Dan Alexe's Blog, page 11
October 6, 2019
“Joker”, un film ce nu va declanșa revoluția anticapitalistă
In 1973, studiourile Warner au retras filmul lui Kubrick “Portocala Mecanică” din cinematografele britanice. Kubrick însuși ceruse asta, de treamă că “Singin’ in the Rain” de acolo putea fi luat de imitatori potențiali drept “Singin’ in the Rape”.
Acum, tot Warner Bros. vine cu “Joker” și ne avertizează de la început că nu este un film de rîs, că e profund perturbant, dincolo de orice film cu super-eroi, deși începe cu un rîs, însă acela e un rîs înspăimântător, bolnav.
Cameleonul Joaquin Phoenix joacă acolo, cum știm dinainte, un comic ratat care devine un “clovn malefic” și în cele din urmă The Joker, Răul Absolut, întregul film fiind un prequel la Batman, pe care îl și vedem copil în film.
“Clovnii malefici” au, într-adevăr, ceva mult mai înspăimântător decât autenticii psihopati si serial killers, pentru ca ei sunt caricatura a tot ceea ce e mai fragil in umanitate. Hollywood a transformat clovnii in simboluri ale crimei si depravării. Figura clovnului a ajuns sa fie asociata cu răul si violența. Cu spaima.
In occident, in Franța si Belgia, există acum deja o mișcare de nemulțumire si de reabilitare din partea clovnilor de circ, cei autentici, care au asta ca meserie și care au remarcat că din ce in ce mai des copiii nu ma fac diferența între clovnul gentil din “realitate” si cel criminal de la cinema. Acum, până si clovnul de la McDonald e înspăimântător.
S-ar putea spune ca primul mare vinovat aici este Steven King, cu romanul “It”, prin anii 1980, poveste sinistră care a marcat profund Hollywoodul. Sigur, exista deja din anii 1940 figura Jokerului din Batman, dar acela, fiind unic, rămăsese oarecum detașat de clovnii de la circ (la fel cum Charlot, Charles Chaplin, nu a modificat arhetipul cerșetorului sau pe cel al evreului rătăcitor).
Jokerul a sfârșit prin a deveni personajul central din filmele cu fadul Batman, jucat find și de actori magnifici: Jack Nicholson (Batman de Tim Burton), Heath Ledger (The Dark Knight, de Christopher Nolan) sau Jared Leto (în ratatul Suicide Squad).
Filmul ăsta al lui Todd Phillips, cu Joaquin Phoenix, se vrea, in filigran, mai degrabă ca o odă adusă lui Charles Chaplin. Dar și “Taxi Driver” sau “The King of Comedy”, de Marin Scorsese, cu Robert De Niro, care apare și aici într-un frumos rol camee (în “King of Comedy” De Niro era un joi de Joker, ținta lui fiind comicul instituționalizat Jerry Lewis).
Acum, ca și în cazul lui Kubrick cu Portocala Mecanică, suntem avertizați de potențialul mesaj distrugător, socialmente nociv, al filmului acesta despre originea Jokerului: Arthur vrea sa devină un actor de stand-up comedy. Dar pe scenă nu se rîde de glumele lui, se rîde de el. Arthur e firav mintal și trăiește cu o mamă nebună. Arthur e umilit zilnic mai ceva ca marginalul funcționar din Mantaua lui Gogol. Așa încât Arthur începe să masacreze bogați și declanșează o revoltă anticapitalistă: “no one’s laughing now”!
În realitate, dincolo de frumusețea tulburătoare (deși cam repetitivă) a jocului lui Joaquin Phoenix, filmul nu reușește să treacă dincolo de impactul social și estetic al lui Scorsese în “The King of Comedy” pe care actualul “Joker” îl pastișează cu succes.
Filmul e repetitiv nu doar prin jocul lui Phoenix care ne hipnotizează cu cușca lui toracică de schelet, ci și prin succesiunea de scene de umilință cotidiană care se acumulează fără a explica declicul criminal final. Chiar și pe latura înspăimântătoare, este greu de depășit ceea ce făcuse defunctul Heath Ledger in “The Dark Knight”.
“Joker” nu va declanșa, așadar, o revoluție anticapitalistă. Dimpotrivă, “Joker” este o întreprindere pur capitalistă. Cum spuneam în legătură cu indignarea unora în România în jurul folosirii lui Mihai Șora ca imagine pentru reclama unui site de vânzâri pe internet: singurul capitalist autentic din România este omul din spatele agenției publicitare Papaya, cel din spatele clipului cu Șora.
În capitalismul funcțional, totul e scos la mezat, incusiv simbolurile, idealurile și ideologiiile, dacă vânzarea se face pe față, legal, creativ și ludic. Gloata piticilor de grădină ai dreptei românești țipă a sacrilegiu de parcă ar fi fecioare cubaneze bocind leșul lui Che Guevara. Proastele sectante nu-și imaginaseră că ideologia lor chiar poate fi aplicată coerent și inteligent și că în capitalismul real moaștele sunt de vânzare.
Mihai Șora pentru a vinde papaya pe internet – revoluția anticapitalistă declanșată de un marginal radicalizat în “Joker”. Nici una nici alta nu trebuie luate prea în serios. Rîsul bolnav al Jokerului declanșează doar rîsul sănătos al producătorilor filmului.
Rămâne o singură interogație reală, persistentă: cum naiba a reușit Joaquin Phoenix să slăbească în felul ăsta 23 kile?
Cf. alte filme tot cu Joaquin Phoenix:
— Irrational Man (Woody Allen, 2015): când Kant și Sartre ucid din plictis
— După Pynchon: “Inherent Vice” (2014), un curcubeu fără gravitate
— “The Master”- o manipulare fără sfarsit
— ‘Her” – o lecție de scenariu… și cum se trișează
October 4, 2019
Despre banditeasca și sufocanta Austrie a lui Peter Handke, Thomas Bernhard și Elfriede Jelinek
Carevasăzică Nobelul pentru literatură i-a fost acordat lui Peter Handke, scriitorul austriac admirator al lui Slobodan Miloşevici şi negaţionist al crimelor comise în războaiele din fosta Iugoslavie.
Mulți se vor fi mirat să afle că Handke ezitase chiar la un moment dat dacă să-i fie lui Miloșevici martor la procesul de la Haga, însă a preferat doar să asiste la proces și, în cele din urmă, la înmormântarea lui Miloșevici, în 2006, unde a și ținut un discurs înflăcărat despre Serbia eternă și nevinovăția nației și a lui Miloșevici.
Nepăsarea lui Handke pentru crimele din Balcani este însă obișnuită pentru un om ieșit din cultura îmbâcsită și xenofobă a Austriei, cultură care se distinge perfect prin ceea ce am numit “complexul superiorității resentimentare”.
[image error]
Peter Handke la înmormântarea lui Miloșevici în Pozarevac, unde a și ținut un discurs.
În 2016, candidatul partidului de extrema dreaptă FPÖ (Partidul Libertății), neonazistul Norbert, a pierdut cu foarte puțin la alegerile prezidențiale în faţa ecologistului Alexander Van der Bellen, care a obținut 53,6% din voturi, în timp ce Norbert Hofer avea 46,4%.
Adică austriecii sunt pe jumătate de extrema dreaptă. Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici.
Austria este una din putinele tari care nu s-au pocăit niciodată in vreun fel pentru participarea la al Doilea Război Mondal. Austria continuă sa pozeze in victimă. Austria trăiește și azi într-o amnezie istorică totală, ceea ce ii împinge pe mulți politicieni locali spre ceea ce a fost deja calificat drept impostură morală.
Austria este o țară fondată pe minciună istorică și care nu a făcut niciodată pace cu trecutul său nazist. Austria se prezintă ca victimă a istoriei și refuză să accepte că ni l-a dat pe Hitler. Austria este o țară care a destabilizat profund Balcanii în timpul războaielor recente din fosta Iugoslavie prin activitatea băncilor sale din zonă.
Austria trăiește și azi într-o amnezie istorică totală și o impostură morală… ca și Peter Handke.
— “Interzic orice publicare a cărților mele,” a lăsat cu limbă de moarte în 1989 marele scriitor austriac Thomas Bernhard, „între granițele Austriei, indiferent cum se definește această țară. Insist cu fermitate că nu doresc să fiu asociat in niciun fel cu statul austriac și vreau ca opera mea să rămână inaccesibilă pe vecie austriecilor.”
Și așa a rămas prin testament. Thomas Berhard a murit acum trei decenii, iar cărțile lui nu sunt nici astăzi tipărite în țara lui natală pe care o ura. Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici. Mai departe:
Elfriede Jelinek, premiu Nobel pentru literatură în 2004, de asemenea, în romane precum Pianista, neanticipând măcar cazuri precum cel al pensionarului incestuos Fritzl sau al sechestratei Natascha Kampusch, a descris in detaliu insuportabil sexualitatea reprimată, dușmăniile vicioase și ura explozivă dar manierată ale unei societăți sufocate de bună creștere, rasism, obsesii pecuniare și absență de solidaritate cu vecinul spionat, oricum, în permanență.
[image error]
.
— “Du, Luder !”… (“Scursoareo” !…) îi strigă în gând pianista cvadragenară mamei ei manipulatoare și posesive, cu care încă dormea in același pat, deși femeie adultă și arătoasă, pianista care se automutila si mergea singură la peep-showuri și cinema porno pentru a adulmeca servețelele umede lepădate acolo de bărbații ce zăcuseră în cabină inaintea ei.
.
Apoi, sub aparența de onorabilitate catolică, Austria ascunde un sistem politico-economic opac și pe alocuri banditesc.
.
Astfel, băncile din Austria au finanțat masiv războaiele din Balcani și au corupt activ politicienii de acolo, în special în Slovenia și Croația. O astfel de bancă a fost Hypo (Hypo Group Alpe Adria, HGAA), banca din Carinthia, landul al cărui guvernator era ultranționalistul Jörg Haider.
.
Am stat de vorbă pentru acest blog cu doi dintre cei mai apreciați ziariști austrieci de investigație, Stefan Apfl, de la revista Falter, și Kurt Kuch de la săptămânalul News, ambele din Viena.
.
Haider a incurajat banca lui provincială din Carinthia, Hypo, să se implice în stil american în noile state din Balcani. In 1992, conducerea băncii i-a revenit lui Wolfgang Kulterer (doar 39 de ani atunci, astăzi în închisoare). In departamentul internațional al Hypo, spune Stefan Apfl, lucrau in 1993 doar trei persoane. In 15 ani departamentul a urcat la 8.000 de angajați in 13 țări din regiune. Hypo a inceput prin a corupe masiv politicienii balcanici, in special cei din jurul autoritarului președinte croat Franjo Tudjman, acesta in contact cu Haider.
.
Ziaristul Kurt Kuch, care a și scris o carte despre sistemul politico-financiar austriac intitulată Țara hoților (Land der Diebe) mi-a spus:
.
“Austria este o țară în care corupția e generalizată, dar discretă. Poliția și procuratura nu au suficient personal și sînt profund politizate. Sprijinul politic te poate ajuta să avansezi rapid in justiție. Prietenii te pot plasa in posturi inalte și in politică. Până și miniștrii își umplu buzunarele. Politicienii scapă de procese. Cetățenii sînt jefuiți, iar corupția e peste tot.”
Afacerile bãncii Hypo in Balcani au inceput să meargă prost după moartea lui Tudjman, când multe investiții și împrumuturi uriașe, in special in Croația, au rămas neacoperite, deși Hypo a continuat să opereze, cumpărând hălci intregi din litoralul croat sub succesorul lui Tudjman, Ivo Sanader (condamnat recent, în țara lui, la 10 ani inchisoare pentru corupție). L-am intrebat pe Kurt Kuch dacă putem intr-adevăr spune că băncile austriece au contribuit la coruperea sistemului politic din Balcani.
“Nu numai in Balcani”, mi-a spus el, “dar chiar și in Germania vecină, in Bavaria. Până recent, de pildă, firmele austriece și germane puteau să scadă din impozite sumele pe care le plăteau ca mită în străinătate. Acum, pentru că nu mai pot face asta, plătesc acele sume sub formă de onorarii de consultanță. Dar”, continuă Kurt Kuch, “pentru a înțelege în ce măsură corupția e firească aici: în Austria partidele politice pot primi donații din străinătate fără nici un control asupra sursei banilor; aici partidele pot primi donații anonime etc, etc…”
In 2009, spune jurnalistul Stefan Apfl, care a studiat indeaproape cazul Hypo, guvernul Austriei a fost nevoit să naționalizeze banca, din pricina dezastrului financiar cauzat. Chiar și landul german Bavaria a pierdut aproape 4 miliarde de euro în prăbușirea băncii Hypo, care opera și acolo, iar scandalul l-a atins până și pe puternicul premier al Bavariei Edmund Stoiber.
.
[image error]
.
Jörg Haider murise însă intr-un accident de mașină in 2008. Era beat la volan, petrecuse noaptea într-un bar gay. Haider cu fascinațiile lui naziste și sportive era homosexual, cum o ghicise admirabil Elfriede Jelinek, intr-un pamflet compact și tăios in care compara obsesia lui Haider si a celor din jurul lui cu tinerețea eternă și corpul atletic cu ambiguitatea sexuală a naziștilor și cu acea intreagă atitudine nazista față de corpul gol care a dus la cultura germană a nudismului (FKK, Freikörperkultur).
.
[image error]
.
Iată, câteva considerații socio-culturale pentru a duce la o mai bună înțelegere a mediului din care iese Conchita Wurst și a adevăratei dimensiuni a provocării pe care și-o asumă : Hypo Bank, Haider, Fritzl, sexualitate reprimată, biserică, nostalgii naziste, pe fundal de “Grüß Gott” permanent și un Thomas Bernhard care interzice prin testament ca piesele sale să fie jucate în Austria… Iar Peter Handke îl glorifică pe Miloșevici.
.
[image error]
Austria și metanoia
Filozoful german Peter Sloterdijk și-a explicat teoria despre Europa învinșilor, rezumată în conceptul de „metanoia”. „Metanoia” (care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru) e procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică.
Făcând o „psiho-istorie a imperiilor”, Sloterdijk explică cum Germania, țara lui, și-a reușit pe deplin metanoia. Austria, însă, deloc. De aici vine soliditatea Germaniei, de la o metanoia deplină, completă.
In acest context trebuie plasata ascensiunea de azi a dreptei decomplexate si faptul ca Austria rămâne acel actor al celui de-al Doilea Război Mondial care nu a trecut niciodată prin „metanoia”, nu și-a făcut mea culpa si continua sa se prezinte ca victima.
Metanoia și epopeea fondatoare a Europei
Ca epopee fondatoare a Europei, Sloterdijk propune Eneida lui Virgiliu: mitul fondator al perdantului. Enea (Aeneas) pierde tot în incendierea Troiei: patrie, familie, avere, rădăcini. Metanoia lui este reînceperea de la zero. Pleacă și fondează Roma.
Mai aproape de noi, e clar că nu găsim nici o metanoia în cazul Rusiei, al Ungariei, al Serbiei… Toate – țări trăitoare pe fascii de mituri fondatoare nocive.
Iar România? Aici voiam să ajung… Avem noi o metanoia?
Desigur, avem chiar și termenul: în română, termenul grec arhaic de metanoia a rămas ca mătanie… Aceea e metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea… Mătăniile.
[image error]
Cadru din The Third Man, film făcut după romanul cu același nume de Graham Greene (și cu Orson Welles), care prezintă, filmat expresionist, o Vienă ocupată de aliați și sovietici și mustind de intrigi, răutate, obscenitate și complexe resentimentare.
September 25, 2019
Yoke, yoga, con-jugal – the ”Chechen connection“
The term is of vast antiquity and presents a remarkably regular form:
Hittite iúkan, Vedic Sanskrit युग (yugá, meaning yoke, but also: pair; yoga comes from the same root), Ancient Greek ζυγόν (zugόn), Latin iugum, Gothic juk (German Joch), Old Church Slavonic igo, Lithuanian jungas, etc. So enduring was this root that it remains productive to our days in the sense of (re)uniting something, as under a “yoke”, into a “junc-tion”… that when the modern Lithuanian language had to invent the notion of a political “Union”, as in the European Union, it used the old jug-/jung– : Europos Są-junga…
Gamkrelidze and Ivanov, in their groundbreaking The Indo-European language and the Indo-Europeans (Индоевропейский язык и индоевропейцы, Tbilisi, 1984) have convincingly reorganised the traditionally accepted phonetic system of the Proto-Indo-European by giving the voiced consonants (b, g, d) the value of the Caucasian ejectives, which are unvoiced gutturals (p‘, t‘, q‘, this last sounding like the Semitic q). From this perspective, the famous law of the German ”Lautvershiebung“, whereby the Indo-European voiced sounds become un-voiced in German (cf. Latin iug-um – Gothic juk) loses its relevance: it is Germanic (and Armenian) which prove to be more archaic, closer to the pan-Caucasian sound system, while the other branches of the I-E family have innovated by voicing the q‘ into g. The root would thus be: *juq‘ -, and not *jug-, as accepted historically.
From Indo-European, the term has passed, in its voiced form, as an archaic loan into the South-Caucasian (Kartvelian) languages: Georgian uγel, Mingrelian uγu, Svan uγwa.
The Indo-european etymologies proposed traditionally are unconvincing and circular, like: ”from verb *yeug– (join, unite)“. It is here that a comparison, never effectuated, with the North-East Caucasian languages, totally unrelated to the South Caucasian Kartvelian languages, brings a possible solution.
Chechen, and all the languages from Daghestan, present a rare particularity: they are ”class languages“. All words are distributed between various nominal classes corresponding to our grammatical genders. Where Indo-European languages have historically three grammatical genders, Chechen has six. These are indicated by a set of four markers appended initially to words: v- indicates masculinity, like in: vasha = brother; y- indicates a female person, like in
yisha = sister, but it can also be the mark of some neuters, alternating with b- and d- to produce various notions. The set of v-, y-, b-, d- initial markers are also appended to verbs and adjectives, which change their beginning according to the gender of the ruling noun.
This creates a heavy but predictable grammatical machinery, and also an easily analysable lexical corpus. Thus, from the root –q‘-, ”to divide“ / ”to reunite”, Chechen possesses the set vuq‘, yuq‘, buq‘, duq‘ : thus, duq‘ and vuq‘ commonly indicate the yoke; yuq‘ is the ”middle“, or a ”pair“… buq‘ is the spine, the backbone, or a mountain ridge…
The Chechen series is extremely productive, yuq‘ being the most used, and, besides various verbs with meanings going from ”reunite“ to ”put together“ and ”put in the middle“ (cf. Latin derivatives, from jugum > con-jugare, sub-jugare, etc., or Sanskrit yoga, from the same root), yuq‘ can also take on temporal values: Chechen yuq‘-yuq‘a = from time to time, periodically (cf. Sanskrit yugá, ”period of time“, in parallel with ”yoke“); and, very important from a socio-cultural point of view, to get married, to ”go under the same yoke“: hence the Latin con-iux, spouse, (under the same con-jug-al yoke), the notion being borrowed as well into Old Georgian: me-uγle = spouse.
The morphological and semantical concordances between Chechen yuq‘ (and the other Daghestani languages) on the one hand, Indo-European *yuq‘ on the other are too systematical, coherent and symmetrical to be due to mere chance. The disturbing fact is that the root *yuq‘- is unexplained in Indo-European, while in Chechen-Daghestani it is native, part of the system of indicators of nominal classes y-, v-, b-, d-…
The word seems thus to have been borrowed by the Indo-Europeans from the North-Caucasians… together with the tool it designated : the ”yoke“ itself.
See also : अ अ : Eugène Ionesco as a Yogi: ”La philologie mène au crime…”
———————
September 20, 2019
„Ad Astra”… un „Apocalypse Now” spațial
James Gray, regizorul, a spus singur că Ad Astra este un soi de Apocalypse Now, dar și fără să o zică, trama, structura ar fi sărit în ochi: etapele de inițiere ale eroului care urcă fluviul, trecând prin felurite încercări, pentru a găsi și răpune un om rupt de societate care a devenit Dumnezeu, dincolo de bine și de rău.
La fel, mai recunoaște James Gray că s-a inspirat din cartea de căpătâi a oricărui scriitor de scenarii, studiul Eroul cu o mie de fețe al lui Joseph Campbell, la care am mai făcut trimitere.
Așa că, dacă tot am intrat în Greva Mondială pentru Climă, am mers să văd acest thriller letal și apocalyptic care e Ad Astra, de James Gray, cu Brad Pitt, Donald Sutherland și Tommy Lee Jones, unde eroul urcă fluviul spațiului pentru a regăsi nu iarăși un nou căpitan Kurtz, ci pe propriul său tată, devenit un soi de nemesis pentru Terra.
Un fel de “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?), cum a scris în glumă săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné, făcând aluzie la celebrul hit al lui Stromae.
Așadar, într-un viitor nu foarte îndepărtat valuri de furtuni electrice gigantice sunt pe cale de a distruge pământul (am mers la film de Greva Mondială pentru Climă). Brad Pitt, un super-astronaut al cărui puls nu depășește niciodată 80, e trimis pe inelele lui Neptun să-și lichideze tatăl (Tommy Lee Jones) devenit rogue după ce a fost trimis și el să vadă dacă aliens ne pândesc din afara sistemului solar.
Ei bine, da, filmul are ceva magic, de școală veche și de tradiții desuete păstrate cu îndărătnicie. Vizual, sonor, totul e perfect. O perfecțiune delicată, aproape modestă. Turnat în peliculă, desigur, fără efecte speciale. A l’ancienne. Ca în Odiseea Spațiului 2001 a lui Kubrick, la care se face aluzie în permanență (așa cum se fac, în permanență, aluzii vizuale la Apocalypse Now, pe care n-am să le indic). Muzica, compusă pentru film, contribuie discret la perfecțiunea ansamblului, ca și lungile tăceri, secvențe întregi fără sunet, care te țin lipit de scaun (am văzut filmul așa cum merită, desigur, la cinema; nici una din bijuteriile menționate, Odiseea Spațiului sau Apocalypse Now, nu a fost făcută să fie văzută pe ecran de computer, comprimată de pe torrente).
[image error]
Brad Pitt a produs filmul și în mod sigur a lucrat îndeaproape la crearea personajului și la întregul text în voice over, pentru că filmul nu ar putea exista fără el. Este un rol în care se poate într-adevăr vedea că el e un mare actor, nimic de-a face cu rolul lui de caricatură de macho îmbătrânit din odiosul Once Upon a Time In Hollywood al lui Tarantino. Brad Pitt reușește să dea o nuanță intimistă și o dimensiune metafizică acestei călătorii inițiatice înspre regăsirea Tatălui. Păcat însă că acea voice over a lui e pe alocuri sufocantă, prea prezentă, iar întâlnirea cu tatăl schematică și neconvingătoare.
Pe lângă un excepțional actor, Brad Pitt se arată însă și un foarte bun producător, Ad Astra fiind cel mai bun exemplu (poate din fler comercial Brad Pitt a produs și prostioare lacrimogene, pe care personal le-am urât, dar care au primit Oscaruri, gunoaie moralizatoare precum Twelve years a Slave sau Moonlight).
În plus, filmul mai are și bunul simț de a dura doar două ore. Te-apucă disperarea la toate prostiile de blockbusters americane din ultimul decenii care trebuie din start să dureze trei ore. În general, durata unui film european (vezi mai jos alte comparații între filmele europene și cele americane) durează o oră și jumătate, un film american clasic – două ore. De aceea au scenariile standard de Hollywood 120 de pagini. 120 de pagini = tot atâtea minute = două ore. Dar azi trebuie toți să-ți trântească trei ore, toată lumea știind foarte bine că ultima oră va fi doar o frenezie de violență inutilă, ca un joc video. Va rămâne etern vorba de duh a bătrânului producător evreu Meyer (sau poate era Goldwyn, nu mai știu, din duo-ul Goldwyn-Meyer), care, când a fost întrebat de durata ideală a unui film a spus: — „Durata ideală a unui film e durata rezistenței bășicii umane.”
Primire amestecată în presă
În Europa filmele sunt analizate ca potențiale opere de artă, iar nu ca entertainment. Presa francofonă, în special, are o lungă tradiție de apărare a cinematografiei de autor, încă din vremea conflictului comercial, niciodată stins, dintre SUA și UE, în momentul negocierii acordurilor comerciale GATT, premergătoare creării Organizației Mondiale a Comerțului.
Americanii insistau atunci ca europenii să nu mai finanțeze cinematografia, în numele concurenței. In SUA nu există minister al culturii, finanțare de la buget a filmelor, sau organisme precum CNC din Franța sau din România. Există doar Hollywood, pentru că filmul e considerat o simplă marfă. Se produce doar ce se vinde.
A trebuit să intervină Franța și să obțină “excepția culturală” pentru ca cinematografia europeană să continue să fie subvenționată de stat, deoarece în Europa filmul nu este considerat o marfă, ci artă. Iar arta nu e supusă regulilor comerțului. De aici extazul europenilor în fața unui film cum este Ad Astra al lui James Gray, film SF nostalgic, turnat în peliculă 35 mm.
Libération vorbește de “scene uluitoare, ieșite direct dintr-un vis”. La Bruxelles, Le Soir are un interviu cu regizorul James Gray, care laudă maniera de lucru a lui Brad Pitt, în același timp actor principal, dar și producător al filmului. În schimb, tot la Bruxelles, La Libre Belgique (articol disponibil doar în varianta pe hârtie; pentru unele articole din presa tipărită nu pot oferi linkuri) acordă filmului dar două stele din cinci, scriind că filmul e încărcat de vocea lirică a lui Brad Pitt care citește în off un comentariu grandilocvent dar banal: acela că “pentru a-și rezolva problemele, omenirea trebuie să se întoarcă spre sine, iar nu spre felurite himere”.
La Libre Belgique mai scrie că Brad Pitt s-a arătat foarte intervenționist în film, dată fiind mai ales miza financiară. El s-a consultat mult cu George Clooney, care a jucat la rândul lui într-un film situat în spațiu, Gravity al lui Alfonso Cuaron. Dar, scrie cotidianul catolic belgian, “în ciuda prezenței pe ecran mereu la fel de carismatică a lui Brad Pitt, Ad Astra va putea cu mare greutate să recupereze cele 85 de milioane de dolari injectate în el. Filmul stă cu fundul în două luntri, între un blockbuster hollywoodian și un film d’auteur independent. Nu e deloc sigur că va repeta succesul uriaș al lui Gravity al lui Alfonso Cuaron care, în 2013, a încasat 723 milioane dolari pentru un buget de șapte ori mai mic”.
Le Canard enchaîné, una din puținele publicații din lume care funcționează fără publicitate și exclusiv din vânzările pe hârtie (cealaltă fiind, tot în Franța, Charlie Hebdo) are o critică și mai dură a filmului Ad Astra: „o țesătură de detalii neverosimile peste care s-au cusut scene de acțiune lipite artificial pe un fond de introspecție solemnă”.
Cf. și:
Tarantino: “Once Upon a Time… In Hollywood” – un dezastru, de evitat absolut
“Interstellar”: despre relativitate și cum, când filmul atinge viteza luminii, un minut acolo echivalează cu 7 ani pe pământ.
Plagiatorul Ion Hobana – un hoț leneș… sau despre SF-ul românesc și un furt din Isaac Asimov…
și:
Gravity (no rainbow, dar coapsele lui Sandra Bullock, iar George Clooney moare rîzînd)…
12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…
Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar
Despre cum UE sprijină la Cannes depresivii danezi și cum Dogma sectanților pieței nu explică mecenatul cultural…
September 15, 2019
Xanadu și Kubla Khan: cum ne-a mințit Marco Polo…
In Xanadu did Kubla Khan
A stately pleasure dome decree…
(Coleridge)
—-
Oare Marco Polo chiar a fost în China, sau avem în cazul lui primul jurnalist mincinos atestat? Primul coțcar plătit să scrie despre locuri în care nu a fost niciodată? Recitindu-i acum memoriile, mărturisesc că logica internă a textului se pronunță împotriva lui.
Mai întâi și mai întâi, dacă el era o figură atât de importantă la curtea lui Kubilai Khan, vreme de 20 de ani, cum a povestit-o, în sec. 13, din închisoarea lui genoveză, unde a dictat atât de multe amănunte și chichițe fantastice, el nu ar fi omis să vorbească despre cel mai straniu detaliu al culturii chinezești, primul lucru care ar fi frapat pe oricine: bețișoarele !… Marco Polo nu menționează bețișoarele.
Nicăieri, în textul călătoriilor lui Marco Polo, în acel Devisament dou monde/De mirabilibus mundi, nu se pomenește ceva despre bețișoarele chinezești. Asta pare total neverosimil. Marco Polo descrie dragoni și grifoni și păduri magice la capătul pământului. Vorbește despre pasărea Rock, care trăiește în Madagascar și se hrănește cu elefanți, pe carte îi ridică în văzduh și îi lasă să cadă ca să se strivească și să îi mănânce chiftiți. Cum ne spune Borges în El Libro de los Seres Imaginarios, Marco Polo povestește că ”el Gran Khan“ a trimis o ambasadă specială în Madagascar ca să obțină o pană a păsării Rock, care pană măsura exact ”ocho pasos de longitud“.
Aasah, dar cum să crezi ce zice Marco Polo, când el a uitat să ne descrie această minunăție imediat vizibilă pentru un călător: faptul că chinezii și asiaticii de acolo în general foloseau două bețișoare pentru a mânca fără a se păta cu sos, spre deosebire de europeni, care mâncau cu mâinile, cum se vede în linkul de mai jos?
S-a spus, în apărarea lui, că era așa de obișnuit cu bețișoarele, după 20 de ani acolo, încât i se păreau prea normale pentru a fi menționate. Aiurea! Călătorii autentici, jurnaliști înainte de inventarea jurnalismului, nu au găsit niciodată că ceva era prea evident pentru a fi menționat.
Dimpotrivă, majoritatea călătorilor au accentuat fibra exotică.
Nu doar că Marco Polo nu menționează bețișoarele în China, dar bețișoarele sînt menționate chiar de chinezi, inclusiv în Confucius, sau în Sima Qian, sec. II î.e.n., care scrie (în Istoria dinastiei Han): “În ceremonia mesei, bețișoarele sunt plasate mai sus de paharele de vin și de bolurile de sos.”… Un chinez care le amintește esențialul unor chinezi, așa că nu există nicio explicație pentru ce un călător străin nu ar fi menționat bețișoarele, într-o epocă în care în Europa se mânca cu mâna.
Bețișoarele nu se foloseau doar în China, ci în toată Asia de sud-est: Vietnam, Tailanda, Cambodgia… Călătorul flamand de Rubruck, contemporan exact cu Marco Polo, descrie o grămadă de obiceiuri culinare și sociale, de pildă despre mongoli: “Din mațele cailor fac cârnați, mai buni decât cei de porc. De la cai păstrează și pielea, din care își fac încălțări. Dintr-o oaie mănâncă 50 de oameni. Țin carnea în apă cu sare.”
Etc, etc… Nimic în genul ăsta la Marco Polo. Departe de rigoarea administrativo-maniacă a autenticilor călători, mincinosul italian ne descrie dragoni și păduri magice… despre bețișoare e limpede că nu avea de unde să știe.
Coda: Xanadu!
Ce face opiul din omul care se lasă posedat de limbaj? Îi dictează octosilabe perfecte:
— “In Xanadu did Kubla Khan
A stately pleasure-dome decree.”
(Coleridge, “Kubla Khan, or A Vision in a Dream”, scris pe când era as high as a kite)
La noi doar Vasile Pogor (tatăl) a atins perfecțiunea asta, cu:
— “Pe Cardan și pe Spinoza
Îi auz bodogănind…”
E facil azi să râzi de unul ca Pogor, care își începea așa un poem filosofic pe vremea fanarioților și să nu vezi extraordinarul efort intelectual care consta in cezura perfectă a versului și în invocarea atunci a doi filosofi eretici. Totul fără afion, spre deosebire de Coleridge.
Iar “a pleasure-dome” e acasă la mine, pentru cine întreabă ce-i aia.
—
Cf. also:
“Farfurie” înseamnă de fapt “Împăratul Chinei”
https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/07/29/farfurie-inseamna-de-fapt-imparatul-chinei/
Tampering with facts: how Marco Polo lied to us
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/17/tampering-with-facts-how-marco-polo-lied-to-us/
Forks, or the Power of Logic…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/13/forks-or-the-power-of-logic/
September 8, 2019
Rostul lui Noica, apostolul Logosului și al lui Heidegger
Recitind Rostirea filozofică românească (1970) a lui Noica mi-am zis că dacă ar fi știut și țigănește și nu s-ar fi concentrat maniacal asupra germanei lui Heidegger, multe din mirările lui Noica ar fi fost mai puțin forțate sau naive.
Iată un exemplu: lăudând frumusețea lui întru, supraviețuire în românește, în paralel cu forma scurtă în, a latinescului intro, Noica nu știa, se vede, de țigănescul andar sau andre. Așa cum românescul întru coboară în linie dreaptă din latinescul intro, la fel țigănescul antar, andar sau andre (în graiul căldărarilor) coboară direct din sanscritul antar (și tot andar e și în hindi de astăzi din India). Latinul intro este identic, cum știm, etimologic și structural cu sanscritul antar. Intro latinesc a rămas întru în românește, antar sanscrit a dat andre în țigănește.
Întru, spune Noica, „indică pătrunderea în ființă”. Dar, i-am putea argumenta, la fel și andar. Înlocuind termenii în textul lui Noica, putem astfel spune că “prepoziția aceasta arhaizantă, andar (întru) este o vocabulă filozofică de prim-ordin”. Țiganii spun astfel: aj das andar an e kangheri, cum românii din vechime admirați filozofic de Noica ziceau: el intră întru biserică.
Și, tot de la sanscritul antar, țigăneasca mai are în paralel și folosită alternativ și prepoziția scurtă ana. Așa cum româna, pe lângă întru îl are și pe în. Ba chiar, țigănescul andar este uneori mai arhaizant decât românescul întru, pentru că țiganul poate spune: Miro Devel, savo hal oté andar o Ceri, dar aici în română nu se poate spune Tatăl Nostru care ești întru Cer, ci doar, banal, în cer.
Nimeni nu s-a extazia însă în fața țigănescului andar, nimeni nu îl laudă metafizic pe andar pentru că urcă până la sanscrita Vedelor. Criteriul ales de Noica era așadar subiectiv și particularitatea intrinsecă a limbii române de a reda sensuri ascunse ale Ființei era doar imaginată de Noica după modelul lui Heidegger.
Heidegger întru Logos și Ființă
O să rezum aici pe scurt filozofia lui Constantin Noica, mai precis răspunzând întrebării dacă Noica, singurul guru postbelic autentic pe care l-a avut cultura română, a făcut altceva decât să-l românizeze pe Heidegger.
A spune că “nu a făcut altceva” decât să-l românizeze pe Heidegger nu înseamnă însă a diminua importanța lui Noica, căci el a deschis ochii și urechile multora în fața potențelor limbii, ca să nu mai vorbim de activitatea lui pedagogică, de îndrumare a tinerilor (Liiceanu și Pleșu) spre Platon și Heidegger, spre greacă și germană.
Mai precis, Noica a transmis pe românește că nimeni, absolut nimeni nu poate avea acces la esența filozofiei, rezumată în istoria ei de cei doi poli care au fost Platon și Heidegger, fără o inițiere, fie și elementară, în limbile greacă și germană… sau, ca vorbitor de română, fără a trece prin Noica și prin felul în care el disecă rostirea.
Nu e nimic misterios sau ascuns în această influență a lui Heidegger. Noica efectua vulgarizarea lui Heidegger în românește pe față, deși fără să o sublinieze, iar Heidegger e prezent în filigran în tot ce scrie el. (Asta, cu toate că Sorin Lavric a putut scrie un text, intitulat Reticențele lui Noica față de Heidegger, în care încearcă să găsească minuscule divergențe, deloc convingătoare, între Noica și Heidegger. Noica a și asistat în Germania la unele prelegeri ale lui Heidegger, sau, în orice caz, pe când încă în viață el a lăsat să se răspândească această legendă. Dar, că a asistat sau nu la conferințe, asta nu schimbă nimic din aceea că tot ce a scris Noica este heideggerianism transpus pe românește.)
Logosul și rostirea filozofică
Astfel Rostirea filozofică românească, cartea prin care trebuie abordat înainte de toate Noica, se deschide cu:
„Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi.”
Întreg Heidegger se regăsește aici, în (întru) aceste două fraze. Heidegger spune că numai prin limbă poate fi atinsă esența Ființei, dar că nu toate limbile sunt echivalente. Și că până (re)găsim acel sens, noi trăim întru uitare. Pentru Heidegger, doar două sunt acele limbi care ajung să exprime Ființa: greaca veche, mai ales în prospețimea sa de dinainte de Platon, cea presocratică, vorbită pe când verbul a fi încă putea rosti ființa imediată, în loc să fie ca azi un simplu auxiliar gramatical, iar a doua limbă este, desigur, germana. Statutul primordial, unic și ireductibil pe care Heidegger îl acordă celor două limbi, greaca și germana, a fost deja numit, cu ceva umor, un „naționalism ontologic” (Jean-Pierre Lefebvre), iar angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului a decurs de aici, din statutul istoric unic al Logosului limbii germane pogorât pentru a înlocui Logosul grecesc.
Noica adaugă aici româna. Dar ce distincții ontologice face româna, ce nuanțe ale ființei aduce ea, ce irizări pe care alte limbi nu sunt capabile să le reflecte? Este vorba, spune Noica (iarăși cum o tot sublinia Heidegger) de faptul că vorbele umile, cotidiene, poartă o încărcătură filozofică, existențială, mai mare decât orice concept verbal construit artificial. Vorbele simple, în special cele vechi, care ni se par erodate, sunt de temut prin simplitatea lor dezarmantă. Acestora trebuie să le redăm sensul inițial. Ca și Heidegger, așadar, care etimologiza (foarte adesea abuziv) lexicul cotidian al germanei, Noica pretinde că restituie cuvintelor românești sensul lor inițial. Etimologia devine și la el unealta epistemologică prin excelență.
Ca și Heidegger, Noica spune că acela era sensul inițial, primordial, cel găsit și restituit de el prin etimologizare, sens golaș dar autentic prin care, însușindu-ni-l, vom atinge Ființa. În textele lui, Noica ajunge astfel, ca și Heidegger, la o poezie cvazi-mistică, mai degrabă decât la filozofie sau lingvistică. Și, într-adevăr, avem acolo un fel de mistică a limbii, de fapt. Prin asta părem a ne apropia mai degrabă de incantațiile cabalistice si de mistica verbală a Renașterii, dar Noica o face cu bună știință, mai ales atunci când recurge la textele cronicarilor sau la vorbe din folclor, folosite hipnotic, ca în descântece. Aici, Noica se regăsește cu Eliade în acea discutabilă (și total neștiințifică, în ciuda protestelor) imagine a “folclorului ca instrument de cunoaștere”.
Noica merge chiar mai departe decât Heidegger, care spunea că doar limba greaca este logos. Pentru Noica, românescul rostire este echivalentul perfect al lui logos. Heidegger încă subordona germana elinei antice – Noica pune româna deasupra tuturor.
Și Noica dă astfel valențe ontologice unor vocabule până la el ignorate, sinele și sinea, de pildă, sau distincția despre care am vorbit mai sus între întru și în.
Toate acestea nu ar fi fost posibile fără o școlire în matricea și matrița lui Heidegger. Fără Heidegger, Noica nu ar fi scris că “rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec”.
Și aici însă, în tot acel capitol despre rost și rostire care dă și titlul cărții, Noica compresează într-un singur termen, rost, derivat din latinescul rostrum, cel puțin încă o serie de noțiuni disparate acoperite de un alt omofon, rost, pe care lingvistica română nu l-a recunoscut niciodată ca fiind pur și simplu turcescul (împrumutat din persană) rast.
Rast acoperă în turcă (și în persană, de unde turca l-a luat, dar și în albaneză, care l-a împrumutat la rândul său din turcă) o serie întreagă de noțiuni care sunt acelea de: drept, potrivit, nimerit. Exact ca una cel puțin din seriile semantice acoperite de românescul rost.
O expresie, în turcă, precum: rast gelmek, a reuși, a nimeri, corespunde perfect unor expresii românești cu rost, ca: a da de rost. La fel, în turcă, rast gitmek corespunde româneștilor: a se petrece bine, cu rost.
Apare așadar ca foarte probabil că s-a petrecut în română o contaminare între diferitele înțelesuri ale turcescului (persanului) rast cu neaoșul rost, acela inițial având sensul de față, figură. Așa se explică largul spectru de sensuri deseori conflictuale și strânse artificial sub noțiunea de față a lui rost, dar apropiate de cea din turcescul rast (ordine, potriveală, drept, aranjament just): cu/fără rost, pe de rost etc. Intreaga construcție a lui Noica în jurul metafizicii rostului se arată așadar o fantezistă mitologie à la Heidegger formulată românește, unde un bălțat rost creat din petice semantice de toate colorile ne este oferit ca reprezentând cel mai bun echivalent al Logosului antic, când de fapt el are cusute în fibră diferite fâșii de rast otoman.
Fire și ființă
Dacă la rubrica rost Noica însumează vocabule disparate forțându-le într-o matrice unică, el distinge în același timp cu grijă între fire și ființă, deși ambele descind din aceleași forme supletive ale latinescului esse (a fi), mai precis de la rădăcina *bhu-: ego fui, eu fui (perfectul simplu).
Și aici Noica îl urmează pe Heidegger, care analiza metafizic diferitele forme ale verbului german supletiv sein, a fi. In germană, conjugarea verbului a fi, sein, e construită pe trei rădăcini indo-europene:
— cea a persoanei a III-a ist *es– (în latină, română: est, este);
— rădăcina *bhu-, prezentă în (ich) bin si (du) bist, dar și în englezescul be, been sau în grecescul phy-sis, de unde avem fizica;
— rădăcina, absentă în latină și română *was-: wesen, gewesen.
Noica a distins grijuliu fire și ființă, dar nu a făcut deloc legătura etimologică explicită între fire/ființă și bin, bist. A folosit artificii retorice la fel de facile și goale de sens ca cele ale lui Heidegger care acorda o valoare ontologică accidentelor lingvistice, precum faptul ca în germană infinitivul verbelor poate fi substantivat. De aici la Heidegger formule tautologice greu de tradus, precum das sein des Seienden (deși ele pot funcționa perfect în franceză, precum formula echivalentă l’être de l’Être, folosită de Sartre, care a încercat să-l aclimatizeze pe Heidegger în franceză mult mai temeinic și sistematic decât a făcut-o Noica în română).
Asta nu l-a împiedicat pe Noica să afime peremptoriu că:
Limba română are titlul filozofic de a putea da nume acestui element fundamental, acestui filozofem (ca morfem, fonem, să spunem) care este “concretul general”.
Ah și, desigur, nu vom întâlni la Noica nici cea mai mică aluzie (era în România lui Ceaușescu) la angajamentul nazist al lui Heidegger. Sigur, amploarea lui era mult mai puțin cunoscută atunci decât astăzi, însă Noica cunoștea bine angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului, care a decurs de aici: din statutul istoric unic pe care Heidegger îl acorda Logosului limbii germane, pogorât, spune el, pentru a înlocui Logosul grecesc.
Întâmplător, în ultimul Charlie Hebdo (4 sept. 2019), citim în foarte serioasa rubrică de psihanaliză Totem et Tabite (cum ar veni, freudian: Totem și Tapulă), o analiză a faptului că Heidegger acorda realitate ontologică doar oamenilor, pe când animalele ar fi weltarm, „sărace de lume”. Animalele, spune Heidegger, care n-ar fi înțeles nimic din veganism, nu acționează „în lume”. Când spune însă că animale sunt weltarm, „sărace de lume”, Heidegger se referă insistent la formele inferioare de viață: gândacii, larvele și… evreii și handicapații. Aceștia trăiesc, dar nu există. Așa încât ei nu mor, ci se termină, sau încetează. (De aceea putem să le exterminăm.)
[image error]
— “Nu insistați, domnule Heidegger, nu vă mai servim.”
(Charlie Hebdo)
Notă despre „Logos” astăzi
E comic și plin de învățăminte faptul că în greaca modernă și contemporană, în demotiki, nobilul termen logos s-a demonetizat total și că textele antice trebuie traduse, adaptate și explicate în greaca de azi.
Logos în greaca contemporană s-a banalizat în sensul cel mai plat de vorbă, în expresii precum den einai logo : nu încape vorbă, nici vorbă! Pentru sensul vechi de ratio, rațiune, greaca de azi folosește în schimb skepsi sau skepsis (schepsisul luat de noi și care sună așa vulgar), iar nu logos.
Logos, în schimb, în greaca modernă supraviețuiește pitit în termenul pe care l-a calchiat româna când a creat cuvântul necuvântător pentru a desemna animalele, jivinele. Ne-cuvântător e imitat după grecescul bizantin a-logos, cu același sens (necuvântător = animal nevorbitor).Greaca Evangheliilor încă folosea hippos pentru cal. Astfel, în Apocalipsă, la cap. 6, scrie (Αποκ. 6,2) καὶ εἶδον, καὶ ἰδοὺ ἵππος λευκός = și văzui și iată un cal alb (în latina Vulgatei: et vidi et ecce equus albus).
Acum, după cum vedem, la încrengătura mileniilor, imediat după moartea Mântuitorului, greaca încă mai folosea termenul arhaic ἵππος (hippos, înrudit cu latinescul equus), cal.
Vechiul ἵππος a dispărut însă ulterior din greacă, așa cum a dispărut și equus din limbile romane (păstrat în română doar în termenul iapă, de la equa, femininul lui equus).
Greaca bizantină a înlocuit hippos printr-un termen nou format în limbă, care la origine a trebuit să desemneze animalele în general: άλογο (alogo).
Da, άλογο („fără Logos”) e și astăzi termenul grecesc pentru cal, animalul prin excelență. Știm că termenul generic pentru “animal” a ajuns în anumite culturi să desemneze o vietate anume, importantă în economia lor. Popoarele care practicau intens vânătoarea au aplicat termenul generic pentru “animal” rumegătoarelor cornute mari din pădure, cervidae. De pildă franțuzescul “biche”, căprioară, care vine direct din latinescul tardiv “bestia”, animal. La fel în engleză “deer”, cerb, nu e altceva decât echivalentul nemțescului Tier, animal. Tot așa avem italian dialectal: “nimal” care desemnează porcul (animal).
În greaca medievală și modernă, însă, termenul care desemna animalul, nevorbitorul, άλογο (ά-λογο, a-Logo, cel care nu are Logos, care nu vorbește), s-a specializat cu înțelesul de “cal” și a rămas așa până azi.
Acum vine cireașa demonstrației, căci o urmă din vechiul sens generic al lui άλογο de “animal” a rămas ca un calc în român, sub influența culturală a Bizanțului: — necuvântător, necuvântătoare, pentru a desemna animalele este un rest cultural și o traducere a termenului grecesc άλογο (a-logo, fără Logos, ne-cuvântător), din vremea când acest termen desemna animalele în general, înainte de a se specializa în greacă în sensul de cal, fenomen de transfer banal, cum am văzut din exemplele precedente.
Dar despre acestea Noica nu avea vreun logos, așa că nu are rost să ne mai întindem.
——————–
Pentru un tratament aplicat lui Heidegger sub forma de viață inferioară a unui păun, vezi povestirea mea:
Frenetica moarte a lui Martin Heidegger
și în variantă franceză:
La frénétique mort de Martin Heidegger
(Desenul à la Charlie Hebdo din povestire îmi aparține. Fotografia lui Noica de aici e de Dinu Lazar.)
September 3, 2019
Perfumed Panthers – a fragment
Dan Alexe is a writer, filmmaker, linguist and traveller. He has published plays (The World as Glitz and Burden, with Luca Pițu, Opera Magna, 2012), short stories (Scent of a Bitter Redhead, Humanitas, 2014; In the Rabbi G. Point, Polirom, 2016), cultural essays (Dacopathy and Other Romanian Aberrations, Humanitas, 2015). His documentary films have won a number of major international awards. They include Ghazavat (1992, the first documentary movie ever made about Chechnya), Howling for God (1997, about life in the Sufi mystic brotherhoods), and Cabal in Kabul (2007, about today’s Afghanistan viewed through the enmity between Kabul’s last two Jews). Howling for God received the FIPRESCI Prize at the IDFA Festival in Amsterdam in 1998. Cabal in Kabul won the Nanook Prize at the Paris Ethnographic Film Festival in 2007 and the Grand Prize at the Sibiu Astra Festival in 2008, among others. Apart from his ludic, baroque prose and documentary films, Dan Alexe’s major interest remains language itself, the Logos.
My YouTube channel
Cabal in Kabul (Romanian subtitles)
Iubiții Domnului (Romanian subtitles)
Howling for God / Les Amoureux de Dieu (English subtitles)
Pefumed Panthers: Synopsis of the novel
The narrator and his lover, both Romanian, travel across Putin’s Russia from Moscow down the Volga to the Caspian Sea and then through Dagestan, Chechnya and Georgia to the Black Sea, following in the footsteps of Alexandre Dumas. The narrator is trying to make a documentary film that will reconstruct Dumas’s little-known journey through Russia and the Caucasus; his travelling companion Eva, a conceptual artist from Bucharest, brings along her uninhibited sexuality and avidity for every conceivable erotic experiment. Perfumed Panthers is a baroque road novel set against the geopolitical backdrop of Russia and the Caucasus, reeking of sex and death, and brimming with cultural, historical and ethnographic details. The novel takes us through Kalmykia of the Buddhist Mongols, it makes us smell the oily spells of the Caspian Sea, and it starkly depicts the atrocities committed by the pro-Moscow Grozny government against the Islamists of the Chechen mountains. In the end, the delicate fabric of the couple does not survive the ordeal of the journey, nor the rivers of alcohol that the narrator and his lover have to guzzle with their protectors from the Chechen mafia.
Excerpt
To fund my documentary in the footsteps of Alexandre Dumas through Russia and the Caucasus, my final hope remained the French film commission. When dealing with such a motely crew, you have to identify from the very beginning the most important person, the one who will make the final decision regardless of what the others might say. To my horror, that person proved to be one of those thin, arrogant Frenchwomen, in her forties, with freckles (oh, how right Ali had been in his obsession with freckled Parisian women!), and she even had sharp teeth, while her hair was trimmed straight, with a cowlick fringe. As we were in summer, she had kicked off her sandals and, under the table at which they had all complacently plonked themselves, I saw the silver rings on her toes. The hostility was mutual, I felt it from the start, and she didn’t conceal it.
The windows were wide open, Paris wafted a cyclone of hysteria at us from outside, arrogant smells and waltzing hirsute flies that buzzed around my head with multiple drawers of anxiety. The flies seemed to avoid the members of the commission, as if they themselves had organised that aerial ballet, the droning airborne assault, which was obviously devised to torture me. One of the executioners, the only one who was exhibiting a faint smile, looked like the late Pierre Bourdieu, which instantly discouraged me.
I sat sprawled on an uncomfortable chair in front of their table, while the barefoot skinny woman frowned as she leafed through the file that I had paid to have it bound and even sheathed in hard, transparent plastic. She negligently gazed at a few colour photographs, maps of Russia and the Caucasus. She read out a few lines, almost inaudibly. She examined me sternly. Pressing her lips into a white line, she asked:
“In the proposal, you give us a lot of exact dialogue, word for word. How do you know that the characters in the documentary will utter precisely these words? Are you going to force them to act, to read from a script? Do you intend to pay them? Or what?”
I politely feigned great surprise.
“Pay them? God forbid! It’s a documentary film, isn’t it? It wouldn’t be ethical. What you have there is simply a transcript of some of the conversations I had with the future characters, all of them real. I make this clear in the director’s statement and the synopsis. I’ve already travelled the whole route that Dumas took, I’ve done a lot of prospecting at my own expense, but now, obviously, I also need the support of an institution.”
“The structure of the documentary is solid and convincing, indeed,” she said in a dissatisfied voice. “But I can’t find anything that clarifies the artistic approach, nor, above all, the moral approach.”
“What do you mean by ‘moral approach’?” I asked, genuinely puzzled.
She flung the file on the table and slapped her palm on top of it. The other three members of the commission remained silent, expressionless, staring at me.
“For example, when you arrive in Kalmykia to visit that dictator . . .”
She clicked her fingers, trying to remember his name.
“Tyumen,” I said, helping her.
“Tyumen. Right. Well, you say that he will throw a huge party for you, for the film crew.”
“That’s what he did for Dumas,” I said, trying to mollify her. “All right, not him, not the present-day leader, but the Kalmyk prince of that time, of Dumas’s time: he held a feast for him that lasted for days, involving countless ceremonies and dozens of dishes. That’s the Kalmyk custom when it comes to distinguished guests. A Kalmyk feast is a highly important traditional event, of which Dumas gives a very good ethnographic description that would fit perfectly with the tone of the commentary and the aesthetic of the film.”
“Distinguished guests? The crew of a documentary film is supposed to be neutral, not to interfere with the local customs. Or to accept gifts in kind.”
She paused and I gave her a mellow smile.
“And then you want to use the following excerpt from Dumas’s diary as voiceover during the feast: ‘The physical appearance of the Kalmyks brought before my eyes the two most incontrovertible types of human ugliness: yellow skin, small, narrow eyes, splayed or almost absent noses, sparse beards, uncombed hair, proverbial filth; such was the sight that enchanted us.’”
She stopped reading, pressed her palms together as if in prayer, and stared at me sternly. She recited once more, with emphasis: “Les deux types les plus incontestés de la laideur humaine!”
“Yes, those are Dumas’s words,” I murmured. “‘The two most incontrovertible types of human hideousness.’ It’s a passage in his diary. That’s how he describes the Kalmyks. They’re Mongols, you know?”
And as she remained silent, I added, feeling miserable and abandoned, “Europe’s only Buddhist population.”
“You are engaging in a fascist discourse,” she grated grimly.
“Oh, hell,” I cursed in my mind, “this one really did study under Bourdieu. Or more likely all the members of the jury studied under him, and that one looking at me with a permanent grin on his face has ended up turning into a young and incomplete Bourdieu, through servile imitation.
“You know, the Kalmyks aren’t actually the cutest people on earth,” I ventured.
“Aha!” she exclaimed, satisfied at my having confirmed it for her.
“But the convention will be clear to the viewer from the very start,” I argued. “The use of excerpts from Dumas as the only commentary in the film—”
“Will provide the viewer with a fascist, racist, Eurocentric discourse,” she interrupted. “In any case, one fundamental thing is not at all clear in your proposal. Fun-da-men-tal,” she said, splitting it into separate syllables and annihilating me with her gaze.
I looked at the others, who sat in silent agreement, knowing in advance what she was going to say.
“Nowhere do you expose, nowhere do you explain the essential element of the entire construct: how are you going to film the enemy?”
“What enemy?” I stammered.
“The Kalmyk tyrant . . .”
She clicked her fingers again.
“Tyumen,” I reminded her.
“Tyumen, yes,” she said in irritation. “Little does his name matter. How are you going to film him? How are you going to film your enemy?”
The other three came suddenly to life, and Bourdieu took out a ballpoint, ready to take notes.
“How am I going to film him? You mean, am I going to put the camera on a tripod or use a shoulder mount or what?”
They sighed in exasperation and, looking at each other, swiftly came to a silent agreement. It was as if everything had suddenly become clear to them, and I was merely confirming what they already knew before luring me into a trap.
“Who said anything about the aesthetics of the shot? Who mentioned any tripod? You can film with a mobile phone, for all I care. Even with trembling hands, like yours now, which I see are shaking. Little does the visual aesthetic matter as long as the ideology of the film remains coherent. We are not interested in the frame, in the rectangle in which the image of your documentary will be inscribed, but in the ideological and narrative mechanism. Let me ask you again: how will you film your enemy? Because you can hardly convince us that a Kalmyk Buddhist dictator, kidnapped by aliens and obsessed with chess, who assassinates his opponents, as you specified in the script, is going to be your friend or that he should be presented as likeable to the viewer. Especially since feasts will be held in your honour . . .”
They fell silent, giving the false impression that they were offering me a final chance, although their decision seemed definitive. The one who looked like Bourdieu cleared his throat and panted sententiously:
“You know, up to now I was in slight disagreement with my colleague, in the sense that the narrative and visual mechanism you propose really does provide us with a new paradigm whereby we viewers might leave behind any armchair orientalism,or Western cultural complacency. But I was expecting a greater structural rigour on your part, especially because the project is so ambitious . . . and expensive. Not to mention the extreme danger to which we would expose you by funding such a project, which will have to be filmed in some of the most dangerous places on the planet: Chechnya, Dagestan, and others whose names escape me. Nobody will underwrite the insurance for such a trip.”
“I don’t need insurance, I was a tightrope walker in a past life,” I said, which drew further silent glares of reprobation.
A tightrope walker in those lives in which I haven’t been a high-class hooker. Ha! “Dangerous places .” How was I supposed to tell them that even in Brussels, where they plant bombs in the metro, I don’t have medical insurance, and in fact I never had one? Nor could I tell them that during the journey I would be relying on the protection of my Chechen friends or how much I was counting on money and support from Tyumen the Kalmyk. Nor could I mention the money I had borrowed from some Albanians, under signature, and that I had no way of paying back. I looked at the pairs of feet under the table in front of which I was seated as if in a tribunal. They were all wearing expensive, elegant sandals, Bourdieu was even wearing some with a kind of a Scythian intaglio, with mythological creatures embossed on the leather, I think he was wearing them just to annoy me, while the chief demoness was barefoot, rubbing her feet together as she examined me; her verdict was final. I looked at the rings on her toes and wondered whether I could ever be able to go to bed with such an incarnation of Bourdelian or Bourdevilish evil, and whether, when making love, I could, for example, stick two fingers up her ass, or whether she would do it to me, and as these thoughts went round and round in my head, the greasy saffron and exhaust fumes of Paris were wafting to me from outside, while the flies kept buzzing around my head, so I waved them away with both arms. I cleared my throat, seeking to gain time to tell them something persuasive, a final remark that would leave them speechless, suddenly making them discover in me a follower of Bourdieu, a Barthesian structuralist, a man who knows that language is fascist and who would gladly abandon himself to Foucault’s embrace. Ah, Foucault, oui, to have Foucault grapple me from behind, caress my nipples, impale me . . . how else? In a Foucauldian way.
The flies swirled back and I flapped my hands around my head.
“Are you driving away the flies?” the torturer-in-chief asked.
“No. I’m conducting an orchestra of invisible midgets.”
Bourdieu burst into a laughter that was almost admiring, but a cold, venomous glance from the barefoot villainess stifled it.
That was my Parisian adventure, followed by a similar commission in Brussels, to which I turned up drunk in the morning, knowing that I had nothing to lose, anticipating that I wouldn’t get so much as a brass farthing for my project, and exhausted after a long night of erotic video chat with Eva.
But I didn’t want to sell the last of my precious old books to make the documentary. Apart from the princeps edition of Dumas’s Russia diary, I also had dictionaries of all the languages of the Caucasus, as well as an in-folio of a book by that extraordinary Jesuit Athanasius Kircher, a seventeenth-century precursor of all the modern sciences, from the study of Chinese to espionage techniques, including the most disastrous failed attempt to decipher the Egyptian hieroglyphs. That volume, in Latin, bound in Caucasian calf leather, is titled Arca Noe and dates from 1675; therein the good priest interprets the history of the Flood, seeking its most logical ramifications and implications. Athanasius Kircher calculates the dimensions of Noah’s Ark, which was to run aground in the South Caucasus, in Armenia, on Mount Ararat, basing his figures on how big it should have been to transport pairs of all the animal species, then he draws countless plans and diagrams and figures. He raises the question of whether additional cattle were loaded on the Ark as food for the beasts of prey, the perfumed panthers, the lions and the jackals, and he even tries to come up with a technical solution for the collection and disposal of all the droppings, dung and other categories of excrement.
But above all, the phantasmagorical padre pushes the story to its furthermost logical limits; he is the first exegete in history to have understood that in the event of a global flood, all the species of fishes and marine animals would also have died of suffocation because of the lack of oxygen in those muddy, poisoned waters, which still lie at the bottom of the Caspian Sea. His engravings, teeming with dead aquatic creatures, are the most disturbing ever to have been imagined when it comes to the Flood. At first, we don’t realise why they are so disturbing, until we see all the fishes, whales and corals bloated with the gases of death.
So, I didn’t want to sell my books, even though, moneyless, one Monday morning, after a weekend of refraining from drinking in the hope of freshening the hue of my skin, I had resorted, out of desperation, to the extreme measure of going to a casting office for porn actors.
“We don’t make vintage flicks anymore,” they said, firmly rejecting me, with a look at my grey hair.
***
Excerpts from reviews
“Take two lovers eager to rediscover themselves and send them to an exotic destination. Not a classic one, like Bali, the Maldives or Dubai, but one that lies where Europe and Asia meet. There haven’t been many advertisements for the lands inhabited by the Buddhist Mongols of Kalmykia (see the film The Gulls), and not much has been said about Dumas’s journey to the Caucasus, which is the obsession of one of the characters. And so, in the novel Perfumed Panthers, which is structured like a road trip, writer Dan Alexe reveals countless details about the customs, culture, tragedies, and inflamed conflicts of the lands by the Caspian Sea, the regions where Volga’s Delta meets the steppeand the tracts once crossed by the caravans that took the Silk Road.”
“Having set off ‘to discover the Islam of the snows and icy crevasses, over which the Caucasian horseman makes his steed leap after blindfolding it to hide the chasm,’ Dan Alexe looks deep into the chasm of the human soul, of the mountain peoples, of (absolute and local) power, and in this way makes the chasm look him straight in the eye. An abyssal novel, Perfumed Panthers!”
September 1, 2019
“Diego Maradona” (2019): un documentar ca o tragedie antică
Un film documentar despre lumea fotbalului rămâne, în cele din urmă, un obiect vizual destinat să fie analizat cinematografic, estetic și cultural, ca orice construct al antropologiei vizuale. La urma urmei, nu subiectul documentarului contează, ci tratarea lui narativă, estetică și antropo-logică, iar alegerea unei teme pe care analistul o detestă nu face decât să reliefeze și mai bine calitățile sau neajunsurile construcției cinematografice pe care o reprezintă un documentaire d’auteur.
Am mers să văd filmul lui Asif Kapadia despre Diego Maradona pentru că acest britanic, Kapadia, este autorul minunatului Amy, despre Amy Winehouse, care a primit un binemeritat Oscar pentru documentar în 2016.
Ca într-un film despre un atelier de fabricat bumeranguri la aborigenii australieni, unde nu ar fi necesar să pricepem ceva din prelucrarea lemnului sau să avem noțiuni de aerodinamică pentru a aprecia munca antropologică și vizuală a documentaristului, la fel și aici ne minunăm de construcția narativă și estetică fără a ne păsa de obscenul ritual al fotbalului care formează decorul filmului.
Nu mi-am ascuns niciodată aversiunea pentru fotbal, ceea ce a și făcut de altfel că am putut comenta neutru un meci și o parte din campionatul 2018 pentru Vice, tocmai pentru a arăta că limbajul fotbalistic e doar un cod vid și abstract, la îndemâna oricui. Așa și acum, am privit (în sală, desigur, pe un uriaș ecran, căci e vorba de un autentic obiect cinematografic) filmul ăsta, care trebuie văzut ca o adevărată tragedie antică sau shakespeariană. Sau, mai degrabă, în registrul Marlowe, în Doctor Faustus sau Edward al Doilea.
Ca și în Amy (Winehouse), avem aici ascensiunea unei persoane simple, Diego Maradona, mânat de o autentică vocație creativă și care e distrus de povara celebrității și de cinismul celor din jur. Omul ca jucărie a mecanismului implacabil al destinului (la machine infernale) sau al mâniei zeilor.
Ca și în Amy, descoperim o muncă impresionantă cu arhivele și nenumărate interviuri off, doar sonore, fără imagini, cu apropiați ai lui Maradona și montate elegant peste imagini.
Totul montat într-un ritm pasionant, de autentic cinema, fără voice over, fără comentarii inutile. Filmul se ține prin cele două personaje opuse și pe vecie unite în același corp: Diego cel autentic și falsul Maradona, personajul grotesc, arogant, monstruos creat pentru publicul hămesit de spectacol.
Vedem naivitatea și ascensiunea acelui băiat sărac dintr-o mizerabilă mahala argentiniană a cărui carieră explodează ascendent în 1984, când e cumpărat de clubul de fotbal din Napoli. Cele mai sărac oraș din Italia cumpără atunci, pentru clubul său, cel mai scump jucător din lume.
Suntem apoi aruncați într-un cocktail infernal de criminalitate amestecată cu politică, droguri și corupție. Napoli este condus literalmente de clanurile din Camorra, de la care influențabilul Maradona ajunge să se aprovizioneze cu droguri și prostituate. La un film documentar nu se pot face spoilere. Istoria e oricum cunoscută: din cel mai iubit personaj din Italia, Maradona ajunge cel mai dușmănit, urât cu pasiune începând din momentul în care joacă de partea Argentinei împotriva Italiei pe același stadion din Napoli care fusese scena ascensiunii lui.
Totul e prezent ca într-o tragedie abil construită în filmul ăsta: de la alunecosul și puternicul patron de club Ferlaini, care l-a cumpărat pe Maradona și refuză apoi să-l vândă (practică ce a încetat odată cu verdictul Bosman din 1995, despre care am mai scris aici, după ce l-am intervievat pe Bosman), până la toți acei jucători italieni care, ca și Maradona, își fac cruce înainte de a intra pe teren și dedică totul mamei.
În rezumat, toate secvențele cu pase, dribling și goluri nu ne interesează, dar filmul e minunat tocmai în ciuda lor: perfect montat, alert și extrem de inteligent construit, pasionant narativ, exploatând abil textura imaginilor vechi, fără comentarii și voice over, fiind construit exclusiv din vocile personajelor. E ca și cum ai vedea o bijuterie de documentar despre drama unui cântăreț a cărui muzică o detești. Admiri însă cu atât mai mult munca de artizan a regizorului.
Nu ne interesează, așadar, fotbalul si nu trebuie să ne pasioneze această suceală de minte, chiar dacă fenomenul social este de neocolit. Am analizat aici filmul ca pe un obiect cineatografic si antropologic-vizual și iată că el este realizat impecabil. Rămâne sentimentul de tragedie ineluctabilă.
[image error]
Cf. și:
— “Amy” (2015): — I cheated myself
https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/
— Jean-Marc Bosman, fotbalistul pe care l-a ruinat succesul…
— Singurătatea jurnalistului care urăște fotbalul – mic ghid de supraviețuire socială
Cum mi-am pierdut inocența când am urmărit primul meci de fotbal din viața mea
https://www.vice.com/ro/article/kzkmaa/primul-meci-de-fotbal-din-viata-mea
— Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/06/08/michael-moore-where-to-invade-next-2015-despre-manipulare-la-cinema-si-ce-inseamna-un-film-documentar/
— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil
Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):
— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…
Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:
— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/
și
— La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/
Filmul meu Howling for God în versiune completă:
Iubiíi Domnului / Howling for God / Les Amoureux de Dieu (complet)
Cabală la Kabul (complet)
Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:
https://www.youtube.com/user/DomPernety/videos
August 26, 2019
“La Gomera” lui Corneliu Porumboiu: despre cinema și perplexitate
[image error]
.
România, după ce a propus anul trecut la Oscaruri, la categoria Best Foreign Movie, ciudata ultimă peliculă a lui Radu Jude Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, despre care am mai scris aici (și care nu a fost în cele din urmă reținut în competiție), a propus anul ăsta pentru Oscar de film străin un alt OZN cinematografic: La Gomera lui Corneliu Porumboiu.
La Gomera (Les Siffleurs, The Whistlers, mă rog) este un film care te lasă perplex. Și perplex m-a lăsat.
La filmele lui Corneliu Porumboiu mergi în general pentru rigoare. Corneliu este un maniac al formei și detaliului brut. Vezi acolo tot ceea ce caracterizează Noul Val românesc, atât de adorat sau atât de urât, de la camera pe umăr în stil documentar, secvențele lungi ce par filmate de o cameră uitată turnând și montate dezlânat, dar care recreează brut și brusc realul, până la inevitabila supă (și în La Gomera apare una, la minutul 43 din 97).
Corneliu Porumboiu, după derutantul A fost sau n-a fost (2006) și înainte de neconvingătorul Când se lasă seara peste București (2013) a marcat acest Nou Val prin Polițist adjectiv (2009), film care rezumă perfect noua cinematografie românească, cu toată rigoarea și excesele sale formale. Așa încât el era așteptat cu La Gomera, propunerea pentru Oscaruri fiind, ca și în cazul lui Radu Jude, o justă consacrare.
Doar că filmul lasă cu totul perplex.
Putem încerca să ne dumirim de ce.
Putem încerca, da.
In primul rând, nu există riscul de a face vreun spoiler vorbind despre acest film polițist, thriller cu peisaje exotice și o mafie hispanică, pentru că totul este acolo atât de încâlcit, încât orice spoiler s-ar pierde printre firele întortocheate ale scenariului de nepătruns. A mai existat un asemenea thriller care a devenit un clasic, un film noir prin excelență: Șoimul Maltez al lui John Huston, cu Humprey Bogart. Devenit un film cult, Șoimul Maltez este absolut de neînțeles, spectatorul neînțelegând nimic din personaje, cine sunt ele, ce vor și ce caută, cine a omorât pe cine și cine s-a culcat cu cine.
La fel și la Porumboiu, în La Gomera. Nu trebuie căutată nici cea mai mică verosimilitate sau plauzibilitate în cele de pe ecran. Odată înțeles acest lucru, nu mai căutăm nimic realist în aceea că o bandă de asasini spanioli umblă prin București cu un adevărat arsenal de război gata să masacreze prin spitale. Sau că poliția română are o super-șefă ca în James Bond, acea M din James Bond (care aici e Rodica Lazăr).
Nu, odată ce am suspendat credibilitatea, filmul devine un joc cu codurile genului, adică exact ceea ce am aștepta de la Porumboiu. El surprinde din start prin toate: de la fotografie, camera care filmează foarte convențional, clasic, într-o manieră deloc obișnuită pentru Porumboiu, până la muzica aleasă. La urma urmei, și Pasolini când a făcut Evanghelia după Matei a șocat pe toată lumea pentru că filmul lui, turnat absolut clasicist, cu ceva tendințe expresioniste, nu era altceva… decât Evanghelia turnată și jucată fidel. Or, perfidul Pasolini, estetul comunist și homosexual, s-a arătat ultra-sofisticat, ba chiar dincolo de sofisticăreală, oferindu-ne doar o transpunere fidelă a Evangheliei, un film bun de proiectat în biserici.
Așa încât, odată trecut momentul de surpriză, ne putem spune că asta face și Porumboiu în La Gomera: un joc cu toate clișeele genului, un film polițist șleampăt, cu scenariu neverosimil, totul în jurul unei femei fatale, jucate de o actriță (Catrinel Marlon) de care camera (sau cameramanul) se arată îndrăgostit(ă) peste măsură.
Prin film trece tot timpul Vlad Ivanov, polițist corupt (sau nu, dar n-are importanță, la un moment dat ne bucurăm că nu mai înțelegem nimic), cu o figură de parcă ar fi mereu bătut, deși ia bătaie de mai puține ori decât ar merita, mai ales că se arată ras proaspăt și atunci când e în captivitate.
Surprind la fel alegerile muzicale, puse dinadins acolo ca să nu corespundă cu nimic, adică: secvența care deschide filmul e pe un hit de Iggy Pop, dar avem apoi multă operă, ba chiar o arie din piesa cântată Opera de trei parale a lui Brecht și Kurt Weill. De ce? Nu contează.
Acum, sigur, toate acestea par extrem de îndrăznețe și novatoare. Întrebarea este însă: poate fi văzut filmul și la gradul unu, întâi, adică de către cineva care nu știe nimic despre toate astea și care îl ia doar drept un thriller de artă ieșit din vârtejul Noului Val românesc?
Aici, întrebarea deja nu ar merita un răspuns. Nu știm, poate că, precum Șoimul Maltez, și filmul lui Porumboiu va deveni cult. Restul, credibilitate, detalii, scenariu, dialoguri, unghiuri și personaje, toate cele cu care s-a jucat el trecând prin coduri vor fi doar detalii.
.
Cronicile mele la câteva din ultimele filme românești și despre “Noul Val” în general.
— Există cinema românesc fără pretenții de Nou Val: — “Moon Hotel Kabul”
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/10/24/moon-hotel-kabul/
— Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc
— Radu Jude: “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”
— “Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…
— “Aurora” (Cristi Puiu)
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
— “Sieranevada” (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/
Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat:
— “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/
August 23, 2019
“Să crape!”… Un virulent editorial Charlie Hebdo
[image error]
“Da, islamul e compatibil cu umorul”…
(Mahomed)
.
Charlie Hebdo publică în ultimul său număr un virulent editorial, “Să piară!” sau “Lăsați-i să crape!” (Qu’ils crèvent !), semnat de redactorul șef Riss, supraviețuitor al masacrului din 7 ianuarie 2015. Iată-l:
Să crape !
Cine să crape? Jihadiștii francezi. De săptămâni încoace, suntem frecați la cap că jihadiștii francezi care riscă pedeapsa cu moartea în Irak sau Siria ar trebui să fie repatriați sub pretextul că Franța a semnat niște acorduri care îi apără pe compatrioții amenințați de o asemenea sentință în străinătate.
Unul din avocații lor ne explică cum “cei mai tineri care se află acolo sunt extrem de vulnerabili. Suferă de foame și sete. Franța e cinică. Își menține copiii, cetățeni cu drepturi depline, într-o situație disperată, ca și cum s-ar teme de ei”.
Ei bine, ne pare rău, domnule avocat, dar clienții dumneavoastră, așa cetățeni francezi cum sunt, dacă-s duși la plutonul de execuție – pe noi o să ne doară în cot.
Amintiți-vă de Robert Brasillach, scriitorul colaborator împușcat în momentul eliberării Franței. I s-a reproșat lui De Gaulle că nu l-a grațiat atunci când a fost condamnat la moarte în ianuarie 1945. Dar De Gaulle a făcut bine că a lăsat să crape acel gunoi. In ianuarie 1945, războiul nu era terminat. In ianuarie 1945, deportații mureau pe capete, iar la Mathausen naziștii au continuat să gazeze până în aprilie, cu 15 zile înainte de capitularea Germaniei. In momentul executării lui Brasillach, al III-lea Reich, pe care el îl sprijinise cu înfocare, încă asasina și extermina inocenți, iar soldații aliați mureau zilnic pentru eliberarea Europei.
/…/ Sigur, în timp de pace, tocmai pentru că domnește pacea, pedeapsa cu moartea trebuie interzisă. Dar când te înrolezi într-un război ca să răspândești o ideologie a morții, e altceva. Înseamnă că ți-ai asumat riscul de a suporta consecințele până la capăt, adică până la moarte. Moartea cu care ți-ai fi pedepsit dușmanii. Și care se poate întoarce împotriva ta.
Tinerii fanatici francezi care au decis, în toată libertatea conștiinței lor, să se bată pentru un regim totalitar care asasina fără probleme morale trebuie să suporte consecințele alegerii lor. Precum războiul pe care naziștii îl dclaraseră omenirii și pe care Brasillach îl admira, războiul declarat nouă de Statul islamic nu s-a încheiat.
Când asculți în 2010 avocații invocând principii mărețe pentru a salva fanatici islamiști, când asculți raportori ONU cerând indulgență pentru asasini, ești stupefiat să vezi cum călăii regimurilor totalitare din 2019 sunt apărați prin aceeași retorică, aceeașimelasă pseudo-umanistă astăzi ca și ieri. Războiul pe care ni l-a declarat fascismul islamist este o luptă pe viață și pe moarte. Cei care aleg această infamă ideologie trebuie să știe ce riscă atunci când mizează pe faptul că democrațiile nu vor avea curajul să-i distrugă.
Celor care s-au lansat într-o luptă totală împotriva libertăților noastre le dorim un singur lucru: să fie judecați fără milă și să dispară definitiv din viețile noastre.
Încă o dată: cei de la Charlie Hebdo nu au nimic împotriva Islamului în sine. La fel ar reacționa și în fața derivelor criminale ale unor extremiști crești sau atei suprematiști albi. Deocamdată, însă, aceia nu aumers să-i masacreze pe jurnaliști și desenatori în birourile lor.
Ah, apropo de editorialele lui Riss… Am mai tradus odată unul, atunci când i-am făcut lui Adrian Papahagi onoarea de a scrie despre el în Charlie Hebdo. Credeți că mi-a mulțumit?
Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor?
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/06/20/je-ne-suis-pas-charlie-halep-de-ce-nu-au-europenii-si-romanii-umor/
Mai pot fi citite cu profit:
Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/01/07/charlie-hebdo-trei-ani-de-la-masacru-si-starea-libertatii-de-expresie/
— Numărul din ziua asasinării –
— Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării…
— Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare
— “Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”
— Exercițiu de exegeză Charlie Hebdo – Decriptarea desenului cu “Le Coran c’est de la merde”…
— Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/12/charlie-alte-decriptari-mahomedine-si-jean-luc-godard/
— Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…
[image error]
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
