Dan Alexe's Blog, page 4
April 6, 2021
Viitorul în streaming: 2021 — anul Netflix la Oscar
În anii trecuți, când filme produse sau distribuite de Netflix precum Roma (Alfonso Cuarón) sau The Irishman (Martin Scorsese) intrau în competiție pentru un Oscar (iar Roma a și fost premiat în 2019… vezi la sfârșit lista premiilor și cronicile mele de filme Oscar din 2013 încoace), toată lumea își frângea mâinile dezolându-se. Dar vezi mai jos și ce spunea Martin Scorsese despre toate astea. Deocamdată:
2021 — anul Netflix la Premiile Oscar
Anul acesta, Netflix e reprezentat în competiție cu filme care însumează 35 (!) de nominalizări, dintre care 10 doar pentru „Mank”, un film despre… Hollywood. Pe lângă Best Picture, Mank mai trage după sine și nominalizări pentru actorii Gary Oldman și Amanda Seyfried (vezi aici cronica filmului).
Vine apoi, tot de pe Netflix, filmul, pe un scenariu de Aaron Sorkin, “The Trial of the Chicago 7”, cu șase nominalizări, inclusiv Sacha Baron Cohen pentru cel mai bun rol secund masculin (vezi aici cronica filmului).
Apoi: cinci nominalizări pentru “Ma Rainey’s Black Bottom”. Acesta nu a fost reținut pentru Best Picture, dar Viola Davis e propusă pentru cel mai bun rol feminin, pentru felul în care o joacă pe clasica interpretă de blues Ma Rainey.
Din păcate, filmul, care încearcă să recreeze vârsta de aur a bluesului, când jazzul era încă un gen marginal, iar o femeie de culoare ca Ma Rainey, lesbiană, nu-și putea afișa homosexualitatea, eșuează din pricina estetismului excesiv. Imaginea e filmată, montată și tratat cromatic ca într-un joc video, ca o realitate virtuală, fără dimensiune. Singurul care joacă foarte convingător acolo este Chadwick Boseman, cel din Black Panther, filmul cu super-eroi de BD produs de Marvel (vezi mai jos ce spune Martin Scorsese despre filmele cu super-eroi), însă acesta a murit. Boseman e totuși nominalizat postum, unul din puținele lucruri intrigante în competiția de anul acesta.
În schimb, Ma Rainey, vedeta de culoare, plină de capricii, care mai e și lesbiană, se arată atât de capricioasă, pe un joc actoricesc apăsat, încât e doar caricaturală. Disprețuiește albii care plătesc ca s-o asculte și le-o arată. Așa că are toate șansele să fie premiată. De câte ori a fost la Oscar un film în care negrii își spun între ei nigger: 12 Years a Slave, Moonlight etc., acel film a fost primit cu premii mari și elogii.
Suntem însă departe în Ma Rainey de universul jazzului autentic pus în versuri de Melvin Tolson, analizat și disecat sonor și arhivistic de Alan Lomax, sau trăit violent de un muzician de geniu cum a fost Mingus.
Și mai are Netflix în competiție:
— pentru Cel mai bun rol feminin: Vanessa Kirby în Pieces of a Woman, despre care am scris aici.
— la Cel mai bun film străin: The White Tiger, un film indian pe modelul Slumdog Millionaire, relativ bine jucat, dar care, spre deosebire de acela, îți explică în permanență metaforele vizuale. Cine a văzut Slumdog Millionaire știe la ce să se aștepte. Este aceeași rețetă. Se vede că noul Bollywood nu a înlocuit Hollywood, ci doar i-a preluat rețetele.
— Mai are Netflix și două documentare în competiție, “My Octopus Teacher” și “Crip Camp”, un film lung și cuminte și bine-cugetător despre o tabără pentru handicapați, produs de Michelle Obama;
— și, în sfârșit, un desen animat chinezesc, Over the Moon, la care nu m-am putut uita mai mult de 5 minute, mai ales după ce am scris cu indignare aici despre cum banii chinezești au ajuns să domine Hollywoodul și platformele de streaming.
Netflix s-a regăsit în centrul actualității nu doar când a anunțat în 2019 că The Irishman va fi vizibil doar pe platforma sa, dar tot atunci a creat o nouă polemică și anunțând introducerea opțiunii de « speed watching ».
Unii văd aici o robotizare totală a spectatorului, a consumatorului. Le Monde de pildă: de acum înainte, Netflix pe telefoanele Android propune opțiunea de a vedea filmele în viteză rapidă, dar tot Le Monde a atras atenția că deși unii țipă a blasfemie, opțiunea există deja pe YouTube (unde filmele pot fi văzute în viteză x2) și pe softuri precum VLC (x4).
O banalitate, așadar, însă introducerea de către Netflix a acestei opțiuni are o mare valoare simbolică. În primul rând, asta va reduce timpul în care poți privi, de pildă, The Irishman (care altfel durează trei ore și jumătate).
Rămâne însă faptul că opțiunea de viteză rapidă a fost introdusă pe telefoanele Android, imediat după ce Martin Scorsese rugase publicul: “Aș propune ca cine dorește să vadă vreunul din filmele mele, să nu facă asta pe ecranul unui telefon,” a rugat el. “Please.”
În cel mai rău caz, implorase Scorsese, uitați-vă la film ‘on a big iPad‘.
Scorsese și pericolul Netflix pentru cinemaÎn decembrie 2019 deja, cotidianul francez Le Monde avea un editorial dedicat filmului lui Martin Scorsese «The Irishman» și pericolului pe care dominația Netflix îl constituie pentru cinematografia tradițională.
Le Monde începea prin a deplânge faptul că «The Irishman» nu va putea fi văzut pe ecrane în Franța. Cel mai bun film al anului 2019, cu cei mai mari actori în viață și cu un buget de 150 milioane dolari, era destinat doar abonaților Netflix.
Demersul lui Scorsese, de a accepta să facă un film pentru Netflix, dincolo de dimensiunea sa financiară, poate fi considerat ciudat, după ce în mai multe rânduri el se ridicase împotriva dominației imperiului comercial al vizualului care este cel al super-eroilor Marvel, urmat de Disney, DC, Harry Potter și altele.
Spusese chiar Martin Scorsese că filmele Marvel cu super-eroi “nu sunt cinema”! Scorsese a și zis de altfel că el nu se uită la ele și că tot ce se vede acolo e doar un parc de atracții.
De asemenea, cineastul britanic Ken Loach se alăturase lui Scorsese în cruciada împotriva filmelor cu super-eroi, pe care le consideră o manevră super-cinică a marilor corporații pentru a face bani.
Ken Loach a zis chiar că industria americană a super-eroilor a devenit un fast food precum ‘precum hamburgerii’. Pe Sky TV, Ken Loach a spus: ‘Filmele astea sunt plicticoase. Un exercițiu al pieței care n-are nimic de-a face cu arta.’
Faptul că filmul lui Scorsese, «The Irishman», nu a fost proiectat pe ecrane în săli publice, ci doar acasă, pentru abonații Netflix, reprezintă, pentru Le Monde, un simptom grav al crizei pe care o traversează cinematografia, cea mai gravă criză de trei sferturi de secol încoace, de la momentul în care televiziunea a adus filmele în sufrageria sau dormitorul fiecăruia.
Problema astăzi este diferită de cea pe care o punea televiziunea: platformele precum Netflix au ajuns să atragă, neutralizându-i, producătorii independenți, oferindu-le streaming în locul proiecțiilor în săli.
Așa încât s-a ajuns la situația în care circuitele comerciale, sălile mari și mall-urile, proiectau înainte de pandemie doar Avengers sau Toy Story, în vreme ce filmele de artă sau films d’auteur au fost gonite prin obscure cinemateci cu programare nocturnă. Gloata care nu locuiește în capitală se va mulțumi cu Game of Thrones sau copii de proastă calitate pe YouTube.
Dimensiunea socială, colectivă, a cinematografiei, care a fost o artă majoră vreme de un secol, e pe cale de dispariție. Paradoxal, asta a început să se întâmple în momentul în care sălile de cinema aduceau mai mulți bani ca niciodată. Dar totul a devenit industrial. Oamenii consumă ceea ce le dai. Situația în acest moment e brutală și ostilă față de artă…
Desigur, fără bani de la stat și instituții publice, cinematografia europeană nu ar supraviețui. Multe filme europene premiate nu s-ar putea face fără fonduri de la guverne, prin diferitele comisii culturale si Centre ale Cinematografiei din fiecare țară… Fără investiții de la mașinării puternice, la rândul lor fondate public, precum Arte în Franța-Germania, fără facilități fiscale, cum sunt acele “tax shelter” pentru investitori introduse in mai multe țări europene.
In România, am citit si auzit obsedați ai mantrei pieței care afirmă ca dacă ar fi nevoie de asemenea filme de artă si daca publicul le-ar vrea, ele s-ar face singure in virtutea cererii si ofertei. Ca subvențiile sunt o dovada de “socialism” care trebuie lepădată.
Aici revenim la eternul conflict cultural transatlantic, pentru că termenul însuși de „cinema” e deja înșelător, deoarece nu acoperă aceeași realitate de o parte si de alta a Oceanului. Pentru europeni, cinematografia este o artă. Pentru americani, filmul e „entertainment”, adică divertisment, iar divertismentul nu poate fi decât o industrie. Iar pentru moment părem a fi intrat definitiv în era industrială.
Mai spusese Scorsese că multe filme din asemenea francize cu super-eroi sunt făcute, desigur, de oameni cu un foarte mare talent. Și că dacă ar fi fost mai tânăr, și el ar fi dorit să facă parte din universul acela. Dar, explică el, aparține unei generații care considera filmele o operă de artă: — Pentru noi, cinematografia trebuia „să aducă o revelație – estetică, emoțională și spirituală. Era despre personaje – complexitatea oamenilor și natura lor contradictorie și paradoxală, felul în care se pot răni și iubi unul pe altul, ca apoi să se regăsească față în față cu ei înșiși.”
Și mai zice Scorsese, spre tristețea nostalgicilor adevăratului cinema: «Dar, au să spună unii, ce te oprește să mergi acasă și să vezi ce vrei pe Netflix sau pe iTunes? Exact — bravo, adică, cum ar veni, oriunde dar nu într-o sală cu ecran mare, așa cum își dorise regizorul ca filmul să fie văzut.»
Așa încât, insistă el, pentru generația lui cinematografia a fost artă, la egalitate cu literatura. Noua generație și valul de francize proiectate în mall-uri sunt însă pe cale de a sufoca cinematografia independentă, de artă. Și nu este adevărat, spune el, că oamenii doresc asta. Oamenii consumă ceea ce le dai. „Situația în acest moment e brutală și ostilă față de artă. Simplul fapt de a scrie aceste cuvinte mă umple de o tristețe cumplită.”
Cf. în competiție Oscar anul ăsta:
„Mank”, omul care a scris Citizen Kane„The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist“Nomadland”… pentru cine caută o depresie solidă
https://cabalinkabul.com/2021/03/21/filme-de-oscar-nomadland-pentru-cine-cauta-o-depresie-solida/
și, pentru cel mai bun rol feminin (Vanessa Kirby):
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflixhttps://cabalinkabul.com/2021/01/24/pieces-of-a-woman-cand-gasesti-arta-pe-netflix/
Mai e în competiție și Tenet pentru efecte vizuale și production design. O să ia sigur unul din ele, că prea s-a făcut vâlvă toată vara trecută în jurul lui:
„Tenet”: când Hollywoodul nu-și mai consideră spectatorii adulțihttps://cabalinkabul.com/2020/09/21/tenet-cand-hollywoodul-nu-si-mai-considera-spectatorii-adulti/
Cum China și alte dictaturi bogate controlează HollywoodulNu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog). Vezi mai jos bilanțurile comentate și cu linkuri, an după an, 2013-2019.
— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013https://cabalinkabul.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/
— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinemahttps://cabalinkabul.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent— Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)https://cabalinkabul.com/2018/03/08/shape-of-water-si-alte-facaturi-lenese-de-la-oscars-2018/
— Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost — Oscar 2020
March 25, 2021
Oscar 2021: „Mank”, omul care a scris Citizen Kane
Filmul cu cele mai multe nominalizări la Oscar anul acesta (10, zece!) este Mank, un biopic Netflix, alb-negru, despre un scenarist al Hollywoodului clasic, Herman J. Mankiewicz, ceea ce e deja un lucru rar.
Nu e că ar fi rare filmele despre industria filmului. Hitchcock (2012) a fost un asemenea film. Deja atunci Anthony Hopkins, umflat monstruos de convingător, care îl juca pe Hitchcock, ar fi meritat un premiu, iar anul acesta el e iarăși în competiție pentru cel mai bun rol masculin în filmul Father.
Dar aici e vorba de un film despre un scenarist! „Mank” este Herman Mankiewicz, fratele (uitat azi) al regizorului Joseph Mankiewicz, marele, uriașul, giganticul regizor de la Hollywood. (All About Eve, Julius Caesar etc.) De fapt, frații Mankiewicz sunt Hollywoodul anilor 1950-1960, zeii din mașina de visuri a planetei, pe care întotdeauna au criticat-o.
Criticând, asta nu înseamnă că ei n-au reprezentat, la rândul lor, ceva foarte „hollywoodian” în sensul cel mai rău al cuvântului. Astfel, în volumul său Mythologies (1957), Roland Barthes, în acea carte care a marcat nașterea structuralismului, râdea de filmele peplum americane, spunând că în Julius Caesar toată lumea e permanent transpirată, cu broboane mari pe frunte, sub meșe bine lipite și coafate.
Julius Caesar al lui Mankiewicz (Joseph) ieșise cu puțin înainte, în 1953, produs de Metro-Goldwyn-Mayer, cu Marlon Brando în rolul lui Marc Antoniu și James Mason (amândoi transpirați) ca Brutus.
„Mank” e un film plăcut și chiar util ca documentar, deoarece ne arată Hollywoodul (așa cum îl vedem de altfel și în Nașul 1) de dinaintea revoluției culturale și actoricești a celor ieșiți din Actor Studio.
Gary Oldman (care îl joacă pe Mank) e foarte convingător în rolul de scriitor și scenarist alcoolic angajat să scrie scenariul de la Citizen Kane al lui Orson Welles.
Da, adevărul e că mai toată lumea are impresia că Welles și-a scris singur scenariul acelui film considerat cel mai important din istorie. În realitate, fără încăpățânarea alcoolicului scenarist Mankiewicz, gloria scenariul ar fi mers în totalitate către Welles, pentru că așa stipula contractul. Mank fusese angajat ca ghost writer, dar văzând ce minunăție i-a ieșit din ceea ce îi dicta din pat secretarei refugiate din Germania, până la urmă l-a forțat pe Welles să accepte să apară ambele nume pe generic.
De altfel, Mank se răzbună răutăcios, în film, atunci când primește Oscarul pentru cel mai bun scenariu în absența lui Welles, care turna undeva, și spune rânjind în discursul de mulțumire că „Orson e absent, cum a fost și în timpul scriiturii”.
Mai vedem acolo cum funcționa rivalitatea dintre fabricile de visuri care erau marile studiouri. Vremea de aur a peliculei, când nimeni nu și-ar fi imaginat virtualul și faptul că de acum înainte viitorul cinematografiei o să fie determinat pentru noi, cel puțin parțial, de streaming.
Cu 10 nominalizări, „Mank” e aproape în toate categoriile, mai puțin rol feminin principal (doar rol secund pentru Amanda Seyfried).
Multe roluri sunt delicioase cinematografic, cum e cel al lui Louis Meyer, patronul influent și irascibil al studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer, cinic, bănuitor și presărându-și frazele cu expresii în idiș, de la meshugge (nebun, crazy) la ganze mishpoke (toată familia).
Problema e alta: filmul e criptic și opac pentru neinițiați într-ale istoriei cinematografiei și mai ales a Hollywoodului. Un film prea intelectual, de fapt.
Multora nu le place să audă asta. Mi-a făcut cineva remarca cum c-aș fi elitist că am zis că celălalt film principal propus la Oscar, „The Trial of the Chicago 7” (de văzut tot pe Netflix), are multe aluzii culturale la perioada hippie care-s greu de înțeles pentru generațiile de azi, cum ar fi cele la poetul Allen Ginsberg (“Howl”) sau la grupul de rock Jefferson Airplane…
Elitist eu, ha? Dar prostimea de azi nu pricepe nici măcar aluziile dintr-un film popular cum a fost “Shakespeare in Love” (Miramax, Gwyneth Paltrow etc.). Sunt, de exemplu, scene cheie acolo pe care nu le înțelegi dacă nu știi cine a fost Christopher Marlowe (ca să nu mai zic să-l fi citit).
Cine e Marlowe? Apare în film, înșelător episodic, dar a fost cineva la fel de important ca Shakespeare, care l-a stimulat prin rivalitate, sodomit pe deasupra, mort într-un duel, un om care scria înaintea epocii lui. Un geniu literar.
Eu știu că nulitatea digitală de azi nu cunoaște toate astea, dar intrăm într-o nouă epocă a bunei-cuviințe în care nu-i frumos să-i spui prostului (sau proastei) că n-are de fapt nimic în cutia craniană.
Și nici curiozitate.
Iată aici, ca dulcegărie suplimentară despre tiranicul și seducătorul Orson Welles cum am decriptat întâlnirea dintre el și Pasolini:
“The mediocre man is a monster” – When Pasolini met Orson Welleshttps://cabalinkabul.com/2013/11/26/the-mediocre-man-is-a-monster-when-pasolini-met-orson-welles/
Dar nu mică mi-a fost mirarea să descopăr o statuie a lui Orson Welles în Split, Croația, ridicată de o sculptoriță locală îndrăgostită de el în timpul turnajului epicului film iugoslav (cu actori internaționali) Bătălia de pe Neretva:
O statuie la fel de imozantă pe cât era omul. Am scris despre astea aici, pentru cine vrea detalii suplimentare:
Tracing Orson Welles: The darker side of Splithttps://euobserver.com/news/30649
Cf. și, tot în competiție Oscar anul ăsta:
„The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist“Nomadland”… pentru cine caută o depresie solidăhttps://cabalinkabul.com/2021/03/21/filme-de-oscar-nomadland-pentru-cine-cauta-o-depresie-solida/
și, pentru cel mai bun rol feminin (Vanessa Kirby):
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflix
March 21, 2021
Filme de Oscar: “Nomadland”… pentru cine caută o depresie solidă
Frances McDormand este actrița „fetiș” a fraților Coen (polițista gravidă din Fargo), iar în 2018 a primit deja Oscarul de Best actress pentru rolul din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.
Anul ăsta, “Nomadland” are șase nominalizări (ca și „The Trial of the Chicago 7”), printre care Best Picture (din nou ca “Chicago 7”) și iarăși Best Actress pentru ea, dar și Best Director pentru Chloé Zhao.
Un film făcut de o femeie (Chloé Zhao) despre o femeie (Frances McDormand) care pierde totul și pleacă pe drumuri cu camioneta, de-a lungul și de-a latul Americii. Turnat în stil documentar, deseori cu camera pe umăr, este un film foarte linear, precum șoselele prin deșert prin care tot urmărim camioneta personajului Fern (ea, adică).
Fern călătorește conducând camioneta pe o vreme oribila, de lapoviță permanentă, și înțelegem dificultatea unei asemenea vieți în marginea societății atunci când i se sparge un cauciuc și-și dă seama ca n-are unul de schimb.
Munci agricole, o comunitate în deșert compusă dintr-o serie de cazuri sociale și, din nou, oameni care au pierdut totul. Fern ajunge scurtă vreme să umple cutii la un centru de distribuire Amazon, un hangar gigantic în care se lucrează în condițiile acelea inumane, de roboți, pentru care Jeff Bezos, patronul Amazon și cel mai bogat om din lume, a fost deja criticat chiar de Amnesty International.
Niciun fel de glamour în film, aici nu e On the Road. Este mai degrabă ceva din categoria The Road, filmul ăla sinistru post-apocaliptic cu tatăl și copilul în derivă pe drumuri. Sau amintește, evident, de criza anilor 1930, de filme precum Fructele mâniei (Grapes of Wrath, după romanul lui Steinbeck).
Rămâne însă un film tare demonstrativ și repetitiv, deși are decența să nu dureze decât 1.45 h. Mai vedem din când în când ceva natură, un răsărit de soare, un bizon când ea conduce printr-o rezervație naturală. Nimic romantic însă acolo, afară de muzica siropoasă, pe alocuri total nepotrivită cu imaginile, a pianistului italian Ludovico Einaudi (un fel de Philip Glass combinat cu André Rieu).
Filmul reușește însă să fie profund uman. De fapt, e un film fără „răi”, fără „baddies”, în care fiecare încearcă să-și păstreze demnitatea (– Eu nu sunt „homeless”, ci doar „houseless”, nu-i același lucru – spune Fern la începutul filmului).
Iar figurile secundare din film (care e de fapt un docu-fiction, unele personaje fiind chiar “drifters” reali, sunt pline de umanitate ne-jucată.
Cel mai probabil, va primi ceva premii. Regizoarea e nu doar femeie, dar e și chinezoaică rău văzută acasă la ea, după un discurs în care a criticat regimul lui Xi.
“See you down the road”, cum se salută personajele.
Despre cum China, piața chineză și banii din China influențează producția cinematografică occidentală și chiar Hollywoodul, vezi cronica mea mai veche:
March 17, 2021
Sex, minciuni și video în România: „Babardeala cu bucluc sau porno balamuc” (de Radu Jude)
Cu: Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Mălai, Andi Vasluianu
Produs de: Ada Solomon
Ursul de Aur, da, acum știe toată lumea. Dar deja în 2018, filmul lui Radu Jude Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari fusese propunerea românească la Oscaruri (însă n-a fost reținut). Am scris atunci despre acel film în Vice (titlul articolului aparține redacției site-ului Vice, rog să nu fiu judecat pe el).
La fel, luna trecută, pe 24 februarie, «Le Canard Enchaîné» a scris foarte elogios despre celălalt film recent al lui Radu Jude: “Tipografic Majuscul“. E foarte-foarte rar ca «Le Canard Enchaîné» să publice o cronică de film atât de entuziastă. O puteți citi aici la urmă, după ce îmi ofer impresiile despre „Babardeala cu bucluc sau porno balamuc”, pe care l-am văzut în versiunea agreată de regizorul Radu Jude, iar nu în cea disponibilă pe torrents și torente:
Babardeala cu bucluc sau porno balamucAcum, filmul Babardeala va descumpăni și va stârni multă nedumerire. Începe cu o scenă autentic pornografică, apoi pe generic avem un citat din Mahabharata.
Dar după scena porno, filmată prost pentru că e POV (point of view pentru cei care se prefac că nu se uită la porno), pricepem brusc brutalitatea a ceea ce se petrece de fapt în film: cei doi făcând amor care se filmau nu o făceau pentru un videochat… însă secvența filmată ajunge pe internet iar femeia, o simplă profesoară de istorie la un liceu din București, e recunoscută de elevi, care, evident, pe timp de pandemie au mai mult timp decât de obicei să surfeze pe Pornhub.
E vorba, așadar, de un film care tratează (violent și derutant) despre o ruptură în mentalități: cu toții asistăm la ștergerea limitei între privat și public, iar mulți am fost deja trădați de persoane care ne-au făcut publice mesajele private.
Larvatus prodeo„Larvatus prodeo” („Avansez mascat”) era deviza lui Descartes. Filmul are loc pe timp de pandemie, așa încât scenele exterioare au numai oameni cu măști. Evident, asta sugerează imediat depersonalizare. Depersonalizare anunțată de o bătrână mascată, o trecătoare care deodată se adresează (pitită sub mască) operatorului, cameramanului, suflându-i din senin: „Mânca-mi-ai pizda.”
Profesoara, eroina, personajul principal umblă ca o somnambulă prin oraș, îndreptându-se spre tribunalul de la școală (o ședință cu părinții), întrebându-se ce se va întâmpla, iar prin șocul ei psihologic redescoperim deodată totul, Bucureștiul, România, ca pe un decor străin, artificial. Ea travesrsează în transă un București în permanentă reconstrucție: biserici între blocuri, fresce murale cu Decebal sau Burebista, librării care au în vitrină cărți despre Isus.
Brusc, când pricepi ce se întâmplă de fapt, deriva personajului feminin prin oraș capătă un cu totul alt sens. Te întrebi cum de mai poate merge drept, sau cum de nu se prăbușesc blocurile acelea peste ea, cu Isus și Burebista și babardeală ascunsă sub beton și tot. Traversează brutalism arhitectural și brutalitate umană. Când trece fața fostului Cinema București, abandonat, pe ferestrele lui murdare scrie: „De închiriat”.
Totul în jur e un țesut social sfâșiat, făcut din parvenitism, dispreț pentru cei săraci, agresivitate verbală permanentă. Apoi, discursurile știute auzite prin frânturi de conversații: tămâia poate să vindece orice cancer, de la lingurița de împărtășanie n-a luat nimeni Covid etc, etc.
Critici? Nu prea am. În prima jumătate a filmului am crezut că am una: camera e foarte demonstrativă, repetitiv. Secvențele lungi, în stradă, se încheie inevitabil cu un travelling lent care se oprește pe o reclamă, o firmă sau un alt element de violență urbană vizuală. Apoi am simțit deodată că e bine așa. Ăsta e ritmul femeii care umblă prin oraș ca o somnambulă spre judecata finală ce o așteaptă la școală, la ședința cu părinții, asta e ce vede ea fără să mai priceapă noima decorului. Care nu are, oricum, niciuna.
În schimb, partea a doua (filmul e împărțit în trei acte, aproximativ egale, precum o piesă de teatru clasic), cea a anecdotelor și noțiunilor înșirate alfabetic, subliniate greoi, cu subtitluri și panouri care ne spun ce trebuie să gândim si cum să interpretăm ce vedem, va fi găsită de mulți greu de suportat.
Totul e răsplătit însă în actul III: judecata de la școală. Părinții ipocriți ai elevilor. Opresc aici, că nu fac spoilere, dar întrebarea pusă acolo de toți prefăcuții adunați sub măști e: cum ar mai putea doamna profesoară să le vorbească copiilor despre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul când ea suge pula?
Iată pentru a încheia și cronica din «Le Canard Enchaîné» (din 24 februarie,) despre celălalt film recent al lui Radu Jude: “Tipografic Majuscul”:
— “«Vrem democrație», «Nu mai putem accepta mizeria și nedreptatea»… Pentru că a mâzgălit asemenea sloganuri cu creta și în majuscule pe garduri în 1981, liceanul român de 16 ani Mugur Călinescu a fost urmărit, apoi arestat, de Securitate, poliția politică a lui Ceaușescu. Interogat, spionat, ostracizat, acest “dușman al poporului” a murit în mod suspect înainte să împlinească 20 de ani, după ce a băut o cafea oferită de securiști…
Regizor eclectic de drame familiale și documentare ficționalizate (“docufictions”) care răscolesc un trecut dureros, dar și autorul unui remarcabil film istoric (“Aferim !”, 2015), Radu Jude pune aici în scenă ancheta Securității pornind de la dosarul secret intitulat “Elevul”. Actorii, rigizi, recită texte de procese-verbale și de transcrieri de ascultări realizate în apartamentul familiei. În contrapunct, vedem arhivele televiziunii epocii: Ceaușescu lăudat, cântat, ridicat în slăvi, bâțâindu-se în mijlocul imenselor hore țărănești în costume populare…
Reproduse astfel sub ochii noștri, procedeele Securității declanșează în noi o escaladă a silei: mărturiile acuzatoare ale tatălui sau colegilor de clasă; consiliul de disciplină al școlii în care profesorii se întrec în denunțuri. Cel mai oribil poate: mărturiile recente ale ofițerilor de Securitate (jucați de actori) care l-au «lucrat» pe Mugur Călinescu. Nu au niciun regret. «Aveam 130 de informatori printre elevii din oraș», «Informațiile, și azi ca și atunci, se strâng de la oameni»…
O decriptare implacabilă a unei societăți infiltrate până la măduvă, ca o împunsătură ca să ne amintim că trăim azi într-o epocă a supravegherii generalizate.”
«Le Canard Enchaîné» (24 februarie, 2021)
***Altminteri, am mai scris despre :
— “La Gomera” lui Corneliu Porumboiu: despre cinema și perplexitatehttps://cabalinkabul.com/2019/08/26/la-gomera-lui-corneliu-porumboiu-despre-cinema-si-perplexitate/
— Există cinema românesc fără pretenții de Nou Val: — “ Moon Hotel Kabul ”https://cabalinkabul.com/2018/10/24/moon-hotel-kabul/
— Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc— “Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…https://cabalinkabul.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/
— “Aurora” (Cristi Puiu)https://cabalinkabul.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
— “Sieranevada” (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidienehttps://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/
Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat:
— “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…https://cabalinkabul.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/
March 16, 2021
Filme de Oscar 2021: „The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist
„The Trial of the Chicago 7” (de văzut pe Netflix) e un film făcut așa cum le adoră americanii: filmul unui proces, cu viclenii legale la tribunal, vicii de procedură și ambiguități morale.
Ba chiar e vorba de un proces „istoric”. În realitate, azi, după era Trump, totul în film pare caricatural, pentru că e vorba de procesul organizatorilor unei manifestații din 1968, în plină eră hippie, împotriva războiului din Vietnam, manifestație care a degenerat într-o înfruntare extrem de violentă cu forțele de ordine, dar care n-are nimic comparabil cu violența partizanilor lui Trump care au atacat Capitoiul.
Filmul a primit șase nominalizări la Oscar, printre care Best Picture și cel mai bun rol secund masculin pentru Sacha Baron Cohen (în poză cu chica buclată, alte categorii fiind: scenariu original, camera, montaj și melodie originală).
Scenariul e de Aaron Sorkin, un semizeu pentru toți cei cu studii recente de scenaristică de cinema (e autorul scenariilor de la The Social Network, despre ascensiunea sociopatului Zuckerberg, sau de la biopicul Steve Jobs, alt sociopat).
Avocatul apărării celor șapte militanți anti-război-în-Vietnam e jucat de formidabilul Mark Rylance, nominalizat și el odinioară la Oscar pentru rol secund (l-ar fi meritat), în 2016, când îl juca pe spionul rus din altă dramă Hollywoodiană stângistă: Bridge of Spies al lui Spielberg.
Avocatul acuzării, procurorul de fapt, este Joseph Gordon-Levitt, cel care a fost Edward Snowden, în filmul cu același nume al lui Oliver Stone (și ăsta alt stângist, neutentic, doar ipocrit, autor de documentare servile despre Castro sau Putin).
Filmul este limpede militant. E un manifest în spiritul epocii noastre. Nu se compară cu alte filme clasice ale deliberărilor și problemelor morale din spatele unui proces cu juriu, cum a fost Doisprezece oameni furioși (Twelve Angry Men). Avem aici un film care se va învechi rapid. Chiar și nominalizarea lui Sacha Baron Cohen e bizară, căci rolul lui este minor acolo, iar Mark Rylance (avocatul) e de fapt singurul actor care face să crape ecranul de realism convingător de îndată ce deschide gura.
Dar, în vremurile astea în care o hoardă, o gloată (a mob) de extrema dreaptă a atacat mai ieri sediul parlamentului SUA pentru a împiedica aplicarea rezultatului unor alegeri, e util de văzut că mașinăria statului a putut fi mult mai dură și manipulatoare fără ezitare atunci când trebuiau striviți stângiștii ce manifestau împotriva războiului din Vietnam.
Filmul nu merită însă niciun premiu, căci a fi un manifest de partea celor buni nu te transformă în operă de artă. Ah, și e plin de referințe culturale dificile la acea epocă hippie. E deja greu de crezut că cineva din noile generații îl va recunoaște pe poetul hippie (Howl) Allen Ginsberg mărșăluind cu megafonul în fruntea manifestanților pentru ca tu azi să ai dreptul să-i citești numele pe internet ca să știi cine era. Și mai vedem acolo și aluzii la trupe de rock mitologice, cum au fost Jefferson Airplane, referințe iarăși total obscure azi, pentru că avem de-a face aici, deși filmul se petrece în timpul vieții unora din noi, cu ceea se numește un „film istoric”. Adică: a „period piece”.
Period.
February 28, 2021
“Bir Başkadır” pe Netflix: foiletonul turcesc de care și românii ar avea nevoie
O femeie de la țară, sau din mahalaua unui mare oraș, credincioasă cu batic care ascultă de sfaturile preotului-duhovnic, dar îi ascunde că e îndrăgostită în taină de intelectualul ateu bogat și destrăbălat la care ea merge acasă să curețe după orgii în fiecare miercuri.
Psihiatra orășeancă modernă care o (psih)analizează pe această femeie de serviciu perturbată trimisă la ea și care se crede atee, dar are la rândul ei obsesii cu șamani din Peru.
Înlocuiește popă prin imam (sau hogea) și București prin Istanbul și vei înțelege succesul uriaș al serialului turcesc “Bir Başkadır”.
A ajuns pe Netflix (unde am văzut că mai e numit stupid și “Ethos”). E altceva decât istorii cu sultani, suntem aici în plină nevroză contemporană a Europei de Est și a Balcanilor (căci Turcia e parte din amândouă) prinsă între modernitate, tradiție și religie anacronică, totul presărat cu un provincialism dureros.
“Bir Başkadır” ar însemna: “Asta-i altceva” (spus cu admirație), sau: “Asta-i ceva așaaa…!”
Foiletonul îi fascinează pe turci și a sfâșiat deja societatea turcă între cei total pentru și cei total contra. Pe deasupra, toate rolurile importante sunt ținute de femei, din toate clasele sociale…
Sigur că e plin de clișee, că de-aia e film turcesc: Fata imamului (hogea) este o lesbiană reprimată. Psihiatra care o analizează pe femeia cu batic merge la rândul ei la o psihiatră. Orășenii beau, fac “yoga” și se visează occidentali. Țăranii, mahalagiii, sunt oribili moral, fără intimitate, practicând o religie falsă.
Presa oficială, a lui Erdogan, islamistă și naționalistă, judecă filmul destrăbălat și corupt. Adevărul e că autorii filmului s-au dedat unei distrgeri sistematice a tot ce înseamnă valori familiale turcești (sau balcanice, sau est-europene).
Sigur, pentru cine îl privește cu un ochi profesionist, filmul are ceva păcate, defecte formale: un montaj demonstrativ, bașca ceva muzică oribilă.
Pe deasupra, în Turcia, disputa ideologică e însoțită de fractura culturală care se adâncește între cei care regretă că rolul principal al provincialei cu batic nu i-a fost acordat glamoroasei Nihal Yalçın:
ci mai convingătoarei: Öykü Karayel:
Allah-Allah, câtă nevoie ar avea România nu doar de un asemenea foileton iconoclast, dar și de unul însoțit de un “catfight” pe măsură… “Bir Başkadır”, într-adevăr. Așa cevaaa…
În final, e un foileton feminist, fără vreo pretenție de inovație vizuală artistică (nu găsești niciun fel de “Nou Val” acolo), dar tare mare nevoie ar avea și România de o astfel de oglindă cinematografică și de un auto-sarcasm inteligent și atât de sănătos.
Pe deasupra, cel mai amuzant ar fi că toți conservatorii români s-ar regăsi în aceeași tabără cu Erdogan, a indignaților mollahi cu turban și crescători de lalele, ca cel din film (lalea — tulipe — și turban având o relație intimă, cum am mai arătat-o.)
February 2, 2021
Iranismul zilei: zor, zorbă, zurbagiu, zurliu, zârghit….
January 29, 2021
Abuz teocratic în România talibană: sau cum trebuie să luăm apărarea deputatului Bulai
Fecioara Maria dându-i palme la fund pruncului Isus.
(sub privirile apostolilor… tablou de Max Ernst, 1926)
Nu credeam că România poate să o ia pe calea Iranului (sau a Poloniei), încălcând flagrant cea mai elementară libertate de exprimare garantată de apartenența noastră la UE. E ceea ce a făcut ieri CNCD-ul, amendându-l pe deputatul USR Iulian Bulai pentru o remarcă veche, de cea mai bună credință, cu iz vag religios.
Nu credeam nici să ajung să-i iau apărarea lui Bulai, ale cărui panseuri m-au înveselit întotdeauna prin neîndemânarea lor poetic-pretențioasă. Astfel, în decembrie 2019, înainte de Crăciun, el publicase un text despre copiii din orfelinate în care îi compara pe aceștia, nepotrivit, cu Isus.
El spunea, atunci în decembrie 2019, că avem peste 50.000 de copii în grija statului, iar mai mult de 3.000 sunt daţi anual pentru adopţie. Așa că a pomenit, cum s-a priceput, despre Naşterea Domnului, un copil dintr-o familie ciudată, cu „o mamă surogat” şi un tată care „acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea”. Așa spunea el acolo, nevolnic cum s-a priceputt el, dar plin de mărețe sentimente:
“Un copil. Sărac şi provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinereţe şi o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste. Cu o mamă surogat şi un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea. Refuzat de comunitate. Născut fără ca părinţii să fi fost căsătoriţi, doar logodiţi. Naşterea lui arată extraordinarul, dar şi limitele societăţii în care a apărut”.
La care eu atunci am râs de el imediat și i-am zis pe FB:
“Domnul acela Iulian Bulai, care pretinde că a studiat teologia, se arată de fapt că a chiulit ca orice român de la cele mai elementare cursuri și lecții.
Dacă ar fi știut un minimum despre Evanghelii, n-ar fi scos enormitatea, atunci când compară orfanii din România cu Isus, că Pruncul a fost “refuzat de comunitate”, pentru că părinții nu erau căsătoriți, iar tătânele doar l-a recunoscut, fără să-i fie părinte biologic.
Păi bine măi, Bulaie, păgâne ce ești, unde scrie la Evanghelii că a fost Mântuitorul “refuzat de comunitate”? Matei ne zice că la nașterea Lui au venit Regii Magi de la răsărit, cu daruri de aur, smirnă și tămâie, cum nu mai văzuse târgul, iar de la Luca știm că El s-ar fi născut în iesle la Viflaim pentru că Iosif, tatăl Lui, trebuise să meargă acolo la recensământ și, împreună cu Maria, nu găsiseră un hotel în oraș. Era plin peste tot, din cauza recensământului, așa c-au dormit în grajd străin, dar tot au venit păstorii să-l adore pe micul Mesia.
Iar tot Luca ne spune că întorși la Nazaretul Galileei, la a opta zi Domnul a fost tăiat împrejur după datini, după care a avut loc întâmpinarea în Templu la Ierusalim.
Păi tu rescrii Testamentul, neisprăvitule? Crezi că un prunc bastard ar fi fost tăiat împrejur solemn, cu preoți, și prezentat în Templu? Nicăieri nu găsești în Scripturi că Isus a fost “refuzat de comunitate” din pricina nașterii. Iar nașterea, la Luca, în staul e doar pentru că merseseră într-un oraș unde nu știau pe nimeni și n-au avut unde să doarmă.
Doamne-ajută, că nici un păgân nu și-ar îngădui să se atingă de Scriptură cum faceți voi, după interesele momentului.”
Mai mult, imediat după aceea Iulian Bulai și-a cerut scuze pe FB dacă a jignit pe cineva fără să vrea, ceea ce mie nu mi-a potolit sarcasmul:
“Deputatul Iulian Bulai, după mesajul său ratat cu Sfânta Născătoare, Panaghia lui de pripas: — ”Sunt creștin catolic practicant. Trăiesc foarte dinamic și activ credința mea.”
Acum, dincolo de sintaxa îndoielnică a limbii române (”trăiesc activ credința mea” nu este românește, e un calc din engleză; românește ar fi: ”îmi trăiesc credința”. / ”Îmi trăiesc credința”, cu ”îmi”, pronumele personal la dativ, este românește, da. ”Trăiesc credința mea” e doar calchiat leneș din engleză.)…
…dincolo de asta, ziceam, mă intrigă logica asta deficitară a falangelor de neo-mistici de salon, care cred că dacă-ți afișezi credința, înseamnă că știi despra ea mai mult decât alții.
Corolarul e că ți se spune cu reproș că dacă ești ateu, atunci n-ai voie să vorbești despre religie și stări secunde de transă, pentru că nu pricepi.
De parcă ar trebui să joci în filme porno ca să ai o teorie despre sex.”
Aici s-a oprit tot, atunci în decembrie 2019, și la asta servesc rețelele sociale, la un schimb de idei, sarcasm, ironie și dezbateri.
Iată însă că Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD) îl amendează acum pe Bulai, după mai bine de un an de la comicul incident, dându-i ieri, miercuri, o amendă de 5.000 lei „pentru comentariile despre Iisus”.
Bietul om insistă: „Continuă să-mi pară rău, însă, nu cred că există un singur mod de a-ţi manifesta credinţa”. Iulian Bulai spune că a aflat din presă despre sancţiunea primită de la CNCD:
„Sunt un creştin catolic practicant, iar viaţa mea a fost şi este puternic influenţată de valorile credinţei mele. Intenţiile mele din acea postare nu au fost, în niciun caz, de a jigni pe cineva. Am înţeles, încă de pe atunci, că e posibil ca formularea mea să nu fi fost cea mai fericită şi mi-am cerut scuze la momentul respectiv şi pentru formularea în cauză, şi pentru interpretările distorsionate la care ar fi putut da naştere. Continuă să-mi pară rău. În acelaşi timp, însă, nu cred că există un singur mod de a-ţi manifesta credinţa şi nici că acel unic mod trebuie impus altora. Trebuie să ne putem trăi împreună şi diferit credinţele noastre. Şi să-i iertăm pe cei care greşesc fără voie.”
Dar nu despre asta e vorba. Nu despre credința lui Bulai și nu dacă a greșit sau nu să spună despre Fecioara Maria că este o „mamă surogat”. E vorba aici de cea mai elementară libertate de exprimare încălcată flagrant de CNCD.
Amendarea acestui om pentru o banală remarcă poate de vag prost gust e un abuz intolerabil într-un stat democratic. Omul e pe deasupra un creștin habotnic cu apucături poetice îndoielnice, dar amendarea lui pentru așa ceva este de de domeniul Iranului, nu al României.
Găsesc că trebuie reacționat colectiv, pentru că nu trăim intr-un stat teocratic, ci într-o democrație a Uniunii Europene. Nu trebuie ca așa ceva să fie lăsat să treacă de parcă ar fi o banalitate. Ne ajunge o Polonie în UE, România nu trebuie s-o ia pe calea pedepsirii ateismului sau a prostului gust poetic.
Ne-a ajuns și că după masacrele de la Charlie Hebdo, în toată magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România atunci, am citit stupefiat și mâhnit un text în care Andrei Pleșu cerea public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor “specialiști”, pentru a nu mai critica religiile.
Așa că propun o solidarizare masivă cu Ioan Bulai. Este dreptul lui elementar de a folosi ce metafore dorește despre Fecioara Maria, la trei secole după Voltaire.
Gustave Van de Woestijne, expresionist flamand: – “Cristos își dă sângele pentru noi” (Christus offert zijn bloed voor ons, 1925)
Să înțelegem că CNCD-ul l-ar ruina pe pictorul ăsta printr-o amendă imediată, închinându-se să nu mai vadă așa mutră de coțcar.
January 24, 2021
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflix
Filmul de pe Netflix „Pieces of a Woman” oferă cel mai minunat joc actoricesc feminin al momentului.
Actrița Vanessa Kirby dă o forță neobișnuită, hipnotică, dureros de convingătoare personajului unei femei care își pierde copilul la naștere și care nu reușește să-și transmită în nici un fel durerea.
Filmul e interesant chiar și cinematografic, pur și simplu, lucru rar pentru filmele de pe Netflix, prin aceea că regizorul, un ungur în plină ascensiune, Kornél Mundruczó, cel care a uimit la Cannes în 2014 prin „Underdog“, reușește să filmeze scenele cheie într-o singură secvență fiecare, câte un singur shot, unele de zeci de minute, o singură scenă, fără montaj, performanță tehnică și actoricească ce amintește de capodopere tehnice precum The Rope al lui Hitchcok, sau Birdman al lui Iñárritu (Oscar 2015).
Scena nașterii, cu care începe filmul, e un singur shot, de mai bine de 20 de min. fără vreo tăiere sau montaj, filmată și jucată într-un fel care te strivește în canapea. E o performanță actoricească și cinematografică absolută.
După care vine prăbușirea ei, spargerea ei în bucăți, de unde și titlul „Pieces of a Woman“. Cum te lipești după aceea la loc în cotidian, acoperită de scarificații, de lipituri ca vasele acelea chinezești vechi, care par încă solide?
„Pieces of a Woman”, e o poveste foarte americană, cu cuplul acesta, Martha gravidă (Vanessa Kirby) și Sean (Shia LaBeouf) care decid amândoi ca ea să nască acasă, copilul moare (film de nerecomandat gravidelor, mai ales prin violența lungii primei scene despre care am vorbit), iar ei se lasă convinși, foarte americănește, să-i facă un proces moașei. E vorba așadar de un film dinadins caricatural de american, care se și încheie cu un proces, însă eu nu fac niciun spoiler aici, e doar the pitchline, pentru că adevăratul film este jocul actriței.
Despre asta nu spun nimic, doar că ea e fascinantă printr-un realism care sparge ecranul. Fără o asemenea actriță, filmul ar fi fost doar un exercițiu de stil, cum vedem atâtea, tot timpul, și în România. Stil gol fără joc actoricesc autentic. Aici avem ambele.
Filmul e atât de bine regizat și condus, încât deși folosește toate clișeele hollywoodiene (procesul, figura mamei soacre dominatoare, evreică bogată scăpată de la Auschwitz și traumatizată pe vecie de spectrul sărăciei), toate acestea devin doar elemente de decor banale, folosite acolo așa cum ai nevoie de o ușă sau de un taxi care trece exact când eroina trebuie să plece. Simple hieroglife cinematografice.
Așa iar filmul mai e și cu Shia LaBoeuf, care ar putea fi un actor bun, dacă n-ar accepta numai roluri secundare unde trebuie să clipească mult, ca în:
Fury (2014) – Brad Pitt și dezumanizarea hollywoodiană a inamicului…
January 23, 2021
Ce este barbutul și de unde vine el
“Dau cu zaru 6-5,
N-am nevoie de servici
Dau cu zaru 6-6
Iau femeia care-mi place.”
(Cristian Rizescu: Barbutul e viața mea)
Ca un adevărat coțcar (în sens etimologic-istoric, căci coțca = kocka = zar în sârbește, așa încât coțcarul e jucătorul de zaruri, trișor prin definiție), Cristian Rizescu ne informează aici care sunt combinațiile câștigătoare la barbut: 6-5 sau 6-6 (la care se mai adaugă 3–3, 5–5, căci cu oricare altele pierzi).
Acum, barbutul nu este câtuși de puțin un joc țigănesc, deși e atotprezent în manele. El ne vine din turcă, unde e tot barbut, iar în turcă vine cel mai probabil… din venețiană!
Asta e cel puțin teoria lingviștilor turci. Turca epocii de aur a Imperiului Otoman a fost foarte influențată de venețiană, Serenissima Republică întreținând relații speciale cu Poarta (de unde și situația permanent privilegiată a Dubrovnikului, Ragusa), lăsat în pace întotdeauna de turci și bombardat pentru prima oară într-un mileniu de existență de către sârbi în 1991 (generalului sârb Ratko Mladici, care comanda, i se atribuie fraza, atunci când i s-a atras atenția că bombardează un superb oraș vechi: – „O să construim unul și mai frumos, și mai vechi.”).
Or, mercenarii venețieni sunt cei care, conform lingviștilor turci, au lăsat otomanilor acest joc de zaruri, numit barbut de la început, deoarece coifurile lor erau numite astfel, coifuri venețiene de tip barbuta, croite pentru a lăsa fața dezgolită, sau cel puțin loc pentru barbă.
Coif venețian de tip barbuta.
Nu avem motive să ne îndoim de etimologia turcească, întrucât prin turcă ne-au mai venit cuvinte venețiene: furtuna, de exemplu, stihiile de pe mare. Furtuna românească nu este câtuși de puțin descendentă din latinescul Fortuna (=șansa divinizată), și nici din italianul fortuna (= șansă, noroc), ci e turcescul fırtına, turca avându-l la rândul ei din venețiană. În venețiană, ca și în franceza veche, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze în sensul de dezlănțuire aleatorie a stihiilor, a elementelor marine, după cum dă norocul: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi în franceză pânza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”, fırtına yelkeni, cum se zice în turcă: velă de furtună.
Pentru ce însă numele coifului, barbuta, a ajuns să desemneze jocul de zaruri al soldaților? Zarurile se amestecau oare într-un coif?
“Alea jacta est.”
Fapt e că acei marinari mercenari venețieni care le-au lăsat turcilor furtuna, le-au lăsat și barbutul, cuvânt care etimologic e format ca bărbatul nostru, și acela un bărbos la origine, dacă nu un barbone.
Știam toate acestea încă de când am lucrat, în adolescență în România, la volumul, apărut în 1986, Arte Poetice: Renașterea (Univers, 1986), unde, pe lângă traduceri din Erasmus din Rotterdam și ceva italieni ai Renașterii, m-am ocupat de minunata cultură slavo-venețiană a Renașterii din Dubrovnik. Ei bine, barbuta era și acolo, în Dubrovnik, coiful mercenarilor, în acea cultură de limbă croată din Dubrovnik, influențată de venețiană, în care au scris Mavro Vetranović, Marko Marulić sau Marin Držić. (Din primul am și tradus atunci poemul Lanci Alemani, cântecul mercenarilor germani… Ezra Pound a făcut ceva similar în Winter is icummen in)
Paranteza vlahăÎncă de atunci, ocupându-mă de acea frumoasă limbă croato-venețiană din Dubrovnik și Split, unde mercenarii purtau barbuta și jucau barbut, m-a uimit absența totală în texte a oricăror referințe la vlahi, la aromâni, sau lipsa oricărui contact lingvistic vizibil între coasta croată și vlahii din interior. Asta e cu atât mai surprinzător, cu cât multă vreme am crezut că termenul din Split care desemnează un localnic, cineva născut între zidurile orașului: „Splitska faca” (citit: fața) și însemnând chiar față, o „înaltă față”, un om din Split, am crezut că vine din aromânescul „fatsã”. Asta pentru că vlahii, aromânii, au trăit dintotdeauna în munții din jurul Splitului. Dar nu, așa cum aveam să o descopăr, termenul e de fapt tot din venețiană: faça.
Zilele astea, pentru a mă lămuri totuși dacă există cea mai mică mențiune a vlahilor într-un text cum este de pildă masiva piesă de teatru a dramaturgului raguzan Marin Držić: Dundo Maroje (1551), am recitit nu doar piesa, dar întreaga ediție critică (Komedije od Pometa) a bunului amic, filozof și dramaturg Matko Sršen, care a lucrat acolo nu doar la lexicul piesei, dar a identificat tot vocabularul vechi, întrucât croații de pe coastă ai anului 1551 vorbeau un amestec neverosimil de slavă și venețiană.
Ei bine, sunt acolo în lexic nenumărate venețianisme și turcisme, inclusiv un alea jacta balcanic: “vrgao sam dzar”, cum strigă servitorul Popiva: am zvârlit cu zarul! Vrgao sam dzar! De remarcat că zarul intrase deja din turcă în croata din Dubrovnik în 1551 și că piesa respectivă a lui Marin Držić, care e de nivelul celor mai bune piese ale venețianului Goldoni… e scrisă cu două secole înainte de Goldoni… dar nimic, absolut nimic despre existența vlahilor, a aromânilor.
Coțca e sârbească, iar zarul turco-arăbescȘi așa ajungem la zar, fără de care n-am avea barbut. Nu e o întâmplare că în “hazard” avem “zar”. “Hazardul” ne vine din franceză, pe când “zarul” din turcă, dar ambele au aceeași origine arabă: zahr, zar, ,زهر sau, cu articol: الزهر. Altfel zis: zahr, al-zahr, care e de fapt pronunțat: az-zaar. Acest azzaar arăbesc (spaniolă: azar), a fost scris fantezist în franceză: “hasard”.
I s-a adăugat un h- la început pentru a indica faptul că nu se face legătura, acea liaison franceză ca în “l’amour” sau “l’enfant”, ci că se spune: “le hasard”, cu pauză între articol și cuvânt: le-azar. S-a mai scris un -d pur grafic la urmă, care nu se pronunță, prin analogie cu alte cuvinte care au în franceză un -d grafic în final: dard, lard sau fard, așa că: hasard.
Când limbi ca engleza sau româna au împrumutat acest “hazard”, vorbitorii au pronunțat tot, inclusiv literele mute h- inițial și -d final. Așa ne-am trezit cu “hazardul”. Dar zahr (sau zaar) singur ne-a ajuns în paralel din arabă, prin turcă, pentru a desemna osciorul cu șase fețe folosit la jocurile de… hazard. 
“Zar” simplu ne-a venit așadar din turcă (“zarlar” la plural). Așa că avem zarul o dată din turcă, dar îl mai avem și în “hazard”, care păstrează forma arabă cu articol (az-zar), numai că scrisă fantezist de francezi (hasard).
Dacă n-am fi luat zarul din turcă, l-am fi împrumutat atunci de la sârbi, unde zar e: kocka (pronunțat: coțca = oscior). De la acele kocka, pl. kocke sârbești ne-a rămas în schimb, cum am zis, foarte sugestivul “coțcar”, la origine cineva care te păcălește cu zarurile, făcându-te să crezi că ar exista hazard sau ceva aleatoriu.
Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…
https://cabalinkabul.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/
„Dușmanul” și teologia românească a „urii”https://cabalinkabul.com/2020/04/19/dusmanul-si-teologia-romaneasca-a-urii/
Cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin SalamTeologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
