Dan Alexe's Blog, page 5

Pentru ce este absurd și imbecil acel text în 11 puncte care caută să dovedească unicitatea limbii române

Circulă pe net un text imbecil, în 11 puncte, plin de inexactități și invenții absurde, care caută să dovedească unicitatea limbii române. Mulți l-au preluat și difuzat, înșelați și de faptul că e citat acolo dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogăție de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Iată aici cele 11 puncte decorticate unul după altul:

Româna e singura limbă romanică, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei.

Nu, pentru că mai jos același text va pomeni limba dalmată, vorbită până spre sfârșitul sec. XIX, asimilată lent de croată. La fel, avem în Balcani aromâna în toate variantele ei și meglenita. Acestea nu au coborât la sud de Dunăre, ci sunt vorbite de două milenii în zonele în care sunt atestate. Mai degrabă, existența limbilor neo-latine sud-dunărene pune problema originii limbii române propriu-zise. Dacă lăsăm deoparte termenul artificial de „grai” inventat de cercetătorii, istoricii și lingviștii români pentru a evita termenul de „dialect” (ficțiunea politică fiind că româna nu are dialecte, ca alte limbi), remarcăm că meglenita, vorbită la granița dintre Bulgaria și Grecia actuale, este într-adevăr un dialect al limbii române propriu-zise, în vreme ce în cazul aromânei chestiunea rămâne deschisă. Aromânii înșiși sunt scindați între cei care consideră aromâna a fi un dialect românesc și cei care consideră că vorbesc o limbă aparte.

Româna-i veche de 1 700 de ani.

Româna nu e veche de 1.700 de ani, ci e atestată doar de la Scrisoarea lui Neacșu, acum exact 500 de ani. Nu există texte în română din anii secolelor 300 și 400 și chiar dacă s-ar fi scris pe atunci în Balcani, limba ar fi fost o latină balcanică, nu româna. Româna nu e veche de 1.700 de ani, după cum nici franceza nu e veche de 1.700 de ani.

Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului.

Așa este, sub influență balcanică, da. Albaneza are la rândul ei articolul „enclitic”, la urmă, după cum îl au bulgara și macedoneana, două limbi slave care și-au creat un articol hotărât (ceea ce limbile slave nu au) și care și-au modificat profund sintaxa și întreaga gramatică, influențate fiind de română, aromână și albaneză.

Dar articolul hotărât enclitic în sine nu e nicio minune. E de altfel o banalitate. Articolul hotărât poate fi – dar e un pur accident în evoluția limbilor – fie înainte de cuvânt, fie sudat la urmă. Alte limbi indo-europene cu articol enclitic, lipit în final, sunt cele scandinave și armeana, dar și limbi neînrudite cu cele indo-europene, precum basca din Pirinei sau cercheza din Caucaz au articolul la urmă. În cadrul limbilor semite, araba și ebraica au articolul în poziție inițială (al- și ha-), pe când aramaica și etiopiana (amharică) la urmă. Banalități care nu au nicio valoare în sine.

„Se scrie cum se aude”.

Asta e o prostie în sine, pentru că scrisul e o convenție artificială care nu are nimic de-a face cu proprietățile limbii. Orice limbă se poate scrie fonetic sau folosind alfabetul arab fără vocale, sau în cuneiforme. Apoi, nici nu e adevărat că româna se scrie sistematic cum se aude. Departe de a avea convenții (orto)grafice fonetice, cum am fost învățați, româna amestecă de fapt neîndemânatec fonetica si etimologia.

Oameni e pronunțat [uameni], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie insã fonetic uomo si uomini); ea e pronunțat [ ia ], el e pronunțat [iel ], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronuntat [iepure]). Așa, însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucât e -cu excepția neologismelor precum eră sau epocă– se pronunță la inițială intotdeauna [ie]: el era se pronunță, în gura oamenilor întregi la minte, [iel iera].

Româna a procedat însă foarte grosolan și mecanic atît înainte, cît și dupã reforma ei recentă. Inainte, convențiile simple, introduse de comuniști, impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepția lui „român“ și a unor nume proprii.

Reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru același sunet : î la început și sfîrșit de cuvînt, â în mijloc și U in singura formă verbală „sunt“ care e fonetic [sînt], deși pronunția noilor generații începe să imite scrierea.

Nu e nimic fonetic în regula asta absurdă cu â în interiorul cuvântului și î la început sau la sfârșit. Alte sisteme grafice sunt mult mai exacte fonetic și fonologic decât cel al românei.

Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata.

Așa e, da. Și?

Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”,

O imbecilitate. Putem face în germană unele cuvinte-valiză la fel de artificiale și chiar de 20 de ori mai lungi, la fel de nefolosite ca și monstruozitatea inexistentă de mai sus.

Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO,

Fals, o minciună. Un nonsens total, pe care oricine îl poate verifica. Patrimoniul UNESCO nu include limbi, ci doar site-uri istorice sau geografice (din care România are opt) și creații umane conștiente. Punctul ăsta e nu doar stupid, dar oricine poate verifica lista UNESCO și totuși mii de români preiau cu mândrie prostia asta și o dau mai departe. Asta arată că accesul total la cunoaștere, prin câteva clickuri, tot nu stinge prostia.

Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice.

Rău formulat și de fapt contraproductiv. Am vorbit mai sus de articolul enclitic, postpus. Punctul 8 e de fapt tot punctul 3, ba chiar vorbind de „reguli balcanice” textul recunoaște că româna face parte dintr-un continuum lingvistic balcanic, un Sprachbund, împreună cu albaneza și macedo-bulgara.

Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii.

Fals, minciună. Ca și „nicio altă limbă nu e atât de dulce”, „nicio altă limbă nu e atât de sonoră” etc. Precum: „Niciun alt copil nu e mai frumos și mai deștept decât al meu.”

La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte.

Aici, cum am mai zis, a intervenit și dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogaţie de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Și ți se spune că “Marele Dicţional al Limbii Române” are 170.000 de cuvinte, ba chiar 30.000 de diminutive n-au fost incluse.

Acum… evident că dacă adunăm toate regionalismele, variantele, noțiunile locale redundante și derivate etc. putem urca dicționarul oricărei limbi până la sute de mii de rubrici… dar o limbă nu este superioară altora pentru că are câteva zeci de forme regionale pentru “tufănică”, “chișleag” sau “virnanț”. Regionalismele unei limbi nu sunt cumulabile într-un vocabular unic, altminteri, dacă strângi toate regionalismele italiene și le botezi cuvinte indepedente, dicționarul rezultat va trebui cărat cu roaba.

Majoritatea oamenilor abia dacă folosesc o mie de cuvinte, de noțiuni diferite, de-a lungul vieții lor. A ști că în dicționar dorm încă 160.000 de regionalisme, deseori nefolosite în afara unei văi, nu îmbogățește cotidianul, pentru că acele cuvinte nu există simultan în vocabularul nimănui și nimeni nu le va folosi vreodată pe toate. Ele aparțin unor dialecte diferite, pe care noi ne încăpățânăm să le numim “graiuri”, de parcă ele ar avea un vocabular cumulat, când în realitate fondurile lexicale ale acelor dialecte se exclud reciproc.

Pentru a citi un ziar chinezesc, presupunând cunoașterea rudimentelor limbii, e suficient să știi vreo 3.000 de ideograme. Întreaga Biblie în ebraică, Vechiul Testament, are doar cca 8.500 de cuvinte individuale.

Vechiul Testament , așadar, cu toate cărțile lui, inclusiv legile din Deuteronom și Levitic, cuprinde 8.500 de cuvinte individuale, ba chiar și din acelea multe sunt rare, folosite o dată sau de două ori, ca “bdeliu”.

Cum o să aibă româna 170.000 de noțiuni diverse, când mulți vorbitori se descurcă în viață cu abia câteva sute, dintre care principalele sunt “mișto” și “nasol”, care acoperă singure zeci de rubrici?

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte în interior.

Are. Dialectele sunt ascunse de politica centralizatoare care în România, ca și în Franța, a strivit toate particularitățile lingvistice și lexicale regionale. Dacă s-ar vorbi și scrie doar dialectal, fără a ține cont de regulile centralizatoare impuse de un secol și jumătate de la București, texte în anumite dialecte ar fi cu totul de neînțeles pentru vorbitorii de română oficială.

De fapt, cum mai spus-o pe larg și în Dacopatie, argumentul cu absența dialectelor le-ar fi și defavorabil partizanilor continuității fără oprire la nord de Dunăre, pentru că o limbă fără dialecte (ceea ce româna nu este, oricum) arată doar o descălecare recentă, o sosire relativ recentă istoric pe locurile acestea.

Rushdie, Onfray, Ferrante, Houellebecq 2020: ce-am citit pentru tine pe timp de pandemie

N-am să spun nimic despre volumul ăsta scos special de Charlie Hebdo pentru a sărbători 50 de ani de existență, am pus poza doar pentru că încheiem un an important pentru libertatea de exprimare, fiind și anul judecării și condamnării complicilor asasinilor din 2015 de la Charlie, însă n-am să vorbesc despre volumul jubileului, având și eu un text în el.

Altminteri, anul literar 2019-2020 a fost cumplit, la fel de rău ca pandemia… Aș propune să fie sărit. Să ne prefacem că anul literar 2019-2020 n-a existat.

Am zis „ce am citit pentru tine”, dar jumătate din cărțile prezentate aici, sau mai bine zis 6 din cele 7 romane alese, sunt de necitit. Le-am reținut pentru că o selecție empirică mi-a arătat că restul anului e la fel de îngrozitor, iar pe deasupra este vorba de scriitori mari (Rushdie, Walser, Djian, Le Tellier) așteptați cu fervoare, toamnă după toamnă, mai ales în la « rentrée littéraire » din Franța.

La « rentrée littéraire »

În Franța are loc în fiecare toamnă ritualul tarabelor cu noile apariții editoriale, așa-numita « rentrée littéraire », eveniment specific franțuzesc (sau francofon, mai degrabă, pentru că el include și Belgia și Elveția vorbitoare de franceză). În țările anglo-saxone, în Germania, Italia sau Spania nu există un asemenea fenomen anual. E vorba de fapt de începutul toamnei și reînceperea cursurilor școlare, când din ultima săptămână a lui august și până în ultima săptămână a lunii octombrie toate editurile purced la un tir grupat asupra librăriilor și cititorilor. Este și perioada premiilor literare, la fel de importante pentru francezi pe cât e Nobelul pentru restul lumii: Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis etc.

„La rentrée” este o prelungire a inflației de literatură a jumătății de secol care a mers din anii 1960 până la instalarea definitivă a internetului, deceniile în care emisiunile televizate de dezbateri literare, precum Apostrophes sau Bouillon de Culture, atrăgeau un public de neimaginat prin alte părți.

Cea mai așteptată carte în Franța anul ăsta era cea al lui Philippe Djian, scriitorul pop, autorul miticului roman 37°2 le matin, ecranizat de Jean-Jacques Beineix, însă Philippe Djian mai e cunoscut și pentru versurile sale rock, de pildă pentru mega-hitul lui Stephan Eicher Déjeuner en paix.

Era așteptat, zic. S-a dovedit însă atât de anost, încât nu mai vorbește nimeni despre el. Vezi mai jos cum îl evit și eu, deși l-am păstrat în listă.

Nici n-am terminat, oricum, toate romanele pe care le prezint aici, o spun de la început. N-am putut, de câteva ori a fost un chin inuman, inclusiv la Rushdie. Când spun că-s „de necitit” nu e o metaforă. M-am forțat să termin doar romanele lui Ferrante și Knausgaard, la acesta din urmă sărind, cum am s-o arăt, lungi pasaje, la un moment dat 100 de pagini (din 550) fără ca asta să schimbe ceva din căznita lectură.

Asta e cumplita situație: am citit în anul tocmai scurs foarte multe cărți cu defecte de neiertat. Am început entuziast nenumărate tomuri și am simțit că-mi moare sufletul după o pagină sau două. Pe lângă o apăsătoare conjurație a plicticoșeniei, ai zice că de la o vreme s-au atrofiat și limba și fibrele narațiunii (că de imaginație nu mai zic).

Așa încât, cum fac la fiecare sfârșit de an, scriu aici și despre cărți pe care le-am așteptat și s-au dovedit rău meșteșugite. Un cronicar literar autentic te avertizează și ce cărți trebuie evitate, ba chiar îți spune că te înșeli când te forțezi, din snobism, să isprăvești de citit o oroare evidentă, despre care însă prostimea snoabă cântă osanale.

În Franța (și lumea francofonă în general) afară de Philippe Djian și de produsul de supermarket care e romanul anual al belgienei cu joben Amélie Nothomb (al 29-lea!), o altă carte foarte așteptată anul ăsta, pe care o laudă toată presa, în somptuoase caiete ilustrate și lungi interviuri cu autorul, a fost jurnalul literar al lui Emmanuel Carrère, care a trecut printr-o lungă depresie de câțiva ani și a simțit nevoia să-și descrie în detaliu crizele de diaree (la propriu) de la ocuparea Crimeei în 2014 încoace. Mama lui, Hélène Carrère d’Encausse, rusoaică de origine, e stăpână peste Academia Franceză.

Pe ăsta nu l-am reținut aici, căci e ceva odios. Digresiunile soteriologice, pe sute de pagini, ale lui Emmanuel Carrère (care îl laudă pe Houellebecq, iar Houellebecq îl laudă pe el în volumul reținut mai jos, Interventions 2020) despre tehnicile salvării personale și neputința de a scrie sunt strânse într-un volum plicticos intitulat “Yoga”.

Tu însă nu vei citi oroarea aia. Nici măcar titlul nu-i original, cred că i-a fost sugerat de editor, care aflase probabil c-am avut și noi ceva similar numit “Zen” și că dacă pui pe copertă o poză cu autorul trist, atunci se vinde bine. Dar la fel de îngrozitoare este și, în Anglia, așteptata Inside Story a lui Martin Amis („too clever by half”).

N-am citit-o nici pe poetesa americană Louise Glück, care a primit în mod neașteptat Nobelul. Puținul ce-am văzut aducea cu niște statusuri de Instagram, dar mai bine nu mă pronunț. Am decis să rămân anul ăsta la roman și m-am căznit oricum să citesc Nobelul francez, premiul Goncourt (Hervé Le Tellier, mai jos).

N-am selecționat însă doar literatură. Am reținut ca de obicei 12 cărți, însă nu toate din rațiuni literare, cum spun:

Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)
Tom Nichols , The Death of Expertise (Oxford University Press, 2017)
Hugo Micheron, Le jihadisme français (Gallimard 2020)
Karl Ove Knausgaard, Min Kamp, vol. I (trad. fr.)
Elena Ferrante, Vita bugiarda degli adulti (+ trad. engl.)
Salman Rushdie, Quichotte (Penguin Random House, 2019)
Alexander Ilitschewski , Der Perser (trad. germ. din rusă, Suhrkamp)
Martin Walser: Mädchenleben oder Die Heiligsprechung (RowohltVerlag, 2019)
Philippe Djian, 2030 (Flammarion 2020)
Hervé Le Tellier, L’Anomalie (Gallimard 2020, premiu Goncourt)
Michel Onfray, Vies parallèles: De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020)
Michel Houellebecq, Interventions 2020 (Flammarion, 2020)

Acum, dacă norvegianul Knausgaard, italianca Ferrante și Rushdie sunt toți trei scriitori la modă, următorii: un rus, un german și mai departe doar francezi nu sunt glorii planetare, ci reprezentativi pentru una sau alta din aripile literare actuale. Apoi, toate cărțile sunt din ultimul an și jumătate, mai puțin Knausgaard și Ilicevski.

Pe cinci din cele douăsprezece (Obama, Houllebecq, Michel Onfray, Tom Nichols și Hugo Micheron) le-am prezentat de-a lungul anului la Europa Liberă și pun aici linkurile spre textele de acolo, fără a adăuga prea mult, pentru a nu repeta. Cine dorește, poate citi cronicile complete din linkuri. Din linkuri, da, în zigzag, putem pretinde că prezenta critică literară în flenduri este de fapt hiperliteratură.

Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)

Despre cartea de amintiri a lui Obama în timpul primului său mandat am scris de două ori pe larg, atât pe site-ul Europei Libere, cât și aici, pe blogul meu Cabal in Kabul. Am subliniat, cu exemple concrete, cât de important este începutul, ba chiar prima frază a unei cărți cu ambiții literare (cf. mai jos exemplul din Elena Ferrante).

Acest prim volum de memorii se încheie cu scena în care fostul președinte democrat și premiu Nobel pentru pace îl rușinează pe Trump, la un dineu, pentru a fi fost la originea campaniei mincinoase care insinua că el, Obama, nu s-ar fi născut în SUA.

Ah, cât contrastează atitudinea lui Obama față de Trump cu cea aproape slugarnică a lui Houellebecq (vezi mai jos Interventions 2020 a lui Houellebecq)!

Așa încât, despre cartea lui Obama, mai pe larg atât pe site-ul Europei Libere, cât și aici pe Cabal in Kabul, unde subliniez cât de important este începutul, ba chiar prima frază a unei cărți cu ambiții literare.

      2. Tom Nichols , The Death of Expertise (și prohodul statului neoliberal)

Internetul le-a oferit ignoranților agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Dar cum facem ca să parăm obrăznicia celor care cred că știu doar pentru c-au învățat să dea câteva clickuri? La asta răspunde Tom Nichols în cartea asta de foarte mare succes, pe care am prezentat-o în:

Socrate avea dreptate: Google și moartea cunoașterii

Multe sunt domeniile în care toată lumea crede azi că se pricepe sau că are dreptul la o opinie la fel de fondată ca cea a specialiștilor: istoria, sociologia, lingvistica, studiul islamului și al religiilor în general.

Internetul nu este însă singur cauza neîncrederii prin care trec azi experții autentici, ignorați de gloată. Mai degrabă, internetul le-a oferit profanilor agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Grație lui, tot nătângul poate pronunța acum vorbele magice ale cunoașterii, cochiliile sonore ale perlelor științei, iluzia priceperii prin accesul imediat la haznaua infinită a înțelepciunii.

Aici intră și nemăsuratele prostii pe care le auzim despre islam și ceea ce se numește azi pompos „islamologie”. Cf. mai departe:

     3. Hugo Micheron Jihadismul francez (Le jihadisme français: Quartiers, Syrie, prisons, Gallimard 2020)

Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.

Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.

Cartea asta mi-a permis prezentarea celor două mari teorii care se înfruntă în analiza a ceea ce este l’islam à la française. Textul cronicii aici:

Jihadul francez: un fenomen urban

(Desigur, și Houellebecq scrie despre islam în Interventions 2020, vezi infra.)

     4. Karl Ove Knausgaard, Min Kamp, vol. I (trad. fr.)

Acum, trecând la literatură, ajungem la norvegianul ăsta care și-a numit provocator autobiografia în șase (!) volume Min Kamp (Mein Kampf, amintind astfel că și Knut Hamsun (premiu Nobel) fusese un mare simpatizant nazist).

M-am apucat sa citesc primul volum din cele șase ale lui Knausgaard si mărturisesc ca da, am avut de la început un sentiment ciudat, de déjà vu. Mai întâi mi s-a părut foarte plat, deși fusesem avertizat de nenumărate alte cronici că așa va fi și nu altfel și că de aceea succesul lui planetar este uluitor. Sigur, ni se spune că scrie magic pe limba lui (motiv pentru care m-am apucat de norvegiană), dar senzația permanentă de lehamite nu putea fi doar din pricina traducerii (îl citesc în Folio, în franceză, tradus direct din norvegiană).

Dar mi-am dat seama deodată: omul asta scrie precum Cărtărescu! Totul e povestit in detaliu schingiuitor de lent, el are candoarea de-a scrie platitudini de care unei ființe obișnuite i-ar fi apoi rușine. Dar celor din specia aceasta nu le este, ei reușesc să te țină, pagină după pagină, cu nimicuri narcisiste, inclusiv descrieri pe toaletă și cum ezită să se masturbeze sau nu după o vizită la morgă și un priveghi.

Am sărit la un moment dat câteva zeci de pagini și era ca si cum m-aș fi regăsit în același punct. Acum, sigur, se poate argumenta că și la Joyce, în Ulise, poți sări fără probleme zeci de pagini. Diferența este ca la Joyce, când revii asupra paginilor sărite, descoperi că fiecare frază e muncită până în fibra cuvintelor, că de fapt frazele lui sunt entități autonome. Aici însă, la Knausgaard, frazele sunt doar asta: fraze. Din nou un copil care plânge, o ușă trântită, o ploaie descrisă, apoi iarăși un adolescent care simte primul freamăt al amorului.

Knausgaard scrie dezinvolt, parcă dinadins plat. De pildă, sare brusc de la copilărie la: „Astăzi, 30 de ani mai târziu… etc, etc. Apoi, vâră poeme în text… Dar asta o fac toți, cu lenevie, vrând să sugereze ceva original, când cel mai adesea e doar ca să umple paginile. Toți o fac în cărțile citite anul ăsta, și Knausgaard, și Le Tellier care a primit pe nemeritate premiul Goncourt, și rusul ăsta de mai jos, cu romanul lui îngălat în decor de Caucaz și Caspica… Iar la Philippe Djian nici nu mai știu, mi-e și teamă să mă uit iar.

Dar, pe de altă parte, cam la fel funcționa și proza lui Roberto Bolaño. (N-am fost niciodată un admirator al lui Bolaño, iar pe acela chiar l-am citit pe limba lui, descoperind astfel și particularitățile lexicale ale spaniolei din Chile.)

Pentru a încheia cu norvegianul, e descurajant, da, să vezi că asemenea subterfugii elementare sau nedemne pot funcționa. Îți spui: Păi nu-i mai bine atunci tot cu Cărtărescu, ha?

     5. Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților

Cu totul altfel funcționează însă narațiunea intrării în viață la Elena Ferrante.

Ferrante!… Se pare că totuși e femeie și că e o singură persoană, în ciuda miturilor care circulă. Dacă cineva avea vreo îndoială, romanul ăsta despre o fetiță în Neapole în perioada anilor 1970, cea a ieșirii din anii de plumb ai conflictelor ideologice, are în prima parte o prospețime și o intensitate de nivelul lui Joyce în Portretul Artistului. Diferența este că totul ne e expus aici din perspectiva unei fetițe care se descoperă (ulterior chiar și sexual), iar relația ei cu tatăl este redată mult mai realist și convingător decât cea similară a lui Knausgaard.

Iar la Ferrante mai vedem și ce spuneam, prezentând cartea lui Obama, despre importanța începutului unei cărți. Iată ce înșelător de simplu începe Viața mincinoasă a adulților:

Due anni prima di andarsene di casa mio padre disse a mia madre che ero molto brutta. La frase fu pronunciata sottovoce, nell’appartamento che, appena sposati, i miei genitori avevano acquistato al Rione Alto, in cima a San Giacomo dei Capri.

„Cu doi ani înainte de a pleca de acasă, tata îi spuse mamei că sunt tare urâtă. Fraza fu pronunțată cu voce joasă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în XXX…”

Ferrante scrie înșelător de simplu, fără a lăsa să se simtă munca sub aparenta simplitate. Nu folosește niciun truc previzibil. De pildă, evită să strecoare cuvinte sau fraze în dialectul napolitan, deși e vorba despre asta tot timpul.

Limba ei este extrem de simplă, înșelător de simplă. Se simte măiestria în spate.

«A-ți cunoaște bine limba întărește sistemul imunitar», cum spune Erri De Luca. (Erri De Luca fiind unul din cei mai eleganți scriitori italieni actuali, unul din cei care cântăresc fiecare frază, care nu pot arunca pe pagină vorbe doar ca să descrie ce se întâmplă acolo, dintre cei care știu că singurul scop al scriiturii este limba însăși. Nimic de-a face cu fraza șleampătă și leneșă a lui Houellebecq, de pildă. Și câtuși de puțin genul de om care și-ar publica jurnalul în timpul vieții. Prea mult respect pentru limbă ca să mintă cu: “Duminică, 27 septembrie, m-am sculat și plouă.” Totul e mincinos într-o asemenea frază, inclusiv virgulele, data și conjuncția “și”.)

Uite că scriu despre Ferrante și am ajuns să-l laud pe Erri De Luca. Asta pentru că din păcate, partea a doua a romanului Viața mincinoasă a adulților e disonantă, pare doar o altă jumătate lipită acolo și scrisă în alte circumstanțe, pe un alt ton, mai discursiv și demonstrativ, mai plat și pe alocuri artificial. Mai aproape de complezența norvegianului Knausgaard.

     6. Salman Rushdie, Quichotte (Penguin Random House, 2019)

Ei bine, ultimul roman al lui Salman Rushdie se numește: “Quichotte”, da. Romanul începe printr-o notă despre pronunție, în care autorul își informează cititorul că a scris “Quichotte”, iar nu “Quixote” sau “Quijote”, pentru că așa e în franceză, Don Quichotte, care, avertizează el, se pronunță “key-SHOT” și că a făcut asta din rațiuni pe care textul însuși le va lămuri.

Adevărul e însă că “Don Quichotte” sună puțin și ca “Danke schön“. Următorul roman al lui Rushdie va conține probabil o notă care va informa cititorii că paginile se dau de la dreapta la stânga, începând de la coperta pe care e imprimat titlul și în sensul crescător al numerelor imprimate în colțul din dreapta sus.

Eu aș pune în cărțile mele doar un avertisment: paginile nu se întorc cu degetul umed. Mă apucă un tremurici necontrolat când văd pe cineva cum își umezește arătătorul și degetul mare întorcând paginile, ca apoi să le lase cu colțul de jos moale și fleșcăit.

Am făcut digresiunea asta pentru că sentimentul meu față de Rushdie este unul de admirație permanent iritată. Primele lui romane, cele mari, prin care a devenit celebru (și a primit o fatwa de condamnare la moarte) rămân un model de înnoire brutală și ludică a prozei engleze a ultimului sfert al secolului XX, începând cu Midnight’s Children (1981) și până la Versetele Satanice (1988) roman construit precum Maestrul și Margareta, cu istoria necanonică a lui Mahomed inserată acolo așa cum făcuse și Bulgakov cu Isus.

Tot așa, Shame (1983) al lui Rushdie (roman cu cheie, căci eroina este acolo răposata Benazir Bhutto) este la fel de reușit ca cele mai bune romane sud-americane ale “realismului magic”. Shame nu e cu nimic mai prejos decât tot ce avea Márquez mai bun. La fel de minunat a fost Rushdie și în calitatea lui efemeră de jurnalist cultural, pe când scria în mod regulat pentru săptămânalul duminical britanic The Observer.

Dar acum, oh, încă un Don Quijote? Ba chiar franțuzit în “Quichotte”! Totul într-o schimonoseală de literatură asamblată din rețete care nu mai funcționează. Personajul este — iarăși — un imigrant din India, ca și autorul. Quichotte este chiar el, Rushdie, de origine indiană, imigrat în SUA, și îl cheamă Ismail Smile (Smile, ni se spune, fiind doar forma americanizată a lui Ismail).

Rushdie abordase sistematic, cu nesfârșit umor în trecut, chestiunea șocului cultural, în special în Versetele Satanice. Acolo, personajul lui indian inadaptabil ajunge în Anglia lui Thatcher a anilor 1980. Aici în Quichotte avem America, o Americă precum cea a lui Pynchon în Vineland. Cum Rushdie trăiește de ceva vreme în SUA, limba i-a devenit artificial americanizată, iar personajul Quichotte conduce mașina de-a lungul și de-a latul Americii ca într-un soi de On the Road, cu scopul de a crea senzația unei derive fără scop. (Sau precum naratorul din Zen și arta întreținerii motocicletei, iar Rushdie din păcate menționează și clarifică toate acestei aluzii, precum cei care își explică insistent glumele în final, ca să fie siguri că tu ai înțeles.)

Quichotte e însoțit de un băiat pe care, de la prea mult televizor, el îl vede în alb-negru și căruia îi dă numele de… well, Sancho. Avem apoi o mise-en-abyme cu un alt personaj din senin care este adevăratul narator, numit… Brother, care ticluiește povestea lui Quichotte și care vrea să scrie „într-o manieră cu totul diferită de cele pe care le folosise până acum”.

Nimic nu funcționează însă, nici elementele importate (iarăși) din cultura populară indiană, nici nostalgia copilăriei prin Bombay și Londra, ca în Midnight’s Children.

Ba chiar, Rushdie ajunge să recurgă la procedee grotești. În capitolul XII, cei doi călători trag la un motel în New Jersey care e ținut de… Eugen Ionescu! Sigur, Rushdie îi scrie numele (și firma hotelului) ca Jonésco, ca să-și îngăduie complezent un joc de cuvinte cu numele propriu „Jones” (??).

Personajul Jonésco din Quichotte „a părăsit România ca să scape de comunism” și locuiește acum în urbea numită Berenger, ca personajul din Rinocerii, târg ai cărui locuitori se transformă lent în „mastodonți”. Deja și până aici auto-complezența lui Rushdie era sufocantă. De aici înainte, cartea devine literalmente de necitit… și suntem abia la jumătate.

Citind, simți răbufniri de revoltă. Care e scopul acestei „literaturi” prefabricate? Măcar Houellebecq (vezi mai jos) încearcă să aducă un răspuns la asta.

Iată tot ce aveam de spus despre Quichotte al lui Rushdie și, cum zicea Lev Șestov, când scriitorul și-a omorât personajele și nu mai are nimic de spus, cel mai bine e să se oprească fără înflorituri și pretexte, chiar și în mijlocul unei fraze. Deoarece toate criticile literare au fost, peste tot, la fel de complezente pe cât e scriitura romanului, îmi propun să fac de acum înainte o lungă pauză de Rushdie.

     7. Alexander Ilitschewski , Der Perser (trad. germ., Suhrkamp)

Pe ăsta, Aleksandr Ilicevski, l-am reținut pentru că e un roman (din 2016) care se petrece în decorul meu din Pantere parfumate: Caucazul și marea Caspică.  

L-am citit în germană, că așa l-am găsit, tradus într-o limbă seacă, uniformă. Sau poate așa scrie el, mai știi, asta e problema cu traducerile, vezi mai sus și ce ziceam despre Knausgaard. Pers (Перс) îi spune, simplu, în rusă romanului. Și are o hartă a Caucazului și a Mării Caspice pusă la început doar din afectare (vezi în poza cărților).

Mă irită întotdeauna ăștia care cred că fac un gest oulipian și metaliterar dacă adaugă mărunte găselnițe vizuale, uitând că lucrurile astea sunt învechite încă de la Tristram Shandy (Laurence Sterne: The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, 1759).

Originar din Sumgait, în Azerbaidjan, autorul trăiește azi în Tel Aviv. Am găsit în romanul lui autobiografic tot ce-i mai rău, tot ce detest, tot ce evitasem cu grijă în Pantere parfumate. Ai acolo toată complezența lăbărțată pe sute de pagini de care vorbesc mai sus, ca și la Knausgaard, Cărtărescu, sau chiar, încă o dată, la Roberto Bolaño (oameni care parcă și-ar pierde un mădular dacă ar tăia un cuvințel care-i vizibil o excrescență inutilă), dar mai ales o nesfârșită cârpeală din fragmente și fragmențele pe care autorul pare să le fi scris și păstrat de-a lungul anilor, prin Moscova, Amsterdam și California, însă oh! nu doream, citind, să ajung la un concert cu Dead Can Dance în Santa Monica… de parcă acest Ilicevski ar fi un soi de Mihail Neamțu care a dorit să scrie literatură.

Tot romanul (vreo 700 pagini!) e de o uluitoare, șocantă, platitudine… deși credeam că puțini ar mai putea ajunge s-o depășească pe Olga Tokarczuk (premiu Nobel 2018). În final, e o carte pe care o lepezi cu o răbufnire de revoltă, descoperind că toți ăștia, toți acești Kurkov și Ilicevski sunt traduși în toate limbile doar pentru că au nume rusești. Și sunt citiți (dacă sunt în realitate) din snobism, doar pentru asta.

     8. Martin Walser: “ Mädchenleben oder Die Heiligsprechung ” (Rowohlt Verlag, Hamburg 2019)

Se vede că literatura e în continuare luată foarte în serios în Germania, la fel de mult, însă pe un ton mai grav decât în Franța. Süddeutsche Zeitung scrisese deja despre ultimul roman al lui Martin Walser: “Mädchenleben oder Die Heiligsprechung” (O viață de fetiță sau Canonizarea). Die Welt i-a făcut o cronică foarte detaliată și perplexă, din care vedem cum feluriții critici se arată deconcertați în fața acestui text care se vrea un soi de “Lolita a post-feminismului”.

„Mädchenleben“ este romanul unui bătrân de 92 de ani (Walser e născut în 1927) care scrie despre o fetiță de 14 ani. Martin Walser este el însuși o instituție. E autorul care s-a războit în anii 1990 cu unul dintre cei mai puternici critici ce și-au ascuțit vreodată pana pe acest pământ: Marcel Reich-Ranicki. Turnirul lor intelectual l-a depășit pe cel, niciodată foarte intens, de altfel, dintre Sartre și Raymond Aron și n-a avut, în orice caz, nimic de-a face cu ciorovăielile superficiale recente ale lui Slavoj Žižek cu Chomsky sau cu Jordan Peterson.

Sigur, autorul cronicii literare din Die Welt strecura deja mici ironii, precum faptul că în ultimele decenii Martin Walser ne-a obișnuit cu o carte pe an (ca și pretențioasa și superficiala Amélie Nothomb), lucru care în mod straniu ar putea fi chiar luat de ei drept un compliment. Despre ce e însă vorba în text? O fetiță de 14 ani a dispărut, iar naratorul s-a topit și el, din teama de-a nu fi acuzat. Cititorul e avertizat că nu va ști niciodată dacă e vorba de un voyeur, un hărțuitor, un prădător pedofil… sau un scriitor.

Criticii germani ne invită să ne prefacem că citim romanul în vechea cheie care la rândul ei consta în a ne preface că distingem între autor, narator și personaj. Faptul că aflăm că fetița de 14 ani (Gerlinde, dar toată lumea îi spune Sirte) are drept text de căpătâi piesa Woyzeck de Georg Büchner nu pare să ajute.

Oricum ar sta lucrurile, fetița i-a promis desfătări paradisiace naratorului, asigurându-l misterios că: pentru că nu are sens, asta trebuie să se facă („weil es sinnlos ist, darf es sein“). Înțelegem că asta e pentru că fetița, care se pregătește de martiriu, îl simte pe Dumnezeu în toate („sie spürt Gott in allem, was es gibt“), probabil pentru că tatăl ei psihopat, ca să se amuze, o unge cu balegă de vacă când o bate ca să-i facă aia și aia.

O fetiță-martir? O femeie-Isus (ein weiblicher Jesus)? În final, critica germană se întreba totuși dacă în această nouă carte Walser nu cumva cam valsează (ob im neuen Buch nicht Walser vor allem walsert).

Se vede că le-a scăpat tuturor varianta în care bătrânul Martin Walser a dorit doar să scrie o biografie a Marinei Abramovic.

     9 — Philippe Djian, 2030 (Flammarion 2020)

Acum, găselnița lui Djian în acest roman insuportabil este: el nu pune linii de dialog. Dialogurile zac acolo, pe pagină, dar nimic nu le distinge de paragrafele descriptive, pierdute în narațiunea anostă, lipsită de orice interes, și scriitura plată. Sarramago făcuse, evident, un manierism din a nu scoate în evidență dialogurile, făcându-le pierdute în narațiune. Și asta, când te gândești că Joyce, în Ulysses, folosește liniuțe normale de dialog, iar nu oribilele ghilimele anglo-saxone, ba chiar ulterior Joyce a și explicat și a teoretizat asta: de ce obiceiul european al liniuței de dialog este infinit mai util, plăcut și literar decât hâdele ghilimele anglo-saxone.

Și Philippe Djian e discursiv și plat aici, rezumând destinele personajelor în doar câteva fraze, sau chiar câteva cuvinte uneori. Avem acolo, în 2030, o vagă ficțiune de anticipație socială, plasată a avea loc peste un deceniu, însă cele șase personaje principale și cele (nu le-am socotit) multe altele secundare plictisesc de la început prin nume, de ajungi să le confunzi: cine e Sylvie și cine Lucie? Și cum să distingi între fetele lui Anton, care au toate camere la etaj, iar pe una o cheamă, plicticos, Aude?

Așa că să lăsăm baltă prostia asta netocmită și goală, pentru a spune de ce am așteptat și eu romanul lui Philippe Djian, care nu mai publicase nimic de nu știu câți ani. Ei bine, pentru o scenă din celebrul său „37°2 le matin”, unde personajul, ca în orice roman franțuzesc bazat pe mise en abyme, este un scriitor care-și trimite romanul la diverse edituri și primește refuzuri mai mult sau mai puțin uman formulate.

Într-o zi în care îi vine prin poștă un refuz motivat cu o răutate vicioasă, el și iubita lui se duc cu pas întins acasă la critic. Când criticul deschide ușa, survine o întorsătură admirabilă. Naratorul și iubita lui sar pe el, pe critic, și după ce îl bat nemăsurat peste față, lovindu-l repetat cu un pește uscat și parcă cu un sertar, îl pun să mănânce cremă de ghete, iar ea îi sparge oglinda din hol pe calota craniană, după care îi sugrumă pisica (aici cred că înfrumusețez eu retrospectiv, dar cam asta era).

La plecare trântesc zgomotos ușa, iar jos fură scrisorile din toate cutiile poștale. E o scenă drăguță, răcoritoare.

Despre romanul ăsta nou al lui Djian, însă (2030, uite-l mai sus în poză) nu am însă nimic de zis. Sper să-l uit curând.

    10 — Hervé Le Tellier, L’Anomalie (Gallimard 2020)

Pe-ăsta l-am lăsat ca ultim roman al anului (mai departe prezint doar eseurile lui Onfray și Houellebecq) doar pentru că, primind Goncourt (Nobelul francofonilor) în luna noiembrie, abia acum l-am citit (întrerupt), după anunțarea premiului.

Romanul lui Le Tellier a stârnit o mică controversă, cum se întâmplă în fiecare an în jurul „Nobelului francez” care e Goncourt. Iarăși primește premiul un roman publicat de Gallimard (atunci când nu e dat unuia din hergheliile Grasset sau Seuil, cele trei edituri formând grozava și mult hulita creatură hibridă Galligrasseuil), iarăși un bărbat faimos pentru că scrie mult și i-a cunoscut pe cei mari (autorul e din grupul Oulipo, cooptat acolo prin anii 1990, în același timp cu germano-ardeleanul Pastior).

El aplică de altfel dureros de sistematic, ca într-un soi de rețetă de rescriere a romanului lui Perec La Vie mode d’emploi, toate tehnicile Oulipo, cum ar fi un număr incalculabil de personaje, iar Le Tellier are aici muuulte-multe personaje, cel puțin unul pe capitol. El nu se căznește însă câtuși de puțin să le dea tuturor o personalitate, deși reușește, ca și Djian sau Rushdie, să-i boteze cu nume stupide și interșanjabile.

De la început, el vrea, de pildă,  să ne facă să credem în personalitatea unui asasin cu simbrie, un tueur à gages, un sicar. Îi mai dă și porecla Blake (ca William, știți?), ba chiar naratorul ne spune că îi plăcuse poezia lui Blake recitată de Anthony Hopkins când făcea pe CHannibalul, și mai suntem acolo informați și că numele Blake sugerează black, ceea ce mi s-a părut drăguț și aproape îndrăzneț. Blake este un asasin rece și meticulos, ca un fel de Bronson in The Mechanic (sau, și mai rău, în remake-ul ăla stupid cu Jason Statham), iar din câștiguri și-a deschis un restaurant vegetarian in Paris.

Urmează apoi, unul după altul, în ordine insuportabil de monotonă, ca pe ață, personaje cu numele cele mai anoste imaginabile, primind câte un capitol fiecare: David, Antoine, Lucie etc. Multiplele neinteresante lucruri descrise acolo ne duc din Paris în New York, Princeton si New Jersey, și toate punctele planetei, amestecat cu poezii, scrisori si interviuri transcrise. De necitit. Ca și Rushdie sau Djian. Exact cum mai face si rusul acela cu Caucazul, multe personaje, unul pe capitol, in diferite puncte ale planetei si trecând anii. Apoi mai avem un capitol cu consulul italian din Lagos, Nigeria, unde dăm de un personaj feminin numit… Swahila. Ha! oamenii ăștia își închipuie că dând nume exotice (Swahila) și imaginând vagi decoruri îndepărtate insuflă viață narațiunii anemice.

Munca străvezie de acolo descurajează cititorul adevărat, care vede că niciun editor serios n-a lucrat pe cartea ce a primit premiul Goncourt. Acel editor i-ar fi spus autorului că e o dovadă de imbecilitate să numești o femeie din Nigeria Swahila, când aceea este o limbă ce n-a ajuns niciodată pe coasta de vest a Africii, swahili fiind limbă bantu vorbită doar în țările islamizate din partea cealaltă a continentului.

Aici intervine însă rigoarea mea personală în lectură, pe care o expun și în textul Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură: dacă în viața reală lui Leopold Bloom, fie și beat, îi trebuie cinci minute ca să meargă de la băcănia X la crâșma Y, asta trebuie să apară în text, iar nu o oră, sau să le faci să fie vizavi una de alta. Asta m-a făcut să zvârl în perete un roman al algerianului la modă Yasmina Khadra (un bărbat, de fapt) care se petrece în Kabul, unde autorul (care n-a fost niciodată acolo) descrie intrarea în oraș mărginită de palmieri… Palmieri!… Omul ăsta are un suflet de ONG-istă romantică. Nu există palmieri în Kabul, suntem în Asia centrală, Kabul e un oraș de munte arid, la aproape 2000 metri altitudine.

Am isprăvit așadar și cu Goncourt pe anul ăsta, decernat în mod vizibil doar pentru copinage. Oh, unde s-o fi dus exuberanța unui Klossowski, ascunsă sub rigoare lexicală?

     11. Michel Onfray, Vies parallèles: De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020)

Aici, din cronica mea a acestei cărți, vei afla cum se mănâncă sub prosop presura, acea păsărică protejată. Am publicat cronica pe Europa Liberă, aproape ca pe o rubrică culinară, de fapt:

Prosopopeea presurii, sau despre Michel Onfray, moralistul francez anti-UE și ranchiunos

Ca eseiști, cei doi Michel ai dreptei suveraniste franceze, lăsați de mine la urmă, Houellebecq si Onfray, trebuie citiți împreună. Oricum nu avem literatură aici (deși Houellebecq a pus și niște poeme în volumul său, despre care urmează mai jos).

Mai scrisesem eu, pomenindu-i pe cei doi împreună, despre cât sunt amândoi de réactionnaires, însă acum nu pot decât să trimit la cronica pe care am publicat-o deja pe Europa Liberă: Prosopopeea presurii, sau despre Michel Onfray, filozoful francez anti-UE și ranchiunos.

     12. Michel Houellebecq, Interventions 2020 (Flammarion, 2020)

În sfârșit: o figură fascinant de urâtă, chiar și moral, acest Houellebecq. Este vorba aici de un volum de texte deja publicate, în majoritate contribuții în presă și comentarii politice sau culturale. Intitulat Interventions 2020, este al treilea volum de acest tip al lui Houellebecq, după Interventions (1998) și Interventions 2 (2009).

Revista dreptei naționaliste Valeurs Actuelles subliniase că e reluat în volum și un articol publicat de Houellebecq, în ianuarie 2019, înHarper’s Magazine, intitulat Donald Trump is a Good President. Houellebecq explica acolo în ce fel este el de acord cu întreaga politică a lui Donald Trump, inclusiv cu atitudinea conciliantă față de Putin și cu respingerea construcției europene.

Houellebecq a promis însă că volumul acesta de texte disparate e ultimul de acest tip. Cum o spune naratorul din recentul lui roman Serotonina (roman în care UE este prezentată ca fiind răul absolut): „Nu promit că voi înceta să gândesc, dar cel puțin voi înceta să-mi mai expun gândurile și opiniile în public.”

Cronica e aici, cu un titlu suficient: Când Houellebecq îl lăuda pe Trump.

     Ultime vorbe despre « La rentrée littéraire »

„La rentrée”, cu toate ceremoniile ei de natură cvazi-clericală care însoțesc lansarea principalelor romane, mai explică și de ce cartea-obiect și-a păstrat statutul în Franța, unde literatura în format electronic sau audio nu e foarte prizată, situație ce nu dă semne că s-ar schimba curând.

De asemenea, Franța rămâne singura cultură de pe planetă în care editurile mari, cele cunoscute, mitologice, precum Gallimard, Seuil sau Grasset (Galligrasseuil), nu acceptă de la scriitorii aspiranți decât manuscrise pe hârtie, tipărite și legate, și în niciun caz romane trimise și propuse electronic, pe email și în PDF.

A trimite un manuscris în PDF unei edituri franceze ar fi un semn al degradării preoției spiritului și o desconsiderare a serioasei afaceri naționale și identitare care rămâne în Franța scrisul.

În sfârșit, pentru că am tot căutat cartea perfectă fără s-o găsim, iată-i măcar descrierea, așa cum o face naratorul din „Istoria șamanismului românescu”, în Miros de roșcată amară:

“Înfăţişarea cărţii era următoarea: era legată într-o piele păroasă, de o culoare greu de descris. Nenea Nebunelea pretindea că e o culoare aproape perfectă, dar că o forţă neştiută n-a vrut să fie culoarea chiar perfectă pentru că asta ar fi periculos. O culoare perfectă nu poţi s-o vezi, spunea el. Dacă-i perfectă n-avem cum s-o vedem cu ochii noştri de rahat, care dimineaţa avem urdori în ei. Și dacă n-o vedem, atunci cartea dispare. De-aia n-a putut cartea lui să aibă o culoare perfectă, iar dacă nu-i perfectă şi nu dispare, atunci poate să fie orice culoare, că nu mai contează. Și de fapt blana aia chiar avea o culoare greţoasă, dar Nenea Nebunelea zicea că, oricât de urâtă ar fi ea, putuse să fie perfectă, dar n-a vrut, şi-atuncea putem să spunem că e aproape perfectă.

Cum la legatul cărţii se folosise pielea de dinapoi, de la spate şi de sub coadă, în mijlocul coperţii se iţea acuma ţomonocul râsului, ca o târtiţă de găină, dar cu mai mulţi muşchi. Dacă vârai degetul în el, ţomonocul se strângea în jurul degetului şi-ţi dădea nişte fiori nesănătoşi. Nea Nebunelea băga vârful pixului în el când se oprea din însemnat, şi pixul stătea aşa drept, perpendicular pe carte.

Când nu avea idei de scris, Nea Nebunelea lăţea târtiţa râsului cu patru degete răşchirate, făcând-o pătrată şi deschisă hămesit, iar înăuntrul pătratului de muşchi şi păr se vedea sub blană, rotund, pe coperta de dedesubt, un alt ţomonoc zugrăvit şi deopotrivă cu dintâiul, care-l atingea pe acesta în patru puncte precise. Aşa pilduia Nenea Nebunelea cvadratura cercului.”

(“Istoria şamanismului românescu”, din Miros de roşcată amară, pp. 134-134, Humanitas 2014)

Cf. și cronicile din anii trecuți:

2018: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/12/17/ce-am-citit-anul-asta-pentru-tine-12-carti-de-devorat-sau-lepadat-un-antidot-la-plictiseala-noastra/

2019: Houellebecq, Papahagi, Piketty – un an de «slow reading»; 12 cărți pe care le-am citit pentru tine

https://cabalinkabul.com/2019/12/31/houellebecq-papahagi-piketty-2019-un-an-de-slow-reading-12-carti-pe-care-le-am-citit-pentru-tine/

Memoriile lui Obama, sau importanța primei fraze

Cartea lui Obama despre primul său mandat ca președinte SUA, A Promised Land, care acoperă perioada 2009 și până la lichidarea lui Bin Laden în mai 2011, începe cu fraza:

Of all the rooms and halls and landmarks that make up the White House and its grounds, it was the West Collonade that I loved best.

„Dintre toate camerele, sălile și punctele de interes ale Casei Albe, cel mai mult îndrăgisem Colonada de Vest.”

Este o frază remarcabilă în multe privințe. De altfel, cumpărând cartea (în Belgia, spre deosebire de Franța vecină, librăriile sunt deschise, fiind considerate magazine cu produse de primă necesitate), am evitat să o răsfoiesc până acasă, într-atât e importantă prima frază a unei cărți.

Prima frază, ca și primele secunde dintr-un film, oferă de îndată tonul general, dar poate fi și înșelătoare, o găselniță în sine, te poate păcăli și stabilește stilul cărții. De multe ori, găsirea primei fraze e o sarcină lăsată la urmă, când cartea e de fapt terminată, dar îi lipsește pecetea și podoaba din frunte.

Unele începuturi narative sunt bijuterii în sine:

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.”

„Longtemps, je me suis couché de bonne heure.”

„Call me Ishmael.”

Geniul narativ în trei cuvinte: “Call me Ishmael”

Ia s-o luăm pe-asta: “Call me Ishmael”… Nu, nu e vorba de vreun musulman, ci de un creștin pocăit, american din secolul XIX, unul din acei protestanți extremi care-și botezau copiii cu nume din Vechiul Testament (Abraham, Joshua etc.), iar fraza “Call me Ishmael” e una din cele mai frumoase și înșelătoare exemple de primă frază dintr-un roman imaginate vreodată.

E cea care deschide Moby Dick al lui Melville… roman metafizic prin excelență. “Call me Ishmael”. Așa se adresează naratorul cititorului. În primul rând din primul capitol.

Cum spunea Umberto Eco, această simplă frază poate fi citită în cel puțin trei chei hermeneutice:

1 — Numele meu adevărat poate nu este Ishmael, dar n-are importanță pentru voi, ziceți-mi așa, Ismail fiind bine-cunoscutul personaj din Biblie, fiul lui Agar, strămoșul musulmanilor; “Call me Ishmael” doar ca să ne amuzăm;

2 — Numele meu e neimportant; spuneți-mi R2-D2 dacă doriți, ceea ce contează e doar că eu vă voi ghida printr-o mare tragedie;

3 — Salut gagii, io-s Ishmael, chiar așa mă cheamă și uite ce vreau să vă zic… etc.

Tare greu de redat sunt nuanțele astea. Cum să zici în românește? “Mă cheamă Ishmael”? Atunci ai ratat absolut tot. Nu asta vrea să spună de fapt fraza “Call me Ishmael”.

“Hai să spunem că mă cheamă Ishmael”? Pfuoai, ce greoi. “Hai să spunem că…”

“Ishmael îmi zice”… Da, ne apropiem, dar tot este doar versiunea 3, pierdem întreaga ambiguitate.

“Call me Ishmael” – Iată, bravo Melville, ne-ai futut creierii în trei cuvinte, cele mai importante, pentru că ele dau tonul, nota, cheia și parfumul sulfuric al înspăimântătorului roman alegoric.

Cartea lui Obama

Cartea lui Obama începe așadar:

Of all the rooms and halls and landmarks that make up the White House and its grounds, it was the West Collonade that I loved best.

„Dintre toate camerele, sălile și punctele de interes ale Casei Albe, cel mai mult îndrăgisem Colonada de Vest.”

Nu luăm aici în considerare eventualitatea ca la scriitură să fi participat vreun „negru”, „ghost writer” (am văzut în filmul cu același nume, Ghost Writer al lui Polanski, ce se poate întâmpla cu aceia). Aici discutăm doar produsul final: cartea. Ei bine, simplitatea primei fraze, care formează singură un paragraf, e foarte bine gândită. Este o frază simplă, care spune ce vrea să spună. E irelevant dacă Obama într-adevăr îndrăgea Colonada de Vest. Fraza, sub aparența ei înșelătoare de platitudine, arată că această carte e scrisă de un om care știe să-și rețină sofisticăreala, și că e un om onest, care caută să ne vorbească simplu, fără înflorituri.

Apoi – furnizează de la primele cuvinte un cadru vizual în același timp precis, dar și romantic și un pic desuet: o colonadă, care trimite și la albeața ei, dar care are și o conotație colonială, ca o ironie din partea unui om de culoare. (De altfel, și coperta cărții este alb-negru.)

Colonada este apoi un șiretlic mnemotehnic, un artificiu al retorilor trecutului, care își învățau pe deasupra discursurile și captivau publicul plasând arhitectural elementele narațiunii pe o construcție imaginară, cum ne-a învățat Frances Yates în The Art of Memory.

În sfârșit, la un alt nivel, avem acolo și singurul neologism (colonnade) într-o frază compusă exclusiv din termeni germanici.

Cam atât deocamdată, după principiul Șeherezadei, despre cartea lui Obama, din care n-am citit decât asta, dar sunt mulțumit de început.

Iată, până avansez, un alt început demn de atenție:

În noaptea aceea, Nur Iulian visă că nişte arătări îl cojeau şi-l îmbucătăţeau, căznindu-l ca pe Domnul nostru Iisus Hristos. Răbdă o vreme, după care gemu către ei:

– De ce mă pedepsiţi ?

‒ Aşa e rânduiala noastră, ziseră fără să-l privească.

Felul ăsta al lor de a nu-l privi îl scoase din fire. Tocmai se pregătea să răcnească, când se trezi într-un alt vis. Aici mângâia o  fătucă.

– Bagă-mi-o ! gâfâi ea, atât de gramatical, încât Nur Iulian văzu înscris pe ecranul minţii lui acest îndemn cu toate liniuţele de despărţire corect puse, ba chiar cu un semn de exclamare la sfârşit.

– Pfui, drace, o româncă, fu tot ce ieşi din el…

(„Moneda Bateriană”, în Miros de roșcată Amară, Humanitas 2014)

 

[image error]

Spahii și ieniceri

“Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii.” (Eminescu)

Spahiii desemnau în armata otomană cavaleria, iar numele lor spahi / sipahi vine într-adevăr de la numele calului. Așa cum cavalerie urcă până la caballus, spahiul vine din persană, de la numele indo-european al calului, care e aspa în iraniană.

Aspa iranian care corespunde perfect lui aśva sanscrit, equus latin (de la care ne-a rămas și nouă iapa < equua) și hippos grec.

Spahi (سپاهی‎) este, așadar (a)spa-hi. Sensul inițial nu mai e limpede nici în farsi astăzi, deoarece a- a căzut, precum a căzut și în termenul sawar = călare, pe cal, sawar care vine din anticul aspa-bara, “dus de cal”, “pe cal”.

Dar “spahi” mai este, scris și pronunțat altfel, același cuvânt cu: sepoy sau cipaye, sau çipaye, mercenarii folosiți în India de britanici și de francezi și care au fost la originea unei teribile revolte în 1857.

[image error]

În istoriografia română o numim: “Răscoala șipailor”, fără a ne da seama că acei sepoy (greșit ajuns în română ca “șipai”) sunt de fapt spahiii.

Cât de mare a fost influența iraniană asupra tuturor popoarelor vecine, în special asupra turcofonilor, am tot arătat-o vorbind despre limba cumanilor de la noi, profund iranizată, așa cum o vedem în acel Codex Comanicus, dicționarul și ghidul de conversație cumano-persano-latin de pe la 1300.

Dar cu multe secole înainte de asta, tribul turcic al “bulgarilor”, cel care și-a lăsat numele în Balcani, trebuie să fi fost deja profund iranizat, dacă ne gândim la căpetenia lor, care avea un nume iranian: Asparuh.

[image error]

 

Într-adevăr, Asparuh este: “Calul Luminos”, sau “Stăpânul Calului de Lumină”. E un nume format precum în greacă: Hippokrates, Hipocrat, cel cu “Putere asupra Cailor”.

Asparuh al bulgarilor purta așadar un nume iranian, de la aspa = cal (aspa de la care, cum am arătat, mai avem și spahiul – (a)spahiul) și rukh-, care e lumina.

Mai avem acolo, așadar, rădăcina rukh-, lumina, în frumosul și elegantul nume feminin iranian Roxana ( < Roshana), Luminoasa, Luminița, iubita (cu forța) a lui Alexandru Machedon, și probabil în numele sciților (iranieni, deci) Roxolani, pe care îl putem interpreta ca Rokh-Alani, “Alanii Luminoși”.

Și aceia, cu toții pe cai, ar fi putut avea în fruntea lor un Asparuh, un “Cal Luminos”.

Iranismul zilei: “derbedeu”…

Ușă în Kabul.

Derbedeul, o spun corect dicționarele, este turcescul “derbeder”, dar, cum o știe deja cititorul acestei rubrici, avem aici iarăși un iranism pur, cum e cazul cu mai tot vocabularul limbii otomanilor.

Într-adevăr, “derbeder” nu-i altceva decât expresia, luată telle-quelle din farsi: “dar ba dar” = ușă-n ușă, ușă după ușă.

Ușă după ușă, dar-ba-dar, der-be-der,  در ب در, derbedeul este cineva care merge (probabil beat) din poartă-n poartă, un coate-goale, o haimana.

Dar در, “dar”, ușa în farsi, limbă indo-europeană, e înrudit desigur direct cu englezescul “door”, armeanul dur, albanezul derë și slavonul “dvar”, “dver”, “dvor”. Acel “dvor” slavonesc de la care am luat și noi înalta funcție de (d)vornic, “Portarul” (dvor-nik), cel care se ocupa de treburile palatului/regatului, Vornicul.

În farsi din Iran, așadar, ușa/poarta este arhaicul termen indo-european “dar” (door, در), de la care derivă și numele limbii persane în Afganistan: “Dari”, adică limba “Porții”, “Dar”, a Palatului, limba în care a scris poetul Rumi, cel care, dat cadou în ediție ilustrată, le face să suspine pe farmaciste.

Dar mai avem persanul “dar”, “der” (door, ușă) într-un cuvânt celebru, nu doar în “derbedeu” (dar-ba-dar) ci și în “derviș”, căci dervișul, darwish (درویش‎ ) e tot o haimana care se ițește pe la uși (“dar”, “der”) cu mâna întinsă, poate chiar beat. Der-vișul e un der-bedeu.

“Dervish” at the gates of dawn, “derbedeu“ at the doors of perception. Sau, cum suna invitația lui Rumi:

سرمست بدر بر منشین خانه در آ زود

Sarmast be-dar bar ma-nashin, khāna dar ā zud.

— “Nu sta beat la ușă, hai repede-năuntru!”

Sau, în traducerea clasică, pretențioasă, a lui Raymond Nicholson: “Do not sit intoxicated at the door: come into the house quickly”.

Cf. despre Rumi și:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

.

[image error]

 

Ce fel de latină se vorbește în serialul “Barbarians”

În serialul “Barbarians”, de pe Netflix, barbarii germanici vorbesc nemțește (în germana literară de azi), în schimb romanii vorbesc în latină. Ce fel de latină e însă aceea?

Pentru a da un exemplu similar, în “Patimile” lui Mel Gibson, de pildă, romanii vorbesc latină cu accent italian, ceea ce pentru un lingvist e cu totul ridicol.

Astfel, iată scena din filmul lui Mel Gibson în care Pilat își întreabă consoarta: 

— Potes me dicere? (“Poți să-mi zici?”)

iar ea răspunde:

— Nemo tibi dicere potest. (“Nimeni nu-ți poate spune [asta].”)

Dar dicere este pronunțat exact ca verbul italian dicere de azi, când de fapt în vremea aceea ar fi fost pronunțat: dikere.

Or, în “Barbarians”, serialul de pe Netflix, se vorbește, corect istoric, cu pronunția “dikere” și “dikite”.

Aici trebuie spus (opportet dicere) că palatalizarea lui k- înainte de -e și -i nu avea să înceapă decât un secol sau două mai târziu de vremea lui Hristos, iar într-o limbă cum e sarda (care nu este un dialect italian, ci o limbă aparte) nu avea să aibă loc niciodată. In sardă, și astăzi 100 se pronunță ca în latina clasică: [kent] (scris “chent”, potrivit convențiilor italianei), cum era pronunțat latinescul “centum”. La fel, Caesar era pronunțat în latina clasică: [kaisar], cum a și intrat în germană (Kaiser).

De asemenea, spre deosebire de greacă, latina a avut o scriere deficitară, cu un alfabet adaptat din cel etrusc, de la stăpânii anteriori ai Romei. Cum etrusca nu era o limbă indo-europeană și avea o cu totul altă fonetică, alfabetul limbii latine a păstrat toate neajunsurile unei scrieri transmise de la o civilizație la alta fără a fi fost foarte bine adaptată. 

Astfel, neajuns uriaș, scrierea latină, spre deosebire de cea greacă, nu indica în niciun fel lungimea vocalelor. Or, latina, precum limbile germanice azi sau o limbă slavă cum e ceha, făcea o distincție netă, importantă semantic și morfologic, între vocale scurte și vocale lungi. De exemplu, în engleză, “hit” și “heat” sunt distinse doar prin lungimea lui -i-, dar latina le-ar fi scris pe ambele “hit”. În declinarea substantivelor, pentru a da un exemplu latin, “rosa” se scrie identic dacă e subiect, la nominativ, sau dacă e la cazul ablativ: “sub rosa”. În realitate, la ablativ era pronunțat rosaa, cu -a- lung, ceea ce ar permite distingerea cazurilor și fără o prepoziție cum e “sub”.

În privința pronunției limbii latine, s-au înfruntat astfel, pe la anul 1500, două mari școli total opuse: cea a lui Erasmus (din Rotterdam) și cea a lui Reuchlin. Reuchlin pronunța latina de parcă ar fi fost italiană (pronunție care se predă la școală și în România și, la fel, cum e în filmul lui Gibson, catolic fundamentalist, pentru că asta e și pronunția Vaticanului). Erasmus, în schimb, a reușit să reproducă, destul de corect lingvistic, pronunția clasică a latinei și aceea este fonetica latinei favorizată azi în țările nordice, inclusiv în Germania. Aceea este corectă istoric.

Altfel zis, deși serialul “Barbarians” e plicticos și rău jucat și nu se compară cu unele similare, precum “Vikings”, iar dialogurile în latină sunt învățate pe deasupra de actori și pronunțate nenatural, totuși din punct de vedere lingvistic totul e corect acolo, inclusiv fonetic. Cineva a muncit mai temeinic acolo decât oricine a fost la originea dialogurilor latine din filmul lui Mel Gibson.

Inclusiv în acel “Futue te”!… aruncat de centurionul roman care vine la jefuit la începutul primului episod din “Barbarians” și spune: — “Futue te”! care e probabil tradus “Fuck you” în engleză, dar care nu-i altceva decât românescul “Futu-te”… glorioasă confirmare indirectă a latinității noastre.

Ce este „cavalul”, fluierul mistic islamic

Caval, nai, instrumente pe care le credem românești… “Nai” este instrumentul muzical persan prin excelență (cf. mai jos), care la noi a ajuns să desemneze „fluierul lui Pan”. Cât despre fluierul lung, ciobănesc, numit „caval”, el nu-și trage numele nici de la cavalerie și nici de la cavalcadă, ci vine din turcă, unde provine din persană, iar persana (farsi), l-a luat din arabă.

Turcii pronunță și scriu kaval, dar asta pentru că turca nu face distincție între K, ک, și Q, ق. Termenul arab, devenit important în vocabularul misticismului islamic, este qawal, qawl, de laقَوْل‎ = cuvânt, frază, discurs, dicton și tot ce ține de sunet și narațiune.

În partea iranofonă a lumii musulmane, cea care a influențat atât de mult Imperiul Otoman, qawal (turcește kaval) a ajuns să desemneze tot ce declanșează sonor transa mistică. Termenul s-a extins până când a fost preluat de o sectă sufi mistică, Chishtiya, născută în Afganistan și care s-a extins în India musulmană, în special în Pakistanul de azi.

Cel mai celebru reprezentant al acestei muzici qawali, muzică de derviși, a fost Nusrat Fateh Ali Khan, cel care a cântat și cu Peter Gabriel și care ocupă o parte din filmul pe care l-am făcut în Pakistan, I Am a Sufi. Interpretul mistic din această imagine este Sain Zahur, cu care încep acel film. Un click pe poză duce la un extras din film.  

[image error]

Cât despre Nusrat Fateh Ali Khan, iată-l în concert în Japonia, căci muzica de qawal e făcută pentru misionarism, fie și retribuit financiar:

Titlul cântecului: „Mast” –transcris fonetic nepotrivit în engleză: mustt –  înseamnă „beat”, intoxicat cu amor divin. Termenul hindi/urdu „mast” e înrudit cu țigănescul nostru mató, de la care avem „matol”, beat.

Revenind la qawal, în turcă termenul a ajuns însă să desemneze metaforic fluierul ciobanilor, producător și acela de transă, cuvânt pe care l-am luat și noi, neștiutori de ce reprezintă. Așa îl menționează uriașul lexicon turco-arabo-persan-latin al lui Franciscus à Mesgnien Meninski, publicat în 1680 la Viena, “Thesaurus Linguarum Orientalium”: kaval = fistula pastoris, adică: çoban ḳavali, fluier ciobănesc.

Un alt instrument mistic persan: naiul

Obscur pentru totdeauna va rămâne transferul prin care numele instrumentului turco-persan “nay”, “ney” ( نی / نای‎ ), a ajuns să denumească la români syrinx-ul, σύριγγα, “fluierul lui Pan”: naiul “românesc”.

În Iran, iar apoi în Turcia, “nay” (care în farsi înseamnă “trestie”, tubul trestiei), este un fluier lung. A fost făcut celebru de poetul Rumi (un afgan, de fapt), fondatorul dervișilor învârtitori, cel ale cărui poeme (Mathanawî) trebuie să zacă, în ediție de lux, pe masa din orice sufragerie. Căci Rumi cânta:

بشنو از نی چون حکایت می‌کند

Be-șno az NEY chon hekayat mekonad = “Ascultă cum naiul îți spune o poveste”

Arhicunoscut în Orient așadar cuvântul iranian “nay” (fluier și trestie), adus la noi çok güzel de către turci, doar că la români a ajuns să numească syrinx-ul grecesc, cel știut din Antichitate, naiul adică, ale cărui tuburi sunt făcute tot din trestie (sau bambus).

Faptul că naiul înseamnă la origine (în farsi) pur si simplu “trestie” nu trebuie să ne mire. Tot “trestie”-chestie e și grecescul sirinx, σύριγγα, syringa, care pe lângă a desemna fluierul lui Pan ne-a mai dat și termenul pentru… seringă.

PS. 1: Cum în greaca bizantină și modernă y = i, pronunția “siringă”, ca în greacă, în loc de franțuzismul “seringă” n-ar trebui să fie considerată o greșeală.

„Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă”

„Toţi pe buze–având virtute, iar în ei monedă calpă” (Eminescu, Scrisoarea III)

Calp = fals când se referă la bani sau, metaforic, sentimente. Așa se face că romanul Les Faux-monnayeurs al lui André Gide (1926), roman fundamental pentru literatura modernă, pentru că ne-a dat conceputul de «mise en abyme», a fost tradus neimaginativ în română ca: Falsificatorii de bani.

Calpuzanii a fost probabil resimțit ca prea balcanic, iar titlul avea să fie preluat cu succes, ca un clin d’œil ludic și erudit, în ultimii ani ai comunismului de către Silviu Angelescu (Calpuzanii, 1988).

Calpuzanii sunt, desigur, cei care bat monedă falsă, monedă calpă, niște falsificatori de bani, dar ce este acel „calp”?

Dicționarele etimologice românești ne spun, corect, că el ne vine din turcă, unde este kalp, dar cercetarea se oprește acolo. Ei bine, oricât ar părea de fantastic și fantasc, acel kalp turcesc, odinioară kalb (în turcă, precum în multe alte limbi, inclusiv în germană și limbile slave, o consoană sonoră finală se pronunță automat surd: b > p), acel kalb turcesc așadar nu e altceva decât majestuosul qalb arab = inima!

Înainte de a explica strania evoluție, trebuie amintit un lucru: Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. Dar cele trei limbi puteau fi (și erau) folosite de-a valma.

În Persia, în Iran arabul qalb (قلب), inimă, a fost mult folosit metaforic în sensul său secund de ceva răsturnat sau pervertit. Căci rădăcina arabă QLB, q-l-b, قلب, de la care sensul cel mai cunoscut este „inima” are și această valoare verbală de răsturnare simetrică, de a transmuta (ca în oglindă, ca în alchimie etc.). De aici se ajunge prin metaforă la sensul de „traficat”, „pervertit”, „artificial”.

Faptul că rădăcina قلب înseamnă în arabă în același timp „inimă” și „a răsturna”, „a transforma în ceva opus” e explicat de teologii musulmani prin aceea că inima preia sângele viciat, alterat, îl transformă, purifică și îl pompează afară în partea cealaltă inversat, curat, transmutat în opusul său.

Explicația e drăguță, în etiologia ei, dar e calpă, desigur, căci în vremea lui Mahomed (el însuși probabil analfabet) cărăușii și cămilarii de la Mecca nu cunoșteau anatomie și funcțiile inimii și avea să se scurgă un mileniu înainte ca William Harvey să descopere principiul circulației sângelui. În orice caz, se trece prea repede peste poli-semantismul rădăcinii قلب, care apare de peste o sută de ori în Coran și care a fost sistematic interpretat ca „inimă”, însă care putea avea, cum se vede, alte nuanțe mai puțin pozitive.

În orice caz, în Iran, în farsi, limbă indo-europeană care nu avea nevoie de sensul de „inimă”, قلب a fost aplicat sistematic banilor, desemnând moneda falsă, pul-e-qalb. (Acest “pul”, bani în farsi, ajuns la noi tot prin turcă, ne-a dat nouă pul-urile de la table. La origine pulurile (farsi “pul” = bani) erau, cum se vede, monezi adevărate, iar nu jetoane ca de Monopoly.)

Banii qalb, pul-e-qalb, nu mai au nimic de-a face cu inima, în Iran, ci sunt pur și simplu bani falși, fără valoare. Cel sau cei care îi fabrică sunt: qalb-zan, calpuzan, -zan fiind verbul zadan = a bate. Qalb-zan = calpuzan = cel-care-bate-monedă-falsă.

Turcii au preluat qalb și qalb-zan prin persană, iar turca, spre deosebire de farsi, nu face distincție între sunetele arabe Q și K, așa încât sensul de falsitate și depravare din persanul qalbzan a putut fi întărit și de omofonia (pentru turci) dintre vorbele arabe qalb (inimă) și kalb (câine). Pronunția celor două e net distinctă în arabă și persană, nu însă și în turcă, unde ambele, qalb (inimă) și kalb (câine) sunt pronunțate: kalp. Așa încât moneda falsă e kalp în turcă, banul poate fi calp, câinos, iar persanul qalb-zan a devenit kalpzan, de unde calpuzanul nostru, faux-monnayeur răsturnat ca în oglindă (mis en abyme).

Cam atât, fără multă tragere de inimă. Să mai amintim cum celălalt membru al perechii sonore, kalb, câinele, pronunțat kleb în Maghreb, în araba marocană și algeriană din nordul Africii, a fost preluat de francezi și a intrat în franceza colocvială contemporană unde câinele este: „le clebs”, sau: „le clébard”.

Bani “peșin”…

“Aur au strâns pizmaşii preoţi, fiind prilej pierzării:

Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării.”

(Vasile Voiculescu)

Pentru tine, care îl vizualizezi uneori ca fiind un ban “pe șin”, peșinul a ajuns sinonim cu “cash”, bani gheață. În realitate, adverbul “peșin” (bani peșin) are un sens mult mai restrâns în turcă și în limba de origine care e farsi, persana modernă. “Peșin” ( پيشين pīşīn/pēşīn) înseamnă doar bani plătiți înainte dintr-o sumă datorată sau promisă. “Peșin” sunt bani dați arvună, sau: un acont.

De altfel, în uriașul lexicon turco-arabo-persan-latin al lui Franciscus à Mesgnien Meninski, publicat în 1680 la Viena, “Thesaurus Linguarum Orientalium”, peșin (پيشين) era deja glosat: “avans”!

Este și evident din forma sa că este un “avans”, căci adverbul persan pișin e format pe rădăcina peș-/piș- = în fața, înaintea, devreme. Avem aceeași rădăcină în peș-cheș (peșkeș). Nu bani “peșin” i-a dat așadar Caiafa lui Iuda, căci peșinul e doar un acont, ci i-a dat toată suma în mână, cash: pul-e-naqd, cum zic persanii, adică: “bani (pul) goi”.

Iar acest “pul”, cum am zis, bani în farsi, tot prin turcă ne-a dat nouă pulurile de la table. Așa încât, după acest exercițiu, cititorul sârguincios va ști, atunci când se va afla în Teheran sau Kabul, să zică “avans” sau “acont”: pul-e peșin… care, să sperăm, nu va fi qalb.

Cf. și:

Lapsus al-qalami și un cheag de sânge: despre magia sonoră a Coranului

https://cabalinkabul.com/2015/11/28/lapsus-al-qalami-si-un-cheag-de-sange-despre-magia-sonora-a-coranului/

Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română

https://cabalinkabul.com/2020/03/27/dusman-murdar-cioban-cerdac-etc-cuvintele-iraniene-din-limba-romana/

Turban și tulipan…

Mehmet al II-lea, de Veronese.

Până și turbanul, chintesența turcimii pentru noi este de origine persană. Precum e persan și tulpanul (tulipanul, laleaua, care de fapt e același cuvânt).

În primul rând, când căutăm în dicționarele etimologice turcești banalul “turban” (“türban”), găsim că e “împrumutat din franceză”. Cum așa, cum adică türban e împrumutat în turcă din franceză?

Ei bine, da. Turban nu este decât deformata pronunție franțuzească a lui tulipan, care la rândul său a fost pronunția franțuzească și olandeză, prin sec. XVI-XVII, a turco-persanului tülbend.

Ca să o luăm cronologic, s-a întâmplat așa: turcii și persanii aveau floarea numită: lale (لاله), altfel zis ceea ce și noi numim, cu cuvântul turc venit odată cu floarea: lalea. Trimișii francezi și olandezi la Înalta Poartă, însă, au găsit că acea floare semăna cu învelitoarea capului turcilor și persanilor, care se numea simplu, în farsi: “legătură de cap în formă de găleată”, adică: dul-band (precum mai sus, în tabloul lui Veronese, ce are sultanul pe cap). 

Dul e găleata, și o lăsăm deoparte. “Band” este însă arhaicul, preistoricul termen indo-european care a căpătat o largă, uriașă dezvoltare în limbile germanice și indo-iraniene: *band– este o legătură, ceva care leagă strâns ceva de ceva.

De acolo avem: 

— band, bandă, din germanică: un grup de oameni strâns apropiați, o frăție, o bandă;

— banda este însă și ceea ce leagă la propriu, fâșia, o bandă de pânză sau hârtie, un “bandaj” sau o bandă Moebius, ori o bandă desenată;

— în limbile indiene (hindi/urdu), cu sufixul -na este banda cu care legi fruntea, o “bandana”, termen intrat și în engleză pentru o “bentiță”, care e tot un diminutiv de la bandă;

— “band” mai e în persană și barajul, ceva care “leagă”, adică blochează apele; “band” poate fi și debarcaderul, de unde toate acele nume de porturi: Bandar și Bender;

— “Band” în farsi mai e și sclavul, servitorul, cineva care e legat, precum sunt legați unii de alții membrii unei “bande” germanice; mai e și termen de politețe când vorbește despre tine adresându-te cuiva, iar tu te numești “servitor” sau sclav: band-e-shuma, sunt servitorul dumneavoastră, adică: servus.

Așa că o legătură de cap, din fâșii suprapuse care semănau în final cu o găleată, în farsi un: dul-band, era numit de turci, așa cum fonetizau ei armonic, un: tül-bend.

Domnii ambasadori și marinari occidentali au decis că acesta e numele acoperământului musulman, un “tulpan”, adică azi un “turban”. Dar au mai decis și că floarea numită “lale”, laleaua, seamănă cu un turban, așa că i-au zis și florii tulipan, prescurtat: tulip.

Foarte rapid, legătura între “tulipe” și “tulipan” > “turban” s-a pierdut, într-așa măsură, încât turcii înșiși au reîmprumutat din franceză “türban”, adică: turban, care la rândul lui e doar o deformare a persanului tülbend.

Ce este “inima” și cum pompează ea lingvistic

În vreme ce toate limbile romane, neo-latine, au păstrat vechiul termen anatomic al organului vieții, provenind peste tot în mod direct din latinescul *cord- (cor, cordis): : cor, cœur, cuore, corazon, coração, româna e singura care l-a înlocuit, metaforic, prin cel care desemna… sufletul. 

Latinescul “anima” a dat în română: “inima”.

*Cord- (cor, cordis) este, la rândul său, înrudit și identic formal cu grecescul καρδιά (de unde cardio-logie) și cu toate germanicele heart, hjärta și Herz.

Este croí  în irlandeză și tot cu h- inițial, ca în germanică, rezultat din k- este și în hindi: hrdaya. În schimb, în limbile slave, iraniene, baltice, albaneză și în armeană, k- a trecut la s- sau z-, așa că avem slavonul: *serd-, de unde diminutivul rusesc: сердце.

Acest *serd-/*srd slavon pentru inimă a căpătat în aceste limbi o foarte largă folosire. Inima fiind considerată în mijloc, ba chiar “mijlocul” prin excelență, a dat, de pildă, termenul pentru jumătate sau mijloc: sredina, seredina.

La fel, inima, *srd-, fiind jumătatea, mijlocul, ceea ce e în centru, tot ea a desemnat ziua de miercuri, din mijlocul săptămânii: sreda (împrumutat și de unguri: szerda, împreună cu cele de după szerda: csütörtök, péntek și szombat).

Cuvântul a fost împrumutat și în română, în vorbe azi ieșite din uz, precum milosîrdie (adică: milă la inimă, srd).

Ba chiar, el a fost calchiat în română din bulgara veche, în expresii precum: srěda na hleb (“inima” pâinii, ceea ce e înăuntru), de unde în română: miez de pâine (miez de la medius, ceea ce e în interior).

Rămâne însă un fapt că acolo unde celelalte limbi romane au păstrat: cœur, cuore, corazon, coração, româna are o urmă de Anima și Animus. Unde ceilalți au junghi, noi avem Jung.