Dan Alexe's Blog, page 15

Geniul lui Stromae și un genocid…

 

[image error]

Când, în martie 2016, imbecilii de tineri sinucigași islamiști dezorientați au pus bombe în metroul din Bruxelles (stația Maelbeek de lângă mine) și la aeroport, Charlie Hebdo a avut următoarea copertă, cu Belgia debusolată și Stromae…

Coperta a șocat pe multă lume, cu acele hieroglife explodate, măruntaie și viscere împrăștiate pe peronul și pereții metroului și pe steagul Belgiei și Stromae cântând “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?)

Cei de la Charlie Hebdo știau foarte bine ce fac, e vorba acolo despre ură irațională și masacru și membre secționate. Belgianul Stromae, cel care imită atât de bine vocea belgianului Jacques Brel și care s-a metamorfozat într-un nou Brel tehno și mulatru, a crescut fără tată, ucis din ură etnică. Tatăl lui, rwandez, a murit în genocidul din Rwanda, fostă colonie belgiană, genocidul din 1994, când aproape un milion de tutsi au fost masacrați și tăiați în bucăți de cei din etnia hutu. Stromae a suferit întotdeauna de faptul că nu l-a cunoscut. Ura etnică între hutu și tutsi fusese stârnită în perioada colonizării belgiene.

Un milion de morți însemna aproape trei sferturi din populația tutsi. Masacrele au fost însoțite de multe mutilări, hăcuieli și tăieri de membre, lucru vizibil în faimosul clip al lui Stromae “Papaoutai” (Unde ești, tata?).

Dansurile acelea ale copiilor dislocați își capătă sensul abia în acest context. Vedem la început o atmosferă idilică, Rwanda anilor 1990, cu mașini vechi și fetițe îmbrăcate desuet pentru mersul la școală, cu ziarul adus la ușa casei… până în momentul în care izbucnește oroarea absolută.

Tatăl (jucat voit tern chiar de Stromae) e vizibil mort de la început, dar atmosfera devine sinistră abia în momentul sosirii celor doi lichidatori hutu în costume, cărând doi saci de membre tăiate, pe fundal de asfințit însângerat.

Dansul dislocat al copiilor e o trimitere directă la toate acele secționări de membre și masacre, lucru reflectat pe coperta de la Charlie Hebdo, ei fiind singurii care au interpretat corect bijuteria sumbră a lui Stromae.
.
Vizionare plăcută. Geniul creatorului a transformat oroarea totală în entertainment. Ceva rar, precum în Dictatorul lui Chaplin.
—

Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală

[image error]

In Breakfast of Champions al lui Vonnegut, personajul Kilgore Trout (care îl reprezintă transparent pe primul pornograf al literaturii SF, Philip José Farmer) își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că in carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.

Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare, din perioada de dinaintea obsesiei cu epilarea integrală, când trupul de femeie goală nu sugera o păpușă de ceară, sau o moartă lăcuită.

“Wide-open beavers” pe copertă, chiar dacă în interior sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.

De ce povestesc asta? Pentru că sâmbătă 6 octombrie, în prima zi de referendum fusesem iar condamnat, banned, 30 de zile pentru postarea unui articol din VICE despre homofobia BOR și a societății românești.

Raportat, desigur, nu pentru conținutul articolului, ci pentru scurta prezentare a postării din VICE, aceasta:

[image error]

Victorie!… Pentru prima oară FB te lasă să protestezi pe loc, așa că am cerut o revizuire, mi s-au cerut detalii, am explicat, nici măcar viclean, că e vorba de LGBT (LGBT, Dumnezeule!), iar cum FB nu poate fi decât total pentru m-am trezit dimineața, după nici măcar 24 h., cu acest mesaj plăcut:

[image error]

Your post is back on FB! Și sunt iar liber.

Asta nu schimbă însă nimic din faptul că de un an de zile, am fost așa de pedepsit de Facebook, în permanență, că mi se părea ciudat când puteam să scriu ceva direct de pe profilul meu obișnuit, așa că am tot funcționat numai datorită paginii Dan Alexe.

Asta înseamnă că, precum personajul lui Vonnegut, va trebui de acum sistematic, vânat în permanență, să postez prudent pe blogul meu Cabal in Kabul, preluând apoi pe pagina de autor, iar de acolo prin tag pe profilul FB obișnuit, cel vechi și cunoscut (complicat? complicat, da, obositor și mare pierdere de timp). Acolo voi anunța așadar că articolul respectiv de pe blog conține “castori lăbărțați” /”wide-open beavers”… pentru conținut va trebui însă dat click și mers  pe pagina de autor sau pe blog.

Cenzura FB

Am fost închis pe profilul meu FB, aproape fără întrerupere, din octombrie 2017 până în august 2018, cu câte 2-3 zile între cele 30 regulamentare de temniță. Se face aproape un an de zile, poate e un record mondial pentru Guinness Book, doar că la sfârșitul lui august m-au slobozit o lună. Văd că acum, cu referendumul, o luăm de la capăt.

Înțeleg că postările sunt șterse și paginile închise fie prin turnătorii concentrate, prin mai multe plângeri simultane, fie prin algoritmi stupizi, care caută cuvinte scoate din context.

Iată un exemplu de comentariu, pe care îl făcusem pe postarea altcuiva, dar pentru care am fost închis 30 zile:

[image error]

Era vorba de cineva care insista absurd ca romii să fie forțați să-și zică țigani, pentru că a auzit el romi care se înjurau așa între ei. La care i-am răspuns:

— Aiurea, își zic țigani așa cum negrii de pe plantații își ziceau niggers… Asta nu-i un argument.

Fără să priceapă contextul, mașinăria FB m-a închis imediat 30 zile pentru cuvântul nigger.

Postările cu satiră politică

Critic fiind eu față de mafia prădătoare aflată la putere, sigur că sunt supravegheat în permanență. Am fost închis de două ori câte o lună pentru următoarele postări:

[image error]

[image error]

 

A căuta să explici mașinăriei FB că e vorba de umor sau de cuvinte scoase din context este inutil. Aici mi-au fost grupate și șterse simultan două postări similare:

[image error]

Arbitrarul e împins foarte departe. Am fost închis și fără să mi se dea vreun motiv, sau raportat că aș avea o identitate falsă. Iată:

 

[image error]

Am fost închis, fără nici o explicație, și pentru cronici de film preluate de pe blog. E drept că nu precizasem acolo că textul conține castori lăbărțați, ci spusesem:

[image error]

Nici nu mai știu despre ce film era vorba.

Am fost apoi închis pentru următorul articol de pe blog:

Conchita Wurst: o anchetă despre sufocanta Austrie…

[image error]

Nu știu de ce, articolul e acolo, accesibil oricui, am pus linkul mai sus.

De ce mă afectează blocările repetate pe Facebook? 

Pentru mine, Facebook e în primul rând un instrument de lucru. Acolo îmi preiau articolele din presă. Grație unor povestiri pe care le-am postat mai întâi pe FB, înainte de a-mi face un blog, am fost contactat de edituri pentru a publica volume. Cu profilul FB închis, a trebuit să-mi fac o pagină de autor pentru a-mi promova romanul Pantere parfumate, apărut la Polirom, pagină administrată din mai multe conturi pitite, deși am avut probleme și acolo, unele din conturile de administrator fiind descoperite și hărțuite. Pentru unul ca mine, care folosește Facebook în scopuri profesionale, o blocare, chiar și pe câteva zile, duce la stingherirea activității. Acesta este de altfel și scopul urmărit de cei care raportează, fie din răzbunare, fie pentru că urmăresc închiderea contului din motive politice.

Cum a început la mine?

A început anul trecut, după ce am criticat o postare mincinoasă a lui Mălin Bot. Cum insista în minciuna că are el informații cum că socialiștii europeni s-ar pregăti să dea afară PSD (lucru total neadevărat, jurnalistul din mine nu poate lăsa să treacă un neadevăr, chiar dacă sunt un mare critic al PSD-ului), i-am demontat minciuna, Mălin Bot m-a blocat, iar eu l-am rușinat public.

În doar jumătate de oră mi-au fost șterse postările și am fost închis o zi (pentru început). Astea erau:

[image error]

După o zi, am vrut să verific dacă într-adevăr dintr-acolo vine vreun pericol și am postat iar, fiind imediat închis trei zile, iar postarea ștearsă:

[image error]

Nu este Mălin Bot o Nemesis, nu asta spun, sunt mai des închis când  râd de Dragnea/Tăriceanu (am arătat mai sus), ba chiar am fost închis o lună pentru postarea asta despre Pleșu:

[image error]

Odată intrat în vizorul permanent al mașinăriei probabil că nu mai ieși. E un sistem care amintește oroarea creditului social din China. Plătesc pentru libertatea de expresie care ne-a fost promisă. Felul în care se petrec condamnările astea este profund injust, pentru că nu ești avertizat să modifici ceva într-un text, o postare sau un comentariu, lucru pe care poate l-ai face, însă algoritmii aceia nu analizează textul, ci doar cuvinte luate izolat. Dacă ești ornitolog nu mai poți folosi termenul cioară, de pildă. Sau ce se întâmplă dacă anunți entuziasmat că ai ascultat Voievodul Țiganilor?

Noua cenzură

E ca și cum ideea ofensivei care a făcut să mi se închidă atât de des și sistematic contul FB, vreme de un an, ar fi aceea de a sparge comunicarea liberă, de a atomiza spațiul virtual în comunități izolate de prieteni cu mesaje ascunse. Opusul a ceea ce ar trebui să fie social media. Sigur, știu că unii IT-iști afirmă că pe Facebook totul este acum automatizat și că e vorba doar de algoritmi care caută și te pedepsesc pentru cuvinte interzise, pulă-pizdă. În cazul meu, însă, închiderea simultană, repetată, a tuturor conturilor, cum mi s-a întâmplat deja, apare mai mult decât suspectă. Mai ales prin faptul că sunt un critic permanent al PSD-ului și al coaliției aflate la putere.

Am spus că a trebuit așadar să-mi fac o pagină separată de autor și mai multe identități false de administrator. E o muncă în plus și o pierdere de timp, ba chiar deseori lumea nu mai știe în ce loc ești viu și accesibil, însă subterfugiile sunt absolut necesare în fața talazului de delațiuni. Unele din conturile de administrator, cum spuneam, mi-au fost identificate de dușmani și au fost denunțate și închise și acelea. E nevoie de mai mulți administratori pentru o pagină, pentru că dacă e unul singur și e blocat dispare și pagina și toată munca din spatele ei.

Și dacă ți-e închis contul definitiv? Perspectiva pierderii arhivelor de acolo stârnește cea mai mare panică. Fotografiile, miile, sau zecile de mii de conversații. Procedând astfel, închizându-te brusc, fără avertisment, FB comite un furt și o înșelăciune. Ar trebui să ți se dea posibilitatea să salvezi mobilele. Sub forma de acum e un arbitrar total și un abuz. Aud de la unii că Facebook e companie privată și face ce vrea. Nu e adevărat. Este o formă de înșelătorie. Tu ai pus acolo fotografii și texte și deodată, arbitrar, îți sunt închise și șterse fără avertisment și fără să ți se dea timp să le transferi în altă parte. E un furt traumatic, echivalează cu trimiterea tezaurului României la Moscova, unde apoi e poprit definitiv.A fi forțat să faci backup pemanent nu e ceea ce ni se promisese

Cenzura și auto-cenzura

La ce s-a ajuns prin mecanismul ăsta impecabil al denunțurilor și algoritmilor fără umor? Avem de-a face în mod limpede cu o cenzură aberantă, din moment ce unele cuvinte sunt pur și simplu izolate din context, fără păs pentru conținut, de către niște algoritmi lipsiți de inteligență.

Este, oricum, profund nedemocratic să aplici o sancțiune pentru o presupusă eroare comisă înaintea regulii care o interzice, pentru că oroarea funcționează și retroactiv. Roboții și algoritmii nu ar trebui să meargă și să scormonească luni și ani în urmă. Postările vechi sunt ca vorbele aruncate în vânt odinioară. Dacă n-au vexat atunci, n-ar trebui dezgropate după ani. În justiție nu există pedeapsă retroactivă.

Și, ca o coda: cel mai neliniștitor este controlul mesageriei. FB știe ce trimiți și te cenzurează în mesajele private. Cine a încercat să trimită, fie și în glume, în mesaje private de pe FB, un link de pe anumite site-uri pornografice, de pildă, a putut avea surpriza de a se vedea admonestat de către FB și informat că asemenea mesaje nu sunt permise. Poftim?!… Am ieșit dintr-o cultură în care orice scrisoare era deschisă de cenzori pentru a intra acum într-o menajerie de sticlă unde mi se spune despre ce am voie să vorbesc virtual cu iubitele? Dar și aici se vor găsi unii sectanți ai pieței și capitalismului care să apere asta, zicând că e o firmă privată care aplică ce reguli vrea ea, iar tu aderi numai dacă vrei, ceea ce iarăși nu este adevărat și nu e acceptabil. Dacă, după privatizarea căilor ferate, trenurile merg prost, iar tu ești dat jos de pe o cursă sau împiedicat să urci pe alta nu va funcționa argumentul că astea sunt regulile lor, pentru că-s companie privată. Ei trebuie să te ducă acolo unde s-au angajat să o facă atunci când au primit licență de funcționare.

Nu mai pot spune vă fut ci vă f*t

Am ajuns să ne bucurăm când strecurăm șopârle, ca în vremea lui Ceaușescu, să trăim în ceea ce Sorin Alexandrescu numea cultura interstițiului, bucuria că ai putut strecura ceva, teoretic inocent dar interzis și care a scăpat cenzurii. O asemenea atitudine produce daune creative pe termen lung. Oamenii ajung să nu mai știe să scrie altfel și să se bucure că au reușit să strecoare un nimic. Iată, eu nu mai pot folosi așadar pe FB vechiul meu strigăt de război. Ba chiar, deunăzi, a trebuit să postez, autocenzurându-mă:

— ‘My task is to make you hear, feel, and above all to make you see. That is all, and it is everything.’

Este rezumatul manifestului literar al lui Joseph Conrad în prefața nuvelei “The Ni**er of the ‘Narcissus’.

De ce am pus acolo, pe un text de pe Facebook, două steluțe, asteriscuri (aste-riscuri)? Pentru că dacă înlocuiți ** prin gg, o să vedeți că FB m-ar fi închis pe loc 30 de zile, fără drept de apel, pentru simpla transcriere a titlului unei nuvele de Joseph Conrad.

Așa se numește nuvela lui Conrad, “The Nigger of the ‘Narcissus’, dar eu am scris “Ni**er‘’, pentru că în asemenea hal de cenzură am ajuns.

[image error]

 

A guide to kulchur shock

[image error]

Mi-a revenit, prin grația Marelui Thalamus, binecuvântat fie-i numele, următorul monolog auzit de urechile mele și constatat cu ochii mei într-un tren spre Iași, monolog proferat de un “sârmar” sucevean care se întorcea de la Brașov și vorbea cu un alt moldovean din fața lui. Poate chiar lucrau la aceeași fabrică.

Ideea era una de răzbunare cultural-afectivă, temă eternă în mitologii. Sușeveanul nara cum s-a răzbunat pe un coleg sas din Brașov care îl umilise fără să vrea:

— “Băi, m-o chemat sasu la el acasă, ș-avea bunătăți de-ale lor, cârnați picanți și de-alea șî muștar din Germania… Șî eu am luat muștar mult și-am pus cu lingura și când am băgat în gură… băi mi-a luat foc gura de la muștaru lor, nu mai puteam să respir, am fugit la baie să vărs… Mi s-o dus chielea de pe limbă.”

Își bat amândoi coapsele de râs. Tot compartimentul hohotea, cucerit.

Rapsodul continuă:

— “Mi-am zis atuncea: ceara mă-tii de neamț, să vezi tu ce-ți fac eu ție… L-am invitat și eu acasă la mine după aia, i-am zis că-i dau o țuică de aperitiv și i-am turnat neofalină. A dat-o peste cap…”

Aici pauză retorică înainte de izbucnirea hohotelor:

— “A dat neofalina pe gat… Băi! să moară neamțu !… așa i să-nvârtea ochii. Să moară neamțu, băi de la neofalină!…”

Și dă-i coapse plesnite și hohot spre tavan.

E greu, da, cu kulcher shock.

In jilțul minții, sau despre manipulatorii neabili…

[image error]

Am trăit o vreme, aici în Bruxelles, cu o femeie deșteaptă (prin definiție, că altfel aș fugi a doua zi), dar perturbată, narcisistă, manipultoare nesigură și rea și care făcea vid în jurul meu, gonindu-mi prietenii.

Odată când, reușind să ies, lucru rar, cu un prieten într-o seară, o escapadă plănuită din timp, dar neaprobată de ea, căci era vorba de câteva ore în care nu îi acordam atenție, la întoarcere am găsit-o palidă și suferindă și reproșându-mi că am neglijat-o.

Când mi-a zis că sunt un om odios și egocentric, iar eu excedat am spart farfuria din care mâncam, a sunat să cheme poliția.

O urmăream, ca pe un film proiectat pe pânză ieftină, cum a sunat poliția din Saint-Josse, cartier central din Bruxelles, explicând că companionul ei e agresiv și ea dorește sprijin comunitar-administrativ și psihologic.

Nu am măturat cioburile. Când au suna la ușă polițiștii, un bărbat și o femeie, le-am deschis și le-am arătat cioburile pe jos, explicând că am spart o farfurie, de nervi.

Iubita mea manipulatoare le-a zis că am căutat să o lovesc cu un scaun.

Acum, scaunele mele (le am și azi) sunt masive, greu de ridicat, jilțuri de mănăstire, din lemn greu.

Polițiștii au privit-o, cum se strângea terorizată în canapea, și vorbindu-le despre cum am vrut s-o lovesc cu scaunul, și i-au spus:

— Madame, noi avem probleme aici în cartier cu mafia albaneză și cu violențe care lasă oamenii mutilați pe viață. Vă rugăm să nu mai faceți de-astea, să nu ne mai chemați degeaba la miezul nopții, că vă dăm și o amendă.

Iar polițista femeie a adăugat, rușinând-o: — Bărbații nu lovesc cu un scaun greu, dau cu pumnul sau tigaia.

Au plecat dojenindu-ne, căci aveau treburi serioase lăsate în stand by. Am păstrat un mare respect pentru poliția belgiană de proximitate, de cartier.

“Căci Moldova n-a fost a mea”: Tentativă de dezintoxicare colectivă

[image error]

“Căci Moldova n-a fost a mea și nu va fi a voastră, ci a urmașilor urmașilor șa-ba-da”…

Când scoțianul Walter Scott a lansat in sec. XIX celticismul și romanele istorice (Ivanhoe, Rob Roy etc.) șocul în lumea literară europeanã a fost uriaș, iar francezul Alexandre Dumas a urmat imediat, imitându-l pe Walter Scott cu valul de ficțiuni cu mușchetari francezi, ducese și dueluri fără gangrenă.

A urmat Victor Hugo, împingând prin ricoșeu ca și în România toți romanticii să ticluiască romane istorice, iar Delavrancea să scrie febril Apus de Soare (urmat de Sadoveanu etc.).

Un secol și jumătate mai târziu, astăzi, rezultatul e că englezii și francezii știu că textele alea ale lui Dumas și Hugo sunt doar literatură și că realitatea nu era așa, regii nu vorbeau în felul ăla, iar mușchetarii sunt ceea ce am numi astăzi personaje din franciza Marvel, însă în România s-a mers în direcția inversă: ficțiunile lui Delavrancea (un Alexandre Dumas cu mai puțină vlagă) sau Sadoveanu sunt încă luate azi drept adevăr istoric.

Altfel zis, oamenii chiar cred (și sunt indignați când li se spune că nu e așa) că Ștefan cel Mare a spus: — “Căci Moldova n-a fost a mea, nu este a voastra, ci este a urmașilor urmașilor voștri șabada…”

Oamenii chiar cred că atunci când l-au operat felecerii străini, ca în piesa lui Delavrancea, Ștefan a povestit cum a răcnit tătânele său asasinat, ca să poată el să scoată apoi un muget de durere extradiegetică…

Oamenii chiar mai cred că Bălcescu era un istoric, iar Hasdeu un lingvist.

E mult balast de curățat. Curaj istoricilor onești și neutri și doritori să reconstituie un minimum de istorie reală, acceptabilă, credibilă.

 

[image error]

Mai lasă marafeturile… Sau cum transa altora e suma nimicurilor noastre.

[image error]

“Marafet” e un vechi cuvânt de împrumut, venit din turcă (și neogreacă), cu pluralul marafeturi sau marafeți (în sensul de bani, parai).

În română înseamnă răhățele, nimicuri, sau fasoane, ifose. Mai lasă marafeturile…

În turcă însă (și în neogreacă), vine de fapt din arabă, de la rădăcina ‘arif = eu știu, a ști, știința.

المعاريف

al- ma‘arif, al- ma‘arifet este = “știința”… Marifet, marafet este treapta superioară a cunoașterii coranice și a transei în sufism, în yoga islamică. Marifet, marafet e stadiul ultim pe care îl atinge un pustnic înțelept înainte de a intra in starea de fana’, nirvana în misticismul musulman.

Așa se face că transa altora e suma nimicurilor noastre.

[image error]

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/12/17/huzur-eric-clapton-si-teologia-musulmana-a-prezentei-divine-%E2%A8/



Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană
https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/10/10/cand-spunem-ca-i-am-venit-cuiva-de-hac-nici-nu-stim-ca-practicam-mistica-musulmana/
Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/05/mi-a-luat-dusmanul-pulul-sau-sotronul-metafizic/


Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Bostan, dovleac și licori paradisiace

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/03/27/bostan-dovleac-si-licori-paradisiace/


A rose is a gül is a gül is a gül
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/19/a-rose-is-a-gul-is-a-gul-is-a-gul/




Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/ibricul-mahmurului-omar-khayyam-cu-o-coda-despre-poezia-sufi-la-moldoveni/


Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/roasted-hearted-melody-the-sufi-poets-obssession-with-kebab/

 

Ce este muia și de unde vine ea?

[image error]

Muie vine din țigănește/romanès, ca multe cuvinte esențiale din româna contemporană (mișto, nasol, nașpa, gagiu/gagică etc.).

Puro mui (față / muie bătrână) se spune în țigănește despre o femeie care nu mai e tânără, cu precizarea că în limba lor pristină mui (față, chip) nu are nimic vulgar. Este fața umană pur și simplu, dar și gura, așa cum în persana de azi, în farsi, mu, termenul echivalent, desemnează părul, podoaba capilară.

E un vechi termen indo-european, așadar, însă adevărul e că ceva în sonoritatea lui a făcut ca în multe limbi să fie considerat vulgar. O “arheologie lingvistica”, daca ar exista o asemenea stiinta, ar trebui sa recenzeze si sa caute sa gaseasca un algoritm pentru seriile de coincidente din limbile actuale care nu isi au o atestare istorica. Asa este, în afară de mui, și seria de termeni “vulgari” care in multe limbi indo-europene desemneaza figura umana si care in românã e reprezentata prin moacã si meclã.

Inexplicabili etimologic, pentru ca au fost intotdeauna considerati vulgari, inclusiv de catre cronicarii vechimii, acesti termeni isi găsesc corespondente exacte nu numai in alte limbi neolatine, precum spaniola (mueca = faţã, termen vulgar), dar si in alte limbi indo-europene moderne.

Astfel in pashtunã, limba celei mai importante populatii din Afganistan, limba talibanilor, makh, pronuntat [măh] este fața umană, corespondentul exact al sanscritului mukh = faţã, chip (și în expresie: măh-a-măh – față în față)… De aici, din mukh sanscrit, provine direct si tiganescul mui = faţã, imprumutat si in româna sub forma muie (faţã, chip, gură – vulgar). Și, cum spuneam, înrudit mai e și persanul mu, părul de pe cap.

La fel, francicul și olandezul medieval mouwe, a face grimase, a trecut în franceză; moue = faţã, figura (faire la moue = a face figuri), iar comparatia cu mica baza de date pina acum izolate pe care o reprezinta seria moaca, mecla, mukh, măh, mui, muian, mueca, etc… aduce o explicatie imediata englezescului obscur mug = faţã, ramas in expresii fixe precum mug-shot : poză, portret (in general de proastă calitate, precum cele de la poliție, când ești arestat).

[image error]

(Merită subliniat, ca un admirabil derivat cultural, țigănescul muialó, primarul unei localități, persoana, sau muianul prin excelență.)

Statistic, greu de imaginat o asemenea serie de coincidente. Ramane explicatia unui termen generic indo-european care, cu exceptia iranienei si a sanscritei, a fost considerat vulgar de-a lungul istoriei in toate limbile europene, supravietuind in argoul umil al românei, francezei, spaniolei, englezei, etc….

Când spui “Muie PSD!” este așadar o co-mui-nicare directă.

 

[image error]

Angry Turds – Despre Ghiță, corupția de la Belgrad și cetățeanul sârb Victor Ponta

[image error]

.

Justiția din Serbia, țară candidată la UE, se preface că e convinsă de argumentele lui Sebastian Ghiță că ar fi persecutat politic în țara lui deja membră de mai bine de un deceniu în UE. Teoretic, Serbia și-a nimicit șansele de a mai putea negocia capitolul fundamental al justiției cu Uniunea Europeană la care vrea să adere, așa că miza e probabil la înălțime.

“Persecutatul politic” Sebastian Ghiță, cum s-a dovedit, și-a făcut banii din afaceri cu serviciile și cu structurile statului si cu Ponta si cu Dragnea si cu PSD-ul. Numai Agenția Națională de Cadastru, de pildă, i-a plătit lui Ghiță aproape 55 milioane de euro pentru niște softuri și computere și servere. 46 milioane de euro au fost încasate cu girul lui Dragnea pe când era ministru al Dezvoltării Regionale.

E revelator pentru climatul de impunitate de atunci că oamenii lui Dragnea pretindeau să dea milioane pe niște programe mai puțin complexe decât Angry Birds.

Vin apoi legăturile cu Serbia. Ponta, prietenul lui Ghiță, cu care el a zburat în Emirate după pierdutele alegeri, este de anul trecut cetățean sârb si consilier personal al președintelui Serbiei Aleksandar Vučić, care i-a acordat cetățenia, lucru care a stârnit mare mirare în Serbia.
.
Răspunsul de ce Ponta a primit cetățenia sârbă este legat iarăși de Ghiță: e o întreagă nebuloasă acolo care implică serviciile secrete sârbe si falsele firme de informatică.
.
Victor Ponta nu e doar foarte apropiat de președintele Serbiei Vučić, dar firma lui Ghiță, “Teamnet International”, împreună cu firma sârbească “Prointer IT Solutions and Services”, trebuiau să controleze întregul sistem informatic al Serbiei, oferind servicii guvernului (si, evident, FSB-ului rusesc, că nu suntem asa naivi).

.

Șeful firmei sârbești care trebuia să lucreze cu Ghiță este Slobodan Kvrgić, prieten cu președintele Vučić și cu cine e mai important în Serbia (cu președintele asociației cluburilor de fotbal, Slaviša Kokez etc., obișnuita mafie din asemenea țări).

Același șef al firmei sârbești care primise contractul informatic total pe Serbia împreună cu Sebastian Ghiță, Slobodan Kvrgić, este cel care i-a “vândut” nevestei președintelui Vučić, Tamara Đukanović, un apartament în Belgrad, legaturi sumbre despre care presa din Serbia a tot scris, de pildă aici.

Respectiva rețea informatică sârbă a fost instalată între timp, chiar dacă oficial Ghiță și “Teamnet International” nu au mai participat la ea.

Fără nici o conspiraționită, putem spune Ghiță se află în Serbia și cu acordul provizoriu al FSB-ului rusesc.
.

Serbia e platforma oficioasă a Rusiei în Balcani la fel cum e Siria în Orientul Apropiat. Vučić a organizat o paradă militară pentru Putin, Rusia are celule militare și FSB în Serbia, iar premierul Vučić, mare pro-european acum, a fost membru de frunte al formațiunii paramilitare Srpska radikalna stranka (SRS) a criminalului de război Vojislav Šešelj și a mai fost ministrul informațiilor sub Miloșevici (canal direct cu Moscova), iar mai târziu ministrul apărării (2012–2014, canal ultradirect cu Moscova), inainte de a deveni prim ministru și acum președinte.

Ghiță șade acum tăcut la Belgrad ca gâza-n chihlimbar. Soarta nu-i mai aparține.

.
Un lucru e sigur: când nu poți să-l lichidezi, pentru că prea ar sări în ochi, nu extrădezi un om care știe atâtea cum e Ghiță, lucru cu care și președintele Aleksandar Vučić, și conaționalul și sfetnicul său Victor Ponta sunt de acord.
.

[image error]


PS. Cum se numea barul ăla din Dubai unde l-a dus Ghiță pe Ponta după ce a pierdut la alegerile prezidențiale (uite-i pe amândoi atunci la discotecă)?

.

Că poate Ghiță a cumpărat atunci localul și se află acum acolo ca să-și regleze contabilitatea anuală, prin băncile alea opace, dincolo de orice acord internațional.

Cunosc locul, rămâne un mister de ce l-a dus Ghiță pe Ponta acolo. Emiratele nu sunt un loc de petrecut vacanța. Dubai, de pildă, este un loc oribil, obscen, artificial, unde nu ai nimic de vizitat sau de văzut. Acolo mergi doar:

— ca să pui bani furați în bănci care nu întreabă nimic;

— dacă ești spion;

— dacă ești curvă;

— dacă ești trimis să lichidezi șefi ai rezistenței cecene, palestiniene sau iraniene;

— dacă ești dictator african răsturnat, urmărit și pus pe băutură;

— dacă ești senior al războiului afgan (două ore de zbor până în Kabul) și vrei să arunci sume cosmice la cazino cu prostituate de lux.

Acolo au mari antene toate serviciile secrete din lume. Prin baruri auzi mai mult engleză, rusă și persana decât arabă. O persoană din două e fie spion fie curvă.

In general, cei care merg în Dubai altfel decât din disperare, ca să se prostitueze sau să fie exploatați în construcții, sunt întârziați mintal cu bani furați. Nu e nimic acolo, decât alcool, curve și electronice, sunt 45 de grade afară vara, un infern de blocuri, baruri și hoteluri cu aer condiționat.

Dacă bagi bani în real estate, poți să te pitești acolo pe vecie…

Nu va mai ști nimeni de tine, nici când ești lichidat într-un garaj sau în drum spre aeroport. Așa că Belgrad e mai sigur decât Dubai, și pentru Ghiță și pentru Ponta.

“Ejti jmecher, bă”? – De ce “jmecher” e corect, dar “ejti” nu?

[image error]

Are CTP (prima oară că nu pufnesc când aud de el) un text pe Republica.ro: “Jmecherul român”… Merge scris așa, pentru că unii chiar așa pronunță golănesc afectat: jmecher. Corespunde pronunției reale. De ce însă nu e corect să scrii “ejti”?

Ei bine : J și Ș pot fi folosite fonetic, în egală măsură, înainte de M sau N, pentru că așa funcționează aparatul nostru fonator. M și N sunt niște semivocale (sau lichide ) care pot fi pronunțate continuu: mmmmmm… nnnnnnnn. MMMM din gât și piept, ca în silaba sanscrită din yoga: Oooommm.

Nimeni însă, pe această planetă, nu poate pronunța continuu ocluzivele dentale TTT sau DDD (cât despre oclusivele guturale, GGG e doar o firmă de nemțească de filme porno, iar KKK nu are, de asemenea, nimic de-a face cu fonetica umană).

Așa că putem pronunța și JMecher și ȘMecher, și JNepeni și ȘNur. JM/JN și ȘM/ȘN sunt perfect pronunțabile. În schimb, cu consoanele dentale nu putem pronunța decât JD- sau ȘT-. Ejti în loc de ești și jtii în loc de știi sunt impronunțabile.

Tot așa, cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic.

Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.

Grupurile consonantice sunt așadar armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, ca și jmecher, dar ejti scris în glumă este imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.

Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Convențiile grafice sunt de multe ori artificiale. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând IstaMBul. NIMENI nu spune IstaNbul. De aceea:

Auzit-ați de un Mihai

Ce sare pe șapte cai

De strigă Stambulul vai?

(Vasile Alecsandri, Cântecul lui Mihai Viteazul)

O carafă de vin și cum mi-am pierdut credința

[image error]Intri în crâșmă și o remarci din prag. Frumusețea aia franțuzească unică, te întrebi cum fac muierile astea de rămân slabe și au așa eleganță naturală, cu pistrui și breton. Mănâncă un caltaboș fript pe grătar (andouilette) cu un munte de cartofi prăjiți și o carafă de vin roșu în stânga. Cum fac astea de nu se-ngrașă la cât bagă în ele și beau? Scrie, bate în draci pe o tabletă pusă vertical pe triunghiul ăla făcut dintr-o acoperitoare din piele scumpă.

Ah, o poetesă! Instalez și eu tableta pe masă (la mine acoperitoarea care se face piramidă e din plastic), comand o carafă ca a ei și mă pun pe scris următoarele…

Hai să mă mai uit prin crâșmă, nu doar să mă holbez la ea. Restaurant indian în cartierul european din Bruxelles, administrat de niște sikhs, crâșmă de cea mai bună calitate, o afacere de familie. Servește femeia sikh, bărbatul cu turban urieșesc e mai mult pe la bucătărie (nu lași gătitul pe mâna femeii). La masa de alături mănâncă un cuplu rău croit de gays artiști.

El belgian intelectual cu bărbiță de Troțki, iar el – ceva jamaican, cu codițe rasta și inel de argint pe degetul mare.

Belgianul domină artificial, căci el va plăti masa, dar Bob Marley (care sigur se află în sejur ilegal în Belgia) spune:

— Pot să comand puțin vin?

— Ai băut deja azi, îi răspunde după o pauză apăsată stăpânul lui.

— Un pic de vin e așa bun cu brânză, suspină faraonul de pripas.

— Ce brânză? Asiaticii nu fac brânză, mon ami, murmură implacabil stăpânul. Brânză în capul tău.

Ah, câte vieți sterile n-am trăit așa, artificial, necomunicativ, bazat pe reproș de la prima întâlnire. Faptul că gays pot trăi în cupluri disfuncționale le arată normalitatea. Le dorim să se mai și căsătorească, la primărie cu serpentine si confetti, ca să guste oroarea până la capăt.

În partea cealaltă, așteptând mâncarea, sunt două care se pupă torid. Ochiul meu expert vede imediat că băiețoasa blondă, masculină, scofâlcită, cu geacă de piele, care ar părea dominantă observatorului nătâng, sau, să spunem, domnilor Baconschi și Papahagi, e de fapt cea îndrăgostită. Cealaltă doar o controlează ludic, fără mult interes.

De altfel, cand merge bruneta buclată cu fălci și cur pneumatic la toaletă, îi spun rapid fădăciunii blonde să aibă grijă, că se vede că-i prea îndrăgostită de o manipulatoare.

Îmi răspunde: “Știu că sunt frumoasă, dar proastă. Fac parte din echilibrul acestei lumi.”

Ascultand-o, am avut un orgasm, mai ales că m-am admirat pe mine pentru felul in care pricep gramatica complicată a dialectului flamand din Bruges.

La altă masă văd un dezastru. Omule, când ieși pentru prima oară la crâșmă cu o fată sau femeie, după ce ați flirtat pe FB, nu îți pui bluză roșie cu anchior.

Repet: NU ÎȚI PUI bluză roșie cu anchior.

Bluza roșie cu anchior e moartea pulii și a neamului tău.

— Eu sunt o persoană posesivă, îi aruncă el ei cu mândrie.

Ea se crispează perceptibil, dar prostul nu vede, învâltorat în demonstrația retorică, cu dat din mâini, a statutului lui de posesor potențial cu posesivitate prădătoare.

Ai să posezi o laie (sau să scriem “olaie”?), măi posesilă. O femeie normală te-ar lepăda în chiar momentul în care îi anunți : “eu sunt o persoană posesivă”.

Tragedia e că o vezi pe ea cum coboară pleapele și nu zice nimic, în vreme ce fudulul face brațele morișcă sperând să-l remarce chelnerița în costum indian.

[image error]

După examinarea sălii, mă întorc spre asta care scrie și pare a fi Anima mea. Acolo e de mine.

După multe ocheade furtive și dintr-o parte și din alta, care mă fac să remarc pe rând: că are mâini frumoase cu degete lungi și unghii tăiate scurt; jeans rupți în genunchi sub care poartă ciorapi negri din plasă erotică; un tatuaj discret de trifoi sub ureche; zero bijuterii, semn bun… mă duc și eu la toaletă, cum făcuse înainte Sapho aceea, ca venindu-i după aia din spate să văd și eu ce tot scrie frumoasa mea acolo de zor.

Ah, drace, când ies scuturându-mi mâinile de apă ipocrită, îi văd tableta în prelungirea părului prins în codiță și descopăr cu oroare că face de o oră, concentrată, jocul ăla stupid de jackpot, cu fructe care trebuie puse în ordine, sau baloane de spart… sau bile de rânduit pe culori.

… și ies fără să-mi termin carafa de vin. E clar că nu există Dumnezeu, căci nu are nici o justificare pentru ceva atât de întortocheat și inutil ce am văzut azi.