Dan Alexe's Blog, page 8

Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română

Am tot postat în ultima vreme etimologia multor cuvinte din lexicul fundamental al limbii pe care le credem românisme, sau ne închipuim vag că vin poate din turcă, fără a ști că în realitate ele sunt din iraniană (farsi, persană).

Realitatea este că nici turcii, care ne-au transmis multe din cuvintele acestea, nu știu că ele le vin de fapt din persană/farsi. Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. In sângeroasa reformă seculară a lui Atatürk, limba fostului imperiu a fost reformată cu forța, curățată de iranisme și arabisme care au fost înlocuite cu cuvinte noi, inventate de grămătici ai regimului care s-au jucat, terorizați, cu rădăcini pur turcești. Așa se face că persanul naan (pâine), înțeles în tot imperiul și care zi azi desemnează în continuare pâinea în toată Asia centrală și în India, a fost înlocuit în turcă prin artificialul ekmek).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă (bist  = 20, rămas în românescul biștar, nu mai există), alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizație ajunși până în cotidianul țăranilor și al ciobanilor: dușman, cioban, bostan etc.

Când stai mahmur și murdar pe cerdac, așadar, uitându-te la ciobani, așteptând musafirii și gândindu-te la dușmani, nici nu știi că toate cuvintele astea (cerdac, cioban, murdar, musafir, mahmur etc.) îți vin din persană și arabă, ca să nu mai vorbim de cele din turcă.

Iranismele din română sunt prea multe pentru a le strânge aici pe toate. Despre multe am mai scris, dar le las deocamdată deoparte pentru a nu face textul acesta prea mare. Ele vor fi bune, poate, pentru un mic volum. Deocamdată, iată lista cuvintelor iraniene din română analizate aici (unele, notate ar., sunt arăbisme, dar turca ni le-a dat nouă luându-le din persană, nu din arabă, ceea ce se vede cel mai adesea din fonetică și sens):

Dușman
Cioban
Cerdac
Murdar
Cișmea
Bostan
Cherhana
Ghiul
Farfurie
Pul
Șotron
Zuluf
Chenar
Aferim
Taraf (ar.)

etc, etc…

… lista e redusă deocamdată și va trebui să o completez treptat, totul meritând un mic studiu de lămurire a unei bune părți a vocabularului limbii noastre.

[image error]

“Dușman”…

Toată lumea cunoaște prefixul grecesc dys-, cel din dys-topia, o distopie, o utopie negativă.

El este extrem de arhaic, de dată indo-europeană, întâlnit și în greacă și în iraniana avestică a lui Zarathustra sau în sanscrită. Face cuplu cu opusul lui pozitiv: eu-.

Cuplul este sistematic și pornind de la orice rădăcină greacă vom obține opoziția pozitiv-negativ, precum eu-phoria (euforie), dys-phoria (stare de neplăcere)

Cum bine știm, încă de la disputa dintre Erasmus și Reuchlin, în greaca arhaică, în greaca lui Homer, litera pe care o numim “i grec”, Y, era pronunțată U, exact ca românescul (sau iranianul, sau sanscritul) U. Γυνή (femeie, gyne-) se pronunța astfel cu U din “lagune”, iar nu cu i, ca în greaca bizantină și modernă. (De aceea grecescul gyne e înrudit cu englezescul queen, la origine doar: femeie.)

Cineva care îți dorește binele, așadar, ar fi fost un eu-menes, ca în Eumenidele, Binefăcătoarele (Furiile ticăloase erau numite așa în glumă, Eumenide ca în romanul lui Jonathan Littell „Les Bienveillantes”). In schimb, cineva care îți vrea răul, inamicul prin excelență, era dys-menes, așa încât Eumenidele erau de fapt niste Dysmenide.

Exact asta avem în iraniana cea mai veche, cea din Avesta, contemporană probabil cu Homer: dušmanah este principiul răului, corespunzând perfect grecescului δυσμενής, dysmenes, și sanscritului durmanas.

Dušmanah așadar, în Avesta lui Zarathustra, avea opusul hu-manah, binevoitor, corespondentul exact al lui eumenes în greacă.

Acest principiu iranian al răului, dušman, a traversat mileniile și a intrat în toate limbile vecine, din hindi-/urdu, până în turcă. Turcii l-au adus în Balcani și așa a ajuns „dușmanul” și în română.

Cuvânt banal în persana din Afganistan, în dari sau tadjică, dar și în paștună, dușman (душман) а intrat și în rusă, în urma războiului din Afganistan. Acolo, militarii ruși îi numeau „dușman”, душман, pe mudjahidinii afgani (așa cum americanii în Vietnam iși numeau inamicii comuniști “Charlie”). Termenul a fost atât de folosit, încât în jargonul militar rusesc a dat și diminutivul «духа».

[image error]

Cioban…

“Cioban” (fšupān) este un alt iranism fundamental care urcă până la textele lui Zarathustra, acele Gatha, imnurile din Avesta zoroastrienilor si care sunt la fel de vechi precum limba Vedelor în India sau textele homerice.

“Cioban” a intrat din farsi, persana modernă, în toate limbile turcice, iar turcii l-au adus în Balcani. Româna l-a luat de la turci în așa măsură încât a dispărut aproape cu totul vechiul latinism “picurar” (transformat, printr-o falsă asociere cu păcura în păcurar). Ce nu este însă evident este că și “picurar” din româna veche (pecoraio în italiană, pecorarius in latinã, de la pecora = oaie) și iranianul “cioban” sunt construite pe aceeași rădăcină a latinescului pecus si indo-europeanului *peku-.

Termenul latinesc (si indo-european) pecu, pecus, care a însemnat posesiuni personale, avere mobilă, a evoluat spre sensul de vite, oi, cireada de vite, turmă de oi, după care a dat din nou pecunia, bani, monedă de schimb. Toți termenii moderni care se invartesc in jurul lui pecuniar vin de fapt dela pecu, care s-a scindat in sensul de oaie (pecora, cf. brînza pecorino, dar si românescul vechi picurar, păcurar = cioban) si pecuniar = care are de-a face cu banii. Oile și vitele erau bogăția.

În iraniană, unde în anumite condiții unui C latin îi corespunde S sau Ș (cf. “centum” latin = “satem” iranian = 100), pecu(s) e prezent în Avesta ca “pasu” (fšu- în cuvinte compuse). “Pasu” sunt oile, bogăția mobilă cântată de Zarathustra. În compoziție, pasu devine fšu-, printr-un proces fonetic propriu iranienei. Așa încât cel care se ocupă de oi va fi: fšupāna, la fel cum bivolarul, cel care se ocupă de vite (gav) este: go-pāna.

Din iraniana pehlevi a intrat termenul în turcă sub forma çoban de a ajuns și în română ca cioban, înlocuind orice termen va fi existat înainte (cf. picurar, păcurar). Carevsăzică, țara Mioriței și a oilor a preluat “cioban” de la iranieni prin turci. Dar ce? Să fii tu popor de oieri, să te mândrești cu Miorița, drob, cușme, turme, stână și altele și să dezvolți o fobie colectivă unică pe planetă, care este aceea: — “carnea de oaie miroase”… până și aici am făcut-o de oaie.

Dar de ce te miri că poporul de păcurari carpato-danubieni nu mănâncă oaie? Românii sunt același popor care nu mănâncă pește pentru că miroase… a pește.

Cerdac…

Ce pare mai natural și tradițional românesc decât cerdacul? De la stilul brâncovenesc până la căsuța țăranului, cerdacul pare a urca până la daci… Sigur, vedem în dicționare că vine din turcă, dar cine știe ce-o fi însemnat acolo?

Ei bine, urmând procesul de transfer lingvistic pe care îl tot ilustrez, în turcă çardak, precum mai toți termenii de civilizație urbană, vine din persană, din farsi, unde înseamnă “patru stâlpi” (char taq, چار طاق ). În persană e un compus, așadar, din numeralul indo-european char ( چار, înrudit cu четыре din rusă și chiar ștar = 4 în țigănește) și taq (طاق), împrumut în farsi din arabă, unde desemnează mai degrabă o boltă, o volută arhitecturală, cum sunt cele de la moscheile din Samarkand, sau de la Alhambra, în Spania.

Patru bolți, așadar, patru stâlpi, patru volute (char taq, چار طاق ), preluat de turci: çardak, și apoi împământenit la noi ca un neînțeles: cerdac.

Sigur, am putea spune că avem ca sinonim pridvorul. Așa e, doar că “pridvor” e din slavă.

Murdar

Murdar este, iarăși, un pur iranism urcând până la limbajul lui Zarathustra, din cărțile sfinte Avesta. Murdar, dat nouă prin turci, este un termen indo-european, iranian, care are de-a face cu moartea. Mard (muritor, adică) este numele omului în iraniană (dar și în armeană: mard).

Mard, omul iranian (și armean) nu e altceva decât mort-uus din latină, mortul, cel doar în trecere pe acest pământ. De aici, tot ce are de-a face cu moartea și cadavrele este murdar.

Ajuns în română prin turcă, însă, termenul nu sugerează astăzi vorbitorului român niciun fel de legătură religioasă cu oroarea morții, cu dușmanul vieții.

Cișmea…

Cișmeaua e pompa de apă, sau un punct din care iei sau bei apă. E dat, corect, în dicționare ca venind din turcă, çeșme, dar turca l-a luat din persană (iraniană / farsi), din care vechea limbă otomană și-a tras o bună parte a vocabularului (multe iranisme ajunse și la noi: dușman, cioban etc.).

În persană însă “ceșm” sau “ceașm” este ochi. Ochiul pur si simplu, ochiul omului sau al animalului. A ajuns să desemneze sursa de apă, deoarece în arabă ‘ayn, ochi, desemnează în același timp punctul din care se scoate apa. Aici, persana nu a mai preluat termenul arab ‘ayn pentru a desemna o pompă sau un izvor, sau o baltă în deșert, ci a acordat un sens suplimentar termenului iranian “ceșm” = ochi, sursă de apã.

De aici, ochiul iranian a trecut în turcă cu sensul de pompă, çeșme, de unde a ajuns în română: “cișmea”. Ideea de ochi a rămas însă în frumoasa expresie: “ochi de apă” pentru un smârc, o copcă, o baltă. Orice sursă mică de apă este un “ochi”, çeșme.

Desigur, poate și prin analogie cu lacrimile. Ah, iar apă, în persană, este “ab” sau “ap”. Tot indoeuropean, da: iranianul ap = românescul apa.

Șatra

Șatra, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușman, dușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Pul, apoi, ne vine din turcă și desemna jetoanele jocului de table, însă el e la origine persanul care desemnează banii, monedele, banii de metal. Pul = bani, jetoane, discuri mici. Precum cele de la cazino sau Monopoly.

Șahul, apoi, ce ne-a venit odată cu tablele, jocul de șah, al cărui nume îl desemnează pe împăratul Persiei, șah, sau șahinșah, Împăratul Împăraților.

[image error]

“Farfurie” înseamnă de fapt “Împăratul Chinei”

Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:

“Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”

Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir “ ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii”.

E comic cuvântul ăsta: “farfurie”, și e intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, “farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl luase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi (فغفور) [fağfur].

Acest fağfur, porțelan, care în persană face derivatul adjectival fağfuri (“din porțelan”), vine însă de la persanul și mai vechi bağpur, expresie indo-iraniană care înseamnă Fiul lui Dumnezeu (în sanscrită, limba cea mai apropiată de iraniana veche: Bhaga-putra (भगपुत्र, iraniană: baghpur).

Despre bagh și ce a mai dat prin derivare (printre altele numele orașului Bagdad) vezi linkuri mai jos.

Direcția farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.

In vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.

În persana recentă, de după islamizarea începută în sec. VII-VIII, Baghpur (Fiul Cerului) a dat fonetic baghbur apoi, sensul inițial pierzându-se, faghfur. Faghfur (porțelan de China) a trecut în turcă sub forma [fağfur] și fağfuri (ceva din porțelan), de unde în greacă φαρφουρί, farfurì = porțelan. De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: “era în chipul marmurii albe şi al farfurii”, părea din marmură și porțelan..

Este interesant, însă, paralelismul cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Impăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului china… China, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, farfuriile, da.

Bostan

Bo-stan, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Paki-stan… sufixul persan/iranian –stan e același in toți acești termeni care țin de o geografie politică sau mistică. –Stan: termen indo-european, un loc în care stai. De la verbul *stha-, a sta. Stan este locul in care stau afgani, uzbeci etc… Ajuns, ca împrumut, si  la armeni, care își numesc țara Haiastan, țara armenilor (hai, Հայաստան). Același termen care a supraviețuit în română în stână (cf. textul meu Cu lingvistica la stână…).

Da, bo-stan, bostanul venit nouă din turcă din farsi, din persana modernă, desemna inițial pur și simplu grădina paradisului. Mai precis: Locul Miresmelor – Bu-stan, precum Turki-stan, țara turcilor. Bu, bo, bui = miros în persană. De aici – bu-stan > locul în care miroase frumos, Raiul.

Bustan/Bostan e echivalentul în persană al lui Pardes (paradisul, altfel zis: “locul cu gard”, termen tot persan, și al arăbescului Jennet = Rai, grădină). Despre acei bostani (pepeni) din Afganistan scrie împăratul moghol Babur, cuceritorul Indiei, când plânge în Babur Namah după dulcețurile din minunatul Kabul, lăsat în urmă după își mutase capitala în mlaștinile populate de jivine vicioase din Dehli. In plină vară, Babur făcea să vină pepeni (bustan) din Kabul până la Delhi, în masive lăzi cu gheață și paie, purtate de cămile deosebit de stupide.

Prin metonimie, “bostan” a ajuns să desemneze în turcă, limbă profund impregnată istoric de iraniană/persană pepenele, fructul paradisiac prin excelență. Procedeul e banal, sârbii și croații numesc roșiile, tomatele: paradajz. Așa că de la turci avem și noi paradisiacul bostan iranian, care inițial desemna doar pepenele. Au dreptate așadar cei care în dialect numesc câmpul de pepeni “Bostană” sau “Bostănărie”.

Iar la întrebarea de a ajuns nobilul bostan să desemneze vulgarul și fadul dovleac nu avem alt răspuns decât a trimite spre sărăcia și lipsa de imaginație a neamului nostru. Li s-a părut lor, în trecut, că trista cucurbitacee mai cunoscută ca dovleac (dovleac venind tot din turcă) e tot un fel de bostan (pepene). I-au zis dovleacului bostan și așa a rămas. Dar bostan era inițial doar pepenele, harbuzul.

Ba chiar a devenit și nume propriu, ca acel maior Bostan de la Securitate care mă interoga pe mine și despre care Luca Pițu scria aici, în  “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt” ( din: La cafeneaua hermeneutică, Nemira, 1998).

Acum: Bostan = Grădina Paradisului, da, însă Bostan a mai fost și titlul dat unor culegeri de poeme mistice sufi scrise în persană, precum Bostan-ul lui Sa’adi (1257), matricea genului, urmat de Gulistan, tot al lui Sa’adi (Grădina Rozelor, 1258, de la gul, gül = trandafir ).

[image error]

Ghiul

Când râdem de vulgaritatea ghiulurilor, inclusiv cea fonetică, ignorăm în general că etimologic un ghiul este o roză.

In română avem în realitate o omofonie între mai multe ghiuluri, cel de ață sau bumbac, de pildă, sau ghiulul cu sensul dispărut astăzi de mulțime mare, poporet, adunătură. Acestea vin din turcescul kül și nu au nici o legătură cu ghiulul ca inel bărbătesc de mari dimensiuni, care provine din turcescul gül = roză, trandafir, prin extensie: floare.

Ca și în cazul nurilor, ca multe alte turcisme care și-au schimbat sensul în română, gül nu înseamnă în turcă decât roză sau floare, are un sens pur botanic, iar înțelesul de inel vulgar de parvenit a apărut în română, probabil de la dimensiunea rubinelor și altor pietre prețioase ce le ornau.

Ironia este însă că gül și latinescul rosa din care avem roză au aceeași origine, aceeași rădăcină și aceeași etimologie. La origine au fost același cuvânt, deși fonetic nu mai au astăzi nimic în comun.

Iată:

Gül e un împrumut turc otoman din persană, ca mii de alți termeni de civilizație. In persană, limbă indo-europeană, este gul = roză, trandafir, floare și cunoaștem suficient evoluția limbii persane, una din cele mai vechi atestate, pentru a ști că gul provine de la anticul persan vṛd-.

La prima vedere afirmația nu are sens, însă, pentru a nu intra într-o prea lungă demonstrație lingvistică, ajunge să spunem că vṛd– a sfârșit fonetic în modernul gul la fel cum anticul iranian vṛka (lup) a sfârșit în persanul modern gorg (lup).

Acea rădăcină a rozei, vṛd-, însă, nu era indo-europeană.

Populațiile indoeuropene, semitice sau caucaziene care au intrat în legătură cu vechii locuitori ai Mediteranei, care ne vor rămâne necunoscuți pe vecie, au împrumutat de la aceștia numele multor plante, animale și alimente necunoscute noilor veniți: uleiul, măslinele, curmalele, rodiile, vinul, trandafirul.

Termenul pentru vin, de pildă, oinos în greacă, vinum în latină, are aceeași rădăcină cu termenul echivalent din arabă, ebraică, etiopiană, armeană și georgiană. Toate aceste limbi l-au împrumutat în preistorie de la o limbă mediteraneană dispărută.

Același lucru s-a întâmplat și cu roza. Latinescul rosa și grecescul ῥόδον(rhódon) au fost împrumutate pe căi separate de la un grai mediteranean dispărut. Putem chiar reconstitui rădăcina. In dialectul din Lesbos nu se spunea  ῥόδον ci βρόδον, ϝρόδον, ceea ce ne arată că rădăcina era wrod-, cu un w- inițial care în unele dialecte se scria cu litera numită digamma: ϝ , ceea ce explică folosirea grafică a spiritului aspru în ῥόδον. Homer folosește termenul în celebra formulă: Aurora “cu degete de roză”, ῥοδο-δάκτυλος, rhodo-dactylos.

Avem confirmarea că rădăcina mediteraneeanã era wrod– în armenescul, împrumutat paralel de la aceeași sursă, cu metateză: vard = roză, trandafir. (Imprumutat în georgianul vardi = roză, trandafir. De aici vine și numele propriu armean Vartan: Rozaliul.)

Avem o confirmare suplimentară în persanul antic vṛd-, care a dat în limba modernă gul, înainte de a fi împrumutat de turcă (gül) și apoi de română. Gul avem și în numele volumului de versuri și pilde sufi al poetului persan Sa’adi: Gulistan (Grădina de trandafiri).

In partea cealaltă, latinescul rosa nu poate veni fonetic din grecescul rhódon ci, ca și vinul, a trebuit să fie împrumutată de la aceeași sursă care a dat și termenul armean, precum și cel persan care a dus la gul și, prin împrumut și transfer semantic, la turcescul gül și la românul ghiul.

Mai avem confirmarea și că în română, înainte de a desemna inelul cu rubin vulgar termenul turcesc ghiul își păstrase sensul de roșu, pentru că, sub forma reduplicată: gülgüli era folosit pentru a descrie vinul roșu: ghiurghiuliu, de laghiulghiuliu.

Și pentru că am ajuns la roză, iată un exemplu de titlu tradus dezastruos: Numele Trandafirului!…

.

Nu stiu cine a tradus-o in românește, nu m-am atins de ea, am citit-o in italiana, cu un amestec de oroare si fascinatie… Eco e un farsor de geniu, cititorul rămâne fără respirație in fața aglomerarii de erudiție, din care o mare parte e furată, forțată, sau adăugată ostentativ, cand nu e inventată, ca in Borges…

.

Nu degeaba e Borges insusi un personaj : sinistrul bibliotecar orb Jorge de Burgos… dar Eco imprăștie si mult “zgomot” inutil in text, precum ininteligibilul lung citat in ebraică care deschide Pendulul lui Foucault, despre care Eco insusi a recunoscut intr-un interviu ca l-a trîntit acolo doar pentru aspectul grafic si estetic…

.

Dar de ce, de ce, de ce a fost tradus in română titlul: Numele Trandafirului ?!!!… In Numele Rozei s-ar fi păstrat toate aluziile si ariile semantice ale originalului: “roza vânturilor”, “rozicrucienii”, “Razboiul celor doua Roze”, “rosa” latină folosită in paradigmele flexiunii din manualele de gramatică cântată de Jacques Brel (rosa, rosae, rosae… rosarum, rosis, rosis), pînă la “rozasa” (rosace) din vitraliile catedralelor gotice.

.

In loc de asta, tot ce avem e un balcanic “trandafir”… “Te-as iubi dar nu stiu slova”… Cu trimitere subliminală la un soi de cârnați picanți

.

… cind il aveai pe Macedonschi : ” O roză-nflorește, suavă…” (și Gertrude Stein: “a rose is a rose is a rose”…)

.

Se poate rata un titlu mai mult de atât?… Da, dacă trăiești în lumea ghiulurilor.

— “Ceci n’est pas un gül.”

Șotron, cherhana

Iar aici ajungem și la șotron. Celălalt nume al jocului de șah venit prin otomani de la persani era șatranj. În turcă, șatranç (cu varianta satranç), după ce a desemnat tabla de șah, a evoluat și spre sensul de împărțit în pătrate, în carouri. Așa cum, prin aceeași analogie, și într-o limbă ca engleza se spune, despre o suprafață împărțită în carouri, checkered (de la checker, jocul de șah), la fel în turcă șatranç se spune despre orice lucru împărțit în pătrate… exact precum arată suprafața jocului de șotron.

Cât de enervant e DEX-ul, care insistă, în mod absurd, din inerție, ediție după ediție, că șotronul ar veni din franceză, de la chaudron… Absurd pentru că un joc cu asemenea nume nu există în franceză, țăranii noștri nu studiau la Paris, iar falsa etimologie e la fel de ridicolă cum e cea care pretinde că a chiuli vine din franceză de la cul (!!!… când de fapt e un albanism, vezi link și lămuriri mai jos).

La fel, e revelatoare în română adaptarea locală a sintagmei persane care a dat cherhana. In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune pestele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.

(Ah, iar în argoul turcesc, astăzi, kerhana este bordelul, tot o activitate de peștit.)

“Taraf”…

“Taraf” e un arăbism, de fapt, dar ca mai toți termenii arăbești care au ajuns în română, de la “chef” și “huzur” la “chibrit”, “zar”, “musafir” și atâtea altele, româna le-a luat din turcă, iar la rândul ei turca le-a luat din persană, care le primise din arabă.

Procesul împrumutului a fost așadar: arabă > persană > turcă > Balcani > română.

Pentru turci, însă, toate acele arăbisme pe care ni le-au dat: musafir, de pildă (la origine: călător) erau tot iranisme, împrumuturi din farsi. Din farsi, care îl luase din arabă, “taraful” a trecut nu doar în turcă, dar și în paștu, urdu/hindi etc.

“Taraf” este, din turcă până în hindi, în India, în același timp un grup de oameni, dar și o direcție anume, fie și punctele cardinale: “u taraf”, spunem în farsi pentru: — “în direcția aia”. Acum, grupurile de muzicanți din Balcani respectau fiecare câte o școală, o direcție muzicală învățată (iar majoritatea erau derviși romi), fiind în același timp un “taraf”, un grup de oameni, cu o disciplină muzicală distinctă.

In turca literară și in farsi, în Iran și Afganistan, “taraf” și-a păstrat și azi toate aceste sensuri. Iată, de pildă, coperta acestui roman italian tradus în farsi și foarte în vogă în Iran: Romanul scriitoarei italo-cubane Alba de Céspedes (numele e scris mic sus). Titlul original e:

“Dalla Parte Di Lei” (Din partea ei), iar în persană este: “Az taraf(e) u” = Din partea ei, adică: din (az) taraful ei.

Taraf (scris طرف‎, T-R-F) e cuvântul din mijloc, cele trei litere subliniate în roșu: az TRF u.

Doar în română, pierzându-se multitudinea de sensuri inițiale, termenul s-a specializat la un grup de muzicanți care reprezentau un stil, un “taraf”, anume.

[image error]

Biștar

Acesta este un ban otoman de 20 de parale (para, pl. parale, vine din turcă: para, pl. paralar).

În limba turcă oficială, până la modernizarea forțată impusă de Atatürk, numeralele erau persane, mai ales atunci când venea vorba de bani. Așa se face că 20 în turca otomană, în domeniul finanțelor, se spunea: bist.

Bist = 20 în persană, în farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman (bist e inrudit, in domeniul limbilor indo-europene din care face parte farsi, persana, cu latinescul viginti, desigur).

E limpede că termenul biștar, biștari, pentru a desemna banii în general vine de la această comună monedă otomană de 20 de parale (bist para, cum și scrie pe ban), dat fiind că tot din turca otomană mai avem și para(le), dar și pul (jetoanele de la jocul de table, care însemnau tot bani).

Pul, dat corect în dicționare ca venindu-ne din turcă, și care la origine însemna tot bani, este în realitate unul din marele număr de termeni persani, din iraniana modernă, ajunși în română prin turcă, într-adevăr, dar care la rândul lor erau pentru turci niște împrumuturi culturale din persană.

Iată așadar de unde vine biștar, de la moneda otomană bist ( = 20 parale), pronunția cu ș fiind poate influențată de faptul că în țigănește 20 se spune biș (bișto= al douăzecilea).

— Aferim !…

Chiar și tinerii care n-au citit Sadoveanu și romane cu haiduci cunosc interjecția: “Aferim !” de la filmul lui Radu Jude și mai știu că în limba veche însemna, venind din turcă, un fel de “Bravo !”

În realitate, cum o tot arăt, ca atâția alți mulți termeni ce par banal românești: “cioban”, “cerdac”, “dușman”, “bostan”, “cișmea”, “șatră”, “șotron”, “ghiul”, “cherhana” și atâtea altele, “aferim” vine de fapt din persană, din farsi, iraniana modernă. Farsi din Iran: o limbă indo-europeană înrudită cu limbile romane, germanice și slave, desigur, dar termenul “aferin”/“aferim” ne-a fost adus de turci, care îl înțelegeau la fel de puțin ca noi.

E de fapt “aferin”, cu N, nu cu M. “Aferin” a dat “aferim” doar în Balcani, în albaneză-bulgară-română.

Înseamnă “bravo” și în persană/farsi și vine de la verbul “afaridan”, a construi ceva plăcut, prietenos.

Aici, pe scurt, să spunem că rădăcina verbului “afaridan” (unde *-dan e doar terminația infinitivului) este: *ā-prī- > *ā-frī- > afrin, aferin.

Acel *prī- din *ā-prī- este exact rădăcina “prieteniei” și a iubirii care intră în slavonul “priiatel” (de unde avem și noi “prieten”); în germanică și iraniană “prī-“ a evoluat însă fonetic spre: “frī-“, de unde englezescul “free” (germanul “frei”, liber) și zeița “Freija” cea iubitoare și prietenoasă, Venus a nordicilor, de la care avem: Frei-tag și Fri-day, vineri, ziua Venerei, ziua lui Freija cea liberă (free) și prie-tenoasă.

Iar în iraniană: a-“frī”-, a-“far”-in a dat această exclamație de plăcere: “Aferin !” = “Bravo !”

Așa încât, “aferim” e înrudit etimologic cu “prieten“, “friend”, “Friday”, “free” și “frei”.

Die Gedanken sind wirklich frei.

Chenar (și karma)…

Cât ne mai chinuiau profesorii de desen cu chenarul drept și cu frizele alea cu fructe… Dar chenarul ne-a rămas în psihologia individuală și colectivă ca un soi de estetică a rigorii. Să fie cu chenar.

Acum, iarăși, cum aflăm din dicționare, chenar e turcismul kenar, dar de-acum știm deja că majoritatea turcismelor împrumutate de noi sunt de fapt iranisme. Turca otomană împrumutase masiv din farsi, din persană. Or, kenar este într-adevăr un alt asemenea termen iranian care desemnează marginea sau plaja. În farsi e kanar. Kanar-e-darya = malul mării, chenarul mării, plaja.

Kanar, chenar, era tot ceea ce înconjura ceva, chiar și un zid, sau gardul casei. Ca toate iranismele, el urcă până la limba veche a lui Zarathustra, limba din textele sfinte din Avesta zoroastrienilor… numai că forma inițială nu era kanār, ci karnā ! “Karnā”, de la verbul a face, kar-, este o “făcătură”, ceva făcut solid de mâna omului. E, asadar, un substantiv de la rădăcina verbală indo-iraniană kar- = a face.

În sanscrita Vedelor, iar mai târziu în budism, rădăcina kar-, cu sufixul -ma, a dat “karma”, suma faptelor cuiva. Kar-ma, Karma!

Ba chiar, comicăreală, verbul e cât se poate de activ în țigănește și astăzi: “so kares”? = ce faci? “Kar-es” este = tu faci, de la rădăcina kar-, a face, în sanscrită și iraniana veche.

“so kares”? = care-i karma ta? cum ar veni…

In persană, rădăcina kar- a dat, cu alt sufix, -nā, acel karnā: făcătura, lucrul, gardul înconjurător.

Ultima nedumerire ar fi: de ce în iraniană “karnā” a dat, la un moment neștiut: “kanār” (chenar), inversând silabele?

Ei bine, e ceea ce se numește doct în lingvistică o metateză: din rațiuni imposibil de deslușit, vorbitorii rearanjează uneori silabele unui cuvânt, fără să-și dea seama, iar peste o generație cuvântul e pronunțat cu silabele inversate. Așa a făcut româna cu împrumutul arhaic din greacă “batrakos” (batracian, broască). Din batrak- (“batracian”) româna a făcut, inversând silabele: brotac, broasca.

La fel a făcut româna și cu slavonismul împrumutat pečurka (peciurca): deodată românii au zis, inversând silabele: ciuperca.

pečurka – ciuperca, batrak – brotac = acestea sunt metateze. La fel, vechiul iranism karna a dat kanar, de unde prin turcescul kenar am ajuns la chenarul nostru.

Despre care nu știm că urcă până la zidurile fortărețelor lui Zarathustra și că e înrudit cu karma budistă.

“Zuluf”…

Zulufii, buclele acelea cochete din păr, sunt pentru noi un turcism, căci din turcă ne vine cuvântul “zuluf”. Dar, oh, ca o bună parte din vocabularul limbii otomanilor, și zuluful vine din Iran (ca și dușman, cioban etc., cum am tot arătat).

Zulf, زلف, e părul frumos al femeii, cum cântă aici Ahmad Zahir, mitul absolut al culturii pop afgane.

Cititorul fidel știe, fără îndoială, că limba principală din Afganistan e tot persana ca în Iran, farsi (cum și tadjika, de fapt, este tot farsi, persană; diferența în tadjică față de persana din Iran e doar de accent, cam cum e Republica Moldova față de România)…

Așa că aici Ahmed Zahir cântă despre: Ochii negri – “Ceașm e siah”… “ceașm”, ochi, știm deja, cum am mai scris, că este ochiul, dar și “cișmeaua”, “ochiul de apă”.

Dar dacă îl ascultăm cu atenție pe Ahmad Zahir, acest Elvis al Afganistanului, mort tragic într-un accident în 1979, probabil asasinat, auzim la minutul 1.05: “Zuluf dori” etc… “Ai păr” așa și pe dincolo. “Zuluf” e părul iubitei. De acolo, prin turci, avem și noi zuluful.

Iată că nu ne-am fi așteptat ca un cântăreț afgan de rock kitsch al anilor 1970 să cânte iubitei despre “zulufi”… Deja a ta îți pare mai exotică, acum că știi asta.

Ca o completare: “musafir”, care vine din arabă…

“Musafir” ne vine, prin turcă, din arabă, construit pe rădăcina -sfr- care a mai dat și termenul, devenit acum universal: “safari”.

Pe o rădăcină arabă în -sfr- cu sensul de a se deplasa, a călători, limba arabă construiește, cu prefixul mu-, noțiuni de actant: cineva care face ceva. Așa se face că de la “jihad” (război sfânt) avem “mujahid”, precum acei mujahidin, razboinicii afgani. De la “iștira” = cumpărătură – avem: “mușteriu”, cel care cumpără. Sau, de la “azan”, chemarea la rugăciune, avem “muezin”, cel care cheamă la rugăciune. Așa că de la “safar”, călătorie, avem în arabă “musafir”, călătorul. Același “safar” a mai dat în Africa termenul pentru călătoria de plăcere, însoțită de vânătoare: “safari”, dar mai ales: “musafir” = călătorul.

În română, “musafir”, sub influență fanariotă, a luat sensul de oaspete în general. Un rest al legilor ospitalității, când orice călător (musafir) venit de la drum (safari) devenea oaspete.

Cf. și:

Un gând despre Iran…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/08/07/un-gand-despre-iran/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

 

La lilieci… de unde vine vorba asta cumplită, “liliac”, ce n-are nicio legătură cu floarea

Cînd înfloreşte liliacul 

Atunci îşi lasă Lili acul.

(George Ranetti)

În română, 1. liliac (florea și arbustul) și 2. liliac (mamiferul care ne-a făcut cadou, prin supă, coronavirusul) sunt simple omofonii, cuvinte care au coincis formal, fonetic, în lexicul românei fără a avea ceva în comun. De altfel, doar liliacul mamifer zburător nocturn și malefic are un plural: lilieci. Floarea – nu. Nici o legătură, așadar, nici cea mai mică. Simplă omofonie, din două surse diferite.

Numele florii este cvazi-universal, de la lilac în engleză până la leylak în turcă. Asta face imposibil și irelevant a căuta de unde vine în română. Liliacul (floarea) putea veni din orice parte, sau din mai multe simultan. Și în bulgară e liuliak (люляк), cel mai probabil din turcă (leylak), dar și în arabă la fel: ليلك

În toate limbile, termenul vine de fapt din persană (farsi, iraniană), unde e adjectivul de la culoarea nīl = albastru, mov. De aici adjectivul: nīlak (mov, albăstrui). Dar de ce nīlak a dat līlak (și lilac, liliachiul nostru)?

Știm că nīl e termenul original, pentru că îl avem și în sanscrită: nīla = albastru, mov.

Ei bine, pentru că în unele dialecte persane și paștune, oamenii au tendința de a pronunța cu l- inițial cuvintele care încep cu n-.

Cine privește filmul meu Cabală la Kabul, îl va vedea pe bătrânul vindecător și psihanalist evreu Mollah Isaac vorbindu-i disprețuitor unei femei de la țară (exact la min. 50’.10’’ în film, LINK aici). O întreabă unde-i fiică-sa. Femeia răspunde că fata n-a putut să vină, pentru că și-a găsit o slujbă: ’’lokari’’. Isaac înțelege, dar o face să repete: — Ce-a găsit? Iar femeia: — O slujbă, ’’lokari’’.

Isaac o pune să repete dinadins, ca să râdă de ea, pentru că pronunția corectă e ’’naukari’’. Dar femeia pronunță cu l- la început: ’’lokari’’.

Exact la fel vechiul adjectiv iranian nīlak (albastru, mov) a dat, în pronunție vulgară: līlak, iar de acolo în turcă: leylak. Din turcă – în occident, odată cu lalelele.

Liliacul și lalelele au fost importate în același timp în Europa, din Turcia. Ca un detaliu amuzant, acolo unde balcanicii (și românii) au luat direct termenul turcesc lale, olandezii, care au înnebunit văzându-le, au considerat că seamănă cu niște turbane mici și le-au spus: tulipan (turban). Iar tulipan a dat, mai scurt, tulipe, nimeni nemaiavând astăzi conștiința că tulipe vine de la turban (ca aici, în portretul lui Mahomed al II-lea de Veronese; bine, mai seamănă laleaua și cu un cap de mădular, dar asta e altă mitologie.)

[image error]

Cam asta cu liliacul – floarea. Liliacul mamifer zburător nocturn e însă altceva.

În multe limbi numele lui este o expresie.

De pildă: șoarecele zburător – Fledermaus”, ca opera lui Johann Strauss; vleermuis în olandeză și vliendrmuus în unele dialecte flamande;

sau: șoarecele chel, chauve-souris în franceză;

sau: cel din piele care zboară noaptea, shaw-parak charmi, în persană

În aromână e, ca în multe limbi și dialecte balcanice : puľiu di noaptea, puiul sau pasărea de noapte.

Și aici ajungem la o altă trăsătură balcanică a limbii române. În multe limbi, într-un anume areal cultural, se produce o încrucișare permanentă între numele anumitor păsări foarte frecvente și numele generic al păsării. Astfel, însuși termenul generic de pasăre (ca și pájaro în spaniolă) vine de la latinescul passer, care era… vrabia. Românescul barză nu e altceva decât albanezul bardhë, care înseamnă ’’alb’’ și e probabil un rest dintr-o expresie care însemna ’’pasărea albă’’.

În schimb, în unele limbi slave, dialectal, din Ucraina până în Bulgaria, lelek (лелек) este pur și simplu… barza, pasărea zburătoare prin excelență în mitologia satelor.

Așa încât, în dialectul macedonean din Prizren (astăzi în Kosovo), liliacul, mamiferul zburător nocturn, este : kior lelek, adică… pasărea oarbă ! (cu kör = orb venind din turcă, precum și românescul chior). I se mai spune liliacului în dialectele bulgărești și macedonene ’’pasăre/pui de noapte’’, precum ’’vecerno pile’’ (pui de seară); нойкно пиле (pui de noapte) prin Macedonia (cf și aromânescul puľiu di noaptea) și, în sfârșit, pan-macedoneanul: лилјак (liliac), cu pluralul лилјаци (palatalizat ca în română: lilieci).

În final, pentru a adăuga confuziei, liliacul în albaneză este: lakuriqi i natës, care nu înseamnă, cum ne-am repezi să interpetăm, licuriciul (lakuriq) de noapte, ci: despuiatul nocturn, căci lakuriq (pronunțat lacurici), înseamnă gol în albaneză (cf. fr. chauve-souris).

Numai româna și slava macedoneană și unele dialecte bulgărești numesc, așadar, mamiferul zburător nocturn dătător de spaime și viruși: liliac, iar numele acestuia nu are absolut nimic de-a face cu liliacul floarea.

Glotta II: câteva mituri urbane despre limbă

Începusem, profitând de izolare, o introducere în lingvistică pentru vorbitorii de română (LINK aici).

Ea e deocamdată schematică, wittgensteiniană, și orice sugestie pentru a o face mai limpede va fi binevenită. Aici am să trec doar în revistă câteva din miturile iritante despre limbi, pentru că, nu-i așa? toată are o părere când vine vorba despre lingvistică, majoritatea nepricepând că e o știință reală, balizată sold de două secole și care nu ține seama de părerile lor. Și cp lingvistica nu este un sport al minții, nu este învățarea a cât mai multor limbi, ci înțelegerea mecanismelor vorbirii și a acelei deep structure, concept care a fost contribuția lui Chomsky.

Iată, ca punct de plecare, miturile discutate azi:

Limba nu e influențată de geografie


Nu există limbi perfecționate și limbi înapoiate. Nu există limbi mai “complicate” decât altele


Nu există trăsături unice


Nu există nimic logic, natural sau firesc în concatenarea elementelor unei fraze. Nu există “normalitate” în gramatică 


Nu e adevărat că limbile cu verbul la urmă sunt absurde și că oamenii care le vorbesc gândesc mai lent

Acum, cele 10 limbi cele mai vorbite pe planetă sunt:

Chineza, engleza, hindi, spaniola, araba, indoneziana/malaeziana, rusa, bengali, portugheza, franceza.

4,7 miliarde din cei 7,7 de oameni vorbesc aceste 10 limbi.

Dacă lăsăm deoparte chineza, araba și indoneziana, care aparțin, fiecare, unei familii lingvistice diferite, 7 limbi din cele 10 cele mai vorbite de pe planetă sunt indo-europene (IE), înrudite între ele, formând o singură familie de limbi. Dar tot indo-europene sunt și cele două mari limbi care au dominat Asia vreme de mai bine de două milenii: sanscrita (dispărută ca limbă vie, ca și latina) și persana (numită azi farsi). Ba chiar, dintre cele 7 limbi indo-europene care domină planeta trei sunt limbi romane, neo-latine (spaniola, portugheza și franceza), iar două descind în linie mai mult sau mai puțin directă din sanscrită (hindi și bengali). Lor li se adaugă o limbă germanică cu vocabularul masiv franțuzit și latinizat (engleza) și o limbă slavă (rusa).

Este de înțeles, așadar, că structura, tipologia și funcționarea limbilor indo-europene au ajuns să ni se pară firești, naturale, ca un fel de prototip universal. Era la fel de previzibil ca atunci când se va căuta născocirea unei limbi artificiale (ex.: esperanto), tipologia ei avea să fie calchiată pe cea a limbilor IE, inclusiv cu un articol hotărât unic: la. De pildă, în esperanto spunem: la libro, calchiind francezul le livre, cartea.

De aceea, pentru a putea face un pas în lingvistică, trebuie înțeles acest fapt: că importanța nemăsurată a limbilor indo-europene în istoria planetei, din Antichitate încoace, și felul în care ele s-au răspândit pe toate continentele din mica Europă (care nu e decât o prelungire a Asiei) ascunde realitatea lingvistică a planetei și deformează perspectiva. Lingvistica nu se preocupă de numărul vorbitorilor. Pentru el o limbă este evoluția intercomunicării umane într-un grup anume, supusă accidentelor și evoluțiilor imprevizibile. Pentru lingvist, engleza nu este mai importantă decât limba xavante vorbită de un trib din Amazonia, sau limba arci, vorbită într-un singur sat în Daghestan. Doar accidentul istoric și poziția sa geografică au permis englezei o asemenea răspândire. Celelalte două pomenite, xavante în Amazonia și arci în vârful Caucazului, nu au putut beneficia de o asemenea expansiune. Ele nu sunt însă mai puțin importante pentru lingvist, pentru că reprezintă un mecanism de comunicare în grup la fel de funcțional (și mult mai complicat, în realitate) decât engleza.

1. Limba nu e influențată de geografie

Limba nu e influențată de geografie. Este un pur produs al interacțiunii sociale și al evoluțiilor si accidentelor culturale si politice și se învață din naștere, fără efort conștient, în cadrul grupului. Trebuie așadar să opunem un refuz total ideii foarte populare că anumite transformări au loc în limbă “pentru că”…

Nu există “pentru că”… Cineva a încercat odată încerca să mă convingă că olandeza a căpătat acel sunet uvular continuu, notat fonetic ğ și identic cu gamma grecesc de azi Ɣ, sau cu jota spaniol pronunțat sonor, pentru că în Olanda bate tot timpul un vânt foarte puternic și olandezii sunt obligați să pronunțe tare și hârâit, ca să se facă auziți.

— La fel și arabii, mi-a zis persoana, căci sunetul există și în arabă. Și la ei e vânt în deșert.

— Dar grecii? am întrebat.

— Și la greci e vânt, mi-a răspuns după o pauză.

Ideea e atât de fantastic de stupidă, încât simt că îmi taie respirația. De parcă oamenii ăia ar vorbi numai cu gura în vânt… dar femeile lor? Dar copiii, de ce ghâghâie și ei la fel?

In realitate, nu există nicio explicație și nicio justificare conștientă a modificărilor fonetice ale unei limbi. Ele au loc insensibil și inconștient. Uneori moda, sau influența unei capitale poate aduce o nuanță noua, o pronuntie diferita, din afectare sau imitatie.

A crede ca vântul modifică o pronunție sau un accent e la fel de tâmpit ca și cum am spune că tibetanii au o limbă monosilabică pentru că trăiesc la mii de metri altitudine și trebuie să pronunțe cuvinte scurte… dar vecinii lor la sud și vest, care vorbesc limbi total neînrudite cu tibetana, cei din Nepal sau vorbitorii de burushaski din nordul Pakistanului de azi, trăiesc la aceeași altitudine, dar vorbesc limbi cu cuvinte la fel de kilometrice ca germana. Tibetanii in schimb vorbesc limbi la fel de monosilabice ca si chinezii, vietnamezii si tailandezii din mlaștini și de pe malul mării… E vorba de influențe areale. Mode și influențe reciproce intre popoare care vorbesc limbi diferite, dar își modifică pronunția și vocabularul sub influența vecinilor, așa cum s-a întâmplat in Balcani sau Caucaz.

Nu există nicio explicație prin climat pentru ce în franceză un C- latinesc la inițială a devenit Ș- : char, chien, champ etc, acolo unde celelalte limbi romane au păstrat car, cane, sau campo.

Indiferent ce modificare intervine intr-o limbă, ea nu poate avea decât explicații culturale, iar nu fiziologice sau venite de la climat. Sutele (da, literalmente sutele) de limbi ale Africii tropicale prezintă cele mai diverse tipologii lingvistice și fonetice imaginabile, deși toți buzații au trăit acolo vreme de milenii în aceleași colibe înecate jumătate de an sub ploi torențiale… dar diversitatea intre limbile a două sate tropicale separate de un pârâu cu crocodili poate fi la cel de mare ca cea dintre română și arabă. Invers, acolo unde s-au răspândit bine organizații vorbitori de limbi bantu, aceștia și-au impus dialectele similare în toată Africa centrală și australă, de la fluviul Congo pînă în Africa de sud.

2. Nu există limbi perfecționate și limbi înapoiate. Nu există limbi mai “complicate” decât altele

Că limbile moderne nu sunt mai perfecționate decât cele din vechime sau decât cele ale indienilor amazonieni care umblă goi prin ce a mai rămas din junglă ne-a arătat-o pe deplin Chomsky, cu teoria lui, amplu demonstrată, a acelei deep structure, structura înnăscută a comunicării lingvistice care nu ține seama de aspectele externe ale gramaticii, mai mult sau mai puțin baroce. Dar cum rămâne cu limbile “complicate”?

Ei bine, nu există limbă “complicată” în sine, ci întotdeauna o limbă e “complicată” pentru vorbitorii altor limbi cu o tipologie diferită. Un vorbitor de arabă, de pildă, va găsi româna infinit mai complicată decât ebraica, o altă limbă semită, care funcționează exact după tipologia arabei. (cf. Appendix: Teoria Johanei Nichols)

3. Nu există trăsături unice

Orice altă trăsătură a unei limbi date se regăsește în alte limbi.

Astfel, e deseori prezentat ca o mare minune faptul că în română articolul hotărât e post-pus, vine la urmă. Dar la fel este și în alte limbi balcanice cu care româna a fost istoric în contact: albaneza, bulgara și macedoneana. Este limpede că avem aici o trăsătură areală, ceva împărtășit de mai multe limbi care s-au influențat reciproc fără a proveni din aceeași sub-familie lingvistică (româna, albaneza și bulgara reprezintă trei sub-familii IE diferite, dar toate trei au exact același meanism al articolului hotărât la urmă).

Dar la fel este și în toate limbile germanice de nord, cele scandinave. De pildă, acolo unde în olandeză avem : het huis (casa), substantiv neutru cu articolul pentru neutru het (h- nu se pronunță, e pur grafic) ; în suedeză în schimb articolul e la urmă, așa că avem: huset = casa. La început în olandeză: het huis – la final în suedeză : hus-et.

La fel, în cadrul limbilor semite, acolo unde araba și ebraica au un articol inițial, aramaica și etiopiana au articolul la urmă

Tot așa, limbi neînrudite și extrem de îndepărtate una de alta, precum armeana și basca, pun articolul hotărât la urmă.

Nu e cu nimic mai logic a pune articolul la urmă. Nimic nu indică vreo raționalitate a articolului la început sau la urmă, sunt pure accidente lingvistice. Dacă ne amintim că articolul hotărât provine dintr-un demonstrativ, de pildă latinescul ille, acela, atunci știm, evident, că în latină era absolut irelevant dacă se spunea ille homo sau homo ille: omul acela = acel om. E lesne de reconstituit cum în limbile romane occidentale ille homo a dat : it. l’uomo, fr. l’homme, pe când în latina răsăriteană : homo ille > omul. Nici una nu e mai logică decât calaltă și sunt pure accidente în erodarea sistemului gramatical al latinei.

4. Nu există nimic logic, natural sau firesc în concatenarea elementelor unei fraze. Nu există “normalitate” în gramatică

Continuarea concluziei de mai sus. Nu există nimic firesc într-o anumită structură gramaticală. Cuvintele-frază ale limbilor amazoniene nu sunt cu nimic mai ilogice decât gramatica noastră analitică în care cuvintele au flexiune internă și verbele – terminații personale.

Iată aici niște amuzante și instructive date despre limba navajo din SUA de azi și limba burushaskidin nordul Pakistanului:

Sǫʼ Baaʼ– Star Wars în navajo, cu o reflecție asupra limbilor capitaliste, a introducerii orgasmului în PIB și a folosirii femeilor ca monedă de schimb

Din punctul nostru de vedere, nu poate exista ceva mai exotic decât ce se poate citi în textul din linkul de mai sus. Pentru ei, însă, limbile noastre indo-europene sunt ciudate.

Nu există așadar nimic firesc în a avea un articol hotărât și nici în poziția lui. Majoritatea limbilor de pe planetă nu au un articol. La fel, nu există nimic firesc în existența genurilor gramaticale. Majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc genuri gramaticale, nu-și imaginează ce sunt ele și nu le văd sensul.

Tot așa, nu există nimic fiesc în terminațiile personale ale verbelor. Limbile asiatice cele mai diverse (și neînrudite între ele) cum sunt chineza, japoneza, coreeana, vietnameza etc. (total neînrudite între ele) nu au terminații personale ale verbelor. Nu au, desigur, nici genuri gramaticale și nici articol hotărât.

Ba chiar, nu au nici forme de plural. Nici chineza și nici japoneza nu marchează pluralul. Ele funcționează doar prin adăugarea numeralului, cum spunem și în limbile IE, de pildă: a six-pack of beer. În germană: zehn Mann. În rusă: Десять человек.

5. Limbile cu verbul la urmă nu sunt absurde și oamenii care le vorbesc nu gândesc mai lent

La fel, am spus, nu există nimic firesc în terminațiile personale ale verbului și nici în poziția verbului. Poziția verbului în frază nu are nimic necesar sau natural. Limbile moderne IE au în general structura subiect-verb (predicat) – obiect. Germana are însă verbul la urmă și multe teorii stupide circulă despre cum germanii așteaptă sfârșitul frazei ca să înțeleagă despre ce e vorba.

Teoria e la fel de imbecilă ca atunci când ai spune că limbile care au verbul la începutul frazei (irlandeza sau araba) îi fac pe vorbitori să aștepte sfârșitul frazei pentru a înțelege cine face acțiunea, suboectul. În realitate, în toate limbile fraza e înțeleasă ca un tot, instantaneu, iar comunicarea se face difuz și în bloc prin toată structura frazei deodată. Ca să nu mai vorbim de faptul că limbile IE aveau inițial cu toatele verbul la urmă: și latina, și sanscrita, dar și limbile iraniene de azi, precum farsi sau paștuna, de pildă.

Acum, pentru a încheia, în capitolul următor cred că ar trebui să spun ceva despre cum în mod aparent paradoxal Europa are astăzi limbile cele mai arhaice (limbile baltice sau slovena, de pildă) și cum în realitate toate limbile sunt accidente evoluționare în perpetuă schimbare, până când vine un text sacru care fondează o religie, sau o putere centralizatoare ca să le fixeze definitiv și să le dea aparența solidității eterne, fără dialecte.

“Ce este o limbă?” Răspunsul clasic al unui lingvist (Max Weinreich, care a rămas in istorie doar pentru asta, este că o limbă nu e altceva decat “un dialect cu armată și steag național”… subînțelegând că orice dialect ar fi putut avea șansa de a deveni limbă oficială.

APPENDIX

Teoria Johannei Nichols

Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.

Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).

Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.

Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.

Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.

Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.

Introducere în lingvistică pentru vorbitorii de română

Lecția 1. Plicticoasa flexiune: conjugări și declinări

Majoritatea limbilor de astăzi sunt rămășițele erodate ale unor (unei) limbi mai vechi, în care procesul erodării nu mai este vizibil, iar formele moderne ale conjugărilor și declinărilor au devenit aberante și neregulate. Mai degrabă decât a le învăța pe de rost, fără logică, este mai ușor și mai profitabil să aplicăm o grilă coerentă, prin care, cunoscând modelul inițial, punctul de plecare, înțelegem formele de astăzi, care deodată nu mai sunt aberante și arbitrare, ci își revelează logica istorică și regularitatea.

2. Schimbările fonetice într-o limbă declanșează schimbări morfologice, în structura cuvintelor. Schimbările fonetice sunt însă la origine matematice, automate și nu cunosc excepție. De pildă, orice D- inițial latin înainte de -i sau -e a dat Z- în română. Ex.: deus > zeu; decem > zece; dicere; zicere (infinitivul lung, devenit substantiv, al lui a zice). De aceea știm automat că a decima nu poate fi decât un împrumut recent și savant, pentru că decem (10) a dat: zece în română, iar de acolo avem: a zeciui, zeciuială. Decimare nu putea fi, așadar, moștenit din latină, chiar necunoscându-i originea savantă recentă, căci ar fi trebuit să avem: zecimare.

Iată o altă regulă fonetică precisă, pe care vorbitorul nu o simte: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călare, mamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuță.

A neaccentuat devine așadar automat Ă. De aceea, verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Dacă era vechi, ar fi fost a scăndà. De pildă, camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

Odată ce am înțeles de ce alunecările și modificările fonetice sunt extrem de regulate, pentru că se produc natural, fără ca vorbitorii să le simtă, să urmărim cum s-a putut eroda o limbă, de pildă reconstruita indo-europeană (IE), pornind de la exemplul a trei limbi: sanscrita, latina și sârba, reprezentând trei familii de limbi IE diferite, atestate la date foarte diferite. Iată conjugarea lui a fi la pers. I-III sg. și III pl.:

sanscrită

I.   asmi

II.  asi

III.  asti

III pl. santi

latină

I. sum

II. es

III est

III. pl. sunt

sârbă

I. sam

II. si

III. je(ste)

III. pl. su

Acum totul devine limpede și simetric: pe rădăcina *as- s-au adăugat terminațiile personale: – mi, -si, ti, etc. -anti.

Remarcă de îndată o mai mare regularitate în sanscrită, unde de la rădăcina *as- (a fi) avem:

As-mi, as-si, as-ti – (a)s-anti

În sanscrită, asmi e cât se poate de previzibil, assi s-a simplificat fonetic în asi, însă putem avea certitudinea că multă vreme s-a pronunțat un -ss- apăsat acolo, iar la pers. III plural a- inițial a căzut în pronunția obișnuită, dând: santi (cf. latină: sunt).

În limbile slave și în latină rădăcina *as-, a fi, era pronunțată *es- (de unde derivatul: essentia), așa că avem în slava veche din care a ieșit sârba:

esmi (sanscr. asmi)
esi (sanscr. asi)
esti (sanscr. asti)

3, pl. sonti (sanscr. santi)

E-ul inițial a căzut în slava modernă, cu excepția pers. III sg., esti, așa că avem în sârbă:

I. sam

II. si

III. je(ste)

III. pl. su

Esmi a dat sam în sârbă, ja sam (lat. ego sum), pentru că e- inițial căzând, grupul -sm- avea nevoie de o vocală scurtă între consoane pentru a putea fi pronunțat: ja sam.

Exact la fel se explică și latinescul (ego) sum. E foarte probabil că în latina arhaică se pronunța scurt, mai degrabă ca un săm, iar grafia cu U a fost aleasă prin convenție pentru că nu se putea scrie altfel acea vocală scurtă. La fel de bine ar fi putut latinii începuturilor Romei să scrie sam, ca în sârbă.

Persoana a doua latină (tu) es chiar e regăsită scrisă pe câteva inscripții arhaice ess. Forma aceasta s-a simplificat în toate limbile IE: asi în sanscrită, si în sârbă. Formele latine nu au însă acel -i scurt final, așa că pers. III est corespunde lui asti și sunt lui santi.

Astfel prezentate în paralel cele trei limbi, punându-le pe picior de egalitate, deși ele reprezintă stadii istorice diferite ale limbilor IE, vedem bine apropierile structurale și tipologice, așa încât înțelegem deodată că formele acelea nu sunt arbitrare, proprii fiecărei limbi, ci provin dintr-un trunchi comun, așa cum, continuând erodarea, limbile romane de azi (portugheza, româna, catalana, sarda, pentru a le da pe cele mai marginale) urcă de fapt până la latină, care la rândul ei era erodată, mult mai mult decât sanscrita, cea atestată în Veda prin forme cu multe secole mai vechi decât cele mai vechi inscripții latine.

Asta nu dă un titlu de glorie sanscritei și nu diminuează importanța sârbei, ci se datorează strict accidentului istoric. Dacă am fi avut atestări proto-italice mai vechi cu jumătate de mileniu, sau forme slave mai vechi cu două milenii, am fi regăsit un stadiu al limbii similar cu cel al sanscritei.

Iată, câteva elemente pentru a înțelege claritatea metodei și de ce lingvistica nu este un sport mental de învățare pe deasupra a unor forme disparate și absurde, ci mai degrabă un puzzle a cărui cheie, odată găsită, revelează eleganța armonioasă a ansamblului. Iar pe deasupra îți oferă o amețitoare perspectivă istorică asupra evoluției limbajului care curge prin noi.

Poezie pe timp de molimă: “Nu ieși din cameră” (“Hе выходи из комнаты”), Brodsky, 1970

Am descoperit la Marius Comper acest poem de Brodski (Joseph Brodsky, premiu Nobel 1987), din 1970, “Nu ieși din cameră” (“Hе выходи из комнаты”), care face furori în Rusia, deoarece descrie perfect atitudinea noastră în carantină, ca într-o variantă extremă de ceea ce japonezii numesc “hikikomori”, frica de viață.

Cum traducerea în engleză pe care a găsit-o Comper e cam ternă, literală și nu a păstrat nici ritmul și nici rimele originalului, iată o traducere rapidă a mea, mai apropiată, cred eu, de disperarea cântată a originalului. Poate, desigur, fi îmbunătățită, dar sună ca originalul pe vremuri de virus.

 

Nu ieși din cameră

 

Să stai în odaie, te rog, nu greși.

Ce-ți trebuie soare, când singur poți tuși?

Afară-i demență, fericire-n toi.

Tu mergi doar la budă și fuga înapoi.

 

Să stai în odaie, mașină să nu chemi.

De cosmosul de-afară să te temi.

În prag e frontiera. Iar de-ți vine gagica,

Gonește-o și nu-i fă nimica.

 

În cameră să stai și fă pe mortul.

În dormitor tu pune-ți cortul.

De ce să pleci, când tot ai să revii

Exact precum erai, doar rănile mai vii?

 

In cameră să stai, dansează bossanova

Gol sub palton și în papuci, pășind otova.

În hol duhnește a varză și rășină.

Ai scris prea mult. Mai trage o bășină.

 

Din cameră tu să nu ieși. Mai trage-un fum

Și camerei tu spune-i: “incognito ergo sum”.

Cum formei din inimă îi zise substanța:

Stai naibii-n casă! Afară nu e Franța.

 

Nu fi tâmpit. Fii cum alții n-au fost.

Învață orice cotlon pe de rost.

Bagă-ți fața în tapet. O baricadă-ai pus

Contra lui cronos, cosmos, eros, virus.

(Iosif Brodski, 1970)

 

Hе выходи из комнаты

 

Не выходи из комнаты, не совершай ошибку.

Зачем тебе Солнце, если ты куришь Шипку?

За дверью бессмысленно все, особенно – возглас счастья.

Только в уборную – и сразу же возвращайся.

 

О, не выходи из комнаты, не вызывай мотора.

Потому что пространство сделано из коридора

и кончается счетчиком. А если войдет живая

милка, пасть разевая, выгони не раздевая.

 

Не выходи из комнаты; считай, что тебя продуло.

Что интересней на свете стены и стула?

Зачем выходить оттуда, куда вернешься вечером

таким же, каким ты был, тем более – изувеченным?

 

О, не выходи из комнаты. Танцуй, поймав, боссанову

в пальто на голое тело, в туфлях на босу ногу.

В прихожей пахнет капустой и мазью лыжной.

Ты написал много букв; еще одна будет лишней.

 

Не выходи из комнаты. О, пускай только комната

догадывается, как ты выглядишь. И вообще инкогнито

эрго сум, как заметила форме в сердцах субстанция.

Не выходи из комнаты! На улице, чай, не Франция.

 

Не будь дураком! Будь тем, чем другие не были.

Не выходи из комнаты! То есть дай волю мебели,

слейся лицом с обоями. Запрись и забаррикадируйся

шкафом от хроноса, космоса, эроса, расы, вируса.

Иосиф Бродский (1970)

 

Rodia, fruct paradisiac și al transgresiunii și cum româna e singura limbă care i-a luat numele din greacă

Sub influența certă a fanarioților, româna e singura limbă în care numele rodiei este luat din greacă: ροδιά, ρόδι.

E inanalizabil și în greacă, probabil un împrumut mediteranean. La autorii antici are forme diferite, dar foarte apropiate: ῥόα, ῥόα, ῥοιή, ῥοιά (rhoia). Varianta care s-a impus până azi, cu –d-, e un diminutiv: ῥοΐδια, ῥοΐδιον, ῥῳδιά: rodia.

Denumirea occidentală de “grenadă” vine din latina medievală, de la “pomum (măr) granatum (cu semințe)”. Acel “granatum” e de altfel înrudit etimologic cu grânele noastre, niște semințe.

Așa încât, din franțuzescul (pomme) grenade, engleza a făcut pomegranate. Este limpede că “grenada”, micul proiectil explozibil, bombița de mână, își trage numele de la fruct, pentru asemănarea ei cu un (măr) granat, granulat, iar nu invers.

[image error]

Majoritatea limbilor europene numesc așa fructul: germ. Granatapfel, rusă, polonă: granat etc. Alt nume paralel, format la fel, vine tot din latină, precum în italiană și alte limbi influențate de ea: melagrana, de la malum granatum (identic cu pomum granatum, pomegranate). În engleză, pentru că au fost împrumutate la date diferite din franceză, legătura dintre pomegranate (fruct) și grenade (arma) nu mai e percepută.

Portugheza, însă, a luat termenul arab: romã, cu -ã final nazalizat din arăbescul رمان , roman, ruman, întrucât pentru arabi fructul venea din Imperiul Bizantin, numit de ei Rum (Roma, cf. aici Scrisoarea lui Mahomed către Împăratul Heraclius al Bizanțului). De acolo, de la Rum, Bizanțul, se mai trage și porecla poetului sufi persan Rumi, care era de altfel afgan, născut fiind pe teritoriul Afganistanului de azi (despre Rumi am mai scris aici).

În sfârșit, unele limbi slave din Balcani, cum e bulgara, au luat pentru a numi rodia turcescul nar, care nu e altceva decât persanul anar (انار), fructul provenind de altfel, încă în Antichitate, din Iran.

Anar-hie, anar să hie

De la acest “anar” (rodie în persană, în farsi), am făcut eu odată un joc de cuvinte cu care înspăimântam și lăsam cu gura căscată prietenii afgani mai intelectuali, jucând pe fraza celebrului mistic sufi Hallâj, figura din Islam care s-ar apropia cel mai mult de Isus Hristos. (A scris și Mircea Eliade niște banalități despre el, dar am explicat aici de ce nu trebuie luat în seamă ce spunea Eliade despre Islam.)

Ba chiar Hallâj a și pătimit ca Isus, fiind condamnat la moarte și executat public în Bagdad pentru fraza lui mândră și insolentă: — Ana ‘l-Ḥaqq : — Eu sunt Adevărul!

Dar acel Haqq, Adevărul (de unde avem și noi, prin turcă, a-i veni cuiva de hac, cum am explicat-o aici) este și unul din numele lui Dumnezeu, încât fraza lui Hallâj, care a refuzat să se căiască, a fost interpretată ca o blasfemie: — Eu sunt Dumnezeu.

Așa că prietenii mei afgani simțeau un fior de transgresiune când vorbeam despre Rumi și, arătându-le o rodie, pronunțam: — Anar ul-haqq = rodia e Adevărul !, joc de cuvinte care le amintea de îndată de Ana ‘l-Ḥaqq al lui Hallâj.

Și într-adevăr rodia e văzută în mistica musulmană ca un fruct paradisiac, ba chiar tot așa și în Kabala ebraică.

[image error]

În ebraică, încă din Torah, din Vechiul Testament, rodia este: rimon, iar dacă anar e fruct paradisiac pentru poezia sufi (precum este și pepenele sau bostanul, despre care am mai scris aici), la fel ebraicul rimon posedă o semnificație kabalistică. De altfel, în imageria Kabbalei, grădina rodiilor, pardes rimonim, este un nume alegoric al Paradisului (pardes, însă a devenit o banală grădină sau livadă astăzi, în limba modernă, la fel cum rimon mai înseamnă în ivrit și grenada de luptă sau lacrimogenă, sens calchiat pe pomme grenade european).

[image error]

Pardes Rimonim / Grădina rodiilor ( Paradisul ) este unul din textele fundamentale ale Kabbalei, scris de învățatul cu minunatul nume de Moșe Cordovero (În volumul În punctul lui rebbe G. fac des aluzie la felul în care Kabala a fost folosită de ocultiștii europeni în combinație cu jocul de Tarot).

[image error]

(Inginerii și militarii israelieni au făcut întotdeauna dovadă de umor biblic, ca atunci când și-au botezat celebrul tanc, reputat invincibil: Merkaba (pronunțat [merkava] în ivrit, de la căruța din vedenia lui Iezechiel, cum am arătat-o aici).

Iar Iranul ne-a dat Paradisul…

Și așa ajungem și la Paradis (Pardes). Una din noțiunile fundamentale date de Iran omenirii, inclusiv habotnicilor creștini, prin evrei, este Paradisul. Nu doar că termenul în sine, paradisul, “pairi-daiza”, (“pardes” în ebraică) este iranian (grădină împrejurată cu zid unde cresc rodiile), dar marele împărat al perșilor, Cirus, care i-a slobozit pe evrei din robia Babilonului, este singurul ne-iudeu din Biblie care e considerat de profetul Isaia ca fiind “unsul lui Dumnezeu”.

Altfel zis, Vechiul Testament îl consideră pe împăratul pers Cirus ca fiind egalul lui David și Solomon, într-atât mitologia zoroastriană a Iranului îi impregnase pe evreii din Babilon.

Tot din Iranul zoroastrian mai avem, printre multe alte noțiuni comune și azi, ideea de îngeri, precum și cea care avea să devină dominantă în creștinism de Împărăția Cerurilor. De aceea îl vedem pe Isus ca Împărat pe un tron, cu o întreagă curte de îngeri și Drepți împrejur, e o moștenire a imperiului iranian, imagine preluată de evrei. Iudeii nu concepeau noțiunea de Imperiu care domnește peste nații, nici grecii mai târziu, ei cunoscuseră doar regi. Imperiul ca noțiune eternă, transpus în ceruri, cu ierarhiile lui, vine din Iran.

Și tot de acolo, din Iranul zoroastrian, ne vine ideea pe care o credem superstiție creștină, de înger bun și înger rău, câte unul pe un umăr, la care ascultăm alternativ.

Unii ascultă doar la ăla prost și stricător, dar Zarathustra prevăzuse o mângâiere și pentru asta, numai că trebuie să fii deștept ca s-o pricepi, așa că ești prins într-o buclă care e doar făcătura ta.

Iar în Paradis cresc, desigur, rodii. Toate această excursie culturală pentru a reveni la ideea inițială: româna este singura limbă în care numele rodiei vine din greacă. În bulgară e luat din turcă (nar), unde vine din persană (anar). În portugheză vine din arabă (romã, roman). Faptul că în română rodia provine din greaca fanarioților arată că până la domnia acestora Țările Române nu cunoscuseră nici fructul și, evident, nimic din mitologia lui.

[image error]

“Dark Waters”, un film despre oroarea criminală a economiei când statul e absent

Cum mi-a spus Costa Gavras, într-un interviu pe care mi l-a acordat odată: Orice film este un discurs politic!

Am ieșit aseară de la filmul Dark Waters, cu Mark Ruffalo, despre scandalul otrăvirii noastre cu bună știință de către firma americană DuPont, cea cu teflonul. Ocazie cu care m-am mai documentat în legătură cu cele patru decenii în care respectiva firmă a distrus sănătatea a zeci de mii de muncitori din uzinele sale, știind foarte bine că îi bagă în mormânt, dar și că strecoară chimicale artificiale în corpul consumatorilor.

Filmul e sobru și clasic, cu un joc impresionant al lui Mark Ruffalo (mai cunoscut ca Hulk). Istoria e reală și solidă, fără nimic inventat, bazată pe un articol din New York Times Magazine din 2016, despre avocatul care a încolțit imperiul otrăvitor al teflonului.

Regizorul, Todd Haynes, mai făcuse în 2015, tulburătorul film Carol, cu Cate Blanchett. Dark Waters e regizat, filmat și montat într-o manieră foarte clasicizantă, ca un amestec de Ken Loach și frații Dardenne.

Povestea e simplă, lineară, cunoscută, și nu poate exista un spoiler. Oroarea modului sistematic în care gigantul chimic și industrial DuPont a otrăvit, cu complicități politice, milioane de oameni pentru a face profit e arhi-cunoscută, iar procesele continuă și azi.

Asta mi-a amintit însă că sectanții pieței de la noi continuă să spună că dacă totul ar fi privat, cu un stat minimalist, nu s-ar întâmpla escrocherii și falsificări ale calității produselor și totul ar fi minunat, răsplătind meritul și inovația. Inovația aici era aducătoare de moarte, dar vândută ca o dovadă a geniului într-o economie necontrolată. 

Filmul Dark Waters ne amintește că în realitate s-ar întâmpla exact invers, și am avea, într-o economie total necontrolată, otrăviri ca în tranșeele de la Verdun. Abia așa vezi iraționalul doctrinei de sectă și de ce neoliberalismul à la roumaine este o religie. In înverșunarea lor irațională de a spune că piața nu greșește și că piața reglează tot, sectanții neoliberalismului arată că ignoră cu totul umanul.

Doctrina lor robotică nu ia în seamă tendința negustorului și a antreprenorului privat de a te fura, eventual de a te otrăvi și de a forma, în absența controlului statului, un cartel împreună cu alții ca el, prin care, în loc să concureze cum spune doctrina, ei te vor fura și mai bine, în grup (cf. ultima carte a lui Thomas Piketty).

Sectanții pieței ignoră umanul real, postulând, dintr-o credință absurdă, de tip religios, că ar exista cinste în negustori care, potrivit doctrinei sectei, ar dori să concureze, inovând și deloc mânați de pofta de profit rapid și monopol. 

Noroc că va exista întotdeauna un stat cu legi care să ne apere de asemenea credincioși gata să închidă ochii la ticăloșiile reale, din devotament pentru un mecanism autoregulator fantasmagoric și inexistent în lumea oamenilor vii. 

Iar jocul lui Mark Ruffalo e de Oscar pentru anul viitor, da. Mai apar, în roluri secundare, dar nu prea convingătoare, Anne Hathaway și Tim Robbins.

De ce “viruși” e pluralul firesc, iar nu odiosul “virusuri”…

N-am să obosesc să spun că eu zic cu încăpățânare “viruși”, un plural firesc, iar nu odiosul “virusuri”, așa cum vor doctorii. Nu e firesc ca româna să fie singura limbă ce impune acestui simplu neutru latinesc, virus, două pluraluri.

Văd insistența absurdă că pluralul medical al lui virus, în sensul de agent patogen, trebuie să fie virusuri, spre deosebire de viruși, care ar fi doar pluralul virusului informatic.

Ei bine, virușii informatici au fost numiți metaforic și în glumă viruși, amintindu-i pe cei medicali. Nu sunt două cuvinte diferite. Asta a fost, insistent, metafora inițială.

Așa că spunem viruși în toate cazurile. Dându-i două pluraruri distrugi metafora inițială care a făcut ca programele nocive informatice să fie numite și ele viruși, ca virușii medicali, ca o boală care îți invadează computerul. Lucrul a fost făcut cu intenție și nu există niciun motiv ca să stricăm gluma si metafora, cum s-ar întâmpla disociind două pluraluri diferite. Diferențierea e inutilă, pedantă și stricătoare de glumă. Spunem doar: viruși.

Iată apoi un alt argment pentru care, în psihologia adâncă a limbii, în acele profunzimi iraționale unde se triază pleava lexicală, pluralul “virusuri” este total nenatural: 

— terminația –uri e asociată, în inconștientul limbii noastre, neutrelor inanimate, tren-trenuri, dulap-dulapuri. Materie moartă, obiecte, lucruri (lucru – lucruri). Virusul, în schimb, e o formă de viață, poartă material genetic, virusul nu este materie moartă. Virușii se reproduc și evoluează, precum microbii. Percepem microbii ca pe ceva viu, activ, de aceea ar fi total nefiresc să spunem “microburi”, deși fonetic limba nu s-ar opune.

Sigur, au să sară unii pedanți să spună că virușii nu sunt totuși chiar vii. Noi o să-i ignorăm suveran pe acești călăi ai limbii, cum o să ignorăm și morocănoșenia ignorantă a călăilor de la Academie care insistă pe inutila și neumoristica diferențiere.

Nu există nimic viu în lexiconul limbii noastre cu terminația plurală -uri. Ar fi imposibil să spunem “delfinuri”, psihologia limbii o respinge. Delfinii sunt vii. Nici “țapuri” sau “berbecuri”.

Așa încât “virusuri”, de pus în categoria lui “becuri” și “moțuri”, lucruri, e refuzat de limbă. Dacă limba a simțit că “microb” e viu și l-a înmulțit în “microbi”, la fel “virus” e “viruși”. De-aia nu spunem “microburi”, că sunt vii. 

“Virusurile” ar fi ca “mirosurile”, mirosurile nu se difuzează pe planetă și nu se înmulțesc de la sine. Virușii sunt însă precum cactușii. Se multiplică și înțeapă. 

Cei care spun virusuri merită niște cactusuri în pat.

Ce este “frica de Dumnezeu” și de ce sunt fățarnici cei care o invocă

Adrian Papahagi este un om “cu frică de Dumnezeu”. La fel, când Mircea Geoană dorea să candideze la prezidențiale, în 2014, ne informa cu pioșenie ortodoxă că el e un “om cu frică de Dumnezeu”…

Ce este însă acea “frică de Dumnezeu” și de unde vine ea în limba română?

Ei bine, în Epistola lui Pavel către romani, în a șasea carte a pravilei noi care este Noul Testament, sfântul Apostol Pavel le atrage atenția păgânilor din cetatea eternă a Romei că el a primit împuternicire de la Hristos pentru a predica tuturor națiilor. Mai scrie acolo Pavel că din Machedonia si Ahaia el strânsese deja ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim (15, 26) și că nădăjduia atunci să-și întindă aria misionară până în Spania.

Pavel arată acolo vinovăția păgânilor si a iudeilor in fata lui Dumnezeu si neputința lor de a dobândi prin forțe proprii împăcarea cu Părintele ceresc. Din această pricină, spune el, Dumnezeu a oferit lumii mântuirea prin jertfa Fiului Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, mântuire pe care noi o putem căpăta prin credință in învățătura si Jertfa Sa.

De aceea, în secțiunea 3:18, Pavel folosește expresia, care a sunat probabil de la început ciudat în greacă: phobos theou, frica de Dumnezeu (phobos, φόβος de unde phobie, fobia, spaima).

Phobos theou era însă doar traducerea literală, în greacă, a expresiei ebraice yir’at Yahweh (yir’at YHWH), frica de Iehova: ‫יראת יהוה

În greacă, așadar, spune Pavel despre păgâni:

ouk estin phobos theou apenanti tôn ophthalmôn autôn

Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.

Adică, evident:

“There is no fear of God before their eyes.”

“La crainte de Dieu n’est pas devant leurs yeux.”

“Нет страха Божия перед глазами их.”

Acest страх Божий  a fost tradus în română din slavonă ca “frică de Dumnezeu”, însă în general expresia e interpretată ca desemnând un respect absolut pentru un Dumnezeu iubitor, iar nu spaimă, nepotrivită într-o relație afectivă, cu atât mai mult cu cât greaca avea un alt termen pentru a desemna frica fizică: τρόμος.

Româna, împreună cu engleza protestanților fundamentaliști, este una din puținele limbi în care se folosește această expresie. “Om cu frică de Dumnezeu” e ceea ce în Bible Belt, în sudul SUA, este un „God-fearing man”. Dacă avem asta în cap, o să pricepem că expresia nu are nimic inocent, prin fundamentalismul religios fără nuanțe pe care ea îl inspiră.

Doar fățarnicii, nesiguri pe autenticitatea devoțiunii lor, interpretează această “frică de Dumnezeu” la propriu, ca pe o spaimă de pedeapsă

Abi: „Papuci Gucci” – recitarea revoltei

Make (t)rap boring again… Abi Talent e boring, da, la prima vedere și audiție, însă e autentic. Evident, nu se aștepta nici el la asemenea succes.

La cererea lui Dez Jazzadezz, minunata Girafă, m-am uitat și am ascultat și iar m-am uitat și am ascultat clipul țiganului adolescent Abi, „regele pă România”, 24 de milioane de vizualizări pă clipu ăsta:

Și deodată auzim acolo înspăimântătoarele versuri de natură teologală:

“Zdreanțo zici că ești Isus,

Zdreanțo ești bătută-n cui,

Însă tata e Satana,

Iar eu sunt copilu’ lui”

Sigur că poți să-l dușmănești instinctiv, „țigan din Buzău cu opt clase” care cântă (chit că o face la gradul doi) despre Rolex și „papuci Gucci”. Ba cică mai e și gay, vezi toată disputa cu Alex Velea, deși aici el pare a se referi mai degrabă la o fată, acolo unde găsește echivalentul “zdreanță” pentru “bitch”. Avem aici, evident, alt tip de Zdreanță cu ochii de faianță.

Are însă o “persona”, în sensul teatrului hieratic, asumată din start, pe care și-o impune calm.

Muzical el este nul, da. Se inspiră probabil din atâția rapperi marocani sau algerieni, precum Soolking, de pildă. Aici, Soolking cu 43 de milioane de vizualizări (aproape dublu față de Abi, dar piața algeriană e mai mare):

Dar ce trebuie înțeles, pentru a arunca o punte între generații, este că virtuozitatea muzicală e secundară aici.

Ca și în punk, curentul muzical de revoltă al anilor 1970 – 1980 (care începuse de fapt cu mult înainte, cu grupuri precum Velvet Underground, care poate fi considerat proto-punk), repetitivitatea și monotonia ritmică sunt doar țesătura, fundalul sonor, pe care vine să se înscrie recitarea revoltei.

Nu riff-uri de chitară sau solo-uri de pian trebuie căutată în răbufnirea asta abil controlată a românului Abi sau algerianului Soolking, căci oamenii ăștia n-au auzit de Erik Satie, iar Jimi Hendrix pentru ei e muzică clasică. Însă nu avem dreptul să uităm cu câtă violență scria Aldous Huxley, în Do What You Will (1929), despre muzica de jazz, pe care o trata de zoaie și duhoare de putreziciune:

“ How is it possible that human emotions intrinsically decent could be so ignobly parodied? I felt like a man who, having asked for wine, is offered a brimming bowl of hog-wash. And not even fresh hog-wash. Rancid hog-wash, decaying hog-wash. For there was a horrible tang of putrefaction in all that music. Those yearnings for Mammy of Mine and My Baby, for Dixie and the Land where Skies are Blue and Dreams come True, for Granny and Tennessee and You – they were all a necrophily…

The Mammy after whom the black young Hebrews and the blond young muffin-faces so retchingly yearned was an ancient Gorgonzola ; the Baby of their tremulously gargled desire was a leg of mutton after a month in warm storage ; Granny had been dead for weeks ; and as for Dixie and Tennessee and Dream Land – they were odoriferous with the least artificial of manures.” (Aldous Huxley, în Do What You Will, 1929), 

Iată aici ce am scris și despre Lino Golden:

Teologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”

Iar aici despre Florin Salam :

Revelație: Florin Salam nu știe să danseze

https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/10/28/revelatie-florin-salam-nu-stie-sa-danseze/

Și aici despre manele în general :

Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/

[image error]