Dan Alexe's Blog, page 10

Despre moare și murături…

În Cel mai iubit dintre pământeni, printre multele povești auzite la crâșma Uniunii Scriitorilor și pe care le recicla cu mai mult sau mai puțin har, Marin Preda o spune și pe cea a doctorului Hațeganu, căruia îi este adus un țăran “cu plămânul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu si-a dat seama ca țăranul era acolo, alături pitit in suita lui, si zice, moare, asta e, domnilor, moare! După un an se întoarce țăranul sănătos si zice: domnu doctor, acum mi-e bine, sa va dea Dumnezeu si dumneavoastră multa sănătate si să trăiți o sută de ani.

Se uită Hațeganu la radiografie, se enervează si mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră: — Ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? — Pai ce-ați spus dumneavoastră, zice taranul, am băut moare! — Ce e asta, moare? — Zeamă de varză! zice țăranul.”

Anecdotă neverosimilă și rău povestită de Marin Preda, desigur, deși moarea e reputată în popor pentru virtuțile ei curative.

Pe deasupra, moarea e unul din cele mai frumoase și autentice și pe nedrept ignorate latinisme din limbă. Româna e de altfel singura limbă romană care l-a păstrat ca termen autonom, altminteri el mai intră, cum o să vedem imediat, și în franțuzescul saumure – saramură.

Moare – muria, muries

Moarea noastră coboară direct din saramura, din apa cu sare a romanilor care se numea muria sau muriēs. Această muriēs (feminin singular) era deja o denumire arhaică în latină, pentru că e unul din puținele feminine care se termină în -ēs. Faptul că se termină în acel -ēs, cu -ē lung în final poate explica și e-ul final ciudat din moare. E-ul a rămas e, așadar, pentru că era un e lung, muriēs fiind unul din puținii termeni latini cu -es. Extrem de arhaic, el a traversat toate stadiile limbii, feminizat ulterior mai explicit în muria.

La Roma, muria sau muries era o simplă saramură, o apă cu sare, care, pe lângă uzul său culinar, mai era folosită și în sacrificii.

Cunoaștem în detaliu derularea sacrificiilor la romani, ca și vocabularul tehnic, întrucât au fost descrise chiar de ei, în multe texte ce ne-au rămas. Două ingrediente erau indispensabile în orice sacrificiu. O făină specială, un fel de mălai prăjit, numit mola, de la aceeași rădăcină de la care avem și noi mălaiul, dar și moara. Cu acea mola, cu acel mălai, era presărată victima, care apoi, peste făina mola, era stropită cu apa sărată numită moria sau mories.

Intr-atât de nelipsită era mola, mălaiul acela, de la orice sacrificiu, încât a produs un verb eufemistic pentru a omorî o victimă, care era : im-molare, a imola, ca și cum s-ar fi format în română un foarte posibil : a în–mălăia. Imolarea era, la propriu, înmălăierea victimei. Încetul cu încetul, sensul s-a estompat și immolare a devenit doar un sinonim pentru a omorî ritualic.

Cât despre moare, apa cu sare folosită ritualic, Caton, în De Agricultura, 88, explică foarte limpede cum se face acea muria, sau muries. Se pune sare curată cu apă curată într-un vas deschis, la soare. La câteva zile, după ceva evaporare, sarea nu se va mai topi în lichidul îngroșat. Atunci se pune peste lichidul scăzut un pește sau un ou. Dacă plutește, moarea aceea e bună pentru pus în ea carne, brânză sau sărături:

si natabit, ea muries erit, vel carnem vel caseos vel salsamenta quo condas.

(Ca o paranteză, Caton se pricepea minunat la sărături, ca la tot ce e autarhie țărănească. Tot în De Agricultura, acolo la 162, unde explică cum se fac șuncile, cum se acoperă jamboanele cu straturi de sare în putină, el are un avertisment foarte serios: straturile de sare să fie atât de groase, încât să nu cumva să se atingă carne cu carne, ca să nu se strice, evident: Caveto ne caro carnem tangat.)

Moarea, de la muria, muries, a rămas aproape neschimbată în română : apa aceea cu sare care s-a specializat doar pentru păstrarea legumelor, în special varză. În franceză, s-a păstrat expresia din latinitatea tardivă unde muria a fost întărită cu termenul sal, sare : sal muria. Același lucru ca și muria simplă, dar așa fac țăranii în toate limbile, întăresc termenii mai uzuali. Sau a fost, poate, o calchiere după grecescul arhaic ἁλμυρός, halmurós (unde grecescul hal = sal în latină).

Sal muria a dat saumure în franceză. Exportat spre Grecia care avea să devină bizantină, sub forma σαλαμούρα, salamura, care avea să fie împrumutat și de română ca saramură. Vorbitorii români nu au avut însă niciodată simțământul că în saramură (luat din greacă) ar intra moare (moștenit din latină).

Iar de la moare vine, în mod evident, și verbul a mura, cu derivatul murături.

Așa încăt nu era foarte departe de adevăr gluma aceea școlărească: — Ave, Caesar, murăturile te salută!

[image error]

foto: Kamikaze

Cf. și:

Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe (si mamele, pentru cine citeste pînă la capăt)
Din Bruxelles, despre varză

Șocuri culturale care sună de două ori

Când eram adolescent in România lui Ceaușescu și am citit “Poștașul sună de două ori“, romanul lui James M. Cain despre cuplul criminal în anii Marii Depresii din SUA, îmi amintesc ce surprins am fost atunci de dialogul în care ea se plângea amantului care avea s-o ajute în crimă, zicându-i cât de mult ar vrea să scape din lumea aia in care ea servea la un motel alături de un bărbat odios și să aibă pe masă altceva decât cârnați și bere de motel.

— “Sunt așa de sătulă de hot dogs și bere și ștrudel cu brânză că aș zvârli totul în gârlă.”

(– “I’m so sick of hot dogs and beer and apple pie with cheese on the side I could heave it all in the river.”)

Hot dogs și bere și ștrudel cu mere și brânză?!…

Fiind vorba de lucruri care la noi în sat lipseau cel mai adesea cu desăvârșire, am fost uluit că cineva și-ar putea dori și altceva, pentru eternitate, în afară de acele minunății.

.

PS. Snobi afectați au să sară imediat că “apple pie” nu e “ștrudel” și alte asemenea preocupări metafizice, chit că textul nu e despre asta. Știți genul: ăia cu dicționarul în mână și la cinema, dar care altminteri nu văd o problemă când în dialoguri “Fuck!” e tradus “La naiba”.

[image error]

Metafora roții și a buricului într-o traducere anglo-saxonă din Boethius cercetată de Adrian Papahagi

În textele și notele sale despre receptarea medievală a lui Boethius (Boethiana Mediaevalia: A Collection of Studies on the Early Medieval Fortune of Boethius’ Consolation of Philosophy, Bucureşti : Zeta Books, 2010) Adrian Papahagi remarcă ciudățenia unei adaptări anglo-saxone a textului filozofului roman: în Consolatio Philosophiae, cartea a IV-a, Boethius caută să explice relația dintre destin și providență și folosește pentru asta imaginea unor cercuri concentrice. Centrul, punctul median este Dumnezeu, iar credincioșii sunt tot mai stabili și se mișcă (se învârt) tot mai puțin pe măsură ce cercul lor e mai apropiat de centru. E de la sine înțeles că cei din centru vor fi statornici, iar cei de pe circumferința externă se vor învârti ca la bâlci și se vor afla departe de Dumnezeu.

Nam ut orbium circa eundem cardinem sese uertentium qui est intimus ad simplicitatem medietatis accedit ceterorumque extra locatorum ueluti cardo quidam circa quem uersentur exsistit.

Textul e limpede și simplu, imaginea e clară. Cu toate astea, traducătorul anglo-saxon (textul e atribuit tradițional regelui Alfred cel Mare, † 899) a folosit altă metaforă, cea a unei roți de căruță, a spițelor și a osiei. Acolo în textul saxon, Dumnezeu este osia (eaxe = axul); apoi, butucul (nafa, nafu) care fixează spițele pe osie în mijlocul roții reprezintă credincioșii cei mai apropiați de Dumnezeu; spițele însele (spacan) sunt oamenii de mijloc, cu credința moderată; iar pe circumferință (felge, obezele) vor fi agățați, precum la Boethius pe cercul extern, destrăbălații ca mine și ca voi.

(Trebuie spus că ceea ce numim convențional Old English era un snop de dialecte saxone mai apropiate de frizona de azi din Germania și Olanda decât de engleza modernă și numite „anglo”- saxone pe la anul 800 de Paul Diaconul, autorul istoriei longobarzilor, doar pentru a le distinge de saxona de pe continent.)

Diferența iconografică spațială introdusă de traducătorul saxon e ciudată și greoaie, iar Papahagi, pe bună dreptate, se întreabă de ce a înlocuit el elegantele rotocoale circumcentrice ale lui Boethius, imagine pur platoniciană, printr-o roată de căruță cu spițe (waenes hweol, în engleza modernă: wagon’s wheel, unde waen = wagon, hweol = wheel): wænes eaxe hwearfiað þa hweol — “ca o roată ce se învârte pe osia unei căruțe”.  

Ei bine, răspunsul se află chiar în buricul textului: traducătorul va fi fost pur și simplu marcat de imaginea roții și a carului din vedenia lui Iezechil, una din cele mai puternice metafore vizuale din Vechiul Testament.

Supoziția noastră e întărită lexical de faptul că textul traducerii, pe lângă aceea că introduce inutil o căruță (waen), când roata (hweol) singură ar fi fost de ajuns, mai folosește și termenul nafa pentru butucul care ține osia în mijlocul roții carului. Or, nafa diminutivat, nafela, este buricul, ombilicul, navel în engleza modernă. Știm însă din traduceri ulterioare ale Bibliei în Middle English (Biblia lui Wycliffe) că buricul (nawle în middle English) apare și în alte locuri în textul lui Iezechiel: And whanne thou were borun, thi nawle was not kit awei (And when thou were born, the navel was not cut away = Et quando nata es, in die ortus tui non est praecisus umbilicus tuus = Și când te-ai născut, buricul nu ți-a fost tăiat.)

(Toți acești termeni saxoni ai economiei domestice: nafa (buricul roții de căruță, dar și al omului), waen (căruța), spacan (spițele) și, desigur, hweol (roata) sunt prezenți, cu echivalentul lor latin, în Vocabularul arhiepiscopului Aelfric din Eynsham, pe la anul 1000, probabil unul din editorii Hextateuhului și care nu trebuie confundat cu exactul său contemporan, de asemenea lexicograf biblic, Aelfric din Abingdon, devenit arhiepiscop de Canterbury, deși prezentul cititor îi poate confunda liniștit, căci Papahagi, în text și la Index și bibliografie nu menționează pe nici unul din acești Aelfrici lexicografi.)

Același nafa, așadar, în textul Old English („anglo”-saxon) al traducerii din Boethius dar și în Middle English al Bibliei lui Wycliffe desemna și buricul (nafela), dar și miezul osiei roții de căruță, the hub, în engleza de azi. Sigur, nu posedăm traducerea lui Iezechiel în anglo-saxonă (Old English), dar cunoscând conservatismul călugăresc ne putem imagina că “nafa” va fi fost prezent din primele traduceri. Precum e prezentă acolo și căruța, waen. Or, buricul însuși este ca o roată mai mică cu spițe, precum butucul roții în mijlocul spițelor. De aceea, introducând roata și căruța (absente în textul latin) lui Iezechiel în traducerea din Boethius se rămânea într-un corpus imagistic familiar traducătorului și cititorilor (sau ascultătorilor).

Imaginea roții lui Iezechiel e de altfel o constantă în imageria mistică britanică până în epoca modernă a franc-masoneriei, până la marele mistic cabalist creștin rozicrucian Robert Fludd, de pildă:

[image error]

Gravură din Utriusque Cosmi, Maioris scilicet et Minoris, metaphysica, physica, atque technica Historia de Robert Fludd (Robertus de Fluctibus), 1624.

Ea se apropie în același timp și de cea figurată în manuscrisele lui Boethius așa cum au fost reproduse chiar de Papahagi (cf. mai jos):

[image error] [image error]

Nimic mai banal, așadar, decât a ne imagina că traducătorul anglo-saxon, cel mai probabil un călugăr, a folosit, pentru a reda imaginea cercurilor concentrice ale lui Boethius, o imagine mai familiară lui și cititorilor lui, cea a roții și a carului lui Iezechiel (și a buricului).

Imagine care a bântuit vreme de multe secole și misticismul ebraic, cel al Cabalei (care l-a influențat de altfel pe britanicul Fludd), căruța lui Dumnezeu cu roțile ei cu multe spițe din vedenia lui Iezechil numindu-se în ebraică merkaba, termen preluat, mai întâi probabil ca o glumă de inițiați, de către inginerii și militarii israelieni pentru a-și boteza celebrul tanc, reputat invincibil: Merkaba (pronunțat [merkava] în ivrit).

Iar roata lui Iezechiel e mult iubită și în Gospel, desigur:

 

— Oh, Ezekiel saw the wheel !… (cântat aici de… The Charioteers, Căruțașii)

Cartea lui Papahagi va rămâne cu puțini cititori, desigur. Dacă vreodată s-ar căuta lărgirea publicului, aș sugera adăugarea unor referințe mai pop, precum faptul că în hilarul roman al lui Anatole France La Rôtisserie de la reine Pédauque (tradus în română Ospătăria La regina Pédauque), personajul abatele Coignard nu se separă niciodată de volumașul lui din De consolatione philosohiae al lui Boethius… până în momentul nocturn în care, consolându-se filozofic și recitând boețhian, bunul abate cade într-o baltă și se apucă să înjure luna, “astru obscen, viclean și libidinos”. Luna ca un buric în roata firmamentului nocturn din care vine spre noi, huruind, cumplita căruță Merkabă.

Despre frumusețea textului lui Iezechiel și felul magic în care a fost tradus în română de Gala Galaction am mai scris și aici:

“Zarnacadeaua de câmp” în Cântarea Cântărilor, cea mai erotică scriere din istorie

 

Revelație: Florin Salam nu știe să danseze.

— Vous connaissez Florin Salam? m-a întrebat radiind de speranță barmanița libaneză din cafeneaua asta din Saint-Josse, Bruxelles.

— Da, sigur, am răspuns un pic surprins.

— Vã-ntreb pentru că sunteți român. Hai să vă arăt piesa mea preferată, mi-a aruncat ea radioasă, îndreptând telecomanda ca pe o baghetă magică spre plasma din perete…

… unde începe unduit un clip video cu cu Salam în costum albastru și cravată roșie, într-un montaj de chef nupțial intitulat “Saint Tropez”. Am urmărit, barmanița dând ușor din șolduri, fascinată de muzică, iar eu zguduit de o revelație: Florin Salam nu știe să danseze. Doar rotește un pic încheieturile mâinii cântând “Saint Tropez”, aproape timid.

Îți mulțumesc, Florin, dacă tu ai izbutit cu atâta stângăcie suavă, atunci calea spre stele nu e anevoioasă. Frumoasă lecție am primit, într-o cafenea ținută de-un albanez din Macedonia in Bruxelles, unde în toaleta de la subsol inca mai dai de un afiș îngălbenit din 1939 care avertizează, în franceză și flamandă: “Répression de l’ivresse publique” / “Beteugeling van de openbare dronkenschap”.

Acum, chibzuind toate astea mi- venit iar un val de reflecții asupra manelelor. Am mai scris cum bulgarii nu doar că au găsit cea mai bună definiție a manelelor („Bluesul e atunci când un gagiu mișto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine”), dar au și umor în ele.

Ba chiar, manelele bulgărești (чалга, cealga) conțin elemente de mistică musulmană de tip sufi, pe un ton umoristic, pentru că practic toți romii balcanici, mai puțin cei din Croația și nordul Serbiei, sunt musulmani.

În binecunoscutul hit al lui Florin Salam Saint-Tropez (59 de milioane de views), furat de la țiganul manelist bulgar provocator Azis, care se pretinde gay, Salam cântă următoarele, fără să fi înțeles ceva din original:

 

Voi oameni bogați

Hai sa va distrați

Hai sa va distrați

Of, ah lele, ah lelele

Banale versuri, da, da? Hai să urmărim acum originalul.

Melodia și versurile originale aparțin, cum spuneam, acestui Azis, un rom bulgar pretins gay care e un fel de Lady Gaga masculin al Bulgariei. Piesa: Sen Trope (Сен Тропе, Saint-Tropez, 63 milioane de views față de 59 ale lui Salam, dar Bulgaria e mai mică) are versurile, nepricepute de Salam, care a pus acolo altele:

Супер абонати – само тарикати, 

лъскави магнати… Ооо… 

Супер абонати – само тарикати, 

лъскави магнати… Ооо… 

Алелей… пак… Алелей… пак… 

Алелей… пак… Алелей… пак…

Super abonati – samo tarikati

Lăskavi magnati.

Ceea ce Salam a tradus prin oameni bogați e în bulgară: tarikati. Acum, ce căutam să spun cu mistica musulmană? Ei bine, majoritatea romilor din Balcani aparțin unor confrerii musulmane mistice care se numesc tarikat.

Istoric, personajul reprezentativ al acestul gen de mistică este Nasreddin (pe care noi îl numim Nastratin) Hogea și care nu e câtuși de puțin un personaj din folclorul românesc, ci provine din cultura populară turco-persană, fiind prezent în legende și snoave din Balcani până în Afganistan.

Nastratin Hogea (Mulla Nasreddin) e tipul clasic al dervișului rătăcitor și descurcăreț, care poate deveni și bogat, dacă așa îi vine fantezia, pentru că el e dincolo de regulile morale, iar de aici a intrat în argoul bulgăresc termenul de tarikat, care desemna (și desemnează) o confrerie mistică musulmană, dar care în limbajul cotidian e un “golan isteț”, un Dharma Bum (precum în romanul celebru al lui Kerouac), un șmecher și un smardoi deștept și cu bani.

Bulgaria mai este și “tărîmul mutrelor”… Banc: o “mutră” (asa sînt numiti in Bulgaria gangsterii aparuti dupa caderea comunismului) isi cumpără un Mercedes. Cateva zile mai tarziu “mutra” se intoarce la acelasi salon auto si comanda inca o limuzina Mercedes. “Imi trebuie una nouă. Scrumierele din aia de saptamana trecuta sînt deja pline”, ii explică el vanzatorului mirat.

O anecdotă care sintetizeaza schimbarile aparute in mentalitatea populara in ultimele doua decenii in Bulgaria, pe fundalul unui amestec de saracie din ce in ce mai mare pentru unii si de imbogatire rapida pentru altii. În Bulgaria, mai mult chiar decat la români, între politicienii bogați, îmbogățiți după caderea comunismului, pe de o parte, si populatia sărăcită pe de alta se află doar pătura așa-numiților mutre și tarikati, iar bulgarii își definesc deseori țara ca fiind “tărîmul mutrelor”. Populația are insa o atitudine ambiguă față de mutre și tarikati, un hibrid între mafie balcanică si cei ce in România sînt numiți “cocalari”.

In masura in care in Bulgaria politicienii sunt corupti prin definitie, iar puterea nu propune niciun fel de ideologie, “tarikati” ofera o structura prin care societatea poate functiona la nivel local, cel putin in aparență.

Un tarikat sau o mutră are bani si Rolex, merge la biserică sau la moschee si e obsedat de sex, ascultă manele (cealga în bulgară), are un smartphone de ultimul tip ținut in permanență în mînă și o fată arătoasă si cat mai dezbracată agățată de braț. Pentru aceste două din urma accesorii, folclorul urban a inventat termenii de “mutrafon” pentru un telefon scump si “mutresă” pentru metresa unei mutre.

[image error]

Dar să revenim la Saint-Tropez…

Oricum, mie mi-e drag de el de când odată, în 2017, i s-au confiscat 100.000 dolari în cash la aeroportul J.F.K din New York, pentru că n-a știut să le explice proveniența.

Era într-o vineri și așa s-a confirmat versul celebru din blues: “The eagle flies on Friday.”

Doar că în cazul lui era altă pasăre.

Preluând însă piesa Saint-Tropez de la Azis, Florin Salam a tradus plat versurile care făceau toată frumuseța, umorul și violența exotică și pretins homosexuală a originalului. Căci a traduce acei tarikati prin banalul și platul oameni bogați se pierde exact ceea ce făcea interesul întregii construcții (sub-)culturale și muzicale.

Despre aceste tarikati, confrerii musulmane sufi din Balcani, am făcut eu filmul Iubiții Domnului, despre dervișii din Balcani, membri în aceste tarikati, care le ofereau un substitut de ascensiune socială, termenul alunecând până la cel de tarikati din melodia lui Azis.

Info: este disponibila subtitrarea in limba romana, activarea se face din meniul Settings.

În româneasca lui Salam din Saint-Tropez se pierde așadar orice aluzie din original la tarikati și mistica musulmană. Tarikati nu sunt doar smardoii cu bani, dar și dervișii din confreriile acelea, tarikat, musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului.

[image error]

Dervişii în a căror confrerie se petrece filmul meu, și pe care Azis îi cunoaște prea bine, practică un fel de yoga islamică violentă, în care membrii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge și fără a-și provoca vreun pic de durere fizică. Și dansează. După vizionarea filmului meu, întreaga piesă a lui Azis va lua o altă dimensiune.

[image error]

În realitate, în istoria culturii române, o singură persoană a știut să redea ambiguitatea dervișilor și a lui Nastratin Hogea: poetul Ion Barbu, în acel înspăimântător poem Isarlîk:

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/09/isarlik-ion-barbu-si-violenta-sufismului-ratacitor-sau-cum-calinescu-nu-a-inteles-nimic-din-umorul-mistic-al-lui-barbilian/

și

Sfîntul derviș din Babadag…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/15/sfintul-dervis-din-babadag/

Grinning Creature visits Erdogan: a short screenplay

Scriitura de scenariu este o tehnică aparte, nu e nici literatură, nici teatru. Trebuie ca, folosind obligatoriu Courier 12, să pui într-o pagină, sau în 120 de pagini (formatul de Hollywood), exact ceea ce se aude și se vede pe ecran, nimic altceva.

Să luăm aceste 42” de secunde de film difuzate inițial de site-ul turc Hürriyet ale vizitei lui Dăncilă la Erdogan, pe 15 octombrie 2018.

Circumstanțele vizitei: în ziua în care a intrat peste el Dăncilă (îi vom spune convențional: GRINNING CREATURE), Erdogan (convențional: TURKISH GENTLEMAN) se pregătea pentru o întâlnire tensionată cu secretarul de stat SUA Mike Pompeo, care se întorcea de la Riad, unde încercase să acopere scandalul în legătură cu asasinarea ziaristului Jamal Khashoggi. 

Erdogan se pregătea să-i pună lui Pompeo banda sonoră cu urletele lui Khashoggi pe când era torturat și i se tăiau degetele. Erdogan îl cunoștea personal și îl stima pe Khashoggi, a cărui familie e de origine turcă otomană (în Turcia numele lui e transcris de altfel: Kaşıkçı = Lingurarul). După dispariția lui Khashoggi pe teritoriul Turciei, o mare insultă pentru țară, Erdogan era negru de supărare pe Arabia și abia aștepta sosirea lui Pompeo, ca să îi dea toate dovezile… Moment în care apare: the Grinning Creature Dăncilă.

Acum priviți scena, cu descrierea în engleză, ca într-un scenariu, și veți înțelege figura lui Erdogan. Ideea e, de asemenea, a arăta complexitatea scriiturii de scenariu pentru 40 de secunde de imagini, când scenaristul e forțat să descrie în cuvinte vidul cosmic.

Cele 40 sec. ar fi redate așa într-un scenariu (trebuie obligatoriu să umple două treimi dintr-o pagină în Courier 12, o pagină fiind = un minut de film). Pentru a umple 40 de sec. pe o pagină în Courier 12 ar trebui scris în felul următor:

………….

INT. – SOMEWHERE IN TURKEY – DAY

FADE IN:

A gaunt, conventionally dressed, slightly balding TURKISH GENTLEMAN is welcoming a rigidly grinning CREATURE of female provincial looks, all bleach and thick makeup, who advances toward him, closely followed by THREE TENSE, STILTED OFFICIALS.

The CREATURE displays a large grin and comes to him holding out her hand.

TURKISH GENTLEMAN

Welcome.

GRINNING CREATURE

Fine, thank you.

(We are now 7 seconds into the script and we have to fill 35” more seconds.)

We hear a saccade of CLANGING of PHOTO CAMERAS, as the gaunt TURKISH GENTLEMAN shows her the way through a large, well lit office, the camera PANNING onto the opposite wall on the huge portrait of Mustafa Kemal Atatürk, the founder of modern-day Turkey.

This hints to the scene taking place in the offices of some highly placed Turkish official, possibly in Ankara or Istanbul.

(we are here at sec. 15” out of 42”)

ANGLE on the two central characters locked in an artificial handshake, their faces showing clearly that each one of them would like to be somewhere else, immediately, and do something foolish in order to forget this ordeal.

A MONTAGE of a series of ANGLES showing the two getting more and more somber, as the machinegun-like CLANG of the photo cameras gets weary, for lack of a convincing vanishing point.

At sec. 25, the TURKISH GENTLEMAN points to an armchair and they both crumble down on their seats, empty of all energy, not bothering to smile anymore.

Sec. 30: ANGLE on the FEMALE CREATURE, displaying suddenly an unbearably SILLY SMILE that goes beyond the commonly accepted human conventions.

Sec. 32: ANGLE on the TURKISH GENTLEMAN who is clearly resigned now to massacre everybody in the room, starting with those who came up with this shit and who will certainly end up being slowly boiled in oil, according to the rules of the “slow food” cuisine, an idea that crosses the TURKISH GENTLEMAN’S brain, as he is doing supernatural efforts in order not to have to look at the grinning creature seated to his right.

FADE OUT:

END CRAWL: “Every single minor character in the sequence died a painful death. The Turkish gentleman retired to a Sufi lodge in the wilderness of Central Anatolia, where he refused to take food in the course of the first months.

The Grinning Creature crawled back to her abode, happy and blissfully unaware of the trail of devastation left behind.”

THE END

***

Așa de greu e să umpli 40 de secunde de scenariu ca ăsta.

.

 

Câtva sfaturi pentru Dăncilă în campanie

[image error]

„Vote for Me!”, sau arta sloganului electoral. Sloganul trebuie să fie să fie scurt, să fie percutant, să fie de neuitat.

Dar nici un happening, care pune în scenă candidatul într-o lumină favorabilă, nu de dat încolo, cum se vede că a încercat Dăncilă. 

Anunța Mediafax cu titlu mare că: “Viorica Dăncilă a acordat primul ajutor unui bărbat căruia i s-a făcut rău la mitingul PSD!”

Am zis atunci pe loc că e bun trucul ăsta cu primul ajutor în sală, spre deosebire de ce face nepăsătorul Iohannis, dar că nu trebuie repetat prea des.

Publicitarul francez Jacques Séguéla a povestit cum atunci când a fost angajat să coordoneze prima campanie electorală a lui Lech Walesa, a mers cu electricianul sindicalist din oraș în oraș al Poloniei, iar la primul miting Séguéla a fost plăcut surprins să vadă cum, în momentul în care s-a stricat microfonul și vocea lui Walesa nu se mai auzea, acesta a scos de undeva o șurubelniță și a reparat pe loc microfonul în uralele frenetice ale mulțimii seduse. Adică: — Walesa repară tot.

Când, în aceeași zi, în următorul oraș, Walesa a refăcut sceneta cu microfonul stricat, Séguéla a avut mari probleme să-l convingă pe mustăciosul cu opt copii să nu folosească același truc de fiecare dată, precum plicticoșii care spun mereu aceeași glumă.

Așa c-ar fi bine ca la următorul miting Dăncilă să desfacă o sticlă de bere cu dinții, sau să facă baloane de gumă perfecte, dar să nu mai dea primul ajutor în sală, că bate la ochi.

Nu ne putem imagina, desigur, că Viorica Dăncilă s-a gândit singură la o mizanscenă atât de simplă și cu iz direct uman. Ea mai degrabă ar fi trecut călcând peste figurant și zâmbind imperturbabil. Are acolo în spate un strateg de campanie din specia celor care se laudă c-ar vinde-o eficace și pe mă-sa, chiar dacă el vine de la orfelinat sau e făcut in vitro.

I-ar mai trebui însă și niște sloganuri (slogane, mă rog) bune. E o întreagă artă în găsirea sloganului electoral perfect. O artă și o știință, un amestec de sociologie, politologie și cunoaștere a psihologiei maselor.

Trebuie să fie scurt, să fie percutant, să fie de neuitat. Nu e de mirare că în perioadă pre-electorală sunt angajați scriitori și publicitari, trebuie un pic din ambele, un slogan electoral ține de publicitate, dar și de poezie, de literatură. E ca titlul unui roman. A găsi titlul just al unui roman e uneori la fel de greu ca a-l scrie.

[image error]

Unul din cele mai bine găsite vreodată a fost cel al lui François Mitterrand în 1981: „Forța liniștită” („La force tranquille”, slogan furat fără jenă in 1992 de Iliescu în România în prima lui campanie electorală). In fața „Forței liniștite” a lui Mitterrand, cei doi contracandidați, Giscard d’Estaing și Jacques Chirac, aveau sloganuri ridicole, plate și aproape identice: „Franța are nevoie de un președinte” pentru primul și „Președintele care ne trebuie” pentru al doilea. „Forța liniștită” i-a strivit pe amândoi. Era un slogan inventat chiar de acel publicitarul francez Séguéla, pe care l-am pomenit în istoria cu Walesa, amic cu Sarkozy și care l-a apărat pe bling-bling Sarko zicând că „cine nu are un Rolex la 50 de ani e un ratat”.

Sigur, e mai greu pentru candidații independenți, care își pot permite să surprindă în marginea convențiilor, sperând să adune ceva procente. Exemple sunt nenumărate, de la acel lord britanic care avea ca simplu mesaj electoral „Vote for Me!”, fără o promisiune, fără un angajament serios sau credibil, până la Partidul Internet din Ucraina, ai cărui membri au candidat la alegerile parlamentare deghizați în personaje din Războiul Stelelor.

[image error]

Unele sunt extrem de scurte și simple. „Yes, We Can” al lui Obama. Sau, la referendumul care l-a dat jos pe Pinochet, în Chile în 1988, campania publicitară s-a bazat pe un slogan total negativ: „NO!…” Un NU simplu, repetat pe toate tonurile, o campanie negativă bazică ce până la urma l-a dat jos pe dictator. Asta pentru că cei care au conceput campania bazată pe un simplu NO făcuseră o analiză abilă a unui context politic in care bătrânii votează conservator, iar tinerii nu votează din defetism, lipsa de convingeri si plictis depolitizat.

Sloganul cel mai eficace, rămâne însă cel perfect adaptat la persoană sau partid. Așa a fost cu ecologiștii belgieni în 1999, când sloganul lor de campanie electorală era (și au avut mari câștiguri în procente): „Când e verde – demarezi”.

[image error]

Să ne amintim și savuroasa glumă din 2016, cu inexistentul Partid Liberal Muncitoresc din România, care ar fi avut ca slogan: „Vino în PLM”! să-ți faci un viitor. La starea de inteligență din politica românească, unii ar putea chiar lua în serios un asemenea îndemn. Alde Viorica Dăncilă, de pildă. La o asemenea înălțime a comicului (la el, însă, involuntar) a ajuns și Mihail Neamțu.

Neamțu, cel care se bucura oxi-moronic că odată cu Trump vine “revoluția conservatoare” și în Europa și care a fondat, împreună cu alții, Mișcarea Noua Republică, cu ridicolul și contradictoriul slogan: –“Mișcarea prinde rădăcini”!…

[image error]

E drept însă că oximoronul –“Mișcarea prinde rădăcini”! are la fel de mult sens  ca: “revoluție conservatoare”. Oamenii care inventează sloganuri atât de hilare, în mod clar, nu sunt semi-ologi, ci ologi plini…

De la acea , “mișcare înrădăcinată” s-a ajuns apoi și la PMP, prin afișul cu blugi și cămăși albe care a arătat exact cum nu trebuie făcut în publicitatea electorală:

[image error]

Ne plac la fel de mult figurile lor și azi, unul câte unul, mai ales văzut cum au evoluat.

Iar despre imaginea de candidat la prezidențiale a lui Mircea Diaconu ce să mai spunem?

Despre Mircea Diaconu și cum își folosește el electoral imaginea de om prost dar cinstit și bun am mai scris aici în engleză și aici în română.

Am putea doar să adăugăm că în ciuda legendei nemeritate, Mircea Diaconu este un actor prost (cum spun într-unul din linkurile de mai sus) nu pentru că a jucat numai roluri de proști, ci fiindcă e convins că pentru a sugera prostia trebuie să-ți pui figură de prost.

[image error]

Nietzsche și Zarathustra în Iran

— “Ce subtil a fost Dumnezeu, învățând greacă atunci când a dorit să devină scriitor, — dar neînvățând-o foarte bine.”

(Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, 1886)

— “Es ist eine Feinheit, dass Gott griechisch lernte, als er Schriftsteller werden wollte, — und dass er es nicht besser lernte.”

(Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, 1886)

Azi fiind aniversarea lui Nietzsche (născut pe 15 octombrie 1844), repet câteva lucrușoare despre recuperare și despre cum filozoful nostru ar fi disprețuit profund nazismul, dar și despre recepția lui Nietzsche în republica teocratică a Iranului, cultura de origine a lui Zarathustra.

Că Nietzsche n-a avut nimic de-a face cu vreun fel de ideologie gregară a fost subliniat încă din anii 1930, de către Georges Bataille, care intr-un text din 1933 intitulat “Nietzsche et les fascistes” o ridiculiza pe sora filosofului, Elisabeth Foerster-Nietzsche, care tocmai îi oferise lui Hitler bastonul cu lamă (canne à epée) al lui Nietzsche.

Or, Nietzsche, filosemitul, a refuzat întotdeauna ideologiile gloatei, precum fascismul sau hitlerismul. Zarathustra, Supraomul, der Übermensch, era un anarhist, precum omul revoltat al lui Camus, anarhist de stânga care nu recunoaște nici autoritatea Bisericii, nici a fanatismului majorității manipulate. Pe Nietzsche, umanist si filosemit, l-ar fi trimis Hitler în lagăr.

Mort fiind, naziștii au recuperat abil conceptul de Supraom, der Übermensch, care era de fapt opusul lor.

Acum: mi-am pus întrebarea cum ar fi putea fi percepută gândirea supraomului anarhist Zarathustra într-o țară totalitară precum Iranul, unde ideologia oficială este nu doar un fascism teocratic, dar unde orice formă de critică a religiei este strict interzisă?

Ei bine, cei care trăiesc intr-un sistem totalitar au un avantaj asupra oamenilor obisnuiti: poseda instinctiv tehnici de fofilare ideologica, de evitare a capcanelor discursului oficial si stiu sa foloseasca o serie de complicate coduri de comunicare prin care poate transmite mesaje ce nu au, aparent, nimic de-a face cu continutul efectiv al comunicarii.

[image error]

Un filosof iranian a publicat recent, la Teheran, o traducere persana a lui “Așa grăit-a Zarathustra” a lui Nietzsche. Descoperind cartea, m-am repezit asupra ei pentru a vedea (credeam ca stiu raspunsul dinainte) cum a fost hacuita si cenzurata. Desigur, nu ma asteptam ca discursul despre Supraom sa fi fost cenzurat, intrucat iranienii au – si au avut intotdeauna – un complex de superioritate fata de toti turcofonii si arabofonii vecini, asa incat glorificarea Supraomului nu contine nimic care sa contravina ideologiei oficiale. Nu, ma gandeam la tulburatoarea fraza “Dumnezeu a murit”, prin care Zarathustra cauta sa-si transmita extazul ateu de om responsabil de propriul sau destin si neincarcat de nici o ideologie. Cum sa publici in Iranul teocratic, condus de mollahi fanatizati, fraza “Dumnezeu a murit“?

Pana si pornografia ar fi mai acceptabila decat o asemenea blasfemie. si, desigur, ma gandeam deja ca reprezinta o absurditate si un gest inutil sa publici o traducere din Nietzsche din care lipseste tocmai fraza ce condenseaza esenta insasi a gandirii acestuia.

Iata insa ca – surpriza incredula! – textul se dovedeste a fi complet, pana la ultima virgula, iar fraza radioactiva e acolo, la randul ei completa: Pai, se mira Zarathustra, in persana, dupa ce se intalneste cu pustnicul habotnic, pai cum e posibil ca acest intelept sa nu fi auzit ca… si aici, intr-adevar, vine afirmatia ca Dumnezeu a murit… insa geniul traducatorului iranian a fost de a pune Dumnezeu intre ghilimele!…

خدا” مرده است“

Fraza nu e asadar: Cum de nu știe că Dumnezeu e mort, ci: Cum de nu știe că “Dumnezeu” e mort!… – خدا” مرده است“ – Doua mici semne tipografice, doua ghilimele, inaudibile la lectura cu voce tare, din care cenzorii au inteles cu totul altceva.

Este o performanță intelectuala remarcabila si eleganta a obtine publicarea unui text atat de exploziv pentru o dictatura teocratica si a trece prin cenzura gratie unei simple perechi de ghilimele. Asta pune in lumina in acelasi timp natura complexa a mentalitatii iraniene. Atunci cand citim – sau cand anumiti experti ne spun – ca opozitia iraniana nu cauta sa zdruncine natura teocratica a regimului, ca nimeni nu doreste abolirea republicii mollahilor si ca nimeni nu vrea expulzarea lui Dumnezeu din politica, lucrul poate fi rezumat simplu: iranienii nu vor (deocamdata), intr-adevar, sa se descotoroseasca de Dumnezeu; vor insa sa-l puna in ghilimele.

Iar despre Iran și despre cuvinte iraniene în română, am mai scris, printre altele, aici:

Un gând despre Iran…

.

 

De unde vine cuvântul biștar?


Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic

O completare la cartea lui Andrei Pleșu «Pitoresc și melancolie»

În frumoasa lui carte Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980), Andrei Pleșu analizează nașterea noțiunii de peisaj în istoria artei și ne oferă o călătorie de-a lungul evoluției sentimentului naturii în cultura europeană.

Citind-o, mi-am dat seama că lipsește din ea, în mod straniu, orice referire la textul care a fondat, în realitate, reflecția modernă asupra peisajului, asupra percepției lui, asupra felului în care el apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția privitorului.

E vorba de un mic text al lui Georg Simmel, un filozof german neokantian: Philosophie der Landschaft (Filozofia peisajului, 1913).

Întreaga carte a lui Pleșu este o foarte erudită drumeție culturală. Nu o citisem la vremea ei. Punând mâna pe ea acum, mi-a amintit de îndată de acel mic text al lui Simmel pornind de la care s-au construit toate reflecțiile ulterioare asupra peisajului și reprezentativității lui.

Mi-am amintit de el, pentru că mica excursie culturală a lui Simmel e construită pe același ton de familiaritate pe care l-a adoptat de la început și Pleșu în cartea lui:

Să ne așezăm, cu gândul netulburat, dinaintea unui orizont larg deschis. Să ne lăsăm absorbiți de o depărtare. Nu vom întârzia să trăim – cu emotivitatea calmă a minții – ceremonioasa imanență a unui mister. Căci „a sta să privești” – atitudinea cea mai comună pe care ne-o impune peisajul – e de o insondabilă complexitate. /…/ Pădurea din zare, sau munții care închid perspectiva, câmpia vecină cu cerul la hotarul ultim al vederii sunt – o știm prea bine – la fel de actuale, de impozante, ca și cele din imediata noastră apropiere. Dar ele sunt totuși altcum.

(Pleșu, p. 83)

E un ton familiar, plăcut, care leagănă, erudit fără ostentație, precum începe și textul lui Simmel:

De nenumărate ori ne este dat să traversăm natura largă (die freie Natur) și să percepem, cu cele mai diverse grade de atenție, crânguri și ape, poieni și câmpuri, coline și case și miile de schimbări ale luminii și norilor – dar faptul că remarcăm cutare detaliu sau că privim simultan una sau alta nu ne dă conștiința că privim un « peisaj ». Ca să ajungem acolo, trebuie tocmai ca acel conținut al câmpului vizual să nu ne mai captiveze gândul (darf unsern Sinn nicht mehr fesseln).

Peisajul e dat de distanță, de depărtare, spune Pleșu. Simmel, la rândul lui, decripta acolo foarte succint (de aceea era el un neo-kantian, ca să nu ne încurce în nenumărate paragrafe și trimiteri culturale inutile) apariția noțiunii de “peisaj”, Landschaft, dar și a sentimentului peisajului, die „Stimmung der Landschaft” (Stimmung = atmosfera, dispoziția, the mood, cum ar veni).

Peisajul, scria Simmel, apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția savantului cu gândirea sa cauzală, a adoratorului naturii cu înclinații religioase, a țăranului sau a militarului.

Maniera aceea este die Stimmung, dispoziția lui. Care implică și distanțare, ar fi zis Pleșu.

Simmel a explicat, în scurtul și compactul său text, că natura e o noțiune artificială și că peisajul este doar decantarea elementelor disparate, filtrate de către sentiment, de către Stimmung, dispoziție, umoare sau sentiment. Mood s-ar spune în engleză. Altminteri, spunea Simmel, fotografia unui fragment de natură ar avea aceeași valoare cu peisajul din pictură. Natură și peisaj nu sunt același lucru, insistă el.

Aaah, dar deja asta este o eroare: natura nu are fragmente! A spune « o bucată de natură», »ein Stück Natur«, e o contradicție în sine, da, zicea Simmel. De îndată ce ai delimitat un fragment, el nu mai este natură, pentru că natura e un continuum. Or, tocmai asta este peisajul, o delimitare în continuumul naturii.

Mai mult decât discernământul, în delimitarea peisajului, îți trebuie imaginație, cum bine spune și Andrei Pleșu, care insistă la rândul lui că natura nu are bucăți și părticele.

Înainte de a ajunge acolo, la definirea peisajului, Simmel caută să definească acel continuum din care totuși peisajul nu este numai o bucățică decupată: Natura. Demers logic, desigur. Și Pleșu își dedică primul capitol al cărții unei definiții a Naturii.

Sigur, neokantianul Simmel o face scurt, pre-wittgensteinian, el nu urcă înapoi, ca Pleșu, până la Parmenide și Eminescu și nici nu are nevoie de etimologia lui physis. El spune simplu că die Antike und das Mittelalter kein Gefühl für die Landschaft hatten, adică: Antichitatea clasică și Evul Mediu nu aveau sentimentul peisajului. Mai spune el că prin »Natur« înțelegem înlănțuirea (Zusammenhang) de lucruri, care pot fi nu doar copaci, munți și ape, ci și străzi cu mari magazine și automobile. Natura e unitatea fluidă a devenirii.

Peisajul este așadar abstragerea artistică a unei părți din tot, atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră în funcție de percepția privitorului. Peisajul e produs de distanță, de depărtarea pusă între privitor și lucruri, la Pleșu; el e dat de Stimmung, de dispoziție, la Simmel: a savantului cu gândirea sa cauzală, a adoratorului naturii cu înclinații religioase, a țăranului sau a militarului.

Totul ține așadar de Stimmung, de ceea ce colorează conținutul stărilor psihice. Este la fel de greu de identificat și de redus în cuvinte acea Stimmung proprie a unui peisaj (die Stimmung einer Landschaft zu lokalisieren) pe cât e de inefabilă la Pleșu distanța. Ambele rezidă în reflexul afectiv al privitorului (in dem Gefühlsreflex des Beschauers)

Cartea lui Pleșu este, desigur, mult mai extinsă decât acest text sumar, publicat acum un secol, dar fondator pentru estetica modernă și istoria artei. Am vrut doar să aduc această completare, deoarece textul lui Simmel, care merită atenție, nu e menționat nicăieri în sumedenia de note și trimiteri savante ale lui Pleșu (deși apare la bibliografie).

***

Doar o modestă contribuție spre completarea acestei cărți, căutând să repar dezamăgirea pe care mi-o produsese Pleșu după atentatele de la Charlie Hebdo, cum am mai scris aici:

Trădarea clericului Pleșu

În sfârșit, să mai spunem că Pleșu scrie (și spune) “vroiam”, iar nu oribilul și artificialul “voiam” impus azi de roboții corectori ai limbii. “Vroiam” zice Pleșu, cum s-a spus și s-a scris dintotdeauna și cum găsim la toți scriitorii, până la regulile absurde de azi. Vezi mai multe aici despre asta:

Cam asta vream să spun (“a vrea” – “a voi”)…

Iar despre “privire” am mai vorbit în acest text, reluat și în volumul Dacopatia:

“Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto-răscolitor

[image error]

Despre banditeasca și sufocanta Austrie a lui Peter Handke, Thomas Bernhard și Elfriede Jelinek

Carevasăzică Nobelul pentru literatură i-a fost acordat lui Peter Handke, scriitorul austriac admirator al lui Slobodan Miloşevici şi negaţionist al crimelor comise în războaiele din fosta Iugoslavie.

Mulți se vor fi mirat să afle că Handke ezitase chiar la un moment dat dacă să-i fie lui Miloșevici martor la procesul de la Haga, însă a preferat doar să asiste la proces și, în cele din urmă, la înmormântarea lui Miloșevici, în 2006, unde a și ținut un discurs înflăcărat despre Serbia eternă și nevinovăția nației și a lui Miloșevici.

Nepăsarea lui Handke pentru crimele din Balcani este însă obișnuită pentru un om ieșit din cultura îmbâcsită și xenofobă a Austriei, cultură care se distinge perfect prin ceea ce am numit “complexul superiorității resentimentare”.

[image error]

Peter Handke la înmormântarea lui Miloșevici în Pozarevac, unde a și ținut un discurs.

În 2016, candidatul partidului de extrema dreaptă FPÖ (Partidul Libertății), neonazistul Norbert, a pierdut cu foarte puțin la alegerile prezidențiale în faţa ecologistului Alexander Van der Bellen, care a obținut 53,6% din voturi, în timp ce Norbert Hofer avea 46,4%.

Adică austriecii sunt pe jumătate de extrema dreaptă. Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici.

Austria este una din putinele tari care nu s-au pocăit niciodată in vreun fel pentru participarea la al Doilea Război Mondal. Austria continuă sa pozeze in victimă. Austria trăiește și azi într-o amnezie istorică totală, ceea ce ii împinge pe mulți politicieni locali spre ceea ce a fost deja calificat drept impostură morală.

Austria este o țară fondată pe minciună istorică și care nu a făcut niciodată pace cu trecutul său nazist. Austria se prezintă ca victimă a istoriei și refuză să accepte că ni l-a dat pe Hitler. Austria este o țară care a destabilizat profund Balcanii în timpul războaielor recente din fosta Iugoslavie prin activitatea băncilor sale din zonă.

Austria trăiește și azi într-o amnezie istorică totală și o impostură morală… ca și Peter Handke.

— “Interzic orice publicare a cărților mele,” a lăsat cu limbă de moarte în 1989 marele scriitor austriac Thomas Bernhard, „între granițele Austriei, indiferent cum se definește această țară. Insist cu fermitate că nu doresc să fiu asociat in niciun fel cu statul austriac și vreau ca opera mea să rămână inaccesibilă pe vecie austriecilor.”

Și așa a rămas prin testament. Thomas Berhard a murit acum trei decenii, iar cărțile lui nu sunt nici astăzi tipărite în țara lui natală pe care o ura. Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici. Mai departe:

Elfriede Jelinek, premiu Nobel pentru literatură în 2004, de asemenea, în romane precum Pianista, neanticipând măcar cazuri precum cel al pensionarului incestuos Fritzl sau al sechestratei Natascha Kampusch, a descris in detaliu insuportabil sexualitatea reprimată, dușmăniile vicioase și ura explozivă dar manierată ale unei societăți sufocate de bună creștere, rasism, obsesii pecuniare și absență de solidaritate cu vecinul spionat, oricum, în permanență.

[image error]
.
— “Du, Luder !”… (“Scursoareo” !…) îi strigă în gând pianista cvadragenară mamei ei manipulatoare și posesive, cu care încă dormea in același pat, deși femeie adultă și arătoasă, pianista care se automutila si mergea singură la peep-showuri și cinema porno pentru a adulmeca servețelele umede lepădate acolo de bărbații ce zăcuseră în cabină inaintea ei.
.
Apoi, sub aparența de onorabilitate catolică, Austria ascunde un sistem politico-economic opac și pe alocuri banditesc.
.
Astfel, băncile din Austria au finanțat masiv războaiele din Balcani și au corupt activ politicienii de acolo, în special în Slovenia și Croația. O astfel de bancă a fost Hypo (Hypo Group Alpe Adria, HGAA), banca din Carinthia, landul al cărui guvernator era ultranționalistul Jörg Haider.
.
Am stat de vorbă pentru acest blog cu doi dintre cei mai apreciați ziariști austrieci de investigație, Stefan Apfl, de la revista Falter, și Kurt Kuch de la săptămânalul News, ambele din Viena.
.
Haider a incurajat banca lui provincială din Carinthia, Hypo, să se implice în stil american în noile state din Balcani. In 1992, conducerea băncii i-a revenit lui Wolfgang Kulterer (doar 39 de ani atunci, astăzi în închisoare). In departamentul internațional al Hypo, spune Stefan Apfl, lucrau in 1993 doar trei persoane. In 15 ani departamentul a urcat la 8.000 de angajați in 13 țări din regiune. Hypo a inceput prin a corupe masiv politicienii balcanici, in special cei din jurul autoritarului președinte croat Franjo Tudjman, acesta in contact cu Haider.
.
Ziaristul Kurt Kuch, care a și scris o carte despre sistemul politico-financiar austriac intitulată Țara hoților (Land der Diebe) mi-a spus:
.

“Austria este o țară în care corupția e generalizată, dar discretă. Poliția și procuratura nu au suficient personal și sînt profund politizate. Sprijinul politic te poate ajuta să avansezi rapid in justiție. Prietenii te pot plasa in posturi inalte și in politică. Până și miniștrii își umplu buzunarele. Politicienii scapă de procese. Cetățenii sînt jefuiți, iar corupția e peste tot.”

Afacerile bãncii Hypo in Balcani au inceput să meargă prost după moartea lui Tudjman, când multe investiții și împrumuturi uriașe, in special in Croația, au rămas neacoperite, deși Hypo a continuat să opereze, cumpărând hălci intregi din litoralul croat sub succesorul lui Tudjman, Ivo Sanader (condamnat recent, în țara lui, la 10 ani inchisoare pentru corupție). L-am intrebat pe Kurt Kuch dacă putem intr-adevăr spune că băncile austriece au contribuit la coruperea sistemului politic din Balcani.

“Nu numai in Balcani”, mi-a spus el, “dar chiar și in Germania vecină, in Bavaria. Până recent, de pildă, firmele austriece și germane puteau să scadă din impozite sumele pe care le plăteau ca mită în străinătate. Acum, pentru că nu mai pot face asta, plătesc acele sume sub formă de onorarii de consultanță. Dar”, continuă Kurt Kuch, “pentru a înțelege în ce măsură corupția e firească aici: în Austria partidele politice pot primi donații din străinătate fără nici un control asupra sursei banilor; aici partidele pot primi donații anonime etc, etc…”

In 2009, spune jurnalistul Stefan Apfl, care a studiat indeaproape cazul Hypo, guvernul Austriei a fost nevoit să naționalizeze banca, din pricina dezastrului financiar cauzat. Chiar și landul german Bavaria a pierdut aproape 4 miliarde de euro în prăbușirea băncii Hypo, care opera și acolo, iar scandalul l-a atins până și pe puternicul premier al Bavariei Edmund Stoiber.

.
[image error]
.
Jörg Haider murise însă intr-un accident de mașină in 2008. Era beat la volan, petrecuse noaptea într-un bar gay. Haider cu fascinațiile lui naziste și sportive era homosexual, cum o ghicise admirabil Elfriede Jelinek, intr-un pamflet compact și tăios in care compara obsesia lui Haider si a celor din jurul lui cu tinerețea eternă și corpul atletic cu ambiguitatea sexuală a naziștilor și cu acea intreagă atitudine nazista față de corpul gol care a dus la cultura germană a nudismului (FKK, Freikörperkultur).
.

[image error]
.
Iată, câteva considerații socio-culturale pentru a duce la o mai bună înțelegere a mediului din care iese Conchita Wurst și a adevăratei dimensiuni a provocării pe care și-o asumă : Hypo Bank, Haider, Fritzl, sexualitate reprimată, biserică, nostalgii naziste, pe fundal de “Grüß Gott” permanent și un Thomas Bernhard care interzice prin testament ca piesele sale să fie jucate în Austria… Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici.
.

[image error]


Austria și metanoia

Filozoful german Peter Sloterdijk și-a explicat teoria despre Europa învinșilor, rezumată în conceptul de „metanoia”. „Metanoia” (care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru) e procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică.

Făcând o „psiho-istorie a imperiilor”, Sloterdijk explică cum Germania, țara lui, și-a reușit pe deplin metanoia. Austria, însă, deloc. De aici vine soliditatea Germaniei, de la o metanoia deplină, completă.

In acest context trebuie plasata ascensiunea de azi a dreptei decomplexate si faptul ca Austria rămâne acel actor al celui de-al Doilea Război Mondial care nu a trecut niciodată prin „metanoia”, nu și-a făcut mea culpa si continua sa se prezinte ca victima.

Metanoia și epopeea fondatoare a Europei

Ca epopee fondatoare a Europei, Sloterdijk propune Eneida lui Virgiliu: mitul fondator al perdantului. Enea (Aeneas) pierde tot în incendierea Troiei: patrie, familie, avere, rădăcini. Metanoia lui este reînceperea de la zero. Pleacă și fondează Roma.

Mai aproape de noi, e clar că nu găsim nici o metanoia în cazul Rusiei, al Ungariei, al Serbiei… Toate – țări trăitoare pe fascii de mituri fondatoare nocive.

Iar România? Aici voiam să ajung… Avem noi o metanoia?

Desigur, avem chiar și termenul: în română, termenul grec arhaic de metanoia a rămas ca mătanie… Aceea e metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea… Mătăniile.

[image error]

Cadru din The Third Man, film făcut după romanul cu același nume de Graham Greene (și cu Orson Welles), care prezintă, filmat expresionist, o Vienă ocupată de aliați și sovietici și mustind de intrigi, răutate, obscenitate și complexe resentimentare.

Piketty, redistribuirea, iluzia filantropică și sacralizarea miliardarilor

Thomas Piketty, Capital et Idéologie, Paris, Le Seuil, septembrie 2019.

În Franța, intelectualii au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu. Intelectualii erau acei clercs (clerici, metaforic) a căror trădare în mari momente a fost amar deplânsă, așa cum am scris când am deplâns și eu la noi trădarea clericului Pleșu și a altora.

După dispariția lui Bourdieu, rămăsese un gol în preoția spiritului, care iată, a fost umplut de specialistul inegalităților, Thomas Piketty. Piketty, da, devenit noul economist și gânditor pop după cartea lui din 2013, Capitalul în sec. XXI, Piketty care, coerent cu sine, a refuzat Legiunea de Onoare în Franța spunând că “nu e treaba guvernelor să decidă cine e onorabil”.

Piketty convinsese și surprinsese pentru că Le capital au XXIe siècle a apărut coerent și convingător de la prima frază. Da: capitalul se acumulează mai rapid decât creșterea economică; da, inegalitatea se adâncește, o vedem zilnic și, în ciuda mitului oficial al meritocrației, e greu de justificat ideologic sărăcia inexorabilă în fața obscenității super-cadrelor care trăiesc din venitul adus de capital.

Piketty propunea și o soluție: un impozit pe capital la nivel mondial… “O utopie utilă”, zicea el. Cartea lui a influențat chiar agenda unor politicieni democrați americani precum Elisabeth Warren. Iată că șase ani mai târziu el vine cu o nouă cărămidă de 1.200 de pagini (am mai sărit niște grafice, recunosc), Capital et idéologie, cu un mesaj și mai radical decât precedenta, Capitalul în sec. XXI, și care va confuziona pe mulți din cei care credeau că referința la Das Kapital e mai mult ludică, un fel de metaforă franțuzească (ajutați în asta și de umorul lui Piketty, care tot spune prin interviuri că nu l-a citit pe Marx, vezi referința în final).

[image error]

A rezuma Capital et idéologie e lesne, într-atât structura cărții este transparentă și logică. În linii mari, Piketty spune că:

Orice societate umană trebuie să-și justifice inegalitățile: e nevoită să le găsească explicații, fără de care edificiul politic și social s-ar prăbuși.

Fiecare epocă și-a inventat astfel un discurs și ideologii contradictorii care justifică inegalitățile. În societățile contemporane, avem ideologia meritocrației. Înainte, Dumnezeu te dorea sărac. Exista pe vremuri doctrina predestinării, iar clasele sociale aveau o fundație divină. Inegalitatea modernă, în schimb, e numită justă pentru că se presupune că tu ți-ai ales condiția, că ai ales să fii sărac.

Ți se spune că ești sărac din lene sau nepricepere, dar pentru nepricepere tot tu ești vinovat, așa zice doctrina. Ai avut aceleași șanse de a fi bogat și conducător, dar ai ales să rămâi sărac și mediocru, sau mai rău. Nu există exploatare, așadar, ci doar eșec individual.

Această credință în legi imuabile ale meritului și pieței ne ajută să dormim iarna la cald în vreme ce alții mor noaptea înghețați în stradă. Bogații sunt bogați pentru că-s merituoși, în vreme ce săracii n-au meritat și nu merită, însă asta e doar vina lor. In aparență, o asemenea situație ne situează la antipozii vechilor regimuri, unde disparitățile erau arbitrare și despotice. Problemele cu narațiunea meritocratică sunt însă vizibile și evidente doar în perspectivă globală.

Inegalitățile au crescut pe tot globul de la căderea comunismului încoace. A devenit din ce in ce mai greu ca discursul meritocratic să poată fi justificat în numele interesului general. Este doar o tehnică retorică facilă a celor înstăriți pentru a justifica uriașele inegalități.

De aceea, completez eu aici, marile întreprinderi încurajează practica colectivă a oricăror doctrine și tehnici a-politice de concentrare prin care atenția e deturnată de la inegalități, yoga, de pildă, pentru a te împăca cu soarta ta, tehnici pe care le-am descris în textul Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma.

Aici intervine tehnica culpabilizării săracilor. Ei, ni/li se spune, sunt săraci pentru că se complac în sărăcie. Discursul puterii este astfel vicios, pentru că această culpabilizare a săracilor nu exista în regimurile precedente, când inegalitățile erau suportabile prin complementaritatea funcțională a diferitelor grupuri sociale. De aceea, naționalismul  și populismul xenofob devin azi refugiul multora, pentru că ele le aduc un substitut de valori, așa cum s-a văzut în două rânduri în sec. XX înainte de cele două războaie mondiale.

Meritocrația este o iluzie, spune el. A fost confiscată de bogați, care o perpetuează în cerc închis, dându-și feciorii la cele mai scumpe universități, cumpărând partide politice și pitindu-și banii în paradisuri fiscale. Piketty demontează în acest uriaș studiu pluridisciplinar (care prezintă și toate regimurile inegalitare în istorie, in special giganții care sunt India și China) toate iluziile actuale, inclusiv “iluzia filantropică și sacralizarea miliardarilor”:

Ideologia meritocratică actuală merge mână în mână cu o glorificare fără limită a antreprenorilor și a miliardarilor. Unii par să considere că Bill Gates, Jeff Bezos și Mark Zuckerberg au inventat computerele, cărțile și prietenii. Ni se pare că oamenii aceștia nu sunt suficient de bogați pe cât merită și că gloata planetară n-o să poată niciodată să le mulțumească suficient pentru binefacerile lor. În apărarea lor ridicăm ziduri între răii oligarhi ruși și prietenoșii antreprenori californieni, făcându-ne că uităm tot ce îi apropie: o foarte favorabilă situație de cvazi-monopol, sisteme legale și fiscale care îi avantajează pe cei mari, însușirea resurselor private și publice (statul îi apără, de pildă) șamd.

/…/

Mai multe elemente explică forța ideologiei actuale. Intervine, ca întotdeauna, spaima de vid. Dacă începem prin a admite că ideea că Bill, Jeff și Mark pot să se mulțumească să posede doar câte un miliard de dolari fiecare (în loc de 300 miliarde cât au toți trei împreună acum) și că ar putea fără îndoială să-și ducă viața în același mod, atunci vine teama că nu vom ști unde să ne oprim.

Piketty propune o “redistribuire”, în termeni radicali inacceptabili pentru mulți. Vorbește despre  “justiție educațională” și despre o “proprietate temporară”, proprietate de care să te poți bucura pe durata vieții tale, evitând acumularea pentru urmași.

Și, da, propune o taxă de 90% pe miliardari. Dacă miliardarii ar fi taxați cu 90%, o țară de dimensiunile Franței ar putea oferi oricărui tânăr care se lansează în viață un fond de 120.000 euro.

Unele din ideile și propunerile lui sunt anatemă, ca acolo unde spune că ar trebui să renunțăm la obsesia cu “sacralizarea proprietății”. De aici vine însă și sprijinul politic crescând pentru “redistribuire”, inclusiv în mediile democratice și intelectuale din SUA.

Bonus:

— New Republic: “Can you talk a little bit about the effect of Marx on your thinking and how you came to start reading him?”

— Thomas Piketty: “Marx?”

— New Republic: “Yeah.”

— Thomas Piketty: “I never managed really to read Marx. I mean I don’t know if you’ve tried to read it. Have you tried? Das Kapital, I think, is very difficult to read.”

(Thomas Piketty, interviu în New Republic, 4 mai, 2014 )

Cf. și:

Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma

Trădarea clericului Pleșu

[image error]