Dan Alexe's Blog, page 7
June 20, 2020
Caprele nupțiale ale goților, urmele lingvistice ale unui contact
Goții, de la care ne-a rămas tezaurul de la Pietroasa (vesèlă ceremonială și bijuterii de factură scitică, iraniană, cum o știu experții; obiecte din arta stepelor, mai degrabă), goții, așadar, ne-au mai lăsat și extraordinara mărturie scrisă a Bibliei lui Wulfila.
Limba goților, care au trăit vreme de secole în Balcani, dar și pe teritoriul Munteniei și Moldovei de azi și până în nordul Mării Negre (Crimeea) e cunoscută mai ales prin Biblia lui Wulfila (Ulfila), text masiv, comoară de neprețuit pentru lingviști, scrisă pe la anii 360-380 undeva de-a lungul Dunării de jos, probabil prin urbea romană Nicopole din Bulgaria de azi, sau prin câmpia Bărăganului, unde s-a și descoperit, in apropierea munților, tezaurul de la Pietroasa.
Apoi, pe la 1580, altfel zis foarte tardiv, 12 secole mai târziu, un diplomat flamand în post la Istanbul a descoperit că printre tătarii din Crimeea se vorbea încă în câteva sate o limbă ce nu era altceva decât o limbă germanică apropiată de graiul lui flamand. Augerius Gislenius Busbequius (Busbecq) a notat așadar (și publicat mult mai târziu, în 1589) o scurtă descriere a acelor descendenți ai goților tătarizați și islamizați, dar care își păstraseră limba, printr-unul din acele miracole istorice care a făcut să ni se păstreze și un glosar cuman, sau un vocabular al iașilor (alanilor, oseților) în Ungaria medievală (cf. linkuri mai jos).
Micul vocabular gotic al lui Busbecq (disponibil aici în latină) arată într-adevăr o limbă apropiată de cea a lui Wulfila, din Biblia gotică, dar și de nenumăratele dialecte de Plattdeutsch care fac tranziția spre frizonă, olandeză și flamandă. Ca și în gotica lui Wulfila, mulți termeni păstrează terminația indoeuropeană a nominativului masculin in -s, precum Fers, glosat : vir, om, bărbat, și care e același cuvânt ca latinescul vir și irlandezul fear, păstrând insă terminația -s ca și lituanianul vyras, sau sanscritul virah (unde -h < -s)… Același termen a mai supraviețuit in germanică și in germanul Werwolf si englezescul werewolf (were-wolf = om-lup).
La fel, in o mie de ani și mai bine de când trăiau în Crimeea, goții descriși de Busbecq luaseră și cuvinte iraniene, ceea ce nu trebuie să ne mire dacă ne gândim la importantul fond lexical iranian din maghiară, împrumutat în drumul lor spre Europa. Astfel, în urma a ceea ce trebuie să fi fost o conviețuire militară cu iranienii stepelor, gotica din Crimeea avea împrumutate de la iranieni numeralele sada = 100 și hazer = 1000, de comparat cu numeralele maghiare száz = 100 și ezer= 1000, ambele fiind numerale iraniene.
Contacte lingvistice între (proto)română și gotică
Goții fiind creștinați în rit bizantin și avându-l pe acel episcop, Wulfila, care a tradus Biblia direct din greacă, într-o limbă de mare frumusețe, adaptând pentru asta alfabetul limbii lui, creând litere speciale pentru sunete speciale (de pildă: þ, echivalent cu englezescul -th), apare limpede că goții nu erau deloc barbarii distrugători care ne-au fost desenați la școală. E impresionant, comparând Biblia în gotică cu textul grec să vedem ce limbă elegantă și sofisticată aveau acei goți care trăiau prin părțile noastre și pe care-i disprețuim, pe când noi am mai așteptat peste 1.000 de ani până la primul text similar.
Se pune așadar chestiunea contactelor lingvistice și a urmelor lăsate în lexic.
Aromânescul vrutã = mireasă
Vrută (luat eronat în popor drept participiul de la a vrea, a dori: vrută) este doar neo-grecescul βρουτα = noră, mireasă. E un germanism arhaic, care în gotica lui Wulfila e brūþ- (brūþs la nominativ) ce corespunde cu Braut în germană și bride în engleză. Termenul germanic a intrat și în alte limbi romane, în franceză de pildă: bru, la bru = mireasa.
Așa încât, lingvistic, în aromână vrută e doar un grecism, de la βρουτα, sau în ambele cazuri un împrumut simultan din gotică. Vruta, brūþ, apare la Wulfila în Evanghelia lui Matei 10:35: „bruþ wiþra swaihron izos” = rom.: ca o noră împotriva soacrei / arom.: unã vrutã condrã cu soacãr-sa.
Stană (de piatră)
Stană este o stâncă, o piatră mare, un bolovan. În basme, stana apare în expresia împietrită: „stană de piatră” în care se transformă eroul în basme printr-o vrajă malefică. Dicționarele etimologice românești l-au dat întotdeauna ca provenind din slavonescul stanŭ, locul în care stai, te oprești (cf. sârbescul stan = apartament, casă). Etimologia este implauzibilă, nu are sens trecerea de la „loc în care te oprești” la „piatră”, cu atât mai mult cu cât slavonescul stanŭ mai e invocat și pentru etimologia lui stână (și aceea eronată, cum am arătat-o aici), or același slavonism stanŭ nu putea da în română doi termeni cu sensuri atât de diferite precum stână și stană (de piatră).
Totul se limpezește însă dacă admitem ca sursă germanicul (goticul) steina (cf. stone, Stein) care apare des în Biblia lui Wulfila. Stană nu există în aromână, iar intrat în română el pare a fi fost întărit cu un dubleu tradus „stană de piatră”, așa cum albanisme împrumutate în română au fost întărite cu traducerea lor pentru a fi înțelese, de pildă: “moş bătrîn”, unde moș (ca și moașă) trebuie puse în legătură cu albanezul moshë = vârstă sau, tot legat de vârstă, în expresia ghiuj bătrîn, om bătrân şi ramolit, unde ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic, unchi. “Stană de piatră” a fost astfel format prin același procedeu protetic semantic ca şi “moș bătrîn” sau “ghiuj bătrîn”.
Ocazie ca să precizăm că restabilind sensul concret și inițial de piatră al lui stană nu se poate să nu vedem că stâncă (dat în toate dicționarele ca neavând o etimologie cunoscută) se arată astfel a fi un diminutiv arhaic al lui stană, cu sufixul diminutival -că.
Aromânescul mundă = rază
Aromânescul mundã desemnează o rază de lumină: mundã di lunjinã, dar poate fi și lumină difuză pur și simplu: niori lunjinatsi di mundã. Ca și în cazul lui stană de piatră, putem reconstitui cum la origine va fi fost un munda lunji, unde mundã e germanicul de la care avem Mond și month și maand și moon. Da la munda lunii > munda soarilui.
Aici se pune întrebarea dacă avem și invers, urme lexicale în gotică de proveniență română sau balcanică. Aici ne întoarcem la graiul goților atestat în Crimeea.
„Țap” și „mărițiș”
Dicționarul lui Busbecq dă termenul gotic crimeean Stap : Capra. Dar Stap nu seamănă cu nimic din limbile germanice pentru a desemna specia caprină. Deodată însă apare explicația simplă: Busbecq a scris în mod sigur Tsap, iar zețarii, la un sfert de secol după colectarea cuvintelor din glosar, culegătorii de la tipografie în Flandra anului 1589 au inversat pur si simplu literele lui tsap, din eroare: stap părea mai familiar. Nu este, de altfel, singura eroare tipografică din text, ba chiar altele sunt mult mai vizibile.
Dar tsap = capra se explică imediat în gotică printr-un împrumut din (proto)română. Țap e unul din termenii de substrat, inexplicabili, pe care româna îi împarte cu albaneza: cjap (variantă: sqap). Fiind prezent pe o largă arie, atât în română cât și în albaneză, țap a putut în mod limpede fi împrumutat de goți, vecinii lor.
(Altminteri, în textul Evangheliilor gotice, în Biblia lui Wulfila, scrisă cu un mileniu înainte, țap este bine-cunoscutul gaits, înrudit cu englezescul goat (și de la care a rămas in toată Mediterana gaida, un nume frecvent al cimpoiului în multe limbi, deoarece era făcut dintr-un burduf din piele de capră.)
Un alt termen care îl surprinde lingvistul ce analizează glosarul gotic din Crimeea este: Marzus, dat ca însemnând nuntă, Nuptiae… El vine imediat alături de cel al nevestei, care e Schuos, și căruia i se poate găsi o rădăcină germanică… Nu însă și lui marzus, indiferent cum ar fi dorit Busbecq să fie pronunțat (-s final din marz-us, nunta, mărițișul, este doar sufixul nominativului, încă marcat funcțional în gotică și adăugat și cuvintelor împrumutate).
O ipoteză imediată ar fi aceea că avem de-a face cu un termen provenit din rădăcina romană, sau românească, din zona dunăreană, care a dat a (se) mărita, mărițiș etc… Martesa este de altfel nunta și în albaneză, iar verbul a (se) mărita: martoj.
E doar o ipoteză, care, date fiind celelalte împrumuturi in gotica din Crimeea, devine plauzibilă. Faptul că goții și-au putut amesteca ceremoniile nupțiale cu cele ale localnicilor poate de altfel fi văzut, cum am arătat mai sus, și în Balcani, unde neo-grecescul vrouta, noră, nu e altceva decât germanicul care a dat Braut, bride… trecut din greacă și in aromână : vruta = nora.
[image error]
Despre dicționarul cuman medieval cf.
Crusing the brothels in Cumania (murdar qatın = dirty Madams, or rough guides as we like them)
Biblia gotică a lui Wulfila
http://www.wulfila.be/gothic/browse/
despre norã si nurii ei :
De nurii norei (preistoria cuvintelor)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/
și
Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/22/despre-legaturile-subterane-ale-romanei-cu-albaneza/
Cu lingvistica la stână
https://cabalinkabul.com/2013/10/13/cu-lingvistica-la-stana/
Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?
https://cabalinkabul.com/2017/06/14/hungaro-alania-de-unde-vine-limba-maghiara/
Cum ne-au lăsat cumanii oina
https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/
June 13, 2020
Trei noi iranisme: “perdea”, “tejghea” și “Aferim”!…
Trei noi iranisme… Mă rog, ele sunt noi doar în lista mea a iranismelor din română, pe care m-am apucat să o fac temeinic, exhaustiv, și care ar merita, poate, să apară ca o completare la Dacopatie.
Cum am tot repetat-o, mare parte din masa de turcisme din vocabularul limbii române, pe care dicționarele etimologice le dau, corect, ca venind din turcă, sunt în realitate intrate în turcă din persană/farsi.
Mulți din acești termeni de civilizație pe care îi credem a fi turcisme nu au fost inventați de turci. Ei i-au luat de la persani, care uneori îi luaseră de la arabi. Turca Înaltei Porți era profund diferită de cea de azi, de după reforma masacrantă a lui Atatürk. Se folosea de fapt un amestec de trei limbi: turca osmanlîie pentru cotidian si nevoile administrative; persana pentru tot ce era cultură, poezie si viață mai elevată (incluzând beția și amorul); araba pentru religie si anumite documente solemne.
„Aferim”!
La finalul istoriei triunghiulare din „Cabală la Kabul”, bătrânul Isaac, după ce mi se plânge că are numai dușmani (și pronunță frumos și limpede „dușman” la min. 1:20:00, termen iranian fundamental, pe care l-am tot explicat), iată că nu poate să deschidă o sticlă de ulei, iar când îi arăt cum se face, îmi spune radios, de două ori: „Aferim”! (min. 1:20:20) = Bravo!
.
Aferin e încă un iranism intrat în turcă, așadar. Noi am luat „dușman” și „aferim” din turcă, iar turcii le luaseră (împreună cu „cioban”, „cișmea”, „cerdac” etc., pe care le tot zic) din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.
Doar că nu este „aferim”, cum a auzit urechea valahă, ci: „aferin”! „Aferin”, pentru că asta e pronunția mai provincială a corectului iranism istoric „āfarīn” sau „āfirīn”: آفرين
Acum, termenul acesta iranian āfirīn, indo-european (I-O) desigur, este un derivat al verbului āfrīdan, care conține noțiunea de: a crea ceva bun și armonios, ceva binecuvântat. E un compus cu prefixul I-O banal *a- și rădăcina *prī-. Rădăcina asta arhaică *prī- cu sensul de (a crea) ceva bun, o avem și în românâ în cuvintele împrumutate din slavă „a prii” și „prieten”. Nu ne gândim că atunci când îți „priește” ceva folosești aceeași rădăcină cu cea din „prieten”, care e slavonul: prijatin sau prijatel, adică : cineva care îți priește, îți aduce și face numai bine.
Acum, ce trebuie remarcat este că această arhaică rădăcină I-O, *prī-, a evoluat în două familii de limbi, germanice și iraniene, în *frī-. Evoluția lui p- în f- în germanică e arhi-cunoscută, e acel Lautvershiebung prin care se explică de ce avem pater cu p- și Vater/father cu f-, sau pyr (πῦρ, foc) contra Feuer/fire. Rădăcina *prī-, așadar, care indică existența a ceva de calitate, din slavă (de unde avem noi prieten și a prii) nu putea fi în germanică decât *frī-. Și, într-adevăr, de aici avem derivatele: free/frei (liber), friend/Freund (exactul echivalent istoric al lui prieten), Friede (pace) și zeița nordică, scandinavă Frigg, care a dat numele zilei de vineri : Frīgedæg, Freitag/Friday.
Avem așadar, pe de o parte, complexul slav *prī-, care ne-a dat prieten și a prii ; și cel germanic *frī-, de la care avem friend, free, Friday și Friede și multe-multe altele. Or, în iraniană, ca în germanică, rădăcina a evoluat tot în *frī-, iar de acolo avem acest verb āfrīdan (ā-frī-dan), a crea, care a dat exclamația : „āfirīn”, aferin (> aferim), adică : — Bravo, ai făcut ceva frumos și bun. Afirin!
Când spunem aferim, așadar, nu știm că e înrudit din preistoria indo-europeană cu friend și prieten și free și Friede.
(Ca o coda exotică : atât de răspândit a fost acest concept bazat pe verbul iranian āfrīdan încât a dat unul din puținele cuvinte non-arabe din Coran. Este vorba de spiritele sau creaturile numite în Coran ‘ifrīt, Ifrit sau Efrit, a căror identitate nu e foarte limpede. Se știe doar că Mahomed se temea de ei (ele) și că acele creaturi nu îi erau foarte prieteni. Aferim!)
O etimologie fără perdea….
Cine a citit literatură britanică din perioada colonială, a Imperiului Indiilor, de la Kipling la E. M. Forster, ba chiar și primele romane ale lui Burgess în Malaezia, nu a putut să nu remarce frecventul termen “purdah”, care desemnează regimul femeilor în India musulmană și întreaga atmosferă a modestiei lor, care trebuie păstrată prin orice violență omenește posibilă.
“Purdah” e separarea femeilor de bărbați. De pildă, în magicul roman “A Passage to India” al lui E. M. Forster, femeile “live in purdah”. Până și nevestele colonilor, scrie Forster, “are equally victims of another kind of purdah”.
Metaforic, termenul desemnează despărțitura dintre cotlonul sau culcușul femeilor și cel al bărbați, cel mai adesea o bucată de pânză sau o cortină, care e numită ea însăși: purdah, پرده. Era evident strict interzis a ridica acea purdah sau a privi după ea.
Vine din persană/farsi (iraniană, franceza orientului) și se pronunță [părda] sau [părde]. Englezii au transcris acel -ă- (exact ă, ca în românește) prin -u-, neavând o literă precisă pentru ă, iar -h final, purdah, e doar grafic, nu se pronunță.
Ca mai toți termenii de civilizație islamică din India până în Imperiul Otoman, پرده, părde, “purdah” persan a intrat și în turcă, limbă care, de asemenea, neavând -ă- a făcut din “părde” > “perde”. Iar din perde turcesc vine și > perdeaua noastră.
Iată așadar de ce “fără perdea”, fără purdah, desemnează ceva obscen. Pentru că ridicând purdah dai de innomabilul feminin, de ceea ce ochii tăi n-ar fi trebuit să vadă, sau urechile tale să audă.
Tejghea (دستگاه)
“Tejghea” ne vine din turcă, unde e: tezgah. Dar… Turcii zic “tezgah”, însă n-au habar de unde vine și ce înseamnă. Vine din farsi, persană, unde este dast-gah sau dest-gah (دستگاه), literalmente: locul (gah) mâinii (dest).
Un fel de elbow-room, în limbajul bețivilor.
“Dast-gah” e locul pe care ții sau sprijini mâinile. Gah (loc) e folosit in iraniană alternativ cu -stan pentru a indica locul în care se află ceva. De pildă: bo-stan, locul mirosurilor, de unde avem și noi “bostan”, care la origine desemna o grădină, dar putea foarte bine să fie: bo-gah. Un templu zoroastrian este: atesh-gah, locul focului. Așa că locul pe care îți sprijini mâinile (din perspectiva vânzătorului), scândura aceea pe care se schimbă marfa si banii, este: dest-gah, locul mâinii. Turcii au luat cuvântul compus, destgah, pronunțându-l tezgah. De aici la români > tejghea, pierzându-se cu totul sensul inițial.
Totuși, a da ceva “pe sub tejghea” capătă o nuanță suplimentară de sens când știi că tejgheaua, la origine, este “locul mâinii”. Ah, iar “dast”, mână în iraniană, a intrat și în țigănește: “vast”. Faptul că romii, în drumul lor din India spre Europa, au luat din farsi un cuvânt atât de intim si fundamental, mână, arată că au viețuit în Iran cel puțin câteva secole. Unde au cunoscut, probabil, și tejgheaua.
Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc:
Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română
Teren viran, inimă virană… completare la iranisme
https://cabalinkabul.wordpress.com/2020/03/29/teren-viran-inima-virana-completare-la-iranisme/
Persanul e un ageamiu
https://cabalinkabul.wordpress.com/2020/04/02/persanul-e-un-ageamiu/
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul
cf. și:
Ibricul mahmurului Omar Khayyam
Cf. și:
Un gând despre Iran…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/08/07/un-gand-despre-iran/
despre șatră:
Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/
Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/
O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară
In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…
June 11, 2020
“I accuse Tintin of racism” – the 2010 trial of the most famous Belgian cartoon character
This HBO – Gone with the Wind thing is nothing new. Ten yers ago, I watched the dismissal of a case brought against Tintin, the cartoon character, for «racism».
“I accuse Tintin of racism”!… with this “I accuse” borrowed from the famous Dreyfus case which marked the history of modern fight against racism, a Congolese citizen living in Belgium, Bienvenu Mbutu Mondondo (pictured), has tried in 2010 to obtain the interdiction of one of the most famous comic-strip books in Western European culture: The Adventures of Tintin in the Congo.
The setting of this scene, which seems itself out of a comic-strip book, was the main Brussels tribunal, where Mr. Mondondo launched his complaint and where a judge finally decided there were no grounds for accepting it. This was no light matter for Belgium, where Tintin is one of the most revered national figures, more so than his creator, Georges Rémi, the self-taught cartoonist whose pen name was Hergé (a pun on his initials) and who in his late life had to admit that Tintin’s first adventures were indeed larded with racist clichés and colonialist asides. The dubious scenes and episodes were later expurgated from the succeeding editions, but they figure still on the pages of the original albums published in the 1930s, as well as in collector editions.
To those who accused Mr. Mondondo himself of trying to set up an easy publicity stunt, his lawyer Papis Tshimpangila (himself of Congolese origin) answered then that in the UK Tintin in the Congo has been selling for years with a band of paper around the outside making clear the content is offensive. Inside the British edition that Mr. Mondondo brought as evidence for the court to consider, a warning notes that it features “bourgeois, paternalistic stereotypes of the period — an interpretation some readers may find offensive”. At the very least, the plaintiff and his legal team wanted such a warning note to be inserted in all French-language editions and that the album be rather classified as „adult literature” and, as such, not sold to under 16s.
To this, Alain Berenboom, the lawyer for the Moulinsart society, which owns the rights to the Tintin albums, replied that a verdict which would classify Tintin as „racist propaganda” would lead to banning large tracts of the world literature, „starting with the Bible, which can be read as an extremely shocking collection of texts.” Asking for a band of paper, a wrapping, or a warning note is in itself a gesture of censorship. „There is no warning to the reader on the novels of Marquis de Sade, which teenagers can buy freely in bookshops. Books are not like cigarette packs”, said Mr. Berenboom.
Beyond its anecdotic side, the whole case brought then again into light the ambiguity of Belgium’s relationship with its former colony, Congo. It took Belgium an exceptionally long time to accept the atrocious side of its colonial past in central Africa. The Belgian ruling of Congo, first under the status of personal property of King Leopold II, then as a direct Belgian colony, was so appalling that it horrified even other colonial powers. Belgium apologised to the people of the Congo only in 2002 for its role in the 1961 assassination of Patrice Lumumba, the first legally elected prime minister of Congo, but not for its support of Joseph Mobutu’s dictatorship. Monuments to the „civilising” mission of Belgium in Africa still adorn the capital, Brussels, some of them in the vicinity of the European Institutions, while the oversized Palais de Justice itself, near which the case is presented in court today, was built by King Leopold II with funds coming from treasures looted from Congo.
Still, legions of „tintinophiles” were waiting, tense, to see whether judge Carine Van Damme, who during the preliminary hearings proved to dispose of a solid sense of humour, would take the unprecedented step of indicting a fictional character who, instead of being assimilated with one of late King Leopold’s henchmen, would rather deserve to remain in the company of Kim, Tom Sawyer and the like.
The case was dismissed on 28 May, 2010, but it was a forewarning for what was to come.
May 18, 2020
Dorul, povestea unei imposturi
Quem me roubou a minha
dor
antiga,
E só a vida me deixou por
dor
?
Dar cine-mi luă tocita durere,
Și viața îmi lăsă în loc de dor?
(Fernando Pessoa)
Povestea cu „dor”, dorul românesc ca termen de cultură și civilizație presupus unic și de netradus a devenit o pretenție insuportabilă.
„Dor” este doar o vocabulă descendentă din latinescul „dolor” și identică și ca sens și ca formă cu portughezul „dor”, care vine tot de acolo.
Dor se spune și în portugheză, da. Româna are doi descendenți din acea rădăcină: „dor” din „dolor” și „durere” din „dolere”.
În portugheză „dor” înseamnă mai ales durere, fie fizică, fie morală, dar mai este și suferință nostalgică, precum în română.
Sau, cum spun dicționarele: „dor” = „sentimento causado por decepção, desgraça, sofrimento, morte de um ente querido” etc. / „dor” = sentiment produs de o decepție, dezamăgire, suferință, moartea unei ființe dragi. Sau: „dor” = „sentimento que surge em decorrência de dano causado a outrem ou a si mesmo; arrependimento, pesar, remorso”, adică: „dor” = „sentiment rezultat din neajunsurile cauzate altora sau sieși; remușcare; pocăință; regret”.
Dorul românesc este identic în toate dor-ului portughez, care pe deasupra mai are și sensul complementar de „durere”, care în română e doar infinitivul lung și substantivat al verbului latinesc moștenit „a durea”.
Durea-durere, precum: mânca-mâncare, cădea-cădere, avea-avere, cânta-cântare, fi-fire. Așa că (a) durea – durere – dor.
Nu e nimic unic acolo, etimologia e clară și avem și identicul „dor” portughez. Nu merita atâta umflare în pene că nu pricepe nimeni ce e „dorul”.
Mă doare = me dói, în portugheză, de la verbul doer, a durea, înrudit în ambele limbi, și în portugheză și în română, cu substantivul “dor”, care mai înseamnă (vezi mai sus) și nostalgie, regret, anxietate, sentiment de ruptură și pierdere, dar din care portughezii nu s-au gândit să facă ceva unic și de netradus.
Iar starea de dor în sine iarăși nu are nimic misterios, mistic sau unic, este ceea ce portughezii mai numesc, cu un alt cuvânt, saudade, iar germanii Sehnsucht.
Iar din portughezul învăluitor și proteic poet Fernando Pessoa a mai furat și Nichita Stănescu (pe care l-am simțit din copilărie fals):
„Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu)
„Minha patria e a lingua portuguesa”, scrisese Pessoa, citatul de poezie cel mai cunoscut de orice portughez.
April 19, 2020
„Dușmanul” și teologia românească a „urii”
De la cronicari, care dădeau vina pentru toate belelele pe „haini”, „neferi” și „neprieteni”, până la moralistul pop Emil Cioran, românul a întreținut o obsesie cu „dușmanii” și „ura” (chiar și de sine, cum o spunea Luca Pițu cercetând amuzat „sentimentul românesc al urii de sine”).
Toate astea într-un mod extrem de serios, existențial, ontologic și teologal, exacerbat azi de expunerea pe internet, de mă întrebam odată ce-ar fi făcut Cioran dacă și-ar fi publicat treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale și ar fi fost asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale trollilor. Le-ar fi zis „dușmani”, desigur.
La cât de pătruns de sine e intelectualul român, nu poți să chicotești despre cineva, că imediat ești acuzat de „ură”. Orice impostor public pe care îl ironizezi un pic se va declara victima unei campanii nedrepte, de „ură”. Dacă râzi de biserică trebuie să fii, de asemenea, plin de „ură”.
Să ne uităm cum flendurosul dandy teologal Teodor Baconschi se plânge că cei care râd de pompozitatea lui elitistă sunt : „persoane schimonosite de răutate, resentiment, ură față de tot ce nu-i ca ele”.
Dar aceasta este gândirea din manele!
Da, asistăm la o manelizare totală a discursului public și a vocabularului politic. Manelizare la propriu, inclusiv conceptual, prin vocabular: acea „ură” de care se plâng toți caraghioșii publici care nu-și văd ridicolul este echivalentul „dușmăniei” din lirica manelelor.
(Vali Vijelie si Adrian Copilu Minune: Dușmanii îmi poartă pică)
Ascultați manele la întâmplare și veți vedea că printre cuvintele cu cea mai mare frecvență sunt: „dușman(i)” și „dușmănie”. Nu loser-ul și impostorul sunt vinovați de eșecul lor social/amoros/creativ, ci “dușmanii” . Adică “ura” celor din jur.
Toți aceștia: Baconschi, Papahagi, Neamțu, Paleologu găsesc că ei sunt “urâți” și “dușmăniți”.
Horia-Roman Patapievici a scris chiar o carte despre asta, cu înspăimântătorul titlu: Anii urii !…
(Dușmanii au ciudă pe mine)
Acuzația de „ură” este, desigur, și resortul gândirii totalitare, care oferă acest paradox că: fiind totalitară, ea e săracă în concepte. La fel este și cea a perdantului. Totul e din vina „dușmanilor”.
Ironia rămâne de neînțeles într-un sistem totalitar, sau în gândirea perdantului lipsit de auto-sarcasm, și atunci ironiei trebuie să i se pună o etichetă care s-o facă să intre în violența internă a gândirii totalitare: este „ura” la politicieni, credincioși, persoane publice fără umor; sunt „dușmanii” și „dușmănia” în manele.
Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască. Din invidie. Cum zice manelistul Baconschi: “inși care n-au ieșit niciodată din mulțime”. Aceștia, după el, nu pot decât să-l dușmănească.
Sarcasmul blând e de neimaginat pentru manelist. Cine râde de el e „dușman”. La fel, întotdeauna propaganda regimurilor totalitare, sau cea a bisericii, a etichetat sarcasmul împotriva lor drept „ură”.
In procesul ăsta de manelizare a discursului public, „dușmănia” explică totul. Perdantul narcisist, ca și ideologul totalitar, rezolvă contradicția oglinzii deformante prin : „ură” sau prin lucrul „dușmanilor”!
În această manelizare generală, ura este vinovată de eșecul public al românului, așa cum doar dușmanii sunt de vină că el bea.
Hans Magnus Enzensberger vedea în „perdantul radical” prototipul teroristului. Cf. :
Teroristul: perdantul radical
.
Guță: La dușmani le e necaz.
April 2, 2020
Persanul e un ageamiu…
Uitasem, când am făcut lista iranismelor din limba română, chiar de cel care înseamnă “persan”: ageamiu.
Când spunem despre cineva că e un ageamiu, adică un începător, un nepriceput, fraier și cam tâmpițel, nu știm că termenul i-a desemnat vreme de peste un mileniu pe persani, pe iranieni.
La noi, “ageamiu”, “ageami”, e un împrumut din turcă, unde este: “acem” (pronunțat agem), iar turcii l-au luat din arabă: — عجم
În arabă, ‘ajam însemna la origine “mut” și așa i-au numit arabii pe persani, pe iranieni, care, cu încăpățânare, nu se lăsau asimilați și vorbeau o limbă de neînțeles. Iar Iranul a fost pentru arabi si turci Țara ‘Ajam, “țara ageamiilor”.
عجم
Asta vedem aici, pe această hartă veche. Peste Iran scrie: “Belad al-‘Ajam” = Țara Ageamiilor, a Iranienilor.
Este un proces exact identic cu cel care i-a făcut pe slavi să-i numească pe germani: “ne-meț”, adică etimologic tot: “muți”, ne-vorbitori. Așa cum e germanul “mut” pentru slav: neamț – la fel e persanul “mut” pentru arab: ajam, ajami.
Noi le-am luat pe ambele, și ”neamț” de la slavi și “ageami” de la turci, iar dacă mutul “neamț” a rămas neamț și pentru noi, desemnându-i, ca în slavă, pe germani, în schimb ageamiul, venit prin turcă, a păstrat doar sensul de neîndemânatec, de începător în ceva.
Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc:
Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română
Teren viran, inimă virană… completare la iranisme
https://cabalinkabul.wordpress.com/2020/03/29/teren-viran-inima-virana-completare-la-iranisme/
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul
cf. și:
Ibricul mahmurului Omar Khayyam
Cf. și:
Un gând despre Iran…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/08/07/un-gand-despre-iran/
despre șatră:
Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/
Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/
O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară
In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…
March 31, 2020
Trei versiuni ale lui Villon: Romulus Vulpescu, Dan Dănilă, Cindrel Lupe
François Villon este extrem de greu de tradus, din toate motivele imaginabile. Traducătorul trebuie sa fie el însuși un poet, pentru a putea reda simplitatea înșelătoare a limbii si ritmului. Trebuie sa aibă o cunoaștere profunda a istoriei si evoluției celor doua limbi, atât franceza cât si româna. Trebuie apoi sa caute sa evite arhaizarea excesivă și, mai ales și deasupra tuturor, sa aibă umor.
Traducătorul va încerca așadar să nu fie nici arhaizant excesiv, dar nici să forțeze o ruptură modernă. (cf aici un exemplu de traducere arhaizantă la care am avut recurs pentru o poezie a lui Ezra Pound.)
Umberto Eco, în Mouse or Rat, o carte despre arta traducerii publicată direct în engleză (cf. referință în finalul textului), vorbește despre “traducere ca negociere”. El pornește de la Sfântul Ieronim, traducătorul Bibliei în latină (Vulgata) și patronul tuturor tălmacilor, care spunea că nu trebuie să traducem: verbum e verbo sed sensum de sensu, nu cuvânt cu cuvânt, ci reproducând sensul, uneori chiar prin ceea ce par a fi alte cuvinte decât cele ale originalului.
Am vrut să compar trei traducători ai lui Villon, dintre care primul e decedat: Romulus Vulpescu, Dan Dănilă și Cindrel Lupe. Pentru asta am luat trei poeme:
1. Ballade des dames du temps jadis
2. Ballade en vieil langage françoys
3. Ballade et oraison
Pentru primul din cele trei poeme, cel mai cunoscut al lui Villon, mai avem și alte variante. Le voi folosi aici. Este poemul cu versul repetat, devenit clișeu : Où sont les neiges d’antan?
Ballade des dames du temps jadis
Dites-moi où, n’en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ni Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Écho parlant quand bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine
Mais où sont les neiges d’antan?
Aici avem următoarele variante :
Romulus Vulpescu: Balada doamnelor din vremea de odinioară
Spuneți-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,
Archipiada spun, și Thais,
ce-au fost mlădițe cosânzene?
Echo ce auie-n poiene,
de chemi la iaz au pe tăpșan,
ce-avea frumuseți nepământene?…
Dar unde-i neaua de mai an?
Cindrel Lupe: Balada doamnelor din alte vremi
Spuneţi-mi, oare-n ce hotar,
Flora din Râm mai vieţuieşte,
Archipiada, Thais chiar,
Ce-n al său neam se preţuieşte,
Echo ce vorba ne-o-nmulţeşte
Peste pârâu cu zvon scăzut,
Frumoasă, peste ce-i lumeşte.
Dar unde-i neaua ce-a trecut?.
Dan Dănilă: Balada doamnelor de altădată
Pe unde-s, prin ce țări de vis
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibida sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare
Echo, dând zvonuri chemătoare,
Pe stânci și ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?
Аșа… Acum… Celor trei le adăugăm încă cinci versiuni:
Dan Botta: Balada doamnelor de altădată
Ci spune-mi unde, ‘n-ce cuprins
E flora, râmleanca frumoasă,
Archipiada și Thais,
Și Echo, dintr-un freamăt scoasă,
cântând pe râuri și-ntinsori
dumnezeiește de frumoasă?…
Dar unde-s marile ninsori?
.
Zoe Verbiceanu:
Balada doamnelor de altădată
Spuneți-mi spre ce țărm ferice
frumuseți strălucitoare
și-au luat zborul de aice
Undeva mai fi-vor oare,
inimile să-nfioare:
Flora, scump vlăstar roman,
Și Taisa mândra floare ?
Dar zăpada celui an ?
.
Neculai Chirică: Balada doamnelor din alte vremuri
Pe ce meleaguri, unde mi-s
romana Flora, cald încânt
Archipiada și Thais
ce-s vere bune prin orând?
Echo ducând orice cuvânt
spre larg, în zvoană murmurată,
frumoasă coz?… Dar unde sunt
zăpezile de altădată?
.
Al Alexianu: Balada domnițelor de odinioară
Spune-mi unde,-n către țară
sau pe ce ascuns tărâm
e zeița de la Râm,
Flora mândră și fecioară?
Ori vrăjita Echo și Alcibiada…
Spune-mi unde-s ?Dar zăpada
de-astă iarnă unde-o fi?
.
Francisc Păcurariu: Balada domnițelor de odinioară
Cine-mi va spune tainica poveste
a umbrelor cu vremea spulberate :
Domnița din vechime unde este
ce trup de calde lunci înmiresmate?
Unde-i mândria Romei, Flora, unde
îi înflorește coapsa primăvara?
Dar zâna tristă-a sprintenelor unde?
Dar unde-i neaua de odinioară?
Remarcă:
Romulus Vulpescu, nemulțumit de tomul lui ilustrat al traducerilor lui Villon din anii dezghețului comunist, a continuat să lucreze pe texte, polisând și uneori deformând primele lui variante, așa încât înainte de a pleca dintre noi a dat la tipar un alt volum, cu traduceri total diferite de prima variantă și nu întotdeauna în cel mai bun sens. Iată astfel versiunea sa finală din Balada doamnelor:
Baladă a doamnelor din timpul de-odinioară
Spunèți-mi, dar la ce hotar,
E Flora, splèndida romană?
Arcipiada — unde, iar —
Cu Tháis vară cosîngeană?
Echó, ce auie-n poiană
De peste iaz au pe tăpșan,
Cu grația-i nepămînteană?
Dar unde-i neaua de mai an?
Comparație și negociere:
Ei bine, în primul rând trebuie păstrat ritmul, care la un asemenea lanț de enumerări de nume de doamne mitologice e mai important decât conținutul și identitatea doamnelor menționate (doamne trebuie să fie ele, iar nu domnițe, cum avem la ultimii doi traducători).
Romulus Vulpescu e torturat, deja în sintaxa primelor două versuri:
Spuneți-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,
Fraza nu are nimic românesc, or limba unei traduceri din Villon trebuie să fie simplă, cum era a lui.
Varianta finală a lui Vulpescu e chiar de necitit, cu cuvinte și forme verbale accentuate aiurea, vorbe inventate, căznite, fără nimic poetic, lăsând să se simtă dureros efortul de a părea original și erudit, ajungând adică exat la opusul naturaleții lui Villon:
Spunèți-mi, dar la ce hotar,
E Flora, splèndida romană?
Arcipiada — unde, iar —
Cu Tháis vară cosîngeană?
În schimb, Cindrel Lupe și Dan Dănilă se apropie, ambii, cel mai bine de ritmul și spiritul originalului. Ceilalți traducători fie chinuie prea mult sintaxa limbii române, uitând că originalul e simplu, fie pierd parte din nume, pentru că aluziile sunt obscure și ar fi de neînțeles pentru cititor.
Adevărata încercare rămâne însă versul ultim din fiecare strofă, laitmotivul, cum obișnuia sistematic Villon, iar aici e celebrul:
Mais où sont les neiges d’antan? — redat:
Dar unde-i neaua de mai an? (Romulus Vulpescu)
Dar unde-i neaua ce-a trecut? (Cindrel Lupe)
Dar unde-i neaua din cel an? (Dan Dănilă)
Dar unde-s marile ninsori? (Dan Botta)
Celelalte patru variante nu trebuie luate în seamă, pentru că sunt lungi și șleampete.
Antan, în franceza veche, adverb ce nu mai e folosit azi, venea din latină de la ante annum, desigur. Cel an (Dan Dănilă) și mai an (Vulpescu) se potrivesc astfel cel mai bine dintre cele patru reținute. Marile ninsori și neaua ce-a trecut ar avea ritmul bun, dar păcătuiesc prin aceea că nu au –an– în expresie, or formula este atât de încetățenită în franceză și ușor de obținut în română, încât nu poate fi pierdută în traducere. Echivalentul perfect în română ca adverb de timp ar fi fost vechiul, și nemaifolositul azi, anțărț, odinioară. Din latină de la anno tertio. Dar unde-i neaua de anțărț? sună exact ca: Mais où sont les neiges d’antan. Problema este sonoritatea neestetică a adverbului cu doi ț și dificultatea de a găsi o rimă la asta.
In cazul acesta, așadar, din cele opt variante reduse la patru (sau mai degrabă trei), varianta lui Dan Dănilă pare cea mai mulțumitoare:
Balada doamnelor de altădată
Pe unde-s, prin ce țări de vis
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibida sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare.
Versiunea lui Cindrel Lupe ar fi la fel de bună, însă nu ne-a păstrat verișoarele (căci ele sunt cousines germaines la Villon) și nu avem nici an în versul refrenului. Răposatul Vulpescu, din păcate, se arată tare pompos cu mlădițe cosânzene, sau în varianta finală Tháis vară cosîngeană și altele asemenea.
[image error]
Ballade en vieil langage françoys
Car, ou soit ly sains appostolles
D’aubes vestuz, d’amys coeffez,
Qui ne seint fors saintes estolles
Dont par le col prent ly mauffez
De mal talant tous eschauffez,
Aussi bien meurt que filz servans,
De ceste vie cy brassez:
Autant en emporte ly vens.
Cindrel Lupe: Balada în grai vechi franţuz
Dar unde-s ceia sfinţi umblând
În rantii îmbrăcaţi, pieptănaţi,
Care sfintele mantii purtând
La guler scrobiţi şi curaţi
De rostul lor îngânduraţi,
Temerea de moarte-au purtat,
Din viaţă au fost vânturaţi:
Ci vântul i-au împrăştiat.
Romulus Vulpescu: Balada în vechi grai franţuzesc
Iar, unde-s papii cu tiară,
Felon şi stelă şi stihar,
Cu care demonu-alungară
Şi-i mîntuiră de calvar
Pe pătimaşi – cu mir şi har?
Toţi mor; ori prinţi, ori slugi ce sunt,
Din viaţă ca suflaţi dispar:
La fel sunt spulberaţi de vînt.
Dan Dănilă: Baladă în vechiul grai frâncesc
Dar sfinții-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinși cu stole și stihare
Ce-l iau de gât pre necurat
Încins de rău și de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toții lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt.
Aici aș spune pe loc că varianta lui Vulpescu e cea mai satisfăcătoare din toate punctele de vedere: eufonic, ritmic, imagistic. La Dan Dănilă avem, din păcate de două ori încins și încinși la două versuri distanță, iar la Cindrel Lupe simțim din start o problemă cu silabele, metrul și ritmul.
[image error]
În sfârșit, să luăm o alta, care este:
Baladă și orație (Dan Dănilă)
Baladă și rugăciune (Cindrel Lupe)
Père Noé, qui plantastes la vigne;
Vous aussi, Loth, qui bustes au rocher,
Par tel party qu’Amour, qui gens engigne,
De vos filles si vous feit approcher,
Avem:
1. Dan Dănilă
Tata Noe, al viței plantator,
Și tu, Lot care-n peșteri ai băut,
Pe-atât, încât te-a amăgit Amor
Să-ți iei fetele tale-n așternut.
2. Cindrel Lupe
Taică Noe, ce viţa ai sădit;
Loth, ce-n izvorul stâncii-ai adăpat,
Oare de ce amoarea v-a-mboldit,
Cu-a voastre fiice v-aţi alăturat,
Aici aș merge după Cindrel Lupe (2), căci în loc de “Tată Noe, al viței plantator” ca la Dan Dănilă (1) și eu aș fi zis fără ezitare “săditor”, iar nu plantator. Asta și pentru că plantator ne trimite la latifundiarii americani proprietari de sclavi… dar astea sunt nuanțe ușor de reparat, nu dezechilibrează ansamblul.
În schimb, Cindrel Lupe păcătuiește prin inventatul amoare, acolo unde Dan Dănilă spune simplu Amor. La fel, ortografia Loth e nepotrivită, căci noi spunem simplu: Lot, cum este nepotrivit și pluralul voi la Cindrel Lupe, căci reproșul de a se fi împreunat cu fiicele îi este adresat de poet doar lui Lot, nu și lui Noe, care a avut păcatul beției, nu al incestului.
Despre beție, în schimb, ambii traduc bine, mai departe, în același poem, termenul de pyon, care este desigur, doar omofon cu pion, acela fiind un pedestru. El este bețiv la Dan Dănilă, fârtat de chef la Cindrel Lupe. Acolo, la pyon, bețivul (a existat în glumă și un Saint-Pyon al bețivilor), m-am întrebat dacă nu ar avea de-a face cu o rădăcină celtică pierdută *pi- pentru a bea. Bretona de azi nu ne e de ajutor. Dar e mai probabil că era o glumă studențesco-teologică pe rădăcina grecească pino, a bea.
Aici, fără mult efort, am putea combina ambele variante și, redând simplitatea și ritmul originalului, să spunem simplu:
Tătâne Noe, al viței săditor,
Dar și tu, Lot, ce-n peșteri ai băut
Atât, încât te-a amăgit Amor,
De-ți luași chiar fiicele în așternut.
Iată… E doar un început, însă un asemenea demers comparativ, mult mai dezvoltat, desigur, și-ar găsi de minune locul într-un studiul despre arta traducerii la care mă gândesc de ceva vreme.
PS. Cât de periculoase sunt clișeele cu referirea la Villon?
.
— “Où sont les équilibres d’antan?” este titlul unui pachet de cugetări în Dilema Veche despre cumpătare post festum și după Paști.
Iată un exemplu imediat de dizolvare a culturii în superficialitate. Te întrebi mai întâi de ce i-a dat autorul un titlu în franceză. Ah, spuneți voi, o aluzie la Villon, clișeul cu: — “Où sont les neiges d’antan”. Sigur, numai că zăpezile lui Villon, cum am văzut, n-au nimic de-a face cu cumpătarea în consum despre care vorbește autorul din Dilema Veche.
Oh, atunci poate că e o trimitere nostalgică la o vreme trecută a echilibrului în consum, așa cum la rândul lui Villon deplângea gloriile doamnelor de odinioară, în acel poem cu zăpada de anțărț… Dar nu, tot nu se potrivește, pentru că Villon era cel mai destrăbălat dintre oameni, băutor, curvar, coțcar și gibier de potence. Nu știa el de cumpătare.
Atunci poate titlul vrea doar să arate că autorul cunoaște limba franceză și marii ei reprezentanți literari. Bun, bine, dar aici abandonăm, pentru că ne înecăm în plin anacronism: cuvântul “équilibre” îi era necunoscut lui Villon, fiind o refacere renascentistă, mult după moartea tâlharului poet, a unui latinism tehnic și livresc.
Are tot atât de mult sens acolo ca și cum ai spune: — “Où sont les smartphones d’antan?”
De fapt e pus acolo ca să dea bine, aia e.
***
Pentru traduceri am folosit:
— François Villon: Balade (trad. și note Dan Dănilă) editura Hermann, Sibiu 1997
— Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala Măiestrului Villon, traduse de Cindrel Lupe (cartea poate fi comandată pe adresa email garrigue2012@yahoo.fr sau pe mesageria Facebook).
— Romulus Vulpescu și-a refăcut traducerile, modernizându-le și vulgarizându-le într-un mod derutant și dezamăgitor: Villon – Opera Omnia, 3 volume, la editura Semne, 2013
– Umberto Eco, Mouse or Rat?, Translation as Negociation, London, Weidenfeld & Nicolson, 2003. (Experiences in translation e saggi selezionati da Dire quasi la stessa cosa)
și, desigur,
– George Steiner, After Babel, în orice ediție
În sfârșit, pentru o reprezentare teatrală a episodului biblic al împerecherii lui Lot cu fiicele sale aș trimite modest la piesa mea de teatru:
1875: Eminescu la Creangă
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/19/1875-eminescu-la-creanga/
March 30, 2020
Mingus (1979)… Leapșa muzicală
“You turn me on… I’m a radio.”
(Joni Mitchell)
Mi-a pasat Alexandru Mistrețu ceea ce se numește “leapșa muzicală” și, deși fug în general de jocurile de societate, fiind vorba aici de omul care mi-a adus la Bruxelles un sac de dicționare și gramatici de japoneză de la tatăl său exilat, Marius Mistrețu, nu pot refuza o plăcere atât de inocentă.
Pentru mine; albumul-revelație, care m-a marcat estetic și de care nu mă voi sătura niciodată este hibridul și meteoricul Mingus al lui Joni Mitchell.
Poate fi ascultat aici:
Am căzut în transă de la primele acorduri, înainte de a descoperi întreaga construcție din spate și a căuta mai multe despre muzica și personalitatea lui Charles Mingus, care atunci tocmai murise și pentru care albumul este un omagiu, așa cum Mingus însuși (un compozitor și creator de jazz de excepție) o făcuse aducând un omagiu saxofonistului Lester Young (poreclit Pork Pie Hat pentru pălăria lui comică), așa că pe album o avem pe Joni Mitchell cântând pentru Mingus pe piesa lui Mingus dedicată lui Lester Young… și tot atâtea sertare de frumusețe sonoră.
[image error]
Lester Young (Pork Pie Hat)
Este o bijuterie, un album perfect din toate punctele de vedere: muzical, grafic (cu toate acuarelele lui Joni Mitchell inserate între poeme), liric și conceptual. Este de fapt unul din acele albume-concept ale anilor 1970-1980 care, dincolo de tot ce conțineau, erau și obiecte frumoase în sine. Pătratul acela de carton tare, lucios, cu multe pagini somptuoase înăuntru și felurite despărțituri, totul oferind o plăcere pe care nicio cutie de CD n-a putut să o dea vreodată, ca să nu mai vorbim de muzica aplatizată astăzi în computere.
Albumul m-a fascinat atât de mult prin eleganța simplă a pieselor, încăt am mers atunci mai departe și am căutat autobiografia lui Mingus: “Beneath the Underdog”
Așa am descoperit că versurile lui Joni Mitchell din albumul ei pentru Mingus sunt luate din cartea acestuia și că de aceea cântă ea despre un underdog (care e Mingus însuși) în piesa Goodbye Pork Pie Hat.
Textul autobiografiei lui Mingus e violent, pornografic, rezumă o viață de desfrâu care în epoca noastră din ce în ce mai prudă a izolării și revenirii religiei începe să pară a ficțiune dureroasă.
Acolo am citit și despre căutările religioase ale lui Mingus, de acolo vin acele mantre cântate de Joni Mitchell: He is Three și: God must be a Boogie Man.
Cum singura prezență sonoră a lui Mingus pe disc e dată doar de niște foarte scurte fraze extrase din conversații înregistrate, așa am aflat și de ce vorbea el cu atâta naivitate despre hinduism și Vedanta Society la care pretindea că aderase.
Iar partea muzicală este absolut magică, de o eleganță și o simplitate foarte rar atinse. Chitara lui Joni Mitchell are ceva sec și înspăimântător în același timp în piesa The Wolf That Lives in Lindsey.
Apoi sunt acolo toți marii muzicieni de jazz și rock progresiv ai vremii, John McLaughlin, Jan Hammer, Stanley Clarke, Jaco Pastorius, Wayne Shorter, Herbie Hancock… toți cei care făcuseră istorie sonoră împreună cu Miles Davis, formând apoi Weather Report.
Am căutat după aceea să ascult tot, absolut tot ce există înregistrat de la Mingus, ba chiar i-am completat personalitatea prin filmul acesta halucinant, la rândul lui o bijuterie de documentar, care mi-a marcat mie stilul, atunci când am început să fac documentare precum Howling for God sau Cabală la Kabul.
Mingus: Charlie Mingus 1968 from BPows on Vimeo.
Întotdeauna am căutat să am un personaj real cum este Mingus aici, în noaptea aceea din 1968 când e dat afară din apartament și trebuie să se mute, iar echipa de turnaj stă cu el să îi definească personalitatea prin acest act existențial major care e mutatul. Un film perfect, din care am învățat enorm despre imagine și cadraj și montaj, și care însoțește un disc perfect.
Ceea ce a făcut Joni Mitchell pentru Mingus, după moartea lui, giuvaerul ăsta de disc-obiect-concept este o dovadă de amor din cele care nu se pot simula. Am vrea noi să ne aducă cineva un asemenea omagiu după ce murim, oricât de grațios am face-o.
Cum cânta tot Joni Mitchel: “I could drink a case of you and still be on my feet.”
[image error]
Charles Mingus performing live at the Five Spot Cafe, NYC, 1958.
Photo: Dennis Stock
March 29, 2020
“Haideți” la etimologii
Interjecția turcească ”hay”! a intrat în mod natural și în română: — hai să mergem.
Dicționarele etimologice turcești nu îi dau lui hay, această interjecție monosilabică de îndemn, nici o origine clară, însă cine a asistat la o ceremonie colectivă, populară, a dervișilor știe că unul din strigătele de îndemn și îmbărbătare este: — Hay!… care e și unul din numele lui Dumnezeu în arabă: حي !… Hayy = Cel Viu! (de unde și hayat = viața).
حَيّ
Dincolo de asta, hay are și variante extinse în turcă, limba de origine: hay de > hayde, hade, hadi, hayda. La fel a trecut și în română, unde e indiferent dacă spui: — hai să mergem! sau: — haide să mergem!
Haida, haida! O etapă superioară, prin folosire excesivă, a fost un fel de hipercorectitudine, când vorbitorii au simțit-o ca pe un imperativ verbal de la care ar lipsi ceva, o terminație de plural când e aruncată ca îndemn mai multor persoane, sau când vorbitorul vrea să fie politicos, așa că unii turci au început să zică, mai simandicos; — hadisene, sau: haydiyin, iar românii: — haideți! când e adresat mai multor persoane.
Au simțit așadar că la plural ar lipsi terminația de la vedeți! sau prindeți!… așa că simplul și inanalizabilul hai, haide a căpătat terminație verbală de imperativ: haideți! Ba chiar, dacă e adresat doar grupului propriu, fără altcineva de față, are și forma: haidem!
Că este o tendință universală și inconștientă de uniformizare precisă gramaticală se vede și în rusă, unde imperativul simplu și natural: пойдём! [pajd’jom] (hai să mergem) a căpătat terminația de plural inutilă -те: пойдёмте! [pajd’jomt’ji]… Asta a dus la o situație unică de imperativ care are simultan terminație și de persoana I plural (пойдём) și de a II-a: пойдёмте [pajd’jomt’ji]
Așa s-a ajuns și în română la haideți de la simpla interjecție monosilabică inițială: hay!
Iată doar câteva reflecții pe vreme de carantină. Îngrijiți-vă-ți.
Teren viran, inimă virană… completare la iranisme
Spusesem când am început să compilez iranismele din română că lista va fi treptat completată, deoarece ea e lungă, pe multe din împrumuturile orientale le credem turcisme, și inevitabil vor apărea altele care îmi scăpaseră inițial.
Iată: viran. Adjectivul folosit în română doar ca adjectiv al substantivului teren: teren “viran”.
Atât de folosit e viran de un secol și mai bine de când se fac tranzacții imobiliare atestate în România încât a devenit un cuvânt firesc, românesc.
Unii mai știu, vag, că viran vine din turcă, adus de otomani, odată cu maidanul (despre care am mai scris în detaliu aici, maidanul fiind în toate culturile care l-au preluat o piață, chiar piața centrală, ca în Kiev, Maidan; doar în română maidan e un teren viran și nepietruit prin definiție… La Kiev e piața centrală a capitalei; la români maidan e doar un teren viran, abandonat.)
Viran ne-a fost dat nouă de otomani, așadar, însă turcii l-au luat, ca atâția alți termeni de cultură, din farsi, de la persani.
În turcă și persană, sensul lui viran e chiar mai larg, pentru că indică o suprafață urbană distrusă, ruinată, ca după un cataclism.
Puțin Rumi service…
ويران
Termenul ويران, viran, cu i lung și care rimează cu tiran, e foarte frecvent în poezia sufi, despre care am scris aici și despre care cititorul instruit știe că e ticluită toată în persană, în farsi sau dari (persana din Afganistan, căci Rumi însuși, poetul mistic, cel care se lasă pe masa din salon și dă orgasm grațios cititoarele din mediul urban, era un afgan din Balkh și scria în dari, cea mai pură formă a persanei, care e cea din Afganistan, iar nu oribilul dialect vulgar de azi din Teheran).
Cititorul știe, evident, că întreaga poezie mistică a sufismului, cea a lui Rumi, Hafiz, Saadi, Omar Khayyam etc. e scrisă în persană, farsi. Nu există poezie sufi arabă demnă de acest nume.
La Rumi, inima este foarte des virană, distrusă, ruinată, iar sufletul e viran prin definiție, devastat de ingrata ființă care ne-a lepădat.
Iată, ca exercițiu, un scurt distih al lui Rumi găsit la repezeală pe internet:
عالم همه ویران شود جان غرقه طوفان شود
آن گوهری کو آب شد آب بر گوهر زند
**
Nu vă uitați la stupida încercare de redare în engleză de acolo, traducerea autentică a suspinului dansat al lui Rumi e asta:
Știința-i ruinată, suflete, iar zgomotu-i furtună,
Căci perla s-a topit acum în apă, iar apa a-mpietrit.
Știința-i ruinată, adică mie acum, îndrăgostit abandonat, nu-mi folosește la nimic ce-am învățat o viață. Literalmente: știința e virană, ‘ilm hama viran… ويران viran e a treilea cuvânt din primul rând, începând din dreapta, evident.
Despre Rumi am mai scris eu și aici, în:
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul
cf. și:
Ibricul mahmurului Omar Khayyam
Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română
[image error]
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
