Dan Alexe's Blog, page 12
August 21, 2019
Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist, orice ar spune Baconschi
Foto: Lévi-Strauss, indian Bororo din Amazonia.
.
Scrie Baconschi, arătându-se și el protocronist în ceva (deși se grăbește suspect să precizeze că nu e, simțind că spune o patriotică enormitate), că Mircea Eliade a fost fără îndoială primul structuralist:
Cred că, deși contemporani, Eliade a precedat metoda structuralistă, consacrată totuși de Levi-Strauss. Nu fac un act protocronist, căci nu contează aici naționalitea lui Mircea Eliade, cât genealogia ideilor: ”Antropologia structurală” a lui Levi-Strauss apare în 1958, la nouă ani după ”Tratatul de istorie a religiilor” (1949, Payot).
Oricum, amândoi îl vor fi descoperit pe Ferdinand de Saussure, în anii 50. Și cu toții sunt tributari platonismului, adică ideii de arhetip, aplicată reprezentării fenomenelor lingvistice sub forma unui ”sistem” semiotic, adică a unui substrat coerent de semnificații primordiale și (simultan) metaforice.
[image error]
Ce spune Baconschi aici este ceva echivalent cu a afirma că Isus a fost dac (iar platonismul inventat al unuia sau altuia n-are ce căuta într-o discuție serioasă despre structuralism). Vedem iarăși nevoia de a veni cu argumente fanteziste care să arate că în mod sigur respectivul român (aici: Mircea Eliade) știa și a făcut anumite lucruri înaintea altora, așa că putem afirma că el a fost primul, chiar dacă el nu a fost și nu a scris despre aia.
Baconschi ar vrea așadar ca Eliade să fi fost structuralist înaintea structuraliștilor. Îi vine apoi o întreagă curte și îi cântă în strună pe FB, unii neavând habar despre ce-i vorba acolo. Dar: să spui că Lévi-Strauss l-ar fi citit pe Saussure abia în anii 50, cum a făcut-o Eliade, este grotesc. Cursul lui Saussure a fost publicat postum în 1916. Claude Lévi-Strauss a fost un apropiat al lingvistului Roman Jakobson în New York, unde amândoi erau refugiați în al Doilea Război Mondial. Să imaginezi că în anii războiului, în New York, Jakobson și Lévi-Strauss nu au vorbit despre Saussure si despre ceea ce avea să fie structuralismul, ai căror papi au fost cei doi, în vreme ce Eliade chipurile îl citise deja pe Saussure (crede Baconschi) și și-l asimilase, deși asta nu apare in scrierile lui, e echivalentul teoriei că Isus era dac. Eliade lucra atunci pe la ambasadele lui Antonescu și nu avea, oricum, acces la articolele unui evreu rus refugiat în New York (Jakobson) cu care evreul Lévi-Strauss refugiat în New York discuta despre Saussure și structuri lingvistice.
Ce-a fost structuralismul
Tinerii vor fi iertați să nu știe ce a fost structuralismul și majoritatea n-are vedea de ce să nu îi dea crezare lui Baconschi. Iată: structuralismul a fost un curent filozofic (combinat cu o metodă de interpretare ce varia de la un autor la altul) care a dominat gândirea occidentală vreme de o jumătate de secol, din perioada interbelică (când încă nu-i spunea structuralism) până spre 1989, luând deseori dimensiunile unei adevărate ontologii. O paralelă apropiată cu ce a fost structuralismul (inclusiv în derivele lui) ar fi psihanaliza.
Totul a pornit din lingvistică, mai întâi de la elvețianul Ferdinand de Saussure, apoi prin lingviștii ruși albi sau evrei emigrați, în special Jakobson și Trubetzkoy, care au dominat și ceea ce în lingvistică s-a numit Școala de la Praga.
Pornit din lingvistică, solidificat mai întâi în Franța, prin nume precum Lévi-Strauss și Dumézil, apoi de întreaga galaxie Barthes-Foucault-Derrida-Deleuze, structuralismul s-a extins și în SUA, prin același Jacques Derrida mers să predice în California.
Ideea era simplă: lumea e structurată ca un limbaj; universul funcționează potrivit unor structuri pe care le putem pricepe dacă le găsim punctele de articulație. O adevărată ontologie, așadar, cu toate derivele ei inevitabile, unele comice.
In antropologie, exemplul perfect a fost Lévi-Strauss, care și-a reunit de altfel o serie de articole în acel volum botezat Antropologia Structurală pe care îl amintește Baconschi (insinuând că Eliade avusese aceleași idei înainte). Acolo, la Levi-Strauss, este însă structuralism în stare pură, da. Ce face Lévi-Strauss? Lévi-Strauss vedea funcționarea scietății umane în structurile de rudenie (structures de la parenté), organizate de asemenea ca un limbaj. Asta, cum o și explică el, oferă o grilă de interpretare structuralistă. La fel și când Lévi-Strauss analizează mitul lui Oedip, luând în considerare toate variantele mitului, nu doar cea clasică, exploatată grotesc de Freud și psihanaliză.
Dumézil venise la rândul lui cu acea “ideologie tripartită” care explica societățile tradiționale, pe care și Eliade o preia necritic mult mai târziu și despre care am mai scris aici. Toți acești oameni publicau deja în anii 1940 (Dumézil deja în anii 1920).
Derrida, la rândul lui, a construit… deconstructivismul, pornind tot de la ontologia structuralistă. Etc, etc, etc… Prin felul în care afirma că universul e structurat ca un Discurs, ontologia structuralistă nu s-a îndepărtat de altfel niciodată de rădăcinile sale lingvistice, iar acești oameni nu l-au descoperit pe Saussure în anii 1950, ca Eliade. Jakobson și Trubetzkoy (acesta fiind părintele științei fonologiei) au fost cei mai mari lingviști ai sec. XX, iar Derrida la rândul lui s-a aventurat deseori în lingvistică, în texte precum minunata sa excursie lexicală Farmacia lui Platon, pe când Eliade était un piètre linguiste.
Evident că structuraliștii și-au găsit în gândirea codificată a psihanalizei un delir fertil de dimensiuni uneori cvazi-mistice. În marxism, de asemenea, unii din ei și-au căutat în bună parte inspirația, căci despre Marx se poate spune, într-adevăr, că ar putea fi un predecesor al structuralismului, prin felul în care explică el mecanismele universale pornind de la legile capitalului.
Ce legătură a avut Eliade cu toate acestea și cu toți aceștia? Nici una. Eliade nu făcea parte din cercul lor, nu îi citează, iar ei nu îl citează pe el, cu excepția lui Dumézil, care l-a ajutat pe Eliade și în viață, administrativ, în Franța. Tratatul lui Eliade de istoria religiiilor e un compendiu, o suită de note de lectură și de curs despre teme și culturi disparate și succesive pe care nu le leagă nimic și n-are nimic cu structuralismul. Pe Dumézil, Eliade l-a cunoscut târziu, când acesta, pe cale de a deveni papa structuralismului, publica deja de două decenii. Despre Lévi-Strauss, Eliade vorbea cu superioritate și spunea clar că metoda sa proprie, “hermeneutica”, e superioară structuralismului lui Lévi-Strauss. (“Nu văd ce poate un istoric al religiilor să facă din structuralismul practicat de Lévi-Strauss”, spunea Eliade într-un interviu.)
Bine-bine, întreabă profanul, dar până la urmă ce importanță au toate astea, dacă Eliade era structuralist sau nu, sau dacă a fost primul? Ce-aveți cu domnul Baconschi?
Are importanță și am cu domnul Baconschi că scoate enormități protocroniste: Eliade nu a fost primul structuralist; Eliade nu a fost deloc structuralist; nu îl transformi pe Eliade în precursor al unui curent intelectual cu care el n-a avut nimic de-a face doar pentru a salva ceva din puțina lui relevanță astăzi.
O minciună pioasă rămâne o minciună, Iar dacă Eliade a inventat structuralismul, atunci și Isus era dac, iată. Români ca noi. Dar ce importanță are că era sau nu era, domnul Baconschi tot un mare intelectual de-al nostru rămâne.
Cf. și:
— Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană
— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)
— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam
— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…
— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst
August 16, 2019
Tarantino: “Once Upon a Time… In Hollywood” – un dezastru, de evitat absolut
[image error]
Da, am mers să văd oroarea asta fără nume. Fac spoiler deja, e un film de nevăzut, acest “Once Upon a Time… In Hollywood”, al nouălea opus al lui Tarantino. Am căzut pradă conspirației presei și criticii care mi-au strigat că e mântuirea lui Tarantino, că în sfârșit el și-a revenit, că a scos o operă romantică și nostalgică, o odă Hollywoodului tinereții lui, acel Hollywood din placaj și mucava și glamour inocent pe care n-o să-l mai vedem vreodată, înecați azi de digital și imperiile de entertainment și Netflix și alte Disney de dimensiuni neomenești.
Sigur, vizual și tehnic filmul este o mică bijuterie fără suflet: turnat în 35 mm, ca de obicei la Tarantino, iar nu în digital de înaltă definiție cum face azi toată lumea, cu o grijă infinită pentru sunet și detaliile decorului, fără efecte speciale. Este un film de văzut neapărat în sală, nu acasă pe un ecran modest. Artizanat, nu-i așa? Dar dincolo de lacul gros al profesionalismului imaginii și actorilor – nimic ! Nimicul absolut și pretențios, repetitiv și greoi.
Declinul creativ al lui Tarantino a fost o dezamăgire pentru mulți de-a lungul anilor. Doar primele trei filme ale lui Tarantino merită atenție și au fost pline de originalitate: Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994) și Jackie Brown (1997). Tot ce a venit după aceea e trash de cea mai joasă calitate, inclusiv Kill Bill, cel tăiat în două din pricina lungimii și difuzat ca două filme în succesiune. (cf. mai jos cronicile la ultimele lui două filme înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”.)
Am mers însă la acest “Once Upon a Time… In Hollywood” crezând – sau vrând să cred – tot ce citisem în presă: că iată în sfârșit un foarte bun Tarantino, care mai că ne face sa regretăm că el ar putea să se retragă după al zecelea film, așa cum ne tot anunță (ăsta e al nouălea). De parcă ar trebui mai multe. La urma urmei, și Kubrick a făcut doar o duzină de filme. Da, numai atâtea. La Kubrick însă, fiecare film a fost un joc cu codurile cinematografiei, pe când Tarantino, din 1997 încoace, adică de aproape un sfert de secol, a scos doar subproduse și autopastișe. Câte un joc actoricesc decalat, cum a fost Christoph Waltz în stupidul Inglourious Basterds, nu salvează o trista și complezenta bălăceală.
Aici însă, cu “Once Upon a Time… In Hollywood”, presa de pe întreaga planetă ne-a spus că ceea ce a reușit sa facă Tarantino este cinema autentic, de cea mai înaltă speță, pentru că el ne oferă o reflecție asupra cinematografiei. Anul 1969: întorsătura unei epoci. Apollo pe lună, apogeul generației hippie, cu Woodstock, dar și și sfârșitul brutal al epocii flower power, prin asasinarea lui Sharon Tate, soția lui Polanski, cu întreg masacrul comis de secta lui Manson (prezent într-o scurtă scenă în film).
Sfârșitul culturii cinematografiei western, dar și anul în care, prin Easy Rider, se anunță noul Hollywood al generației Scorsese-Coppola etc. (Al Pacino apare ca personaj minor și la Tarantino).
Ce vedem însă e doar o succesiune de camee, de tablouașe lungi, amorfe, cu dialoguri repetitive sau moarte, dialoguri pe care le simți construite artificial doar pentru ca unul din actori să strecoare vreo întorsătură obosită; un film fără nici o construcție, fără scop sau viață, cu personaje fără personalitate.
Sigur, prezența simultană a celor două staruri, Brad Pitt și Leonardo DiCaprio, captivează în sine, iar Brad Pitt e magic, dar asta se întâmplă în ciuda scenariului inept și a dialogurilor stupide, se întâmplă în ciuda scenelor anoste, inutile, care nu se mai sfârșesc.
Personajele (personajele, nu cei doi actori, care au făcut ce au putut) n-au nici o profunzime, nici o dimensiune, nici o psihologie. Mai apare și un personaj al unui producător, jucat (prost) de Al Pacino, și total inutil. Argumentul că Tarantino s-ar juca acolo cu clișeele nu ține. Dacă era doar ca să caricaturizeze repetitiv atmosfera Hollywoodului nu era nevoie de încă un film plat, fără dimensiune, mai făcuseră asta și frații Coen în Hail, Caesar! sau o mai văzuserăm și în mult subapreciatul Hitchcock, cu Anthony Hopkins și în atâtea altele.
Hohotele de delectare ale oilor din sală au fost pentru mine mai deprimante și decât ce vedeam pe ecran. Și ce vedeam pe ecran? O magmă de scene dezlânate, nelegate între ele; erori de neiertate în scenariu. De nu mai știu câte ori un personaj îi rezumă altuia ceea ce spectatorul a văzut deja, totul combinat cu niște flashbacks de cârpeală, ca să pricepem lucruri din trecut, iar de la jumătatea filmului încolo, intervine din senin și o voice over care ne spune deodată ce s-a mai întâmplat între prima și a doua parte a filmului, că altfel scenariul e atât de rău construit încât n-am fi priceput.
Micile glume și clin d’œils (precum titlul, care e o aluzie la Sergiu Leone) sunt doar condimente superficiale menite a deghiza fadul conținut. Întregul film, tras în lungime, e doar ca să ne ducă spre scena finală, unde așteptăm să vedem cum a fost omorâtă Sharon Tate, fosta nevastă a lui Polanski, de o bandă de hippies sataniști. Și acolo, printr-o întorsătură la fel de stupidă ca și finalul din Inglorious Basterds, suntem presupuși a avea un final neașteptat, care răstoarnă istoria.
Pe deasupra (dar asta e lucrul care o să-i deranjeze cel mai puțin pe fanii incondiționali ai lui Tarantino), filmul este, așa cum o scria singura cronică discordantă și neelogioasă, cea din Le Canard Enchaîné, de un prost gust absolut față de defuncta Sharon Tate, prezentată ca o gâscă imbecilă care, în singura secvență în care Tarantino vrea să îi dea ceva relief, insistă să nu plătească biletul la cinema ca să intre să se vadă tot pe ea jucând într-un film.
Un film, așadar, de ignorat fără regrete. Ca să încerc să mi-l șterg din minte, am mers în schimb și am revăzut Easy Rider, care tocmai a ieșit iar, într-o copie restaurată. Măcar acolo vedem the real thing despre epoca aia.
.
Despre ultimele două filme ale lui Tarantino înainte de “Once Upon a Time in Hollywood”:
— Tarantino’s hateful eighth movie
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/29/tarantinos-hateful-eighth-movie/
— Oscars 2016 și importanța sunetului la cinema
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Django Unchained : film, interrupted…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/17/django-unchained-film-interrupted/
Alte filme recente cu Brad Pitt:
Fury (2014) – Brad Pitt și dezumanizarea hollywoodiană a inamicului
Big Short (2015): un manifest despre criza mondială și secta banului creat din neant
The Counselor (Ridley Scott), despre plictisul atroce și Cameron Diaz cu dinți de aur
— The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/
Alte filme recente cu Leonardo DiCaprio:
The Revenant – o plagiată atracție de bâlci…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/30/the-revenant-o-atractie-de-balci/
și
Gatsby în 3D… urmarea de la Moulin Rouge… și un căscat cosmic
August 9, 2019
Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană
[image error]
.
Am mai scris despre felul în care Mircea Eliade nu mai este de multă vreme luat în serios academic și nici citat de cercetătorii contemporani în domeniul religiilor sau al antropologiei, mai vorbisem despre asta și cu Norman Manea, într-o discuție-interviu la Bruxelles.
Mi-am propus acum, pentru vara aceasta, să reiau în detaliu Istoria Religiilor (varianta originală în trei tomuri editată și publicată de Payot, 1976) pentru a arăta în ce măsură Eliade, chiar dacă era de bună credință atunci când încerca să sintetizeze cunoștințele într-un domeniu atât de vast, nu putea, prin forța lucrurilor, decât să simplifice abuziv, sau chiar să deformeze faptele, în special în domeniile pentru care nu avea nici cea mai mică pregătire, cum ar fi China antică sau egiptologia, apoi Islamul sau ultimele evoluții în lingvistică.
Sigur, îl privim cu nostalgie, reprezentant de frunte al acelei triade mitologice, Eliade-Ionescu–Cioran, însă Eliade nu putea să prevadă apariția Wikipediei. Poate suna scandalos, ca un sacrilegiu, pentru mulți, dar dacă deschidem cu un ochi critic Istoria religiilor, descoperim de îndată că primele capitole, acoperind: Cap. III. Religiile mesopotamiene; Cap. IV. Egiptul antic; Cap. V. Megaliții și Valea Indusului; Cap. VI. Religia hitiților și a cananeenilor; Cap. VII. Când Israel era copil nu sunt altceva decât rezumate cosmetizate ale lecturilor lui Eliade pe acele vaste teme, capitolele respective fiind total depășite astăzi de evoluția cercetărilor și de valul de noi descoperiri.
De aceea, lectura rubricilor respective în Wikipedia, unde textul este constant verificat de experți și adus la zi, cu bibliografie, ne va fi mult mai profitabilă decât capitolele respective din summa lui Eliade, cu bibliografie învechită și interpretări eronate (vezi mai jos despre presupusa “ideologie tripartită” indo-europeană). Am pus de altfel mai sus, la fiecare capitol al lui Eliade, linkul spre rubrica respectivă din Wikipedia, unde cititorul va remarca faptul că, în ciuda notelor impresionante și a bibliografiei bogate inserate în fiecare rubrică și temă din Wikipedia, Eliade nu e menționat niciodată, nicăieri. Asta pentru că toate acele capitole, în Istoria religiilor a lui, sunt doar notele de lectură și de curs ale lui Eliade, care nu era nici arheolog și nici lingvist, iar toate teoriile lui generalizatoare se bazau exclusiv pe lecturi de cărți și articole în franceză, engleză și germană și pe tot ce îi curgea prin mâini în cadrul universității.
Cum o spune chiar el in introducere, capitolele din Istoria religiilor sunt notele lui de curs. Mai întâi notele cursului ținut de el la București între 1933 – 1938, apoi la Ecole des Hautes Etudes 1946 – 1948 și, din 1956, la Chicago. Dar Eliade nu a părăsit niciodată catedra. El nu a făcut niciodată muncă de teren, precum prietenii și mentorii lui Dumézil și Lévi-Strauss, de pildă, care au mers în sânul populațiilor amazoniene (Lévi-Strauss) sau caucaziene (Dumézil, în lungile lui șederi în Turcia).
Scurta ședere în India a lui Eliade în perioada tinereții, unde a urmat cursurile de istoria filozofiei indiene și de decriptare a doctrinelor yoga ale lui Dasgupta, nu a fost însoțită de muncă practică, pe teren, iar atunci când scrie despre Islam trebuie reținut că Eliade nu a asistat la ceremonii sufi autentice, și nu citea nici araba și nici persana.
(În treacăt fie spus, în Istoria religiilor Eliade nu se poate opri de la a ațâța o polemică veche cu André Leroi-Gourhan, care îl ironizase pentru tendința lui de a bricola teorii romantice, generalizând de pildă total abuziv despre „șamanism”. Eliade vedea „șamanism” în orice descriere a unei ceremonii magice, ba chiar și în oseminte preistorice, deși nu făcuse niciodată teren, nu fusese pe vreun șantier, de unde și pretenția unui titlu precum cel al primului capitol, care deschide culegerea lui de conspecte numită Istoria religiilor: Cap. I. Comportamentul magico-religios al paleoantropienilor ! Lui Leroi-Gourhan îi reproșează Eliade că ar fi interpretat eronat imaginea unei păsări în celebra frescă preistorică de la Lascaux (cf. foto), deși adevărata interpretare, sau în orice caz una mult mai plauzibilă, ar fi cea pe care am sugerat-o în Dacopatia și alte rătăciri românești, interpretare cu care Georges Bataille, care l-a ridiculizat odată în public pe Eliade, ar fi fost cu totul de acord. Link aici.)
Sigur, încă o dată, toate acestea nu pun în cauză buna credință a lui Eliade, însă cititorul român de astăzi ar trebui avertizat de aventurismul romantic al interpretărilor lui Eliade, despre care a a scris cu tristețe greu ascunsă și Henry Pernet in Mircea Eliade, lasting impresions, un articol prezentat la Cluj și disponibil aici, unde Eliade e văzut mai degrabă ca un filozof, sau, mai degrabă, un moralist care folosea trambulina istoriei religiilor pentru a predica. La fel de depășite sunt astăzi și referințele lui Eliade la Freud, dat fiind că Eliade scria, în SUA și Franța, într-o perioadă în care Freud nu fusese încă denunțat ca un escroc și un afabulator, chiar dacă înzestrat cu geniu literar.
“Ideologia tripartită” indo-europeană
Înainte de a trece la o abordare sistematică a notelor de lectură ale lui Eliade despre religiile neolitice, mesopotamiene, egiptene și cananeene, peste care vom sări deocamdată, întrucât sunt mai puțin utile astăzi decât rubricile respective din Wikipedia, ne vom opri la cap. VIII al primului volum: Religia indo-europenilor. Aici Eliade are ceva competențe, în urma studiilor sale de indianistică și a prieteniei cu cercetători precum Georges Dumézil.
Ei bine, cititorul român ar trebui să fie avertizat că toate referințele lui Eliade sunt astăzi total depășite, iar unele în întregime discreditate. Așa sunt, în capitolul despre indo-europeni, teoriile lituanienei Marija Gimbutas, care au impus ipoteza, astăzi vizibil eronată, a leagănului limbilor indo-europene undeva în stepele Ucrainei de azi, în nordul Mării Negre.
Teoria cea mai solidă și argumentată lingvistic astăzi este astăzi teoria anatoliană, despre care am mai scris aici și aici, dar Eliade o menționează pe aceasta doar în treacăt și rămâne la teoria lui Gimbutas, ipoteza kurganelor, pentru că asta corespundea perfect unei alte teorii, astăzi total discreditată, ce a prietenului său Georges Dumézil. Dumézil, ca mai toți contemporanii lui, vedea în indo-europeni o populație superioară, războinică, cuceritoare. Lor le atribuia Dumézil o “ideologie tripartită”, o ideologie și o structură a societății unice. În perioada aceea a structuralismului dominant, asemenea scheme mintale care rezolvau totul pluteau în aerul timpului, așa încât teoria “ideologiei tripartite” a lui Dumézil a dominat științele umane vreme de multe decenii, până la moartea autorului, în 1986. În 1976, însă, pentru Eliade “ideologia tripartită” era ceva de nediscutat. E de înțeles: până și un lingvist de excepție precum Benveniste a încercat să țină cont de ideologia lui Dumézil în Le Vocabulaire des Institutions Indo-Europeennes.
Pe scurt, Dumézil, preluat necritic de Eliade, ne spune că succesul istoric al indo-europenilor (I-E)s-ar fi datorat nu doar domesticării calului și folosirii metalelor și a carului de luptă, ci unei structurări a societății în trei caste (de unde: “ideologie tripartită”), a căror reflexie ar fi sistemul, încă actual, din India, care nu ar fi astfel o inovație indiană, ci o moștenire a I-E din cele mai vechi timpuri.
O altă trăsătură a mentalității depășite a vremii lui, încă marcată de al Doilea Război Mondial, este caracterul războinic pe care Eliade îl atribuia indo-europenilor:
Nomadismul pastoral, structura patriarhală a familiei, inclinația pentru jafuri și organizarea militară în vederea cuceririlor sunt trăsăturile caracteristice ale societăților indo-europene.
(Ist. rel., tom I, p. 200)
De aici, mentorul lui Eliade, Dumézil, construise, încă de la una din primele lui cărți, Zeii germanilor (Mythes et dieux des Germains : essai d’interprétation comparative, PUF, 1939) această fantasmagorică structură: societatea I-E inițială era structurată în trei clase: preoții, războinicii și agricultorii-meșteșugari-crescători. Oarecum ceea ce vedem în India, doar că Dumézil extinde asta și la Grecia și Roma antică, celți și germani etc. Ba chiar, Dumézil structurează și panteonul zeilor, în fiecare din culturile studiate, în acele trei clase.
Dar să-l lăsăm pe Eliade să ne explice asta în cap. VIII din Istoria religiilor:
Împărțirii societății în trei clase – preoți, războinici, agricultori-crescători – corespundea o ideologie religioasă trifuncțională: funcția suveranități magice și juridice, funcția zeilor războiului și în sfârșit cea a divinităților fecundității și prosperității economice.
Urmează exemplele de apropieri forțate luate din Dumézil, mergând până la triada capitolină a Romei antice: Jupiter, Marte, Quirinus. Această „structură generală a ideologiei indo-europene”, scrie Eliade:
ne indică tipurile de experiență și de speculații religioase caracteristice indo-europenilor. Ea ne permite, pe deasupra, să apreciem creativitatea specifică a fiecăruia din popoarele ariofone. (op. cit. p. 206)
Ce trebuie să reținem de aici? Că cititorul de azi trebuie pus în gardă în fața unor asemenea elucubrații care nu mai sunt citate decât la rubrica de curiozități intelectuale. Teoria tripartită a lui Dumézil era atunci la apogeul ei, în ciuda aspectului ei vădit artificial. În România lui Ceaușescu, o ridiculizasem deja în piesa de teatru Rămăieni. Cum era evident că nenumărate alte societăți, fie africane, fie amerindiene, au avut o clasă de preoți peste una de războinici și o populație de agricultori, elevii lui Dumézil au trebuit să găsească explicații. Unul din aceștia, antropolog japonez, a mers până într-acolo încât a încercat să demonstreze că civilizația japoneză ar avea o origine indo-europeană, întrucât găsim acolo o castă de preoți, una de războinici (samuraii) și poporul de jos.
Eliade însuși nu s-a sfiit să deformeze și să falsifice datele, pentru a le face să se conformeze ideologiei lui Dumézil. Astfel, jenat de faptul că Marte, zeul războiului potrivit interpretatio Graeca, altfel zis corespunzând teoretic celei de-a doua funcții (războiul), era la origine un zeu roman al agriculturii, ei bine Eliade a mers până la inventa că Marte fusese întotdeauna un „zeu lup” (!), scriind astea pe vremea când își dădea pe față deriva naționalist-protocronistă în textele, unele exaltate, strânse în volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han.
Ce trebuie să ne preocupe este însă altceva: dacă în domeniul cel mai verificabil imediat, cel al indo-europeanisticii, descoperim opera lui Eliade ca fiind superficială, bazată pe conspecte din scrierile discreditate ale lui Dumézil, ce crezare îi poate acorda profanul atunci când Eliade abordează domeniile pentru care nu avea nici o competență, cum ar fi civilizația chineză, Egiptul antic sau Islamul?
(Va urma)
Cf. și:
— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)
— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam
— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…
— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst
— “Pula” de la Lascaux şi toate măscările moștenite de noi de la bădica Traian…
August 7, 2019
Dumnezeu vrea să respecți acuzativul…
.
Mi-a venit în cap asta stând lângă două românce quinqugenare în tramvaiul 93, care te duce pe Avenue Louise, aia cu magazine obscen de scumpe, pentru șeici arabi și mafia rusă. Înstărite, sigur dentiste sau radioloage (mai degrabă dentiste, că aveau unghii scurte la degetele cu care-și mângâiau perlele false), vorbeau înspăimântător de afectat, evitând grijuliu orice “pe” de acuzativ:
— Tipul ăla care ți l-am arătat, să te păzești de el.
— Ăla care l-am văzut ieri cu șefa?
— Ăla care-am strigat după el, fată, că uitase dosaru care i-l dădusem, etc…
Și deodată, cum strângeam ochii și urechile să nu le mai aud, mi-a venit în cap, cât trecea tramvaiul prin fața bisericii de la Sablon, că și ebraica modernă a trecut printr-o dilemă similară cu marca acuzativului pe complementul direct.
Într-adevăr, părintele fondator al lui Ereț Israel, Ben-Gurion, lingvist amator ca mai toți cei din generația lui care au reînviat limba ebraică, propusese să fie abandonată greoaia particulă “et” (אֵ֥ת) care marchează acuzativul. Un fel de “pe” românesc. Să se spună, așadar, și în ivrit, ca în româna vorbită, ceva echivalent cu “cartea care am citit-o” sau “tipul care ți l-am arătat”.
Din fericire, propunerea lui pagmatică și care ar fi simplificat limba a fost respinsă cu indignare și înverșunare de puriști și, mai ales, de cei foarte credincioși. Asta pentru că acel “et” ( אֵ֥ת) de acuzativ este atotprezent în Tora, în textul exbraic sfânt, ba chiar încă din primul verset, căci scrie Moise, acolo la Bereșit:
בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים אֵ֥ת הַשָּׁמַ֖יִם וְאֵ֥ת הָאָֽרֶץ
Adică: La început a făcut Dumnezeu cerul (ha-șamaim, cerurile de fapt, căci este un dual) și pământul (ha-ereț).
Acum, ce remarcăm? Ce atât cerul cât și pământul au în față o particulă, אֵ֥ת, et, marca de acuzativ. Dumnezeu a făcut et ha-șamaim și et ha-ereț.
Acel et funcționează ca pe în română. Adevărul este că pare o înfloritură inutilă. Fraza ar funcționa și fără acel אֵ֥ת, prin simpla poziție a cuvintelor în frază, înțelegându-se foarte bine dacă am spune:
בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים הַשָּׁמַ֖יִם וְהָאָֽרֶץ
Bereșit bara Elohim ha-șamaim ve ha-ereț.
La început (be-reșit) a făcut (bara) Dumnezeu (Elohim, un plural de fapt) cerul (ha-șamaim) și pământul (ha-ereț).
Mergea și așa, sigur, și era mai simplu. Dar ebraica biblică vrea neapărat acel et de acuzativ, așa că spunem: ET-ha-șamaim va ET-ha-ereț.
Cartea PE care am citit-o, așadar.
Le-a fost ușor evreilor să păstreze marca acuzativului, pentru e vorba lui Dumnezeu, care nu poate fi schimbată. Dacă Moise a scris cu ET / אֵ֥ת, pentru că așa i-a grăit Domnul pe Sinai, nu schimbăm noi limba cum vrem.
Dar românul flenduros n-are păs pentru limba PE care-o vorbește, deși aceea e de fapt limba care ÎL vorbește pe el.
Un gând despre Iran…
.
Carevasăzică, președintele iranian Hassan Rouhani a avertizat marți SUA că dacă se lansează într-un război împotriva Iranului, acela va fi “mama tuturor războaielor”.
Fanfaronadă, cum a fost calificat imediat avertismentul. Pe deasupra, expresia nici nu e originală, e doar o veche expresie arabă pentru a desemna o grozăvie, “mama tuturor XXX”, ba chiar stârnește râsul, pentru că ea a fost folosită acum un sfert de secol de Saddam Husein, în momentul asaltului american împotriva Bagdadului:
Acela va fi “umm al-ma’arik”, “mama tuturor bătăliilor”, avertizase Saddam Husein:
أُمّ المَعَارِك
Așa e la prima vedere, doar că președintele Iranului nu a spus “umm al-ma’arik”, pentru că iranienii nu sunt arabi, ci a zis: “mādar-i hama-i jangha” (sau, cum scriu tadjicii, care de fapt vorbesc aceeași limbă : “модари ҳамаи ҷангҳо”): “mama tuturor războaielor” —
مادر همه جنگها
Ce remarcăm aici, în expresia iraniană “mādar i jangha”, mama războaielor?
Ei bine, remarcăm “mādar” (مادر), mama, care nu e altceva decât termenul indo-european mater, mother, Mutter: “mādar” în iraniană, în farsi.
Asta pentru că iranienii sunt verii noștri, chiar veri apropiați, deveniți musulmani prin accident, dar chiar și așa adoptând ca religie de stat șiismul, pentru a se distinge de arabi și turci, șiismul care este în realitate o altă religie, conflictuală cu, și opusă în realitate, sunnismului arabo-turc.
Iranienii au un solid sentiment de superioritate, aproape un complex al superiorității, de fapt, față de arabi și turci. Nu doar că limba iraniană e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.
Apoi, iranienii sunt cei care și-au păstrat identitatea națională aderând la o branșă schismatică a islamului, șiismul, care nu există decât prin opoziție cu sunnismul tradițional arab.
Chiar și noi, în română, avem foarte multe iranisme, venite prin turcă și devenite absolut firești în limbă, precum atotprezentul dușman, termen central în dualismul iranian pentru a numi Răul, încă din Antichitate (cf. linkuri mai jos).
Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă, alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizați ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac este chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi, de pildă.
Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra (cf. link mai jos) e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.
Și, desigur, termenul de dușman, dușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).
Și acum, dacă mama, mater, se spune madar în persană (farsi), limbă indo-europeană prin excelență, cum spunem tata, pater?
Ei bine: padar.
Iar bradar e fratele etc, etc… Aferim !
Abia așa pricepem ignoranța lui George Bush, care după “mama tuturor bătăliilor” împotriva lui Saddam Husein explica numărul insuficient de traducători pentru trupele americane din Irak prin aceea că mulți traducători sunt ocupați în Afganistan. În realitate, în Afganistan, țară unde limba oficială e tot farsi, ca în Iran (mai fiind numită tadjică, sau dari) și unde se mai vorbește paștu, tot o limbă iraniană, în Afganistan, așadar, ca și în Iran, nimeni, absolut nimeni, afară de doi-trei profesori universitari sau teologi erudiți, nimeni nu vorbește arabă, așa cum nimeni nu vorbește arabă în niciuna din țările musulmane mari: Indonezia, Pakistan, Turcia sau Bangla Deș.
Pentru un iranian sau afgan, a fi tratat de “arab” e mai rău decât pentru un român care ar fi luat de slav.
.
Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre originea cumană a Basarabilor propusă de Djuvara
De unde vine cuvântul biștar?…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/04/28/de-unde-vine-cuvantul-bistar/
Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/05/mi-a-luat-dusmanul-pulul-sau-sotronul-metafizic/
Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…
despre șatră:
Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/
O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…
In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/
July 29, 2019
“Farfurie” înseamnă de fapt “Împăratul Chinei”
[image error]
—
Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:
“Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”
Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir “ ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii”.
E comic cuvântul ăsta: “farfurie”, și e intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, “farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl luase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi (فغفور) [fağfur].
Acest fağfur, porțelan, care în persană face derivatul adjectival fağfuri (“din porțelan”), vine însă de la persanul și mai vechi bağpur, expresie indo-iraniană care înseamnă Fiul lui Dumnezeu (în sanscrită, limba cea mai apropiată de iraniana veche: Bhaga-putra (भगपुत्र, iraniană: baghpur).
Despre bagh și ce a mai dat prin derivare (printre altele numele orașului Bagdad) vezi linkuri mai jos.
Direcția farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.
In vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.
În persana recentă, de după islamizarea începută în sec. VII-VIII, Baghpur (Fiul Cerului) a dat fonetic baghbur apoi, sensul inițial pierzându-se, faghfur. Faghfur (poțelan de China) a trecut în turcă sub forma [fağfur] și fağfuri (ceva din porțelan), de unde în greacă φαρφουρί, farfurì = porțelan. De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: “era în chipul marmurii albe şi al farfurii”, părea din marmură și porțelan..
Este interesant, însă, paralelismul cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Impăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului china… China, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, farfuriile, da.
Cf. și:
Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/
Despre alte împrumuturi persane la noi venite prin turcă:
Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/05/mi-a-luat-dusmanul-pulul-sau-sotronul-metafizic/
Când spunem că “i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană
Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul
Bostan, dovleac și licori paradisiace
https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/03/27/bostan-dovleac-si-licori-paradisiace/
A rose is a gül is a gül is a gül
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/19/a-rose-is-a-gul-is-a-gul-is-a-gul/
Ibricul mahmurului Omar Khayyam (cu o coda despre poezia sufi la moldoveni)
July 19, 2019
Ce înțeleg conservatorii români din conservatism? Nici cât o conservă…
[image error]
Scrie Mihai Neamțu, care crede că și-a găsit sloganul original: — “Let’s Make Conservatism Great Again!”
Problema cu auto-proclamații “conservatori” români, Neamțu, Papahagi, Baconschi, Patapievici, este că ei nu par să aibă habar ce este Conservatismul, cu majusculă.
Conservatismul tradițional, moștenitor al Iluminismului, Aufklärung, implică ideea de a păstra ceva liniștitor, care s-a dovedit eficace într-o lume stabilă. Conservatismul e împotriva experimentelor și fanteziilor politice, fie ele de dreapta moderată sau extremă.
Trumpiștii de azi în schimb, și în special secta românească a lui Neamțu, Papahagi, Baconschi, Patapievici sunt mai degrabă niște primejdioși răzvrătiți stridenți, la antipozii calmului conservator. Ei sunt utopiști și alarmiști potențial distrugători, ceea ce un conservator nu ar fi niciodată.
Ai noștri nu au ce conserva, pentru că ei vor o lume nouă, lumea lui Trump. Or, Trump nu este un conservator, ci dimpotrivă: un total perturbator al ordinii conservatoare.
Conservatorismul este practic și metodic și respectă adevărul în dezbateri. Revoluționarii exaltați à la Neamțu și ceilalți sunt la fel de revoluționari, în sens negativ, pe cât erau Lenin sau Che Guevara. Ei vor modificarea profundă a lumii actuale, ceea ce un conservator ar refuza fie și ca ipoteză.
Noii sectanți văd iminența sfârșitului lumii, adus de stângiști și refugiați, și caută măsuri extreme, imediate, ceea ce un conservator ar refuza să contemple. Ei se folosesc de religie ca de o armă, ceea ce un conservator nu ar face nici în ruptul capului.
Cei pe care și-i iau ei ca modele carismatice nu au nimic conservator. Matteo Salvini? Grosolanul provincial Salvini e vârât acum până peste cap în scandalul unei posibile finanțări de la Kremlin, prin Gazprom, pentru că acești “conservatori” îl admiră pe Putin, așa cum o face și Trump. Exact ce nu ar face un conservator autentic.
Disprețul lor pentru fapte concrete și pentru presa tradițională iarăși nu are nimic conservator. Conservatorii sunt pentru programe economice înțelepte și calculate; sectanții noștri în schimb sprijină războaiele comerciale ale lui Trump, perturbatoare ale economiilor.
Conservatorii nu doresc schimbarea cu orice chip, sunt împtriva schimbării forțate, pe când noii sectanți sunt profund și irațional pentru Brexit, în ciuda tuturor datelor care anticipează dezastrul.
Apoi, conservatorii autentici sunt împotriva cultului personalității, pe când noii sectanți adoră figurile puternice, nu doar Trump, Bolsonaro și Putin, dar și, la o scară mică, vedem servilitatea cu care sunt înconjurați la noi mini-profeții români purtători de diplome de la Sorbona și presupuși a se situa dincolo de orice critică.
In sfârșit, conservatorismul era o doctrină universală, pe când sectanții revoluționari vin acum cu sângele si națiunea și religia patriei.
Pe scurt, Conservatorii erau moștenitorii Iluminismului și ai liberalismului. Sectanții noștri însetați de revoluție de dreapta și de lideri cu carismă sunt total opusul acelei moșteniri luminate.
[image error]
July 17, 2019
Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst
[image error]
yogashchittavrittinirodhah sau, împărțit în cuvinte: yogah citta vrtti nirodhah. Primul verset din Yoga Sutra a lui Patañjali.
Am mai scris că Eliade nu era un lingvist și că, preluând cursul de yoga al profesorului său Dasgupta pentru a-l face cunoscut în Occident, el a făcut, desigur, o solidă operă de popularizare într-un domeniu care fusese până atunci (ba chiar a rămas în bună parte) încărcat de fantasmagorii oculte, însă Eliade a lăsat în același timp deoparte întregul fond de cunoaștere lingvistică ce nu poate fi despărțit de yoga autentică.
Sigur, nu vorbim aici despre îndobitocirea prin yoga, despre care am mai scris, și nici despre toate acele fete drăgălașe și inculte care țin saloane de contorsiuni pe care le numesc yoga (un masaj la un preț decent ar fi mai onest), ci de o înțelegere cât de cât elementară a acestui sistem complet de cunoaștere care nu poate fi despărțit de dimensiunea sa lingvistică. Or, Eliade a lăsat să dăinuie impresia că ar fi acolo cine știe ce vocabular tehnic complex și inaccesibil profanului în absența unei inițieri cvazi-mistice.
[image error]
Dincolo de legenda autoîntreținută și de poveștile lui erotice când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei, care simțeau de fapt totul), Yoga lui Eliade, care se bazează pe o foarte solidă exegeză, capitol cu capitol, a cărții lui Patañjali Yoga Sutra, nu face decât să reia în detaliu cursul de filozofie indiană al gazdei lui, Dasgupta.
Yoga lui Eliade este așadar extrasă din cursul de filozofie indiană al profesorului Dasgupta. Eliade nu a tradus niciodată nimic din sanskrită, iar puținul timp pe care l-a petrecut acolo, în Bengal, nu i-ar fi permis să aibă o cunoaștere a sistemelor filozofice indiene mai largă de atât: o exegeză a Yoga Sutra a lui Patañjali preluată de la Dasgupta.
Sigur, reproducând în franceză ceea ce Dasgupta preda acolo despre Patañjali, Eliade rămâne solid si inatacabil. Cu cele invățate in tinerețe de la profesorul lui, care lucra pe sursele originale, Eliade a realizat o sinteză convenabilă pentru uzul occidentalilor. Dar a păstrat impresia de opacitate tehnică și lexicală care este înșelătoare.
Vocabularul filozofiei indiene în sanskrită este în realitate extrem de simplu și banal în cadrul limbii aceleia, limbă moartă deja chiar și atunci când scria Patañjali. Destinul sanskritei este direct comparabil cu cel al latinei în Occident. Ca atunci când latina adapta termenii filozofiei grecești folosind cele mai banale cuvinte din vocabularul cotidian, tot așa făcea și sanskrita desemnând prin termeni uzuali conceptele din yoga. Termenul însuși de yoga, indo-european banal, este direct înrudit cu cel de jug, din latinescul jugum, sau din con-jugare și con-jugal, cum am mai arătat-o aici.
Să vedem așadar cum începe Yoga sutra a lui Patañjali:
yogashchittavrittinirodhah
altfel zis, împărțit în cuvinte (textele sanskrite clasice nu împart frazele în cuvinte):
yogah citta vrtti nirodhah
Acesta e preceptul fundamental, la asta se reduce întreaga știință: Yoga este liniștirea (nirodha) vârtejurilor (vrtti) minții (citta).
citta vrtti nirodha = ale minții vârtejuri stăpânite
Totul pare obscur și misterios, iar Eliade și toți ceilalți experți occidentali în yoga au obișnuit întotdeauna să prezinte întreg acest vocabular tehnic ca fiind foarte complex și opac. Nimic mai departe de adevăr. Toți termenii sunt extrem de banali în cadrul limbii sanscrite și un pic de lingvistică permite stăpânirea imediată a vocabularului.
Să luăm doar termenul vrtti, pe care l-am tradus vârtej și care, în funcție de ediții și fantezia traducătorului occidentali poate fi fluctuații, stare, stadiu etc.
Am tradus însă vrtti dinadins vârtej, pentru că exact asta este în sanskrită: ceva care se în-vârte în cap, un vortex de gânduri și stări. Sanskrita este o banală limbă indo-europeană, a cărei structură este imediat accesibilă prin comparație cu latina, greaca, limbile slave, cele germanice etc. Vrtti era pronunțat, de altfel vîrtti, ca în românescul a învârti. E uneori, în texte mai vechi, eronat transcris vritti, pentru că primii sanscritologi occidentali nu înțeleseseră natura lui R inițial semi-vocalic, pe care îl avem și noi în împrumuturile din slavă vârf și târg, de pildă. Vrtti este așadar uneori scris eronat: vritti, dar pronunția era sigur vîrtti, cu un schwa scurt în prima silabă, ca în vrt, vîrt. Vrtti este [vârtti], așadar, de la rădăcina indo-europeană *vrt– = a roti, a întoarce, a în-vârti.
Vrtti e starea aceea mintală în care în-vârți în cap gânduri și stări de nestăpânit. Cele care trebuie puse sub jug = yoga.
Pornind de aici, nu vom mai uita niciodată termenul sanscrit, din yoga (= jug) de vrtti, pentru că e înrudit în mod direct cu latinescul verto (a în=vârti) și cu vortex, vârtej. Vortexul însuși, vârtejul, fiind vrtti, format pe aceeași rădăcină *vrt-.
În limbile germanice, *vrt- a dat, în germană, verbul werden, a deveni. De ce? Pentru că devenirea este o rotație. Ich werde (eu devin) este tot un fel de a te în-vârti. Tot de aici, printr-o alunecare semantică, s-a creat englezescul worth (valoarea), care este și mai vizibilă în slavonescul vred, la origine tot valoare, de unde am luat și noi, prin împrumut, vrednic, a se în-vrednici.
Dar aceeași rădăcină *vrt– a mai dat în slavă și vrsta, un stadiu, o linie sau o limită, de unde am luat noi termenul de vârstă, care reprezintă stadiul în care ai ajuns în viață (ge-worden, în-vârtindu-te), însă și unitatea de măsură, de lungime, din rusă: versta. Sensul de limită sau linie este încă prezent în adjectivul românesc, împrumutat din slavă, vârstat, sau învârstat, în-vârstat, ceva cu linii și cute. Vârstă și verstă sunt așadar același cuvânt, înrudit și cu sanscritul vrtti.
Tot de la *vrt- mai avem, sub formă de plural vechi, sud-slavicul vrata = ușă, poartă. Vrata pentru că ea, ușa, wertet, se învârte.
Jetzt geht’s um die Wurst! În sfârșit, ca o comicăreală, de la aceeași rădăcină care, în latină, ne-a dat, pe lângă verto și vortex, o infinitate de derivați: in-vertit, con-vertit, intro-vertit, mai avem în germană și extraordinarul termen culinar: Wurst ! Wurst, da, pentru că și el e învârtit, chiar când are o vârstă și e lung de o verstă.
Iată așadar că acel misterios vrtti, starea tranzientă pe care o lichidezi prin meditație în yoga, vine de la rădăcina indo-europeană care a dat werden în germană, vrata (plural) ușa în slava de sud (pentru că se în-vârte), verto și vortex în latină, iar de aici românescul a se în-vârti… dar și Wurst și worth. Deja vocabularul sanscrit din yoga nu ne mai pare așa misterios.
Pornind de aici, am putea reduce întreg vocabularul, simplu indo-european, al sanskritei, făcând yoga accesibilă chiar și celui care ar spune, ridicând din umeri: Es ist mir wurst.
Es hat alles ein Ende, nur die Wurst hat zwei.
.
Cf. și:
— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)
https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/
— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/
— Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/02/capitalismul-zen-indobitocirea-prin-karma/
— Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/15/yoga-jug-con-jugal-filiera-cecena-a-indo-europenilor/
alte excursii lingvistice indo-europene
— La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus
https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/04/15/la-temelia-logosului-dharma-si-punerea-in-mormant-a-lui-isus/
— Duminica Floriilor: o stradă de paie pentru Mântuitor… dar nici o floare acolo
https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/04/09/duminica-floriilor-o-strada-de-paie-pentru-mantuitor-dar-nici-o-floare-acolo/
.
[image error]
Cu Sain Zahoor în Pakpattan, Pakistan, 1994
June 21, 2019
Charlie Hebdo despre escrocheria de supermarket numită Yuval Noah Harari
.
De câțiva ani, n-am purtat o discuție fără să mi se vorbească de Yuval Noah Harari . N-am mers cu metroul fără să văd pe cineva citind Sapiens sau fără să văd afișe care se laudă cu milioanele de cititori ai lui Homo Deus.
.
La început, ridicam din umeri: încă un vulgarizator, un Umberto Eco al erei biotehnologice. Zâmbeam când auzeam că Bill Gates sau Mark Zuckerberg îl văd ca pe gânditorul cel mai important al planetei. Chicoteam văzând cum presa îl primește cu laude.
.
Apoi l-am citit. Pacurgând Homo Deus descoperi coșmarul : cel al capitalismului cibernetic ajuns în ultimul său stadiu, care este lichidarea speciei umane. Ni se spune cu precauții că istoria umană se apropie de sfârșit și că, atunci când năvodul numeric al inteligenței artificiale va fi înconjurat cu algoritmii săi domeniul viului, vom fi înlocuiți de o castă postumană.
.
Harari e clar aici : omul, ca orice urangutan, se rezumă la “algoritmi de prelucrare bionumerică a datelor”, așa încât înlocuirea acestora prin algoritmi electronici este inevitabilă. Destinul biologiei este cibernetica, iar odată cu ea, tratamentul complet al datelor.
.
Industrialii de la Silicon Valley, altfel zis transumaniștii, urmăresc, prin modificarea ADN-ului nostru, să producă corpuri cu capacități neurologice sporite — vor să rescrie codul genetic. Ceea ce industria agroalimentară face cu porcii, vacile și găinile —aceste “forme inferioare de viață”, cum o notează Harari — anticipează ceea ce se va întâmpla cu ființele cuvântătoare, “produse de manufactură ca oricare altele”.
.
Darwinismul tehnicist al lui Harari indică uneori precursori sumbri: astfel, vorbind despre naziști, el evocă un “umanism evoluționist” (dar recunoaște totuși că Hitler era “extrem”).
.
În sfârșit, reducționismul hararist ajunge și la o selecție: când dispozitivul — ceea ce el numește “Internetul-tuturor-lucrurilor” — va fi înglobat totalitatea interacțiunilor umane și atunci când conectarea integrală va profita celor mai bogați, care își vor oferi o viață sporită, va exista o “clasă inutilă” (cei care erau numiți înainte săracii) și niște “caste biologice”. “Păcatul cel mare”, scrie el fără să pufnească în râs, “va fi acela de a bloca fluxul datelor”. Și precizează: “Deconectarea va însemna moartea”.
.
Se pare că acest viitor, pe care Harari îl numește “dataism”, va ameliora sănătatea oamenilor. Prefer să îl citez: “Oamenii vor fi reduși de la rolul de ingineri la cel de microcipuri, apoi de simple date, ca în cele din urmă să se topească în torentul datelor, ca un pumn de țărână într-un râu”.
.
Iată ceea ce numim o lectură instructivă.
.
( Charlie Hebdo )
[image error]
Roboții domestici, noii spioni.
…
articolul meu din Charlie Hebdo despre isteria cauzată de caricatura cu Simona Halep:
Je ne suis pas Charlie Halep… De ce nu au europenii (și românii) umor
reportajul pe care l-am realizat, împreună cu Charlie, la Tanacu, loc unde nu o să vedem curând “caste biologice”:
Am fost la Tanacu și am vorbit cu preotul exorcist care în 2005 a omorât o femeie
și versiunea din Charlie a călătoriei la Tanacu și a surprinzătoarei întâlniri cu exorcistul Corogeanu:
ROMÂNIA: Exorcism, răstigniri și sutane din alte vremuri (Charlie Hebdo la Tanacu)
May 3, 2019
Două discuții la București (7 – 8 mai) despre mituri identitare, sfârșitul comunismului și Europa Liberă
Cu Sorin Antohi la Athos, în noiembrie 2009, la mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicați care le vand pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau moartea” (Orthodoxia ì Thanatos)…
.
Două discuții, săptămâna viitoare, la București, prima marți 7 mai:
Mitologii identitare: Dan Alexe în dialog cu Sorin Antohi
https://www.facebook.com/events/432517890923404/
și a doua zi:
30 de ani de Europă liberă – o seară cu Dan Alexe
https://www.facebook.com/events/437325563505341/
Clickuri elegante pe linkurile de mai sus vor duce la toate detaliile celor două întâlniri, urmate de discuții cu publicul. Discuția cu Sorin Antohi despre identitate ar putea porni de la acest text despre protocronismul altora:
Identitatea cecenă între naționalism și islam. Continuitate mistică și rescrierea modernității
apărut în revista Polis, dar și de la cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas 2015)
Și, desigur, miercuri 8 mai vom discuta, la Frontline, cu Matei Martin, despre felul în care s-au modificat identitățile naționale în cele trei decenii de la căderea comunismului, precum și despre Radio Europa Liberă.
[image error]
Europa Liberă, studiourile de la München, prin 1991-1992. Cu Emil Hurezeanu.
Cum spuneam în Dacopatie:
Ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul său care e mitul continuității, nu reprezintă o construcție mincinoasă, nu este o complexă înșelătorie conștientă, nu e un scenariu inventat. Mitologia românească nu se poate autodecripta. Ea opune apoi o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul elementelor ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens îi pun în pericol unitatea și continuitatea. Tot ce tulbură această construcție mitologică este respins, orice element heterogen: maghiarii, țiganii, turcii, trădările trecute, mârșăviile actuale. Reprezentările colective se intersectează altfel astăzi decât o făceau înainte de era Internetului. Ele se întăresc acum una pe alta într-o alunecare și recompunere permanentă, de aceea decriptarea lor va trebui să fie la fel de fluidă pe cât le este funcționarea.
Mai multe despre demența protocronică la alții:
Demența protocronică la alții (5): cum îi revendică cecenii pe etrusci…
— Demența protocronică la alții (4): cum au fondat georgienii Roma…
— Demența protocronică la alții (3): protocronismul albanez…
— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (2, macedonenii)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/05/09/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-2/
— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (I)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/19/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-i-2/
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
![[image error]](https://cabalinkabul.files.wordpress.com/2019/08/images.jpeg){kind=link}