Dan Alexe's Blog, page 2

Cum presa scrisă (cea a altora, nu a românilor) nu va muri niciodată…

S-a tot vorbit și se vorbește despre moartea presei pe hârtie, cea imprimată, pe care o cumperi de la chioșc și o citești la terasă. Ni s-a tot spus că ea ar fi pe cale de dispariție. Evident, la fel s-a spus și că digitalul și gadgeturile precum Kindle vor distruge cartea pe hârtie… Ce prostie!

Cultura cafenelei (sau mai degrabă absența ei la români)

Vedem, desigur, dezastrul presei scrise în România, cum au dispărut chioșcurile, cum s-au împuținat ziarele pe hârtie. „Românii nu citesc ziare la terasă.” Remarca mi-a fost făcută de un prieten, ziarist croat, care călătorește des in Romania si care revine întotdeauna cu observații foarte candide. „Ba nu citesc ziarul nici măcar in metrou”, a adăugat. „Prefera sa se balangane privind in gol…”

Am vrut mai intai sa-l contrazic, insa am stat sa chibzuiesc. Cotidianul din Zagreb pentru care lucrează acest om, Jutarnji List (Ziarul de Dimineata) se vinde zilnic, inclusiv duminica, in peste 200.000 de exemplare (pentru o tara cu patru milioane de locuitori), si cam tot atatea vinde si principalul său rival, Večernji List (Ziarul de Seara) si, desigur, mai sunt si alte si alte ziare.

In Romania, niciun cotidian nu scoate măcar jumătate de atât, iar cifra vânzarilor e ținută confidențială, deci se știe ca sunt zile in care unele ziare nationale abia daca vand 5.000 de exemplare, intr-o tara cu cică 20 de milioane de locuitori.

Am vrut sa-i spun ca de vina e Internetul, dar mi-am dat seama ca as fi trântit o prostie, ca doar si croații au auzit de Internet. Si-apoi, mi-am amintit ca si in vremea lui Ceaușescu era la fel, practic nimeni nu mergea la crâșmă ca sa citească ziarul.

In Croatia, ca de altfel in toata Europa centrala, MittelEuropa, domneste acea cultura a cafenelei, moștenire solidă a epocii austro-ungare. La intrarea crâșmei, sau la terasă, stau ziarele, fie teanc, fie agate fiecare individual de câte-un băț. Ii vezi pe unii cum citesc nu doar un ziar, ci doua-trei, luandu-le la rand si comparand articolele pe aceeasi temă si scriitură, sau credibilitatea comentariilor din ziare opuse ideologic.

Evident, parte din aceeași cultură a statului la terasă e si faptul ca poti zace acolo cu orele, chelnerii n-au sa vina sa te goneasca sau sa te intrebe insistent daca „mai serviți ceva”.

Imi amintesc si ca atunci cand lucram la Romania Libera si mai treceam, venind de la Bruxelles, prin redacția de pe Nerva Traian, coboram in fiecare zi in cafeneaua de la parter si lasam pe coltul tejghelei un mic teanc de exemplare gratuite din ediția zilei… Seara le găseam tot acolo, întreg teancul de ziare, neatinse…

Si totusi, nu a fost intotdeauna asa, daca ne gândim că lumea lui Caragiale se invarte in jurul teraselor, iar in perioada interbelica trecerea printr-o cafenea literara era la fel de obligatorie pentru a deveni adult ca mersul la bordel. Ar trebui vazut de când a disparut aceasta plăcută cultură urbană si a fost înlocuită de sălile cu neon si boxele cu Tayor Swift și Dua Lipa… Probabil de când nu se mai face nicăieri cafea la ibric…

Eșecul trecerii de la un radio la o pagină web, fără sunet emis pe unde: exemplul dezastrului Europei Libere

Lucrez de aproape doi ani, cu mândrie, pentru radio și TV Moldova 1 de la Chișinău (părăsind fără regrete Europa Liberă (RFE), care nu a păstrat nimic din ceea ce era odinioară acest radio al libertății și al cărui birou de la București a devenit o simplă filială a PNL, condusă de soția eternului panglicar și cerșetor avid de putere Stelian Tănas… mai rar așa sinistră ironie: fostul ideolog al puciului parlamentar eșuat din 2012, criticat atunci de mulți și de mine în permanență la vechea Europă Liberă pentru oportunism și prostia lui hrăpăreață — vezi în linkuri unul din textele mele de atunci, din timpul puciului: «Bună dimineața împuciților»)، devine deodată șef la Europa Liberă (prin nevastă): Acest “vopsitor de limbrici”, specialist în “bolile viermilor intestinali” a pus cărămida finală (și ciobită) pe mormântul Europei Libere. I-am și scris atunci, și lui lui Rogozanu, din partea “stăngii habotnice”, ca să fie echilibru, cât un «Mic tratat de invectivă», de găsit aici, generoasă lecție care însă n-a servit la nimic, cei doi scriind la fel de prost in continuare. 

Chiar întrebasem profetic: oare câți țechini pot intra în cutele feselor acestui veninos impostor, a cărui consoartă a fost plasată “călăiță” sau “călaie” (limba română nu are feminin la călău, cum are franceza; bourreau – bourrelle), dar totuși bourrella lui Tănase a f*tut administrativ (adică a tot afară), pe toți cei ca mine, Tismăneanu, NC Munteanu, care rămăseseră din Europa liberă clasică, cu care eu am colaborat 35 de ani până să vină cuplul ăsta de moroi, dintre care partea feminină a ascultat de la stafiditul de bărbac-su să-i dea afara pe-ăia care știu ce teapă este el și să angajeze  tineret molcuț la minte, care crede că lucreaƶă la Europa liberă, dar de fapt bâțâie de frică în fața unei Miss Diesel nesurâzătoare și seacă. 

Primul gest administrativ al nevestei lui Tănase ajunsă șefă prin dumnezeu știe ce combinații cu ambasada SUA de la București a fost așadar să ne zboare pe loc din grila radioului pe mine și pe Tismăneanu, pe cei mai vechi și cunoscuți, cărora Stelian Tănase, cu respirația lui încărcată, transpirația dizgrațioasă și burta cu falduri păroase ne poartă o dușmănie eternă. 

De  fapt mă bucur că am scăpat de așa gloată tristă, care continuă să-și zică uzurpator Europa Liberă, mai ales că-i închide curând chiar idolul lor Elon Musk, iar eu sunt dintre cei care se bucură sincer când un ticălos calcă pe greblă și și-o ia în botul boit și ipocrit. Cum e cazul lor. (Nu și cazul, desigur, al celor de la “Svoboda”, secția în limba rusă, sau “Azadi” pentru Afganistan, ori “Farda”; unii din aceștia chiar își riscă viețile și sunt jurnaliști adevărați, nu trântori precum compilatorii de la București care ajunseseră să-mi cenzureze revista presei și tăiau din ea, fără să-mi spună, tot ce, în presa străină, ar fi aruncat o lumină negativă asupra lui Trump.)

Marea greșeală a secțiilor vorbitoare de română a fost însă că au acceptat insistența patronilor americani de a transforma Radio Europa Liberă într-o simplă pagină web, fără a mai căuta licențe pentru lungimi de undă, de parcă țăranul moldovean sau taximetristul bucureștean, clienți obișnuiți ai radioului, stau să consulte pagini web cu știri pe iPhoane, când știu că seara vor da drumul la TV sau radio și dă-i încolo pe-ăia cu analizele lor traduse rău din engleză pe o pagină web. 

La radio și TV Moldova 1 de la Chișinău sunt însă liniștit și “cool”, am colegi minunați și fac treabă poate surprinzător de cuminte, dorind ca Moldova să intre în UE, fac analize și interviuri precum de exemplu ăsta cu Pierre-Romain Thionnet, europarlamentar și “eminența cenușie” (ideologul, spin-doctor) al grupului parlamentar al lui Le Pen. 

Europa Liberă (nume astăzi uzurpat) nu are nimic de genul ăsta, ba chiar a rămas cu o revistă a presei de trei parale, nu ca cea pe care am făcut-o eu cu amor și devoțiune vreme de cinci-șase ani, compilând noaptea până în zori din mai toate limbile pământului.  

Viitorul presei scrise

 Și așa ajungem la poza de aici, unde eu am întins ziarele pe masa de la terasă, la crâșma lui Giuseppe. Ce vreau să spun cu asta? Sigur, cum am văzut toată lumea știe de “jurnalismul web”, însă ce vedeți în poză sunt cele mai bune săptămânale politice și cultural-sarcastice de pe planetă, care trăiesc și se vând bine… pe hârtie… 

Le-am cumpărat azi, ele apărând între miercuri (Charlie Hebdo, Le Canard) și vineri (The Economist). Fiind săptămânale, nu cauți știri în ele (ceea ce nu înseamnă că ele nu vin cu scoop-uri uriașe: «Le Canard enchaîné», l-a făcut să cadă pe fostul candidat prezidențial filo-putinist de dreapta François Fillon, deși au fost ajutați și de altă parte din presă, vezi aici coperta din «Libération» de la alegerile din aprilie 2017), însă găsești în ele cele mai elegante și complexe analize politice. 

În realitate, însă, dacă ne uităm la publicații cum este săptămânalul satirico-politic francez Le Canard enchaîné, vedem că el are particularități unice. Cu un grafism niciodată schimbat încă de la prima apariție în 1915, acum mai bine de un secol, Le Canard (cel din poză) oferă, săptămână după săptămână, un jurnalism de cea mai mare calitate, cum greu găsim în alte țări.

Chiar și numele publicației, Le Canard enchaîné, “Rața înlănțuită”, este un joc de cuvinte pe “canard”, care în argou francez înseamnă “ziar”, termen care desemnează de fapt orice publicație tipărită (însă doar in Franța, nu și în Belgia sau Elveția), iar „lanțurile” din numele ziarului trimit la cenzura de care a suferit Le Canard de-a lungul veacului său de existență deseori singuratică.

Le Canard enchaîné, nu este însă singura publicație de acest tip în Franța. Mai avem acolo și Charlie Hebdo. Este vorba de reviste care nu au publicitate în paginile lor tipărite, și nici pe site, care trăiesc așadar doar din vânzările concrete ale conținutului pe hârtie, lucru din ce în ce mai rar astăzi.

Le Canard, publicație centenară, este o instituție franceză aproape unică, împreună cu Charlie Hebdo, două din puținele publicații din lume care trăiesc exclusiv din vânzările la chioșc, pe hârtie, și din abonamente (site-ul lor conține doar îndemnul de a merge la chioșc), dar care, în același timp, sunt poate publicațiile cele mai citite din Franța, prin felul în care au acces la informații confidențiale și publică unele din cele mai documentate și mai temute anchete, în special cum am spus, în domeniul militar și al serviciilor secrete. De aceea majoritatea oamenilor politici francezi și-au creat o platoșă care îi face indiferență față de ridicol și sarcasm

 

Lipsește din poza achizițiilor din vârf, din topul meu al perfecțiunii jurnalistice, doar «The Observer», cel mai vechi săptămânal duminical din lume, lansat în 1791, și care mai recent a fuzionat cu «The Guardian».

«Viitorul presei pe hârtie»

Am și scris nu demult un text foarte optimist și care pare oarecum retrograd și împotriva curentului planetar despre «Viitorul presei pe hârtie»… (e pe platforma G4Media). Sigur, oricine știe că nu se poate compara plăcerea citirii presei la terasă, frunzărind analize complexe sau prezentate cu umor (Charlie Hebdo) și sorbind un vin alb cu citirea rapidă a titlurilor știrilor pe telefon, în metrou. Sunt planete cognitive diferite. 

Deja apariția televiziunii, acum aproape un secol, părea că anunță moartea presei scrise. Cei care credeau că ziarele — tipărite întotdeauna în titlul nopții — nu mai au ce să-ți spună nou, căci ai auzit deja știrile seara la TV și dimineața la radio, unele știri care nici nu apar în ziar, deoarece s-au petrecut noaptea, când ziarul, deja scris și “pus în pagină”, era la tipografie. (Excepție făcând aici Le Monde, unul din puținele ziare din lume — dacă nu singurul — care apare pe la prânz, ajungând în chioșcuri pe la orele 13.00 și purtând întotdeauna data de a doua zi, căci îl vei citi până mâine la prânz). 

Fiecare din aceste săptămânale (mă rog, «Le Monde Diplomatique», fără legătură cu cotidianul Le Monde, este de fapt lunar, iar numărul ăsta nou pe aprilie are un splendid dosar de analize despre funcționarea și viitorul armatei europene, în cazul dispariției NATO). Sigur că unele sunt clar orientate politic. «Le Monde Diplo» e biblia lunară a stăngii intelectuale franceze; săptămânalul britanic «The Economist», unul din cele mai vechi din lume, este în schimb de dreapta (ca și, în Franța, Le Canard, de pildă) și-a obișnuit cititorii cu scoop-uri jurnalistice și interviuri neconvenționale.

«The Economist» e considerat “cea mai influentă publicație din lume”, e de tendință liberală, de dreapta, market-oriented și e citit de toți bancherii din City, cartierul finanțelor din Londra, la fel cum miercuri dimineața, când apare «Le Canard enchaîné» în Paris, chioșcurile sunt luate cu asalt (“crâncena redută”) de trimiși ai tuturor ministerelor, ca să vadă ce ticăloșie mai e revelată acolo și cine e victima zilei («Le Canard» e publicația franceză cu cele mai solide competențe în tot ce este armată și serviciile secrete, unde au “cârtițe” atotștiutoare). 

Tot așa, a lucra pentru «The Economist» este echivalentul unui titlu de noblețe pentru orice jurnalist… doar că numeni nu va ști asta, în afara familiei tale, deoarece… The Economist este singura publicație importantă din lume în care articolele și analizele și toate textele publicate… nu sunt semnate. “Cea mai influentă publicație din lume” nu oferă cititorului decât articole anonime. Asta da clasă și originalitate britanică!

Cititorul avid, care urmărește toate aceste publicații de încredere, indiferent de tendința lor politică, doar pentru calitatea stilului jurnalistic, va savura cu atât mai mult ciocnirile dintre aceste publicații, ca atunci când (în noiembrie 2019), «Le Monde Diplomatique» (stânga franceză) a publicat un întreg dosar foarte răutăcios împotriva săptămânalul The Economist, fondat în 1843 la Londra, pentru că a urmărit și aprobat ascensiunea (și apoi a deplâns decăderea) imperiului britanic.

„A fost avocatul editorial al tuturor operațiunilor militare occidentale”, scrie Le Monde Diplo despre The Economist, „după ce aprobase cuceririle coloniale cele mai sângeroase ale Angliei.”

Până și numele publicațiilor, The Economist și Le Monde Diplomatique, sunt simbolice pentru două atitudini și abordări opuse. Pentru The Economist, vectorul civilizației a fost și a rămas liberul-schimb, în orice situație, susținut pe un ton de dogmă religioasă. Dintotdeauna, ideologia revistei liberale britanice a fost că săracii sunt singuri responsabili de sărăcia lor, în vreme ce Le Monde Diplomatique, prins în permanenta luptă dusă de stânga franceză cu neoliberalismul anglo-saxon, promovează de pildă cărțile econoclastului Thomas Piketty.

Le Monde Diplo a scris astfel cu reproș că după fondare, în sec. XIX, The Economist a sprijinit războiul opiului, dus de Anglia împotriva Imperiului Chinei, și a aprobat frenetic sălbatica reprimare a “revoltei spahiilor” (Sepoyes sau Cipayes) din India Britanică. Nici nu e de mirare, scrie Le Monde Diplo, că fondatorul revistei, James Wilson, a devenit financial member of the Council of India (echivalentul ministrului de finanțe al posesiunilor indiene ale Coroanei britanice). Din jurnalist – sălbatic culegător de taxe cu japca.

Este genul de înfruntări intelectuale cum am dori să vedem mai des.

«Currier International» acum (pitit în poză lângă pahar) este un alt săptămânal extrem de util, pentru că apare în fiecare joi conținând cele mai importante și influente articole din întreaga presă mondială (cam cum era Revista Presei pe care o făceam eu zilnic pentru Europa Liberă), articole strânse pe teme în săptămâna scursă și la care nu ai avea altfel niciodată acces, articole traduse din chineză, arabă, rusă, maghiară, swahili sau hindi-urdu… 

Am lăsat la urmă publicația asta utilă pentru că am totuși oarecari rezerve personale privind calitatea unor traduceri. Acum ceva ani mi-a fost tradus din română, în «Courrier» un articol în care explicam cât de nefirească a fost “monstruoasa coaliție dintre “socialiștii lui Dragnea și liberalii lui Antonescu”… ca să descopăr cu oroare că biata traducătoare româncă dăduse termenului românesc de “liberal” (în sensul european de adept al ideilor dreptei moderate și al pieței libere, cum s-ar dori cei din PNL) îi dăduse sensul american de “stângist” (“Liberals”, cum scrâșnește Trump când se gândește la alde Chomsky sau Bernie Sanders), așa că traducerea în franceză a textului meu spunea ceva fără sens: că socialiștii lui Dragnea făcuseră o alianță împotriva firii cu “stângiștii lui Antonescu”. Pas de-a mai pricepe ce-a vrut autorul. 

Să mai spunem că cei de la «Charlie Hebdo» sunt excelenți și în tot ceea ce privește reportajele, realizate foarte serios, deseori prin locuri ciudate, chit că le ilustrează cu caricaturi: eu colaborez cu ei, ba chiar mai și scriu în «Charlie Hebdo» (vis din copilărie împlinit) și pun aici mai jos special în primele comentarii reportajele realizate la Tanacu, pe urmele părintelui fatal-exorcist de la mănăstirea de acolo, pe care l-am și întâlnit; pun ambele variante: reportajul scris de mine, dar și cel apărut în «Charlie», scris de Antonio Fischetti care m-a însoțit, dorind special să-l întâlnească pe călugărul exorcist. (Fischetti este jurnalistul de la Charlie H. care, scriind cronica filmului meu «Cabală la Kabul» a găsit cea mai frumoasă formulă: “Iată în sfârșit un film în care afganii ne fac să râdem!”)

Tot așa, am pus într-un insert din imaginea principală cu ziarele poza volumului (epuizat) prin care Charlie și-a sărbătorit 50 de ani de existență și apariție neîntreruptă, volum în care e preluat si un text de-al meu, «Je ne suis pas Charlie Halep», cel în care analizam reacțiile isterice din România în urma publicării caricaturii cu Simona Halep (pentru cei care nu știu, citiți articolul complet în comentarii. Mai găsiți acolo și articolul meu, în română și franceză, despre prima vizită a lui Trump la NATO).

 

ȘI, în sfârșit, în dreapta jos, coperta superbului număr din «The Economist» (articole nesemnate, să nu uităm, de cei care lucrează acolo cu devoțiune jurnalistică, număr dedicat ascensiunii ideologiei “Make China Great Again”… ceea ce francezul Alain Peyrefitte ghicise încă din 1973 în cartea sa: «Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera» (Când China se va trezi… universul o să tremure). 

De obicei rezervat și neo-liberal, The Economist face chiar și un minunat joc de cuvinte, “Liberation Day”, ziua declarării unui război economic întregii planete: “Ruination Day”

Atât de bine se trezește China acum și atât de propice îi este haosul politic mondial actual, încât curând Pekinul o să facă și economii, nemaitrebuind să plătească unor trândavi și grotești adoratori ai răposatului Deng Xiaoping și ai cumplitului masacru din piața Tienanmen, precum mizerabilul salahor al scrisului neîngrijit Adi Schiop, care dacă s-ar fi aflat în primul tanc al coloanei nu făcea atâtea nazuri ca să-l ocolească pe enervantul om cu plasa de cumpărături. 

Este oare presa majoritar «de stânga»?

Hazardul face că tot Le Canard, care este de tendință neo-liberală de centru-dreapta, a oferit odată o analiză detaliată a întregii prese franceze, pornind de la obsesia conservatoare care e aceea că întreaga presă mondială (și implicit, sau mai ales, cea din Franța) ar fi dominată de o ideologie stângistă.

Cum o scrie Le Canard, în Franța, cotidianul Le Monde, care reprezintă centrul perfect și jurnalismul cel mai neutru, este considerat “de stânga” de către oamenii de dreapta și “de dreapta” de către militanții stângiști.

Aflăm astfel că Le Monde vinde 424.000 de exemplare pe zi. Le Figaro, cotidianul care este limpede de dreapta, ziarul dreptei catolice bine-cugetătoare, vinde 339.000 de exemplare pe zi. Dar Libération, autenticul cotidian al stângii intelectuale pariziene, nu reușește sa vândă decât 83.000 de exemplare pe zi. 

Unde ar fi atunci dominarea presei de către ideologia de stânga? când Le Figaro vinde de patru ori mai mult decât Libération, iar cel mai privit canal de televiziune este TF1, al gigantului cimentului și telecomunicațiilor Bouygues, greu de bănuit de cripto-bolșevism și care ocupă 50% din piață, altfel zis e o televiziune privită zilnic de jumătate din francezi. Orizontul presei franceze nu pare astfel câtuși de puțin roșu.

Ce este presa în realitate, văzută ca surogat social

Cum o spune economista și feminista (și accesoriu soția econoclastului Thomas Piketty) Julia Cagé:

„Odată cu Internetul – și criza economică din 2008 – consecințele concurenței din presă asupra pieței publicității n-au încetat să se agraveze, cu atât mai mult cu cât majoritatea presei a crezut că publicitatea va reveni, ignorând faptul că în procente din PIB scăderea veniturilor din publicitate în presă începuse încă de la sfârșitul anilor 1950. Neînțelegerea în fața a ceea ce se petrecea în realitate a fost însoțită de eroarea istorică, al cărei preț e plătit azi, de a pune online conținutul ziarelor în mod gratuit. Pariind pe faptul că publicitatea va fi suficientă pentru a monetiza asta. Dar pariul s-a dovedit dublu eronat. Pe de o parte, a dus la devalorizarea informației: cum să-i mai faci pe cetățeni să priceapă că informația pe care o consumă are un preț chiar dacă le-o oferi gratis?”

Gratuitatea informației

Continuă însă să existe ziare care funcționează și pe hârtie, dar care încă oferă întregul conținut în mod gratuit. Un asemenea ziar este The Guardian, în Marea Britanie.

Pentru a rezuma, așadar, Internetul nu pare gata să înlăture definitiv ziarele tradiționale. Asta – în ciuda faptului că până și cineva ca Donald Trump și-a lansat propria sa rețea socială, pe Internet, botezată “Truth Social”. V-am dat aici linkul spre profilul meu de pe rețeaua Truth a lui Trump, chiar dacă, deși am început-o ca pe un experiment, încă n-am followers și comentarii, mai ales că acolo va trebui să postez doar în engleză. 

Cum se vede, viitorul presei rămâne complex, însă este limpede că cea pe hârtie nu se pregătește deloc să dispară. Site-ul 

 

Trei pitici din grădina “dacopatiei”… amatorismul lingvistic la putere

Istoricii și lingviștii ăștia ai “continuității”, care mai fac și “re-enactment” cu fluid mistic, cușme și blană de urs, ar putea avea decența să-mi pronunțe numele când emit critici aspre, nu să spună tabuistic: “a apărut o carte” sau: “un anume autor”.  Într-o oră și jumătate, tarabostele bâlbâitoare îmi pronunță o singură dată numele.

Ei vorbesc cu nonșalanță despre “dacopatie” și “dacopați”, făcându-se că nu știu că asta e un concept și un diagnostic clinic lansate de mine acum un deceniu în cartea «Dacopatia și alte rătăciri românești» (Humanitas 2015, ed. adăugită 2021).

Dumnealor s-au reunit ca să mă nimicească, arătând însă doar sărăcie de vocabular si monotonie în exprimare, întrebându-se unul pe altul “care-i treaba cu…” și “care-i chestia” și “Aici e faza” și numind anumite popoare “băieții ăștia”. 

Dar prostia și incultura fără margini sunt rezumate în felul căznit în care profesorul universitar Nicolae încearcă să explice că latina era o limbă flexionară, adică: cu cazuri, conjugări și declinări. Dumnealui căuta să explice că latina are terminații cazuale, dar în loc s-o compare cu limbile slave de azi, de pildă, înrudite cu latina și care au păstrat o structură flexionară complexă, el se duce la «japoneză, bască, limbile din India și, parțial, turca». Este șocant că un asemenea om, care pe deasupra nu știe ce înseamnă “diglosie” și alți termeni pe care-i repetă mecanic dintr-un manual compilat de la alții, nu poate, iată, să explice ce este o limbă cu flexiune internă și compară latina cu… japoneza, basca și turca!

În primul rând, turca (limbile turcice, de fapt) și limbile dravidiene din India (neînrudite cu cele turcice, dar nici cu cele indo-europene) sunt limbi “aglutinante”, altfel zis funcționând după un cu totul alt model decât latina: în limbile aglutinante cuvântul începe întotdeauna cu rădăcina, apoi limbile respective mai au și ceea ce se numește armonie vocalică: vocala tuturor sufixelor și particulelor care se lipesc la urmă, una după alta, fiecare cu funcția ei, ca niște cărămiduțe de Lego gramatical, se modifică în funcție de vocala cuvântului inițial. Absolut nimic de-a face cu latina. 

Japoneza, la rândul ei, este o limbă cu puține resturi cazuale, fără plural și fără terminații personale ale verbelor; pe când basca, limbă izolată, are o structură de tip “ergativ”, precum majoritatea limbilor din Caucaz, fără însă a avea vreo legătură cu acestea. Despre ce înseamnă “ergativ”, trăsătură morfo-semantică străină latinei sau limbilor indo-europene în general, îi trimit la introducerea mea în lingvistică: «Babel, la început a fost cuvântul» (Humanitas 2022).

Culmea ridicolului este însă că acești trei mustăcitori îmi dau, de fapt, dreptate, repetând lucruri pe care eu le dovedesc în cărțile mele. Aflăm astfel, la min. 06.00, că “albaneza e cumva înrudită cu daca”!… Mulțumesc, asta e una din teoriile mele principale. Apoi, începând de la min. 13.00, că «nu știm nimic despre “geto-daci”… Nu știm ce limbă sau limbi vorbeau, nu știm dacă erau același popor, nici dacă vorbeau limbi înrudite între ele. Da, mulțumesc, toate astea le spun eu insistent, de la «Dacopatie» încoace și până la cartea-tabù «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023). 

Profesorul ăsta Nicolae comite nenumărate erori flagrante de lingvistică comparativă. Spune că “italianul tia, mătușă, vine din greacă”… numai că, deși vine, într-adevăr, din grecescul θεία, termenul italian este “zia”, cu , iar nu “tia”. Tot așa, “ureche” nu se spunea în latina clasică “auricula”, ci “auris”. Auricula e un diminutiv tardiv de la auris – aurem și este doar urechea exterioară, însă găsim des în texte expresia banală «in dextram aurem dormire» = să dormi pe urechea (auris) dreaptă, adică: a dormi fără griji. 

Pentru a scuza ceea numește el un “hiatus”, acel mileniu de tăcere în care (proto-)românii nu apar nicăieri, el spune: — «N-avem texte. Pentru română n-avem deloc, pentru celelalte limbi romanice sunt texte, dar nu foarte multe…»  Auzi la el, nu sunt “foarte multe texte” pentru celelalte limbi romanice până la 1500?!… Dar Dante fondează practic italiana standard pe la 1300… Simultan, același lucru făcea Ramon Llull pentru catalană, în vreme ce trubadurii, cei care l-au fascinat în sec. XX pe Ezra Pound, au scris vreme de secole poezii de amor în provensală, langue d’oïl și toate celelalte limbi romanice occidentale. Dante, în «De vulgari eloquentia», definea deja împărțirea limbilor romanice: — “alii oc, alii si, alii vero dicunt oil”(«unii zic “òc”, alții “sì”, pe când unii “oïl”/ = oui, pentru a spune: “da”).  De la 1300 până la scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung aveau să mai treacă două secole și jumătate, suficient ca Dante să devină deja un autor “clasic”.

Iar “istoricul” Pogăciaș arată și că n-a înțeles nimic din demonstrația mea despre acel Sprachbund balcanic din care au ieșit româna, albaneza, bulgara și macedoneana, pentru că pune întrebarea dacă nu cumva articolul hotărât (enclitic = post-pus) din română ar veni din slavă (sic !). Nu, ursuleț de tomberon, limbile slave nu au articol de niciun fel. Cum ți-o explic în detaliu in carte, este exact invers: bulgara si macedoneana și-au pierdut cu totul flexiunea slavă și, sub influența latinității balcanice si a albanezei, și-au creat un articol hotărât pus la urmă. 

Pentru ei, cum se vede, o limbă se reduce la o hazna de cuvinte îngrămădite amorf. Ei nu pricep ce înseamnă o structură sau o tipologie. De aceea, neputând să înțeleagă ce e un Sprachbund, termen pe care-l exemplific, în cazul limbilor din Balcani, în cartea «De-a dacii și romanii», ei vorbesc despre o “balcanizare” a limbilor… din Balcani. Oh, voi, ponei zănatici! (“O lente currite noctis equi!”), un Sprachbund este un “pidgin” la care se ajunge prin fuzionarea unor limbi care nu erau la origine mutual inteligibile, pe când “balcanizare” e cu totul altceva, este o noțiune politico-istorică ce se traduce prin: fărâmițare haotică și nesfârșită

Oricum, mi-a luat jumătate de oră să le decortic aici amuzanta caznă, pe când în cazul lor a trecut mai bine de un an de când mă tot amenință cu crunte cronici demolatoare. 

Grecia clasică este o creație germană

Grecia rămâne un trecut care nu mai trece…

Psihodrama europeană a Greciei pare a opune Atena Germaniei, ca și cum ar fi două lumi și două culturi diferite, realitatea metaistorică fiind însă cu totul alta, mult mai complexă. Nu doar că identitatea culturală a Germaniei moderne s-a construit pe obsesia Greciei antice, dar însăși imaginea pe care o avem cu toții despre identitatea culturală a Greciei este de fapt o creație germană.

Nu, nu e un paradox ieftin, ci o realitate cultural-istorică. Imaginea clasică despre Grecia, cea pe care o învățăm în școli și pe care o păstrăm în cap toată viața este o invenție a romantismului german.

Totul a început cu Winckelmann, pe la jumătatea sec. XVIII, Winckelmann cel obsedat de măreția Helladei antice, care a întemeiat arheologia modernă, idealizând însă virtuțile Greciei antice, pe care le opunea rigorii imitative romane, latine.

Apoi, un alt german, Friedrich Nietzsche a fost cel care a introdus distincția — astăzi devenită universal acceptată — între “apollinic” și “dionisiac”. Nietzsche a împărțit cultura greacă în două, fãcând acea distincție premergătoare psihanalizei, prin care civilizația greacă antică ar prezenta, simultan și antagonist, o latură bună, solară, optimistă (apollinicul) și una sumbră, orgiastică, asocială (dionisiacul). Distincția este astăzi universal acceptată, chiar dacă e falsă, dar ea a fost introdusă de un german: Nietzsche.

Germanul Schliemann este apoi cel care a descoperit Troia, mai precis el a fost cel care toată viața a visat atât de mult la o Grecie mitologică încât a reușit să o recreeze, dezgropând ruinele antice pe care și astăzi le numim: Troia.

Fără acești filologi germani nu am avea în structura noastră mentală Grecia așa cum o avem astăzi. Grecia simbolică așa cum o cunoaștem a fost creată de acești oameni… care erau germani și care își zideau propria lor identitate în raport cu o antichitate grecească reconstruită.

Romantismul literar german, pe care de fapt s-a construit identitatea culturală colectivă a nemților, s-a bazat pe obsesiile antice ale unora precum poetul Hölderlin, ale cărui poezii căutau să reproducă metrul și cadența limbii grecești a poeților Antichității.

A venit apoi Martin Heidegger, care în secolul XX a recreat filosofia germană, fiind unul din ideologii subtili ai nazismului, dar dezvoltând în același timp o complexă mistică a limbii care făcea din germană singura limbă din istorie ce ar putea rivaliza cu greaca veche.

Ceea ce este însă revelator, vizavi de atitudinea celorlalți față de Grecia, e faptul că întregul complex mitologic care reprezintă Grecia în mentalitatea europeană a fost întotdeauna disociat de grecii care trăiesc acolo. Toți acei elinofili germani care au construit imaginea Helladei au disprețuit grecii contemporani lor. E ca și cum grecii adevărați, vii, au fost excluși din imaginea mitologică pe care alții o revendică și o pun la temelia Europei.

Grecia rămâne astfel un trecut care nu mai trece.

Câteva considerațiuni despre «Istoria limbii române» a lui Dan Ungureanu

Încep prin a spune că țin foarte mult la Dan Ungureanu. Nu doar că țin la el și îl apreciez intelectual, dar i-am și găzduit aici pe blog un text de demascare a amatorismului nociv al impostorului Sorin Paliga, pe care îl denunț de altfel și eu în ultima mea carte de la Humanitas, «De-a dacii și romanii.»

Cu atât mai dificil mi-a fost să mă decid să scriu următoarele: problema mea cu cartea lui Dan Ungureanu «Istoria limbii române» publicată la Chișinău, la minunata editură Cartier a lui Gheorghe Erizanu, este aceea că ipotezele noastre se exclud reciproc, a mea și a lui, iar a lui este inacceptabilă metodologic.

Dan Ungureanu spune că româna ar fi un soi de dialect romanic nord-italian care ar fi migrat spre est după sec. V; eu spun că româna este rezultatul latinității balcanice, care a luat multe secole pentru a se forma și care, la un moment ce trebuie definit, dar intervenit după slavizarea masivă a limbii (inclusiv prin verbe fundamentale precum “a iubi” și “a citi”), care a dus și la impunerea limbii slavone în cult, folosirea alfabetului slavon-bulgar vechi, inclusiv la românii din Ardeal și Maramureș, însă doar a trecut Dunărea din Balcani spre nord. 

Cele două ipoteze se exclud reciproc și sunt incompatibile. Sunt uimit de cei care, pe rețelele sociale, arată apreciere pentru ambele, probabil fără să gândească prea mult, sau fără să citească, mulțumiți fiind cu titlul.

Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia» și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa limbilor albaneză și bulgară-macedoneană. Asemenea fenomene, ceea ce eu numesc un “Sprachbund”, potrivit terminologiei lui Trubetzkoy, sunt rare și trebuiesc explicate. Cartea lui Dan Ungureanu nu face deloc asta, căci se ocupă doar de comparații superficiale (dacă nu chiar, uneori, bazate pe simple accidente – ca să nu spun inventate) care nu ating deloc problemele structurale: cum ar fi putut un dialect nord-italian să ajungă la o structură de “pidgin”, de “creolizare”, identică cu cea a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul – ciovek/ciovekăt? 

Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a putut forma la nordul Dunării… Ba chiar, nu s-a putut forma nici pe ambele maluri acestui fluviu, cel mai mare și mai lung și mai larg din Europa, pentru că Dunărea a fost întotdeauna o frontieră naturală. Toată masa de bulgărisme și sârbisme din limba română nu se explică din vreo conviețuire cu slavii balcanici prin Maramureș și Bucovina, ci prin aceea că româna s-a format în Balcani, în contact strâns cu slava sudică și albaneza. Cele mai greu de trecut frontiere naturale, cum ne-a învățat Fernand Braudel, sunt râurile și fluviile. Cele două mari dialecte ale “limbii albaneze”, gheg și tosk, sunt separate doar de râulețul Shkumbin. Tot așa, Roma și limba latină erau separate doar de către fluviul Tibru de Etruria și de orașele-cetăți etrusce etc.

Teoria lui Dan Ungureanu este că limba (proto)română s-ar fi format în Gallia cisalpină, în nordul Italiei, de unde vorbitorii ar fi emigrat spre locurile lor actuale după 500 AD. Pentru a încerca să dovedească asta, el compară însă doar cuvinte, scoase din context, cu exemple din dialecte italiene diferite, dar nu oferă absolut nimic structural si gramatical. El prezintă o masă amorfă de vorbe, acolo unde eu arăt similitudini structurale într-un Sprachbund balcanic, structuri gramaticale identice care nu puteau apărea decât în contact strâns, veacuri întregi, în inima Balcanilor, regiune latinizată încă de la fuzionarea Romei cu lumea elenistică. 

Românitatea este așadar latinitatea balcanică și atât. Legătura lexicală (la nivelul unor cuvinte) cu dialectele nord-italiene este firească, însă aleatorie, căci e prezentată de Dan Ungureanu doar lexical, ceea ce constituie o eroare de metodă. Dacă am lua-o așa, am putea trage o concluzie falsă și din faptul că doar româna si limba sardă au păstrat, de pildă, termenul de “armăsar”. Însă o limbă înseamnă structură și tipologie, nu o magazie de vorbe comparate răzleț. Metoda lui Dan Ungureanu în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră (voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi înrudite. 

Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală a limbilor. Or – cuvintele pot evolua fonetic identic, în limbi provenite din dialecte ale aceleiași limbi-mumă, cum este cazul limbilor romanice, provenite din latină, dacă s-a declanșat un anume proces de evoluție fonetică pe o arie mai largă, cum este atestat istoric si scripturar. Sau, dacă am lua-o doar după lexic, atunci persana de astăzi (farsi) ar fi un dialect arab. Or, gramatica, structura si tipologia arată că nu este așa. Dan Ungureanu nu face însă asta, el vine doar cu hărți și vorbe.  

Face de pildă apropieri de genul un pic (rom.) – piccolo (it.). Dar uită să spună că avem și pequeño în spaniolă etc. 

Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei.

Iar deplasarea propusă de Dan Ungureanu, dinspre nordul Italiei spre Ardeal și Balcani, traversând toate sălbăticiile secolului VI, este de neimaginat. In teoria mea, prezentată în cartea «De-a dacii și romanii» și sprijinită structural și gramatical, doar se trece Dunărea dinspre Balcani. Simplu și mai mult decât plauzibil.

Ca să nu mai spun că gramatical dialectele nord-italiene sunt doar banală italiană, n-au nimic din structura limbilor balcanice. Asta Dan Ungureanu nu explică. Căci dacă spaniola are “mano” și româna are “mână”, înseamnă asta oare că românii vin din Peninsula Iberică?

Majoritatea aprecierilor si apropierilor lexicale pe care le face Ungureanu sunt firești, pentru că sunt moștenite în paralel din latină. Dar dacă o luăm așa – româna ar fi și mai apropiată lexical de catalană, despre care el nu zice mai nimic. Sau de limba sardă. Dar noi trebuie să arătăm gramatică și tipologie, nu un depozit de cuvinte.

Limba nu este așadar o colecție de cuvinte izolate prezentate în paralel, ci o structură gramaticală si tipologică. Căci dacă o iei statistic, atunci engleza ar părea un dialect franco-latin, cum o și spune o carte umoristică recentă.

Cam asta am avut de spus… deocamdată…

«Monahul și scribul»… Alin Suciu și care ar fi fost probabilitatea ca România să ajungă în fruntea studiilor de coptologie

Istoria egiptologiei – în care ar trebui să se insereze și cea a studiilor copte – este plină de întorsături și surprize.

Astfel, printre primele incunabule publicate în Italia Renașterii s-a numărat un tom exotic, intitulat «Hieroglyphica», transcris dintr-un manuscris datat de pe la anul 400 d.Hr., descoperit pe insula Andros și semnat de un misterios Horapollo (pseudonim ocult compus, vizibil, din Horus și Apollo). 

Textul pretindea că dezvăluie semnificația a 189 de hieroglife egiptene, însă aproape totul era fals, cunoașterea sensului real al hieroglifelor fiind atunci pierdută. Practic, o singură hieroglifă era interpretată corect, cea care figurează o gâscă (sau o rață, cf. foto) 𓅭; Horapollo explica corect semnul gâștei egiptene prin „fiu”, dar motiva că asta se datorează faptului că gâsca ar fi deosebit de devotată puilor ei. De fapt, imaginea gâștei nu are absolut nimic de-a face cu pasărea; “gâscă” în egipteana veche se spunea , un omofon pentru „fiu”. De aceea apar așa multe gâște prin textele funerare egiptene, în care e foarte des pomenit “fiul”cuiva. Avem de-a face acolo cu o scriere de tip “rebus”. 

A urmat tentativa dezastruoasă de descifrare a hieroglifelor a părintelui iezuit Athanasius Kircher, care de asemenea, bazându-se masiv pe Horapollo, nu a reușit să interpreteze corect absolut nimic.

Acum… cine ar fi anticipat ca studiile de egipteană nouă, de coptă, să capete un mare avânt în România contemporană? (Limba coptă este limba — astăzi moartă — a egiptenilor creștini, a cărei cunoaștere i-a permis lui Champollion să descifreze scrierea hieroglifică; a fost scrisă întotdeauna într-un alfabet derivat din cel grec.)

Probabilitatea dezvoltării studiilor copte în România era foarte redusă, desigur. Și totuși, ele au căpătat un mare avânt odată cu Alin Suciu. Avem mai întâi și mai întâi cartea lui (“Monahul și Scribul. Creștinismul egiptean între idealul monahal și cultura scrisă”, editura Spandugino, 2023), o publicație de o rară calitate științifică, dar și grafică și estetică. Volumul reunește zece mari eseuri și traduceri comentate, însoțite de planșe, facsimile și masive fragmente bilingve.  

Copta — egipteana nouă — e o limbă importantă chiar și tipologic. Este o verigă între limbile (graiurile) berbere și limbile semitice, arătând de pildă răspândirea areală a lui -t- ca marcă a femininului, evidentă în limbile semitice, dar mai ales în cele kabyl-berbere, unde dentala -t- e folosită chiar la “supranumerar”, marcând uneori și începutul și sfârșitul cuvântului (vezi limba tamazight, t-amazigh-t). Dar copta este mai ales limba textelor creștine egiptene și a rămas vorbită cam până în vremea lui Champollion, când a fost înlocuită total și definitiv de arabă, chiar și în biserici și mănăstiri. 

Alin Suciu, docent și cercetător la Academia de Știinţe din Göttingen, este un pur filolog care se ocupă exclusiv de tradiția scripturară, fără a atinge politica (multe texte reproduse în paralel, în volumul respectiv, sunt de altfel în arabă, căci creștinii egipteni vorbesc araba de multe secole încoace). Tradiție fragmentară și incompletă, căci, cum constată Alin Suciu, «spre deosebire de alte ramuri ale creștinismului răsăritean, nu există încă o istorie a literaturii copte». Cele zece studii ale volumului caută să pună fundațiile unei asemenea prezentări istorice. 

O astfel de istorie ar trebui să prezinte și o hartă dialectală a Egiptului coptic. Principalul dialect este cel sahidic (iar primul studiu se ocupă de transmiterea Cărții lui Isaia, scrisă în acest dialect). 

Urmează studii despre literatura patristică (Sfântul Antonie, cel ispitit în deșert, fusese egiptean, chiar dacă nu s-a păstrat nimic scris direct de el); literatura ascetică; și o secțiune finală dedicată literaturii apocrife. 

Merită însă menționat că fără coordonarea lui Alin Suciu n-ar fi apărut nici volumul de la Humanitas «Apoftegmele Părinţilor deșertului; versiunea coptă sahidică sau patericul copt» (2021), ediție critică îngrijită de Ștefan Colceriu. Studiul introductiv al lui Colceriu oferă acolo o explicație succintă, limpede și convingătoare a acestui fenomen istoric și cultural uluitor care a fost convertirea în masă la creștinism a egiptenilor. Fenomen cu atât mai important cu cât a dus la apariția monahismului creștin (din nou St. Antonie) și la o extraordinară efervescență monastică, perpetuată până astăzi. 

Confruntați cu studii filologice de o asemenea calitate, nu putem decât să constatăm că peisajul științific și intelectual românesc nu este chiar atât de negru-arid cum ne e prezentat în virtutea acelei tendințe permanente spre auto-flagelare și sentiment românesc al urii de sine.

La „vatra“ limbii

Nicolae Grigorescu, Vatră la Rucăr

.

Termenul „vatră“, care este prezentat în manuale și dicționare ca fiind esența însăși a românismului și dat ca “dacic”, există în realitate în toate limbile balcanice: în română, aromână, albaneză şi în multe limbi slave, care l-au împrumutat de la păstorii seminomazi aromâni. 

Lingvistica ne arată însă că este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Vatra are până azi, în toate limbile slave din Balcani, sensul de foc, în toate accepțiunile sale (cf. croatul otvoriti vatru = a deschide focul, a trage cu pușca). În albaneză, în schimb, limba sursă, termenul nu doar că are toate sensurile din română (cămin, foc, locul de origine, sursa luată metaforic, punctul de proveniență al unei culturi sau centrul unui sat), dar mai are și sensul de focar, în fizică sau optică, sau epicentrul unui cutremur (vatra e tërmetit). Pe deasupra, în albaneză vatra e doar forma articulată cu articolul hotărât -a de la vatër, substantiv feminin. Celelalte limbi balcanice, inclusiv româna, au preluat din expresii forma articulată a lui vatër: vatra. 

Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvişti: vatër, vatra, de la *ater, foc, cf. în iraniana avestică: atar, foc, în osetă (limbă iraniană din Caucaz): art, foc, iar în latină adjectivul: *āter, ātra, ātrum, ars, negru, de unde atrium, locul în care se afla odinioară vatra sau cuptorul. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială v-. Ştim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic iniţial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. 

Sunt afectate de asta în primul rând multe cuvinte provenite din fondul vechi lexical indo-european. Exemple: vesh, ureche, de la rădăcina *aus-, întâlnită în latină în aus-cultare, prusiană: ausins, urechi, lituaniană: ausìs, letonă: àuss, ureche. 

Dar procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini cu vocală iniţială, care primesc la rândul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi, şi verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creaţie; gheg vorfën = orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. 

Îl putem adăuga aici şi pe „oare“ românesc, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din latinescul volet, dar care corespunde exact albanezului vallë, așa după cum „operă“ îi corespunde lui vepër, iar „orb“ lui verbër. 

Nimic asemănător acestei proteze consonantice iniţiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decât un termen albanez, împrumutat apoi de limbile vecine: româna, macedoneana, sârba etc. Evoluţia de la *āter la vatër, vatra nu a putut avea loc decât în albaneză. 

«De-a dacii și romanii»: O nouă introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor

Rezumatul acestei cărți (pe cale de apariție la Humanitas) ar putea suna provocator și violent pentru cei obișnuiți cu narațiunea romantică oficială predată în școli de mai bine de un secol încoace și rezumată în versurile care încep: “Eroi au fost, eroi sunt încă…” din litania Pui de lei a mediocrului poet Ioan S. Nenițescu (cântată pe muzică de Ionel G. Brătianu), care continuă:

Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor, amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.

Cântecul acesta vechi de un secol, dar preluat pe un ton exaltat de național-comunismul ceaușist, rezumă întreaga mitologie daco-românească. Conține totul: Decebal și Traian văzuți aproape ca doi amanți din care a ieșit ginta română, unio mystica ducând la gestația unui neam frământat de un fior de nezdruncinat, străbătând veacurile sub asaltul dușmanilor pentru a menține nația românească, pururi conștientă de identitatea sa aparte, deosebită și specială, unică. Identitate rezultată dintr-o alchimie irepetabilă, prin fuziunea a două elemente magico-etnice: daco-geții și latinii, românitatea — împodobită ulterior de creștinismul ortodox — care avea să rămână un model umil, dar mândru și nesupus, de coerență națională monolitică, deși permanent oprimată și dușmănită pentru frumusețea și coerența ei, de două milenii încoace. 

«De-a dacii și romanii»: introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor este mai întâi de toate un discurs asupra metodei istorice secundate de lingvistică. Desigur, va fi analizat în volum, mai întâi, mitul “continuității”. Cartea analizează și fragilitatea metodei de cercetare bazate pe arheologie și pe presupoziții ideologice, reamintind că prezența unor populații rarefiate și lipsite de scriere nu ne va spune niciodată ce limbă sau limbi foloseau acei oameni: “oasele nu vorbesc”. 

Dar mai ales — din perspectivă lingvistică — se revine asupra limbii române ca limbă “balcanică”, înrudită strâns în special cu albaneza, nu doar prin lexic (fondul lexical latin al limbii române este comun în bună parte cu cel al albanezei, în această privință cartea fiind o continuare a cercetării începute în Dacopatia), ci în primul rând ca limbi funcționând similar din punct de vedere sintactic, structural și tipologic. 

Contextul va fi așadar mai ales lingvistic: identitatea structurală și tipologică totală între română-albaneză-bulgaro-macedoneană și, într-o măsură mai mică, sârba, în special în dialectele “Torlak”. O asemenea polenizare reciprocă și impregnare până la identitatea gramaticală (bulgaro-macedoneana și-a creat chiar un articol hotărât enclitic, postpus, exact ca româna și albaneza, spre deosebire de toate celelalte limbi slave) nu s-a putut petrece decât în mijlocul peninsulei balcanice, deoarece spre vest, limbile slave care sunt croata și slovena, sau dispăruta limbă romanică dalmată nu prezintă niciun fel de semn al acestei contaminări reciproce.

Identitatea structurală a românei cu albaneza și macedo-bulgara nu poate fi fructul hazardului, iar răspândirea uniformă în timpuri istorice, atestată prin mărturii scrise, a limbii române nu explică identitatea sa tipologică cu limbile balcanice altfel decât printr-o expansiune recentă: “descălecările” dinspre Ardeal, trecerea munților a unor grupuri mici de coloniști, la câteva decenii după flagelul distrugătoarei invazii mongole din sec. XIII.  

Știind că albaneza este o limbă pe jumătate latinizată lexical, ipoteza propusă aici este că albanezii sunt în realitate descendenții dacilor, încă ne-romanizați în întregime, care au coborât la sud de Dunăre odată cu administrația romană și armata, în momentul numit “retragerea aureliană” (aprox. a.D. 271).

Românii și aromânii, în schimb, vorbind o limbă cu adevărat neo-romanică, se arată atunci a fi descendenții populațiilor balcanice profund latinizate deja anterior, în Balcani procesul asimilării începând încă din sec. I î.e.n., la fel cum se întâmplase în paralel în Galia sau Iberia, provincii la rândul lor profund latinizate și unde se vorbesc și astăzi limbi romanice (Franța și Spania-Portugalia). 

Cert este că putem situa ca începând cel mai probabil atunci, după “retragerea aureliană”, procesul unei lungi conviețuiri a proto-românilor (balcanicii latinizați) cu albanezii, proces care a trebuit să se declanșeze înainte de coborârea slavilor în Balcani (sec. VI e.n.). Simbioza (a)româno-albaneză avea să ducă la profunda modificare a tipologiei limbii române și ulterior a bulgaro-macedonenei, pe modelul albanez (și parțial greco-bizantin). 

Ce trebuie remarcat și reținut este că în momentul în care apare în scris, în sec. XVI (prin Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung și alte câteva urme anterioare), în același timp cu albaneza, româna prezintă o surprinzătoare uniformitate, deși ea este în acel moment vorbită pe un teritoriu mult mai extins decât albaneza, aceasta din urmă în schimb, așa cum ne-am aștepta de la orice limbă în absența unui stat centralizat și fără o politică lingvistică, rămânând fărâmițată dialectal de atunci și până astăzi. 

Cum nu putem accepta ipoteza unui fluid mistic care ar fi menținut vreme de un mileniu (“mileniul de tăcere”: 271-1241) unitatea limbii române, sau cea a vreunui soi de ADN ocult, singura explicație a acestei anomalii este cea a unei expansiuni recente (“descălecările”), un exemplu mult mai la îndemână și verificabil fiind colonizarea Americilor de către spanioli, portughezi, britanici și francezi. Sau expansiunea rușilor în Siberia.

Cheia enigmei ar putea fi, de pildă, primul țarat bulgar (681-1018), imperiul țarului Krum (undeva pe la începutul anilor 800, contemporan aproximativ cu Carol cel Mare), intrat în conflict cu avarii din Panonia pentru controlul regiunii intracarpatice numite astăzi Transilvania, când grupuri de românofoni din Balcani s-au putut instala în Transilvania, de unde apoi, două secole mai târziu, au “descălecat” în regiunile numite apoi Muntenia și Moldova, proiect al regatului maghiar, care a avut această inițiativă de a crea zone-tampon, după distrugătoarea invazie mongolă de la jumătatea sec. XIII. 

Regii maghiari au putut încuraja direct chiar înainte de asta instalarea acelor coloniști din Balcani (“valahii”) în Ardeal, în cotul Carpaților, așa cum Géza II a adus coloniști germani, sașii, după anul 1141. 

Cert este că pe la 1210, Andrei al II-lea al Ungariei trimitea „un contingent de sași, vlahi, secui și pecenegi” @ pentru a sprijini lupta lui Boril al Bulgariei (1207-1218, a nu se confunda cu Boris) împotriva unor căpetenii cumane rebele (tot atunci, același Andrei II a colonizat temporar Țara Bârsei cu Cavaleri Teutoni). 

Toate acestea sunt evenimente și procese istorice de mare importanță pe care istoriografia română le-a trecut întotdeauna sistematic sub tăcere. Pentru bulgari, poate părea ciudat că acel important proces istoric — dominația temporară a bulgarilor la nord de Dunăre — este și a fost ignorat aproape total în cărțile românești de istorie. 

La primele lor texte scrise, slavii coborâseră deja de mai bine de două secole la sud de Dunăre, după ce stătuseră alte veacuri în ceea ce numim azi “țările române”, lăsând în urmă întreaga toponimie și hidronimie de origine slavă din România, dar lăsând cel mai probabil în urmă și o serie de așezări slave, căci e foarte probabil ca nu întreaga populație slavă să fi trecut la sud de Dunăre. Acei slavi nord-dunăreni, trăitori și spre nord până în Moldova, aveau să sălășluiască alături de goți și ulterior de cumani, perpetuând toponimia și hidronimia slave ale viitoarelor Țări Române de după “descălecări”.

În Balcani, slavii găsiseră o populație romanizată și creștină, se creștinaseră la rândul lor, inventaseră un sistem de scriere perfect adaptat limbii lor, iar mai apoi își lărgiseră imperiul. A favoriza deplasarea și instalarea în Ardeal a unor populații care creau probleme în Balcani era o măsură ce prezenta numai avantaje. Inclusiv pentru acei vlahi care se îndepărtau astfel de centrul puterii, multă vreme – regiunea lacului Ohrid din Macedonia de astăzi. Trăind în câmpii, vlahii erau de asemenea mai ușor de deplasat decât sârbii din platourile Bosniei sau înălțimile Muntenegrului. 

Nu putem specula în acest stadiu mai detaliat despre procesul trecerii grupurilor de români în Ardeal, dar știm că asta s-a petrecut ulterior și în direcție inversă, cu grupuri de români plecați cel mai probabil din Banat și zona Mureșului, cum o spune propria lor tradiție, și care s-au instalat la o dată necunoscută pe valea Timocului în Bulgaria, fără să se știe când și cum au ajuns acolo. Din punct de vedere lingvistic, traseul și datarea migrării nu sunt importante.

Procesul instalării românilor în Ardeal, ca un soi de coloniști, a trebuit să fie pașnic. Lingvistic și toponimic nu avem urme. E posibil chiar ca românii să fi ajuns în Ardeal aproximativ în același timp cu maghiarii, intrând într-o oarecare asociere ad-hoc cu aceștia. În privința descălecărilor în Muntenia și Moldova – care au avut loc treptat, pas cu pas (cu capitalele mutate succesiv, pe măsura controlării terenului) — procesul de colonizare s-a petrecut inițial în mod limpede în asociere cu regatul maghiar. Dincolo, spre răsărit, peste munți, în ceea ce numim Muntenia și Moldova, se întindeau pe la anul 1000 câmpiile — odinioară ale sciților și goților — ce aveau curând să fie ocupate de cumanii turcofoni veniți din Asia Centrală (și la rândul lor rapid creștinați, cum fuseseră cu secole înainte și goții). 

Cumanii aveau să domnească în stepele de la nordul Mării Negre și până în Carpați vreme de două secole, până la catastrofa mongolă (1241), în urma căreia, odată trecut temporar pericolul (iar cumanii dispăruți, refugiați în Pannonia spre vest și Caucaz spre sud), aveau să aibă loc “descălecările” peste Carpați, crearea unor zone-tampon populate de vlahii trecuți muntele cu sprijin maghiar. Regii unguri aveau să favorizeze acest proces, așa cum tot ei aduseseră coloniștii sași și — o vreme — cavalerii teutoni.

Cartea combate astfel ideea — sau posibilitatea — unei pulsiuni naționale care a traversat istoria neamului — sau a oricărui neam — și care ar fi transmis ideea de “românitate” până în epoca modernă. 

Istoria recentă ne-a arătat cum mitologia națională distilată în complex de superioritate resentimentar este un puternic drog colectiv. Am văzut-o cu Rusia lui Putin și cu Serbia lui Miloșevici. Anexa istorică conține astfel câteva exerciții de demitizare a unor figuri sau episoade istorice naționale, din care vedem de pildă violența războaielor moldo-valahe. Totuși, dată fiind natura subiectului, care atinge o întreagă ideologie națională deja seculară, tonul se abține de la polemică: se pleacă de la analiza credibilității textelor antice (pornind de la pretinsa identitate dintre daci și geți); formarea limbii române la sud de Dunăre, cel mai probabil în urma unui proces de simbioză cu ceea ce aveau să devină albaneza și bulgaro-macedoneana; până la expansiunea limbii române prin acele “descălecări” peste munte (sec. XIII-XIV), în urma cataclismului mondial care au fost invaziile mongole (teorie deja schițată în Dacopatie).

.

Karma si žuklí = karma is a bitch.

“Karm karo”, îi spune Krișna lui Arjuna în Bhagavad Gita, acea secțiune din Mahabharata care conține esența hinduismului (inclusiv elementele de bază din yoga). 

Karm karo (कर्म करो )= Fă-ți treaba (fără a te gândi la roadele ei.)

Karm este karma, desigur, suma faptelor cuiva, treaba, lucru, și e format, cu sufixul -ma, de la aceeași rădăcină *kar- de la care avem și imperativul “karo”! = fă! 

Verbul este karami = eu fac; karasi = tu faci etc. 

Acum, cine a crescut în România prin cartiere țigănești știe să întrebe măcar: — “So carès?” (— Ce faci?)

Nici nu are idee omul acela că de fapt vorbește puțină sanscrită. Din cauza izolării lor sociale, chiar și în urmă cu peste o mie de ani în India, limba romanès, țigăneasca, a rămas cea mai arhaică și mai apropiată de sanscrită dintre toate limbile indiene. Lexical, în primul rând, la nivelul vocabularului, dar și gramatical.

Iată, aici, în acest simplu: — So karès (— Ce faci? – căldărarii spun: keres). “So” este demonstrativul sanscrit, care era și pronume personal de pers. a III-a (el = sa), dispărut în toate limbile indiene, iar în “karès”, de la rădăcina *kar- = a face, avem incredibil de arhaica terminație -es de pers. a II-a singular (în sanscrită: karasi = tu faci), pierdută în toate limbile indiene (așa cum în limbile neo-latine doar spaniola și portugheza au păstrat-o: que haces, que quieres). “So kares” este la fel de indo-european arhaic pe cât este și “que quieres”. În celelalte limbi indiene terminațiile personale ale verbelor sunt de mult total dispărute.

Dar momentul de transă vine când pricepi că rădăcina verbului țigănesc karès, *kar-, a face, este cea care a dat karma. “Karma” din hinduism, budism și yoga, da, nu e altceva decât “fapta”, suma faptelor, “so kares”, pe țigănește, sau “so kardi” (ce-ai făcut). 

Așa că putem tremura de spaimă mistică atunci când spunem pe țigănește, gândindu-ne la karma: — Kares khanci = Ai făcut un canci. sau: nai mišto kerdo = nu-i făcut bine.

Îndemnul lui Krishna din Bhagavad Gita: — Karm karo, e învățat de secole de copii în toate școlile indiene. 

Karma si žuklí = karma is a bitch, cum s-ar zice în Ferentari.

Vei mai citi cu profit:

Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

și

अ अ : Eugène Ionesco ca yoghin: ”La philologie mène au crime…”Fotografiile de mai jos (click to enlarge) au fost realizate în Clejani, Romania, în 1993, de către fotograful belgian:Klaus Reimer.

Mic ghid de supraviețuire în contact cu rușii: Lecția 1.

Pentru a fi respectat de un rus, trebuie să cunoști câteva expresii fundamentale, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut. Una dintre aceste expresii esențiale supraviețuirii în acel mediu ostil este: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)

Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).

Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.

Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.

“Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):

Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească,
A noastră e: — “’Mă-ta-n cur.”

Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”

Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”

———

Есть русское слово такое,
Дороже его не сыскать.
Оно хоть и очень простое, 
Но русское: “ëб твою мать.”

Возьми, например, мужичонку.
Он выехал рано пахать
И крикнул своей лошаденке:
“Ну, трогай же, ëб твою мать.”

Вот пьяный лежит под забором, 
Проснулся и начал рыдать:
“Неужто помру тут с позором?
О, Господи, ëб твою мать!…”
—

Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.

Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

.

Din nou despre cine erau “dacii” sau “daco-geții” și cum nu putem avea încredere în mărturiile antice

Găsim în Istoria Romei a lui Mary Beard confirmarea că trebuie să relativizăm toate miturile, chiar și cele care păreau consfințite definitiv de tradiție.

Mary Beard amintește (p. 138) ocuparea și jefuirea Romei de către «gali» în anul 390 î.e.n. (episodul cu gâștele Capitoliului etc.). Ea pune însă «gali» între ghilimele, în ciuda tradiției dublu milenare, deoarece, spune ea: „Ne este imposibil să știm cine erau acei invadatori, romanii nedistingând între cei pe care îi strângeau la pachet sub denumirea de «triburi barbare» din nord.” 

Și are dreptate, căci Cezar în De Bello Gallico, sau Tacit în Germania, nu furnizează nici cea mai mică informație (de altfel, probabil că nici nu i-ar fi interesat să afle, sau ar fi găsit distincțiile total irelevante) despre identitatea celor numiți colectiv acolo «gali» și, respectiv, «germani». Nu avem nici cea mai măruntă idee dacă printre aceia nu se aflau cumva populații fino-ugrice sau alt tip de non-indo-europeni, precum «rheticii» din Alpi. 

Gallia și Germania erau doar etichete generice (ca și Dacia), în care nu vom ști niciodată ce limbi se vorbeau și ce soi de populații trăiau barbar acolo. Exact asta se poate spune și despre «Dacia»: o simplă etichetă generică sub care se ascunde o gaură neagră.

Și, într-adevăr, «galii» care au ocupat scurtă vreme și jefuit Roma putea fi absolut orice. Venind de la nord, romanii se obișnuiseră să-i numească galli, așa cum pe barbarii de la nord de Dunăre îi numeau «germani» (deși poate unii erau celți sau chiar non-indo-europeni); iar pe barbarii tot de la nord de Dunăre îi numeau «daci», fără să se intereseze câtuși de puțin ce limbi vorbeau aceia (căci nu putea fi o singură limbă pe un teritoriu așa fracturat și lipsit de drumuri, urbanism și administrație). Un exercițiu de relativizare sănătoasă și de prudență hermeneutică.

Dar chiar și atunci când anticii ne-au lăsat mărturii de natură lingvistică, acestea trebuie folosite numai cu cea mai mare prudență. Iată exemple revelatoare: un lexicograf ca Hesychios notează «κάπρα — αἴξ Τυρρηνοί» (“capră la etrusci”)… or «capra» e termenul latin și ne-am fi așteptat ca Hesychios să știe asta; sau: medicul grec Dioscoride (sec. I e.n.) ne-a lăsat câteva cuvinte “etrusce” de plante, printre care o… «spina alba», care e limpede latinesc! Ba chiar găsim în altă parte că «dea» este cum etruscii numeau o zeiță (θεά), dar «dea», femininul de la «deus», este iarăși pur latinesc. 

Dacă un cetățean erudit al Imperiului Roman cum era Dioscoride a putut atribui termeni latini (spina alba) etruscilor, ne putem imagina câtă încredere putem avea în lista de nume de plante “dacice” lăsate de același Dioscoride. 

Sau vedem de îndată că atunci când cutare scriitor antic scria că “geții” erau un fel de “traci”, asta nu are mai mare valoare clasificatorie pentru lingvist decât a spune că albanezii erau un fel de… iugoslavi.