluxul vorbirii decât shizhé’é – tatăl meu; bizhé’é – tatăl tău; nizhé’é – tatăl lor etc…
Cam greu, așadar, de redat șocul din “Luke, I am your father”, sau de transmis adevărata semnificație din Tatăl nostru (Nihi Taa)… Intelectualii navajo se amuză deja nespus cu toate astea, iar internetul și Facebook în navajo sunt pline de propuneri și contrapropuneri.
Navajo nu e singur în situația asta în care noțiuni fundamentale nu pot exista în stare izolată și trebuie să aparțină cuiva. O altă asemenea limbă este burushaski, din nordul Pakistanului, în munții Kashmir. E vorba de o limbă izolată, vorbită de câteva sute de mii de oameni, o supraviețuire din preistorie, precum basca sau majoritatea limbilor Caucazului. Or, în burushaski, precum în navajo, există posesiunea inalienabilă, altfel zis părțile corpului, copiii, femeile, armele și animalele nu pot exista gramatical în formă izolată.
In aceste limbi, nu există, pur și simplu, noțiunile de mână, femeie, mamă etc… Nu se poate spune decât mâna MEA, femeia TA etc.
Astfel, în burushaski:
as = femeia mea, gus = femeia ta, is = femeia lui etc… Nu există cuvântul femeie. Chiar și mus, femeia noastră, e posibil gramatical, dar nu femeie în sine… Ea trebuie să aparțină cuiva. La fel se întâmplă cu toate substanțele, produsele, obiectele și tot ce e necesar unei economii de subzistență.
Navajo, burushaski: primele limbi capitaliste din istoria omenirii, un model pentru viitorul nostru mental și afectiv!…
Iată așadar câteva considerațiuni menite a relativiza ceea ce suntem învățați a considera complexitatea, frumusețea și unicitatea limbii române, totul în perspectiva cărții la care lucrez acum și care va apărea la toamnă la Humanitas: — ,,La început a fost Cuvântul. Fascinanta poveste a limbilor lumii”.
March 15, 2022
Orgie de sfârșitul lumii
A fi “swinger” implică asceză.
Să-ți vezi (și să vrei să-ți vezi, mereu și iarăși, repetitiv) femeia terfelită de alții, să o iubești mototolită și folosită disprețuitor de necunoscuți, implică o formă de renunțare care se-apropie de sfințenie.
Să lepezi toate cele la care ții, să cauți împerechere colectivă ce aduce mai mult cu un chin… ce altceva îți poate biciui mai tare egoul și pune la încercare latura posesivă? Căci ea, iubita mațelor tale, nu-ți aparține în realitate, iar posedarea mecanică de către alții, “reificarea” ei sub ochii tăi, transformarea ei în obiect nu face decât să te proiecteze într-o transă mistică.
Ea devine astfel “res”, cârpă, unealtă efemeră a plăcerii altora, declanșându-ți o binefăcătoare transă ce te va ajuta să-ți relativizeze rolul pe pământ.
La astea cugetam când au sunat la ușă, ei, cuplul dominator cu care comunicaserăm în ultimele zile și care veniseră la noi la orgie, el mai ales, superb exemplar masculin de om cu mușchi până și la antebraț, ba chiar și la aripioarele nasului cu nările larg deschise de efort depus la sală, pe fundal de muzică aleasă să corespundă zvâcnirilor fiecărui client corporatist.
M-am blocat însă în prag descoperind că ea ține în brațe un copil înfofolit și adormit:
— Sper că nu vă deranjează. De obicei doarme profund. Putem să-l punem undeva, într-o cameră?
I-am lăsat să treacă pragul, năuc.
—N-o să se trezească. Doar să nu ne audă țipând.
—Tu țipi, i-a spus el ei.
—Nu țip. Data trecută doar am gemut, dar știi că el nu dormea bine. Avea burta deranjată, de ce dai vina pe mine?
— Nu dau vina pe tine. Doar că nu te-ai stăpânit și el te-a auzit.
— Nu m-a auzit. Minți. Nu-i era lui bine.
Le-am arătat camera unde să-l pună, doar că totul împrejur, aerul, atmosfera, părea deodată că se căznește să capete consistența realului.
L-au amplasat în camera de alături pe niște perne și au venit înapoi, culegându-și delicat paharele.
— O să doarmă bine. Ce-i asta, vin alb?
—Da, sigur, vin alb, am zis, moment în care ea s-a aplecat să mă sărute.
El, de asemenea, s-a apucat s-o sărute pe Marla, frământându-i sânii, moment în care copilul lor în camera de alături a început să urle.
— Of, a făcut femeia. Trebuia să-i dăm ceva.
Arătarea răcnea modulat, ca un pui de hienă pe cale de-a fi consumat de haita vecină, așa că am respins-o pe femeie și i-am zis:
— Vezi ce vrea ăla mic al vostru.
— Ei, ce vrea… Vrea atenție. Lasă-l.
M-am scuturat și m-am ridicat:
— Măi oameni buni, am strigat. Aveți un copil alături care țipă pentru că-i lepădat. I-al vostru, nu?
Au părut deodată foarte înțepați.
— Lasă-ne, frate, cu morala asta. Avem un război la graniță, moare lumea în Ucraina și tu ne freci cu manualu.
Și-au strâns rapid lucrurile.
— Du-te bă și ia-l, i-a ordonat el ei, indicându-i camera cu pachetul urlător.
Iar spre mine:
— N-am mai pomenit așa oameni. Dacă mai faceți de-astea cu alții, puneți și voi vinul la rece.
Asta a fost orgia mea de sfârșitul lumii.
.
February 17, 2022
Jeen-Yuhs: Trilogia Kanye West / Ep. I: «VISION»
M-am uitat aseară la primul episod al trilogiei “documentare” de pe Netflix, imn vizual și omagiu publicitar adus rapperului Kanye West de prietenul lui de două decenii Clarence “Coodie” Simmons.
Netflix le distilează, dând fiecare episod al trilogiei la câteva săptămâni distanță, primul fiind lansat miercuri 16 ianuarie.
M-aș fi uitat oricum, interesat de fenomenul cultural, mai puțin de partea “muzicală”, însă din păcate nu pot recomanda această succesiune de fragmente descusute de home-made rough footage, uneori lungi, repetitive și plicticoase, alteori — montate ca un caleidoscop dement. Nu avem aici câtuși de puțin un documentar d’auteur, cum au fost magicele filme recente despre muzicieni și interprete ca Janis Joplin sau Amy Winehouse. Ba chiar și un film de ficțiune cum a fost cel despre fenomenul rap de pe Coasta de Vest a SUA (Kanye West fiind reprezentantul hip-hop-ului din Chicago): “Straight Outta Compton” se dovedește mai interesant pe plan documentar.
Pur și simplul într-o oră și jumătate acest film care a luat atâția ani de turnaj nu reușește să creeze un personaj (și mai avem două episoade care urmează). E cu atât mai regretabil, cu cât omul Kanye West, cu toate perturbările sale psihice, este deosebit de complex și reprezentativ în contextul culturii populare a SUA contemporane. Să amintesc doar câteva episoade:
Oct. 2019: Kanye West îl întâlnește pe DumnezeuOdată cu apariția CD-ului/albumului «Jesus Is King», Kanye West, a devenit deodată predicator creștin.
The Independent a numit albumul „confusing”. Prezentând la rândul său piesele, care fac împreună abia 27 min., The Guardian îl cita atunci pe Kanye West însuși, care spunea că a cerut tuturor colaboratorilor să nu facă sex în timpul înregistrărilor și că, de acum înainte, el o să cânte numai muzică gospel. Cu toate astea, spunea The Guardian, lirica lui pe acel album este subțire ca hârtia Bibliei. Cum se vede, a renaște ca un born again Christian e poate ceva bun pentru suflet, dar nu e bun pentru muzica bărbatului lui Kardashian.
Libération a scris că, prezentând o adicție gravă la propriul lui ego, Kanye West, care vrea să fie cel mai bun în toate, s-a aruncat în religie cum se aruncase în droguri sau sex, cu trompetele Apocalipsei ca fundal sonor.
Muzica în sine și aranjamentele superficiale au fost de asemenea foarte criticate. Mai toată lumea i-a acordat un maximum de două stele din cinci.
Mărturisesc că la un moment dat, când nu eram foarte atent, reclama de la YouTube care s-a strecurat între două piese mi s-a părut o perfectă prelungire sonoră a muzicii, mai ales că algoritmul căutării YouTube a prins acolo cuvântul God și am primit, intercalate, între piesele următoare, alte trimiteri spre divin, inclusiv o reclamă la Terminator.
Dar, sigur, nu trebuie căutată multă coerență la cel care își spune singur „cel mai mare artist uman al tuturor timpurilor.” „I’m unquestionably, undoubtedly, the greatest human artist of all time,” spune Kanye West fără să clipească, într-un interviu de vineri. E bine măcar că a precizat „uman”.
Iunie 2020: anunțul candidaturii la prezidențialele din SUAKanye West a anunțat atunci pe Twitter că va candida în prezidențialele americane. Elon Musk, patronul Tesla, a făcut pe loc cunoscut, la rândul lui, că îl va sprijini.
Forbes se întreba deja dacă imprevizibilul Kanye West poate fi luat în serios, NBC amintea că el a mai făcut un asemenea anunț, ba chiar până și unii fani erau convinși că e doar o manevră promoțională pentru a-și vinde viitorul album.
Dezumflat deja în iulie 2020
O lună mai târziu, Kanye West se dovedea a fi fost doar o armă secretă a lui Donald Trump. Oricum, după ce, chiar pe 4 iulie, controversatul rapper miliardar anunța că va candida la prezidențialele din SUA, el a făcut o bizara sa apariție în public, când, instabil psihologic, nu a lăsat câtuși de puțin impresia că ar ști ceea ce face. West a recunoscut de altfel că în 2016 el a fost internat cu forța și că are tendințe sinucigașe.
Sigur, West putea — teoretic — fi important, perturbând campania lui Joe Biden și atrăgând electoratul afro-american. West, care a insistat întotdeauna cât de mult îl admiră pe Trump, putea fi foarte util în a atrage votul persoanelor de culoare. Asta când, cum o scria Süddeutsche Zeitung, Joe Biden insista din ce în ce mai mult în discursuri că „Trump este primul președinte rasist”.
Dar The Independent a revelat cum soția lui West, Kim Kardashian, a fost la rândul ei nevoită să se exprime public, pe Instagram, despre faptul că West e o persoană bipolară, profund perturbată, totul venind în urma unor stranii postări pe Twitter în care West anunța că va divorța de Kardashian pentru că aceasta ar fi o rasistă și o “white supremacist”.
***Personaj complex și torturat, așadar, despre care acest prim episod de o oră și jumătate a trilogiei ne prezintă doar fragmențele caleidoscopice, rău filmate și — deseori — rău montate.
Filmul s-ar putea însă dovedi interesant din punct de vedere lingvistic. Dialogurile și mostrele de limbaj — aproape toate naturale — corespund perfect cu ceea ce lingvistul chomskyan Steven Pinker numea (în The Language Instinct, 1994) Black English Vernacular (BEV). Pinker nu găsea câtuși de puțin că acest dialect (căci asta este) ar fi inferior sau rudimentar în comparație cu SAE (Standard American English).
Printre mostrele de limbă date acolo în BEV, extrase dintr-un interviu cu un tânăr gangster de culoare din Harlem, el punea în evidență, extrăgând dintr-o discuție despre Dumnezeu, fraze ca: you know it ain’t no black God that’s doin’ that bullshit, o gramatică la fel de complexă în BEV ca și în SAE, cu clauze și sintagme relative și subordonate (fără a mai vorbi de o sofisticată argumentare teologică).
Ba chiar, în unele privințe BEV oferă nuanțe pe care SAE nu le poate exprima. Astfel, propoziția «He working» înseamnă că el lucrează acum, chiar în momentul ăsta în care vorbim, pe când “corectul” «He is working» înseamnă că lucrează în general (dar poate că acum doarme). Expresia “corectă” din engleza americană oficială «He is working» nu poate reda această fină distincție.
February 13, 2022
“Minne”, amorul trubadurilor la paștunii afgani de pe Netflix
În scurtul documentar produs de Netflix, “Three Songs for Benazir”, și aflat în competiție la Oscaruri anul acesta (documentar prost, de altfel, ba chiar in mod vizibil jucat, aranjat, pentru ca personajele să “dea bine”) auzim un termen în paștună care ne aruncă într-o întreagă aventură culturală indo-europeană: mina = amor, dragoste, echivalentul germanicului medieval minne.
Filmul (scurt, din fericire, 22 min.) urmărește un cuplu de tineri afgani, paștuni, într-un lagăr de refugiați în Pakistan. Este vorbit în paștună, în dialectul din sud, de la Kandahar, adevăratul grai al talibanilor, dialectul cu -Ș-, iar nu cel din nord, de la Kabul (în Afganistan) și Peshawar (în Pakistan), care e dialectul cu -H-, pahtun (deși în scurta secvență în care băiatul merge la cazarmă, chipurile ca să se înroleze, se vorbește în farsi).
În primul minut (în film, nu în trailerul de aici), la secunda 0.26″, putem auzi cum personajul masculin cântă în paștună: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există.
Sigur, chiar și mulți ne-lingviști știu că afganii nu sunt “arabi”, ci că vorbesc limbi iraniene, fiind așadar, lingvistic, verii noștri și la fel de indo-europeni pe cât sunt grecii, olandezii, italienii sau albanezii.
Principala limbă din Afganistan, alături de farsi, este paștuna, care însă nu e un dialect farsi, ci o limbă iraniană aparte, la fel de diferită de farsi (persana din Iran, Afganistan și Tadjikistan), pe cât e, să zicem, portugheza de română (în familia limbilor romane), sau islandeza de engleză (în familia limbilor germanice).
Prin izolarea ei istorică în munții Suleiman ai Afganistanului, paștuna a fost mai puțin afectată de araba adusă de islam decât s-a dovedit persana, o limbă astăzi profund arabizată la nivelul vocabularului. Altminteri, fondul iranian și indo-european fundamental e comun în paștună și farsi, de pildă, pentru a da un exemplu la îndemâna oricui: <apă> (aqua) este <obă> în paștună și <ab> în farsi, persană.
La fel, în fraza asta în paștună, pe care o auzim în film: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există, chiar și un profan într-ale lingvisticii va pricepe partea verbală: «na sta» = nu este. «Non est» în latină, «nuk është» în albaneză, не есть în rusă veche, οὐκ ἔστι (ouk esti) în greaca arhaică, etc, etc.
Fondul indo-european comun este uriaș, fundamental, așa că nu ne va mira că în paștună amorul, iubirea, “Love” se spune: “mina”, termen identic cu “minne” din germana medievală (unde, după Luther, a fost înlocuit cu Liebe).
“Minne” era amorul, dragostea, în germana Evului Mediu, și de acolo avem termenul de Minnesänger (minne-sänger), cântăreții (sänger) amorului (minne), trubadurii, menestrelii, primii versificatori demni de luați în seamă, precum acel Walther von der Vogelweide, sau suavul Hartmann von Aue.
Minnesänger în germană, minnezangers în olandeză, cântau minne, amorul cvasi-mistic.
مینه-sängerDar iată că sau se spune și până astăzi în paștuna din Afganistan, scris: مینه . Sau, cum zicea von der Vogelweide, “daz si da heizent minne” = “ceea ce ei numesc amor“.
Dar băiatul dintr-un lagăr de refugiați afgani undeva în Pakistan nu-și imaginează că atunci când spune “mina na sta” (nu există amor, minne nicht ist), vorbește aidoma triștilor menestreli Walther von der Vogelweide și Hartmann von Aue.
Sau, cum o spunea mare iranolog francez James Darmesteter (primul care a arătat că paștuna din Afganistan descinde în linie directă din limba din Zend Avesta lui Zarathustra, în vreme ce farsi din Iran coboară din persana de cancelarie a inscripțiilor cuneiforme ale lui Darius): e fascinant să vedem cum “triburile sălbatice din Khyber Pass, fanaticii musulmani din Munții Suleiman au păstrat pe buze graiul magilor antici ai lui Zoroastru”. (Chants populaires des Afghans, 1888)
.
February 12, 2022
The Power of the Dog: un scenariu hollywoodian perfect
Filmul The Power of the Dog (Netflix), de Jane Campion, nominalizat în 12 categorii la Oscaruri pentru anul acesta, a stârnit oarecare perplexitate; mulți dintre cei obișnuiți doar cu VOD (video on demand) și posedând o capacitate de concentrare de numai câteva secunde, au găsit filmul «lung», «confuz», «repetitiv» și în general decalat în raport cu ceea ce se difuzează de obicei pe Netflix sau HBO.
La prima vedere, obiecțiile par justificate. Dar ceea ce puțini percep este că acest western psihologic, The Power of the Dog, e construit pe o rețetă perfectă de scenariu hollywoodian în cel mai bun și pur sens tradițional al cuvântului. Din acest punct de vedere, scenariul filmului este desăvârșit și merită analizat, disecat și chiar predat în școli de cinema, în măsura în care respectă întreaga structură și grilă a convențiilor dramatice hollywoodiene, potrivit unui algoritm bine stabilit, în vreme ce dă impresia înșelătoare (și greu de creat altminteri) a unui film independent lent și liniștit, care se caută.
Din această perspectivă, filmul reprezintă o altă reușită a Netflix, care lăsase perplecși pe mulți și cu recentul Don’t Look Up, despre ale cărui meandre și implicații estetice și structurale am mai vorbit aici.
The Power of the Dog rezumă așadar structura perfectă a scenariului clasic hollywoodian. Ca în orice film (sau creație artistică în general) «de gen», care își fixează ca punct de referință o serie de canoane precise, se caută respectată acolo o anumită structură pre-definită… însă doar pentru a o încălca și mai bine, realizând astfel actul artistic.
Structura scenariului hollywoodian
Structura filmului hollywoodian a fost disecată și expusă cel mai bine de Syd Field. Tehnica, împărțirea scenariului în trei “acte”, ca în teatrul antic, e bine-cunoscută din manualele lui de scenariu pentru Hollywood:
— avem la dispoziție 120 pagini de scenariu, bătut și tipărit pe hârtie în Courrier 12, ceea ce ne dă 120 min. de film; asta pentru că un secol de Hollywood ne-a arătat că o pagină de scenariu redactat în Courrier 12 = un minut de film pe ecran.
Or, dacă eliminăm genericul de început și cel de final, filmul Power of the Dog are exact 120 de min., durata ideală a filmului clasic hollywoodian. (Un calcul empiric va arăta că un film european durează — în medie — 90 min., iar unul american 120 min… păstrând însă prezent în minte și că vorbim despre filme obișnuite, nu de epopei ca Apocalipse Now sau Barry Lyndon, care depășesc în mod voit trei ore.)
Așadar: în primele 10 min. ale scenariului de Hollywood de 120 minute se introduc personajele; la min. 30 se răstoarnă situația și se trece în “Actul II” etc. etc., până la actul III, ultima jumătate de oră a filmului, care aduce dezlegarea finală.
Pentru a rezuma: o primă regulă elementară adusă de pomenitul Syd Field în arta scenariului de la Hollywood este aceea că toate personajele principale trebuie introduse în actul I, în prima jumătate de oră a filmului, în primele 30 pagini ale scenariului, în ceea ce constituie actul 1.
Actul I (The Setup)
Exact așa se întâmplă și în The Power of the Dog: de fapt, toate personajele sunt introduse acolo în primele 10 minute ale filmului, când cei doi frați, latifundiari înstăriți, cu ai lor cowboys argați anonimi și nediferențiați, se opresc la hanul văduvei (jucată de Kirsten Dunst), văduvă bețivă (din disperare) de care se va îndrăgosti George (Jesse Plemons, cel care a jucat un înspăimântător rol de asasin tâmpit în serialul de Netflix Breaking Bad).
Actul I, așadar, introducerea, the setup, primele 30 de minute, constituie în general, în scenariul de Hollywood, o poveste în sine, iar pe la minutul 30 se petrece un incident, teoretic chiar conclusiv, putând în același timp încheia actul 1, ca și cum ar fi finalul unui film scurt, autonom, dar care ne proiectează de fapt înainte și deschide actul II, cel care durează o oră întreagă, mijlocul acțiunii, înainte de-a ne repezi spre ultima jumătate de oră, actul III, spre concluzia și lichidarea tuturor ițelor și fițelor, actul III încheindu-se cu THE END.
Actul II (Confrontation)
În Power of the Dog, iată-l așadar pe George, la minutul 30 (ceea ce școala de scenariu numește Plot Point One), îndrăgostit și deja pripit însurat cu văduva, care văduvă vine în gospodărie și cu băiatul ei, un autist cu sexualitatea incertă (și pe care în acel moment încă nu-l bănuim ca fiind un criminal răzbunător implacabil).
De acolo, de la min. 30 al căsătoriei vizibil și flagrant nepotrivite, de la Plot Point One, suntem aruncați în actul II (The Confrontation), care la Hollywood (din nou, doar potrivit școlii de scenariu a lui Syd Field) durează de la min. 30 la min. 90, și este partea centrală a filmului.
Actul II durează așadar o oră, condensând în el ce e mai greu de scris și de jucat pentru a păstra atenția spectatorului. I se mai spune: »Valeа plângerilor», într-atât muncesc scenariștii acolo pentru a-l traversa fără a plictisi spectatorul, făcând depresii pentru că în general nu reușesc fără un masacru sau curse de mașini. Asta deoarece există filme cu un act I (primele 30 min.) magnific; sau filme cu un act III (ultimele 30 min.) ce ar trebui să fie de neuitat… dar care au ora aceea la mijloc, îngrozitor de plicticoasă și rău făcută.
Totul este ca, scriind și filmând ora de la mijloc, să duci spectatorul la jumătatea exactă a filmului, situată la minutul 60 din 120, când, după ce a învins toate obstacolele provizorii, eroul se îndreaptă spre soluționarea problemei principale: în final el/ea salvează planeta, fură prințesa, se sinucide sau pierde definitiv urma traficantului (ca în Filiera franceză, French Connection, film cu un final negativ, însă perfect construit).
În Power of the Dog, secțiunile scenariului de Hollywood se scurg astfel: după ce, odată încheiată introducerea (actul I, prima jumătate de oră) și măritișul lui George cu văduva, avem deodată (începutul actului II) sosirea în familie a băiatului văduvei, autistul cu sexualitatea incertă.
Regula este însă ca începând de aici cel puțin la fiecare 15 minute — adică odată trecută jumătatea filmului — să ai și la min. 75 și la min. 90 câte o revelație șocantă/comică/surprinzătoare, pentru ca filmul să meargă înainte. În Power of the Dog al nostru, la min. 75, revelația este că băiatul văduvei remăritate are înclinații homo… iar la min. 90 el pleacă pe cal, spre munte, cu Phil, personajul principal al filmului (jucat de Benedict Cumberbatch), unde simțim că se va petrece între ei ceva de nereparat.
Actul III: Resolution
În sfârșit, de la min. 90 începe înspăimântătoarea catastrofă ce va duce la rezolvarea finală a conflictului: degringolada mamei alcoolice și revelația șocantă, pentru noi spectatorii, că băiatul văduvei bețive este în realitate — prin ceea ce el va face — echivalentul lui HAL 9000 din Odiseea Spațiului. (ce fac eu aici e un spoiler criptat, pentru a-i menaja pe cei care n-au văzut încă filmul).
Dincolo de toată această decriptare structurală pe care o sugerez aici, trebuie însă să intri în ritmul filmului și în splendoarea sa vizuală pentru a gusta (și a te înspăimânta) în scenele “cringe”, cele în care văduva, care se știe impostoare, încearcă să se facă acceptată de familia bogată.
Vin apoi nesfârșitele metafore, precum frânghia aceea din lamele de piele împletite, unealtă de moarte bacteriană, ale cărei șuvițe sunt tot atâtea frânturi de narațiuni paralele neterminate. Acolo avem însă un flagel născocit de băiatul care se răzbună pentru toate umilințele trăite de el și de mama lui,
Dar, în epoca noastră de concentrare a atenției (attention span) vreme de doar câteva secunde, e greu să explici un film de o asemenea complexitate, unde pe deasupra niciun detaliu nu este inutil, ba chiar tot ce e introdus din start va fi folosit mai târziu (principiul «puștii lui Cehov», aici, de pildă, faptul că de la început aflăm că bântuie în zonă bacteriile de antrax, ce vor fi folosite abil-criminal în final).
Iată așadar o situație în care frumusețea nu locuiește în ochiul privitorului (in the eye of the beholder), ci în rigoarea structurii.
Doar privitorul este neinstruit și cam prost.
December 11, 2021
O călătorie în timp… cât de meticulos și birocratic ne supraveghea Securitatea
Ieri s-a întâmplat un lucru foarte ciudat: o coincidență rară, cum se întâmplă numai în romane, la limita verosimilului… Căutând prin hârtii vechi, am găsit câteva fotografii de care uitasem cu totul (aceasta de mai sus, plus încă una mai jos, în final, la linkuri) dintr-o vizită la Neptun, în mai 1988, cu câteva zile înainte de a părăsi definitiv România lui Ceaușescu, pe care nu-mi închipuiam că aveam s-o revăd relativ repede, un an și jumătate mai târziu, în decembrie 1989, când, având azil politic în Belgia, am intrat pe 22 decembrie ilegal, ca ziarist străin, în Timișoara revoluționară, scriindu-mi atunci primele reportaje “de pe front”.
În primăvara lui 1988, însă, având eu mari probleme cu Securitatea din Iași și București (în cadrul “Grupului de la Iași”, despre care vezi aici), mă pregăteam să ies definitiv din țară, după ce, spre ușurarea Securității, cerusem să plec, invitat printr-o universitate din Belgia, datorită printre alții și acestui Richard, antropologul indonezian-olandez din fotografie, despre care va fi vorba imediat.
Atunci, în mai 1988, mersesem la Neptun ca să-mi iau rămas bun de la foștii colegi ghizi turistici de pe litoral, însă și ca să mă întâlnesc cu Richard, antropolog indonezian din Olanda, care venise ca să mă cunoască și să vadă cum mă poate ajuta să încep niște studii de antropologie religioasă (ceea ce aveam să fac, însă nu în Olanda, la Groningen, unde predase Ioan Petru Culianu, ci la Paris, despre islamul mistic cecen — un Master of Advanced Studies (DEA) în Islamologie și antropologie religioasă, la EHESS în Paris, L’École des hautes études en sciences sociales, iar esența studiilor mele pe teren în Cecenia am rezumat-o, de pildă, aici, mai academic, sau aici mai vizual).
Am găsit așadar ieri fotografia asta, unde sunt cu Richard la “Crama Neptun”, în mai 1988… rugasem pe cineva să ne fotografieze, însă prea puțin bănuiam în acel moment că Securitatea nu doar că ne fila, ci ne și asculta și înregistra… dar cum oare? Cu clasicul microfon în scrumieră sau sub masă?
Iată însă că simultan cu descoperirea acestei fotografii, prietenul meu virtual, istoricul Lucian Nastasă Kovacs mi-a trimis tot ieri spre seară câteva file dintr-un dosar de urmărire al Securității, descoperite de el, file de raport care relatează printre altele… întâlnirea mea cu Richard la Crama Neptun (adică un rezumat al transcrierii discuției purtate de noi chiar în scena din poză), ba chiar și câte un scurt portret psihologic.
Toate astea găsite simultan ieri, odată cu poza, ca o tulburătoare călătorie în timp!…
Transcriu din filele originale fotocopiate și trimise mie de Lucian Nastasă Kovacs:
După câteva detalii despre mișcările lui BEISSER RICHARD EDUARD (cazat la hotelul Miorița din Neptun, camera 339) și semnalarea faptului că acesta tot întreba de mine prin stațiune (nu ne întâlniserăm încă până atunci, doar ne pusese în contact epistolar o prietenă comună), apar eu în raport (prima pagină mă identifică vag drept “o legătură din Buzău” a lui Richard), precizându-se apoi că ALEXE THEODOR DAN stă acum la o gazdă în Neptun, “evitând în mod deliberat cazarea la hotel, pentru a nu se cunoaște faptul că posedă pașaport turistic și urmează să se deplaseze în interes particular în Belgia”.
Transcriu din raportul Securității, știind că cele reproduse aici sunt vorbite de mine și Richard în scena din poză, de la Crama Neptun:
«Din controlul discuțiilor realizate cu ocazia dialogului purtat la “Crama Neptun” și restaurantul “Casa cu Lei” din orașul Constanța între BEISSER RICHARD EDUARD și ALEXE THEODOR DAN au rezultat unele aspecte de interes operativ, mai semnificative fiind următoarele:
— S-a confirmat faptul că străinul are sarcini pe linia obținerii unor date și informații din domeniul social-economic și politic din țara noastră, intenționînd să le publice în exterior;
— Realizarea unui studiu asupra lui ALEXE THEODOR DAN care să contureze calitățile și caracterul acestuia, în scopul cunoașterii și exploatării înclinațiilor sale în domeniul publicisticii. În acest sens i-a promis sprijin material prin depunerea în cont personal a unei sume de bani în valută la Banca de Comerț Exterior și ajutor în cazul deplasării în străinătate.
Pentru a nu crea greutăți față de autorități, BEISSER RICHARD EDUARD și-a exprimat părerea că nu ar fi bine să apară frecvent împreună, fapt acceptat de ALEXE THEODOR DAN și întărit prin modul cum au procedat după primul contact cînd au plecat separat de la Crama Neptun. Ulterior ALEXE THEODOR DAN l-a asigurat pe străin că deși el este conștient că se află în atenția organelor de securitate, continuarea legăturii dintre cei doi nu constituie un impediment în menținerea relației, convingîndu-l pe BEISSER RICHARD EDUARD că nu poate fi implicat în această acțiune.»
***
Urmează diferite alte remarci minuțioase despre Richard, precum și descrierea psihologică (foarte justă, sunt nevoit să recunosc): «Este un tip meticulos, ordonat, puțin volubil, însă foarte concret în abordarea unor subiecte de interes cu legăturile sale.»
Dincolo de aspectul tulburător al coincidenței de a găsi acum simultan, după atâta timp, o poză de la Crama Neptun de acum 33 de ani însoțită de descrierea convorbirii de la masă — Tischrede — de care uitasem, rezumată de un spion securist ostil dar onest-conștiincios-metodic, o serie de aspecte sunt relevante aici.
Paranoia regimului: acolo unde raportul spune că la acea masă din poza de la Crama Neptun (de unde, aflu acum, am plecat separat) eu, abia ieșit din adolescență (cf. și poza de mai jos), îi dădeam omului “date și informații din domeniul social-economic și politic din țara noastră”, asta se traduce în limbaj obișnuit prin aceea că îi explicam cum funcționa România reală. Sau despre cât de mult îi disprețuiam pe intelectualii tăcuți și pitulați, care pretindeau că “rezistă prin cultură”.Felul în care orice contact cu străinătatea era văzut ca malefic: citind despre promisiunea lui Richard de “depunere în cont personal a unei sume de bani în valută la Banca de Comerț Exterior”, mi-am amintit pe loc despre ce a fost vorba: fusesem avertizat că e obligatoriu să dovedesc, la ieșirea din țară, la vama românească, că am la mine cel puțin 100 de dolari obținuți legal și retrași de la bancă, bani de cheltuială pe primele zile “dincolo“. Richard a făcut asta, mi-a depus cei 100 de dolari, ca să pot dovedi la vamă că-s ai mei și că i-am scos din bancă românească, cu chitanță. Securistul care a redactat raportul nu ieșise probabil niciodată din țară și nu cunoștea aceste formalități. “Valută în banca de Comerț Exterior” i s-a părut o grozăvie.Faptul că i-am spus lui Richard că putem continua relația, deși mă știam urmărit de Securitate, arată doar că nu-mi păsa și că eram conștient că nu fac nimic ilegal, chiar potrivit legilor de atunci ale României comuniste. Securistului însă asta i s-a părut un act de sfidare și obrăznicie.În absența oricărei informatizări, Securitatea, cum am mai spus-o și cum se vede și aici, nu funcţiona bine intern, ba chiar nu colabora de la un judeţ la altul. După ce am cerut un paşaport pentru a pleca din ţară, atunci în 1988, Securitatea din Buzău a trebuit să trimită un ofiţer – cu foaie de drum, diurnă şi bani de hotel – la Iaşi, pentru a consulta dosarul meu de acolo…, iar respectivul ofiţer s-a întors practic cu mâinile goale. Cei din Iaşi îi furnizaseră colegului din Buzău foarte puţine lucruri. La fel, cum se vede din raportul de aici, nici cei din Iaşi, nici cei din Buzău nu au transmis vreun fel de informaţii despre mine Securităţii din județul Constanţa, de care ține Neptun, deşi toată lumea ştia că vara lucram ca ghid pentru turişti străini pe litoral… în securiștii din Constanța nu aveau, în mod limpede, nici cea mai mică idee despre “Grupul de la Iași“.În sfârșit: uluitoarea meticulozitate administrativă și risipa de mijloace pentru o asemenea operațiune de urmărire permanentă. În cazul meu, asta dura de cinci ani, din 1983 (vezi mai jos linkul cu extrase din dosarul meu personal de la Securitate). Sigur, odată ieșit din România aveam să particip în totalitate la primul film documentar care l-a denunțat pe Ceaușescu în Vest, «România –dezastrul roșu» (link spre filmul complet mai jos), dar Securitatea n-avea cum să anticipeze asta.***
https://cabalinkabul.com/2013/05/18/minteau-si-cand-turnau-intelectualii-romani-sub-ceausescu/
5. «Povestea Grupului disident de la Iași»http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/
6. Câte ceva despre identitatea cecenilor 7. Mic breviar cecenNovember 17, 2021
Paingi și albine
Cei care se întreabă cum de a fost posibilă romanizarea Daciei si înlocuirea “limbii strămoșești” se comportă precum naivele personaje din deschiderea romanului istoric «Ivanhoe» al lui Walter Scott, care se întrebau cu indignare de ce animalul numit “swine”când e viu devine “pork” când îl mănânci.
Răspunsul e conținut în întrebare: pentru că normanzii care au dat limbii engleze uriașul său lexic de origine franceză au adus noi dimensiuni culturale, printre altele în bucătărie. De aceea dualitatea terminologică din engleză, unde animalele gătite capătă nume de origine franceză, ca în dubletele: swine-pork / sheep-mutton / cow-beef sau veal etc, etc.
De cele mai multe ori, asemenea împrumuturi au o logică culturală. De pildă, în farsi, persana, limbă indo-europeană (apropiată deci gramatical de limbile germanice, slave, romane etc.), numele de animale sunt cu toatele indo-europene (calul este “asp”, înrudit cu equus și hippos etc.), cu excepția notabilă a păianjenului, care e luat direct din arabă: عنکبوت (‘ankabut).
Aici, explicația nu poate fi decât aceea că una din suratele (capitole) din Coran este sura Păianjenului (‘Ankabut, cum scrie aici deasupra), așa că numele a devenit de uz curent, preluat din arabă și înlocuind arhaicul nume indo-european (pierdut) al păianjenului.
La fel, influența fabulei medievale germanice a Vulpoiului Reinhard (Le Roman de Renart / Jupân Rănică vulpoiul), a făcut că “renard” (de la numele propriu Reinhard) a înlocuit în franceză vechiul nume al vulpii (goupil, din latinescul vulpes).
În general, însă, cum vedem, se transmite direct numele animalului. Ar fi interesant însă de priceput, din punct de vedere cultural, de ce în cazul a două gângănii fundamentale pentru sedentari: albina și păianjenul, româna a preluat nu numele creaturii, ci pe cel al… casei ei!
Numele “albinei” în limbile romane moderne vine, cum era de așteptat, de la cel latin: apis. Așa avem it. ape, fr. abeille, sp. abeja etc.
Albina, însă, este la origine numele… stupului, nu cel al insectei. Albina (stupul, la origine) e în mod vizibil înrudit cu “albie” și ambele vin de la “alveolă”, după cum e împărțirea stupului în albiuțe. De altfel, în dialect venețian, “albio” este troaca (truogo în italiană literară) porcilor, așa că româna le-a moștenit pe ambele, și “troacă” și “albie”, dar e un mister cultural, ce ține probabil de economia domestică, de ce numele stupului, alvina > albina, a devenit cel al insectei.
Și aici s-a întâmplat la fel, căci “păianjen” vine din bulgărescul паяжина (pájažina, “pânză de păianjen”). Pajažina, паяжина este pânza țesută de pajak (пàяк, cu pluralul пàяци).
Împrumutul în română din slavă a fost suficient de arhaic ca să păstreze nazalizarea, acel -n- nazal dispărut în toate limbile slave, mai puțin în polonă, unde avem și astăzi: pająk (cu -ą- nazal).
Ca și în cazul albinei, al cărei nume înseamnă la origine “stup”, numele păianjenului desemnează la origine pânza sa.
Nu am o explicație pentru asta. A căuta, etiologic, să explici că poate vorbitorii noștri coborau din vârf de munte, unde nu se găsesc nici albine și nici păianjeni, e poate prea simplist. Pentru moment, nu fac decât să formulez mirarea.
November 9, 2021
Le Monde: cum putem să strunim cenzura Facebook
In numărul său purtând data de astăzi, marți 9 noiembrie, Le Monde, în Franța, are ca principal dosar, anunțat în prima pagină: «Cum putem reglementa Facebook».
Le Monde face, în paralel, în acest dosar, și un portret al lui Frances Haugen, acea declanșatoare de alerte din SUA care a atras atenția asupra neregularităților din cadrul administrării Facebook. Documente interne ale mastodontului Facebook arată că în multe țări autoritare, sistemele de moderare ale rețelei sociale, deseori în limbi „exotice”, nu sunt câtuși de puțin suficiente în fața discursurilor ce incită la ură și violență. FB știe asta, desigur, însă își aplică rigoarea și vigilența foarte selectiv.
Așa s-a ajuns să fie publicate acele «Facebook Files», mii de pagini și emailuri și alte mesaje și rapoarte recuperate de acea fostă angajată, Frances Haugen, care a părăsit firma în luna mai 2021 și care a tras imediat, public, semnalul de alarmă (motiv pentru care ea este ceea ce se numește o „whistleblower”), pentru ca apoi, foarte rapid, ea să fie audiată în Senatul SUA.
O „rară privire din interior” este ceea ce a oferit ea publicului și legislatorilor, a estimat New York Times. Mărturia numitei Frances Haugen, care a avut loc în fața democraților și a republicanilor reuniți pe poziții cvasi-unanime, pare să fi fost “cea mai importantă vreodată” în privința funcționării reale a Facebook, a estimat la rândul său site-ul revistei Slate.
Apoi, ieri, luni 8 novembrie, cum o rezumă Politico, Frances Haugen a vorbit în fața Parlamentului European, urmând ca mâine ea să ajungă la Paris, în fața parlamentului francez.
Toate aceste revelații, continuă astăzi Le Monde într-un alt articol din dosarul respectiv, au făcut că de două luni încoace Facebook o duce dintr-o furtună mediatică în alta, ba chiar și dintr-o încurcătură politică și ideologică în alta, într-așa măsură încât pentru prima oară poziția sa dominantă pe piață e amenințată.
« Facebook spune că regulile sale se aplică tuturor utilizatorilor. În realitate, documente interne ale firmei arată că o întreagă elită este scutită de cenzură.» Asta e ceea ce a constatat Wall Street Journal, care a publicat primul articol dintr-o întreagă serie ce pare că va zgudui rețeaua socială. Importante vedete și personalități publice au fost astfel sistematic scutite de cenzura algoritmilor Facebook, grație unui program intern numit « XCheck ».
„Meta” are cratimă: Facebook și viitorul sub cască virtualăÎntr-o cronică foarte dură, publicată în rubrica sa economică, tot Le Monde are astăzi un comentariu cu titlul: «Facebook – o rețea îmbătrânită, care caută acum rețeta tinereții veșnice într-un univers paralel».
Este vorba despre universul virtual paralel «Metaverse», anunțat de Mark Zuckerberg, și despre care am mai scris aici: „Meta” are cratimă: Facebook și viitorul sub cască virtuală.
Le Monde consideră însă că ideea cu Metaversul e doar o stratagemă din partea firmei pentru a face diversiune și a mai ieși din vârtejul de atenție negativă.
Cenzură și pudibonderieSimultan, cotidianul francofon din Bruxelles Le Soir se oprește îndelung asupra cenzurii din ce în ce mai sufocante de pe Facebook, în special asupra felului în care algoritmii FB șterg și cenzurează și pedepsesc utilizatorul care postează fie și opere de artă în care apare ceva goliciune corporală (precum, cf. foto, celebrul tablou al lui Gustave Courbet, din 1866, “L’Origine du monde“).
„Cum arăți goliciune”, scrie Le Soir, cum de îndată rețelele sociale se răcesc și se gripează.
Rezultatul paradoxal este că, grație Facebook, un mare număr de utilizatori din țări democratice au ajuns să folosească subterfugii cunoscute și folosite în general doar de către opozanții din țările totalitare, pentru a evita cenzura.
Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtualăIn romanul Breakfast of Champions al lui Kurt Vonnegut, personajul Kilgore Trout, scriitor SF, își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că în carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.
Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare. “Wide-open beavers” pe copertă, așadar, chiar dacă în interiorul cărții sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.
La asta a ajuns Facebook, scrie Le Monde, analizând felul în care poate fi ocolită cenzura rețelei. (Mai scrisesem despre cum a căuta să explici mașinăriei FB că deseori e vorba de umor sau de cuvinte scoase din context este inutil.)
The „Great Firewall” și Xi SuperstarPresa de astăzi vorbește, pe ritm de cor antic, despre rețeaua socială a lui Zuckerberg, însă în acest timp China nu tolerează câtuși de puțin Facebook. Facebook e interzis în China, nu există acolo, așa cum nu există nici în Iran, Siria și Coreea de Nord. Rețeaua mondială americană, privată, FB, se oprește în fața Marelui Zid al Chinei. China și-a construit, încă de la începuturile Internetului, un Zid Digital protector, un „Great Firewall” (joc de cuvinte pe The Great Wall = Marele Zid).
Cum a tot subliniat-o presa de pe întreaga planetă, autoritarul președinte chinez Xi Jinping n-a participat în persoană la conferința despre climat de la Glasgow (și nici, anterior, la summitul G20 de la Roma). Motivul, cum o subliniază, printre altele, același cotidian belgian Le Soir, este că luni 8 noiembrie a început plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (pentru nostalgici: CC al PCC) și că Xi Jinping pregătește prin asta congresul general al partidului, peste exact un an, când el se așteaptă – și face totul pentru asta – să primească un al treilea mandat de președinte.
Al Jazeera consideră așadar că autoritarul Xi își va consolida definitiv puterea prin asta. Financial Times constată însă că întreaga planetă democratică este tot mai îngrijorată de izolarea și agresivitatea crescândă a Chinei. Constituția chineză limitează președinția la două mandate, dar Xi mizează pe două precedente: în alte două situații, un congres în plenară al partidului, cum va fi cel de anul viitor, a dus la puteri dictatoriale pentru șefii și ideologii momentului: în 1945, când Mao Zedong a căpătat puteri depline, totale, și în 1981, când partidul i-a cedat toate frâiele aparatului de stat lui Deng Xiaoping.
Într-un asemenea context, Xi n-avea timp de pierdut la Glasgow, în Scoția, cu acea obsesie a occidentalilor care este clima. Asta cu atât mai mult cu cât China rămâne cel mai mare poluator mondial și principalul fochist, arzător de cărbune pentru a produce energie. Dar Xi Jinping nu dorea să le promită nimic occidentalilor și celorlalți participanți. China nu o duce foarte bine economic în acest moment, iar un angajament al Pekinului în favoarea climei ar duce în mod fatal la pierderi de locuri de muncă și, poate, la nemulțumiri sociale. Or, puterea comunistă, de la Mao încoace, a învățat foarte bine lecțiile Chinei imperiale: legitimitatea politică vine doar prin asigurarea prosperității celor mai mulți și mai umili.
Pe planetă, dincolo de „The Great Firewall”
Autoritățile poloneze au anunțat, luni, că vor bloca intrarea sutelor de migranți adunați la granița sa cu Bielorusia, unde guvernul e acuzat că folosește refugiații ca pe o armă împotriva Uniunii Europene. Cum o analizează Washington Post, UE pregătește o nouă rundă de sancțiuni împotriva Minskului. Cancelara germană Angela Merkel a spus că măsurile sunt menite să pedepsească ceea ce ea a numit „trafic de persoane la nivel de stat”.
Și tot Washington Post informează că un bărbat care a participat la asaltul împotriva Capitoliului din 6 ianuarie și este căutat de FBI, cere acum azilul politic în Bielorusia lui Aleksandr Lukașenko, după cum informează presa de stat de la Minsk. Evan Neumann este căutat în Statele Unite sub acuzația de violență în asaltul împotriva Capitoliului, precum și pentru obstrucționarea aplicării legii în timpul tulburărilor civile de atunci. Unul din rarele momente când merită urmărită presa de la Minsk, pentru a citi între rânduri.
În sfârșit, la Bruxelles cotidianul francofon Le Soir pune întrebarea (care îi va face să răcnească pe toți cei ce denunță derivele corectitudinii politice de tip woke și cancel) dacă nu cumva jucăriile sunt sexiste!… În special cele care se pregătesc acum pentru Crăciun. Pentru ce, etern, băiețeii trebuie să primească soldați miniatură și mingi de fotbal, iar fetițele – păpuși cu toalete roz și toate accesoriile pe care le știm din tradiție?
O simplă căutare arată însă că subiectul este etern în Belgia în apropierea zilei de Sfântul Nicolae și a Crăciunului (iată aici exact aceeași întrebare, formulată exact la fel, la televiziunea belgiană RTBF în 2017 înainte de Crăciun).
Până la urmă, și faptul de a pune în mod repetat, an după an, aceeași întrebare ajunge să fie tot un fel de tradiție.
April 26, 2021
Oscar 2021: femei, minorități, “momente istorice” și nomadism ideologic
Victoria tăvălugului “Nomadland” era previzibilă și fusese anunțată, deși toată lumea vorbește despre un „moment istoric”, de parcă ar fi vreo surpriză. Chloé Zhao devine prima femeie și prima chinezoaică numită Best Director, iar filmul a luat și Best Movie, deschizând acum definitiv Oscarul spre o competiție mondială, după ce anul trecut fusese premiat un film coreean.
Și, desigur, Frances McDormand a primit al treilea Oscar pentru rolul din Nomadland! Mai primise premiul pentru rolul polițistei gravide și imperturbabile din Fargo (în 1997) și cel din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (în 2018).
Un film făcut de o femeie (Chloé Zhao) despre o femeie (Frances McDormand) care pierde totul și pleacă pe drumuri cu camioneta, de-a lungul și de-a latul Americii. Turnat în stil documentar, deseori cu camera pe umăr, este un film foarte linear, precum șoselele prin deșert prin care tot urmărim camioneta personajului Fern (ea, adică).
Fern călătorește conducând camioneta pe o vreme oribila, de lapoviță permanentă, și înțelegem dificultatea unei asemenea vieți în marginea societății atunci când i se sparge un cauciuc și-și dă seama ca n-are unul de schimb.
Munci agricole, o comunitate în deșert compusă dintr-o serie de cazuri sociale și, din nou, oameni care au pierdut totul. Fern ajunge scurtă vreme să umple cutii la un centru de distribuire Amazon, un hangar gigantic în care se lucrează în condițiile acelea inumane, de roboți, pentru care Jeff Bezos, patronul Amazon și cel mai bogat om din lume, a fost deja criticat chiar de Amnesty International.
Niciun fel de glamour în film, aici nu e On the Road. Este mai degrabă ceva din categoria The Road, filmul ăla sinistru post-apocaliptic cu tatăl și copilul în derivă pe drumuri. Sau amintește, evident, de criza anilor 1930, de filme precum Fructele mâniei (Grapes of Wrath, după romanul lui Steinbeck).
Rămâne însă un film tare demonstrativ și repetitiv, deși are decența să nu dureze decât 1.45 h. Mai vedem din când în când ceva natură, un răsărit de soare, un bizon când ea conduce printr-o rezervație naturală. Nimic romantic însă acolo, afară de muzica siropoasă, pe alocuri total nepotrivită cu imaginile, a pianistului italian Ludovico Einaudi (un fel de Philip Glass combinat cu André Rieu).
Filmul reușește însă să fie profund uman. De fapt, e un film fără „răi”, fără „baddies”, în care fiecare încearcă să-și păstreze demnitatea (– Eu nu sunt „homeless”, ci doar „houseless”, nu-i același lucru – spune Fern la începutul filmului).
Iar figurile secundare din film (care e de fapt un docu-fiction, unele personaje fiind chiar “drifters” reali, sunt pline de umanitate ne-jucată.
Și, iată, a primit principalele premii. Regizoarea e nu doar femeie, dar e și chinezoaică rău văzută acasă la ea, după un discurs în care a criticat regimul lui Xi.
“See you down the road”, cum se salută personajele.
Despre cum China, piața chineză și banii din China influențează producția cinematografică occidentală și chiar Hollywoodul, vezi cronica mea:
Cum China și alte dictaturi bogate controlează Hollywoodulhttps://moldova.europalibera.org/a/cum-china-și-alte-dictaturi-bogate-controlează-hollywoodul/31186114.html.Mai reținem: Best Supporting Actor: Daniel Kaluuya, Judas And The Black Messiah, care a mai primit și Best Original Song: Fight For You.
Și câteva premii mai mici pentru Mank și Ma Rainey’s Black Bottom, despre care am mai scris când am vorbit despre 2021 — anul Netflix la Oscar.
Despre alte filme care au fost în competiție anul ăsta în categoria Best Movie:
Judas and the Black Messiahhttps://cabalinkabul.com/2021/04/23/oscar-2021-judas-and-the-black-messiah/
„Mank”, omul care a scris Citizen Kane„The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist
Mai fusese nominalizată pentru cel mai bun rol feminin (Vanessa Kirby):
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflixhttps://cabalinkabul.com/2021/01/24/pieces-of-a-woman-cand-gasesti-arta-pe-netflix/
iar aici despre toate filmele Netflix la Oscar:
Viitorul în streaming: 2021 — anul Netflix la Oscarhttps://cabalinkabul.com/2021/04/06/viitorul-in-streaming-2021-anul-netflix-la-oscar/
Tenet a luat premiul pentru efecte vizuale, că prea se vorbise despre el vara trecută:
„Tenet”: când Hollywoodul nu-și mai consideră spectatorii adulțihttps://cabalinkabul.com/2020/09/21/tenet-cand-hollywoodul-nu-si-mai-considera-spectatorii-adulti/
Nu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog). Vezi mai jos bilanțurile comentate și cu linkuri, an după an, 2013-2019.
— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013https://cabalinkabul.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/
— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinemahttps://cabalinkabul.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent— Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)https://cabalinkabul.com/2018/03/08/shape-of-water-si-alte-facaturi-lenese-de-la-oscars-2018/
— Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost — Oscar 2020https://cabalinkabul.com/2020/01/30/cine-va-castiga-la-oscar-2020/
April 23, 2021
Oscar 2021: Judas and the Black Messiah
Spike Lee făcuse un film (BlacKkKlansman, 2018) despre un infiltrat în Ku Klux Klan.
Judas and the Black Messiah este un film despre un infiltrat în Black Panthers, organizația politică (și deseori violentă) fondată de un grup de studenți de culoare în California și care, spre deosebire de Nation of Islam a lui Malcolm X (transpusă pe ecran tot de Spike Lee, în filmul Malcolm X din 1992, cu Denzel Washington), a cunoscut o derivă pronunțată spre marxism, maoism și comunismul de tip cuban. Ah, și lupta armată, desigur.
Judas and the Black Messiah este un film ciudat, cu un aer de telefilm, de fapt, pentru că pe de o parte este extrem de bine jucat, pe de altă parte este “sloppy” și foarte linear în același timp, dar asta e problema multor filme bazate pe evenimente reale, care inserează documente și imagini de epocă și care se căznesc să aibă un aer de „autenticitate”.
Apoi, e amuzant să urmărești structura bine-cunoscută din manualele de scenariu pentru Hollywood ale lui Syd Field (120 pagini = 120 min; în primele 10 min. se introduc personajele; la min. 30 se răstoarnă situația și se trece în “Actul II” etc. Aici, spre minutul 30, agentul FBI care îl racolează pe tânărul gangster negru care va infiltra Black Panthers îi declanșează revelația că nu trebuie să aibă remușcări sau chinuri morale pentru că face asta – el negru să infiltreze pentru FBI o mișcare politică ce urmărește emanciparea negrilor – pentru că în realitate „Panterele” nu sunt altceva decât corespondentul identic, dar răsturnat, al Ku Klux Klan-ului! (Revelația se va dovedi falsă și mincinoasă, desigur.)
De altfel, foarte repede nu mai avem acolo doar o mișcare politico-paramilitară a negrilor, căci Black Panthers intră într-o „Rainbow Coalition” cu bandele de portoricani și chicanos, dar și cu o grupare de albi de tip white trash, marginali, răzvrătiți și care devin la rândul lor obsedați, ca toți militanții din film (și din realitatea de atunci) de Che Guevara, Mao și sloganuri precum: “Războiul e politica dusă cu mijloace sângeroase — politica e război fără vărsare de sânge.”
E revelator apoi pentru selecția de anul acesta că filmul se află în competiție cu un altul a cărui acțiune e situată în aceeași perioadă a frământărilor sociale din SUA, în anii1960-1970: „The Trial of the Chicago 7”.
Deși e, am spus, foarte bine jucat, cu roluri și replici convingătoare, n-ar fi fost totuși niciodată un film de Oscar, în categoria Best Movie, fără evoluțiile recente ale Hollywoodului și străduința permanentă de a încuraja și răsplăti filme din ce în ce mai „corecte politic”.
Aici, în fața celor din Black Panthers, avem poliția („the pigs”) și FBI-ul condus de sinistrul J. Edgar Hoover (șeful FBI-ului o perioadă neverosimil de lungă: 1924 – 1972!), pe fundalul unui discurs care sună identic cu cel de azi, impregnat de avertismente împotriva “comunismului” și a pericolului pus de New Left (iar Hoover e jucat impecabil de Martin Sheen, actorul de amintire eternă din Apocalypse Now).
Altminteri, filmul are și câteva puncte foarte reușite, în montaj și imagine, dar și într-o extrem de abilă folosire, în momente cheie, a muzicii lui Mingus.
Și, la fel, e remarcabil cum reușește să evite ridicolul reconstrucțiilor istorice (se știe că e mai greu să faci un film istoric, a period piece, credibil despre Imperiul Roman decât despre anii 1960), făcând să defileze toți acei negri comuniști îmbrăcați în “dashiki” african și care în dialoguri se adresează unul altuia sărind de la comrade la nigger…
… pentru că altfel, așa cum o scrisesem deja în legătură cu Oscarurile din 2016 și plicticosul film Moonlight, doar negrii marginali mai pot astăzi folosi cuvântul nigger pe ecran, între ei, și eventual personajele lui Tarantino.
***
Despre alte filme în competiție Oscar anul ăsta în categoria Best Movie:
„Mank”, omul care a scris Citizen Kane„The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist“Nomadland”… pentru cine caută o depresie solidă
https://cabalinkabul.com/2021/03/21/filme-de-oscar-nomadland-pentru-cine-cauta-o-depresie-solida/
și, pentru cel mai bun rol feminin (Vanessa Kirby):
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflixhttps://cabalinkabul.com/2021/01/24/pieces-of-a-woman-cand-gasesti-arta-pe-netflix/
despre toate filmele Netflix la Oscar:
Viitorul în streaming: 2021 — anul Netflix la Oscarhttps://cabalinkabul.com/2021/04/06/viitorul-in-streaming-2021-anul-netflix-la-oscar/
Mai e în competiție și Tenet pentru efecte vizuale și production design. O să ia sigur unul din ele, că prea s-a făcut vâlvă toată vara trecută în jurul lui:
„Tenet”: când Hollywoodul nu-și mai consideră spectatorii adulțihttps://cabalinkabul.com/2020/09/21/tenet-cand-hollywoodul-nu-si-mai-considera-spectatorii-adulti/
Nu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog). Vezi mai jos bilanțurile comentate și cu linkuri, an după an, 2013-2019.
— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013https://cabalinkabul.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/
— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinemahttps://cabalinkabul.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent— Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)https://cabalinkabul.com/2018/03/08/shape-of-water-si-alte-facaturi-lenese-de-la-oscars-2018/
— Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost — Oscar 2020https://cabalinkabul.com/2020/01/30/cine-va-castiga-la-oscar-2020/
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
