Dan Alexe's Blog, page 14
December 19, 2018
Dosarul meu de de la Securitate: obiectivul “Poliglotul” (episodul I)
[image error]
Cenaclul de literatură SF Quasar din Iasi, prin 1982-1984, anii acoperiți de primul volum din dosarul meu… De la stânga la dreapta: 1) Dan Merisca, 2) Razvan Haritonovici, 3) Dan Alexe, 4) somebody, probabil informatorul „Florescu”, mâncând un sandwich platit de mine, 5) Sorin Antohi, 6) Abraham Lincoln.
Dosarul meu de urmărire de către Securitate a fost deschis oficial pe 26 mai 1983, după arestările de la Iași ce vizau membrii a ceea ce a rămas cunoscut ca Grupul de la Iași. Eu eram: obiectivul “Poliglotul”.
Eram parte din Grupul de la Iași, unde mă fâlfâiam pe la filologie și revistele Dialog și Opinia Studențească, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi şi alţii.
Doar câteva conspecte rapide din primul volum, 153 de file, care acoperă anii 1982-1984. Aveam să plec din țară în 1988 și aștept acum volumul 2, care conține, înțeleg, circa 100 de file de note informative de la apropiați, prieteni și colegi de atunci. Se adaugă la asta un volum mai puțin important, de circa 100 file, al Securității din Buzău, dosarul meu fiind atunci sub responsabilitatea actualului deputat PRM Ilie Merce.
Așteptând al doilea volum de la Iași, care îmi va permite, sper, să circumscriu mai bine identitatea turnătorilor (în primul volum sunt toți cu nume de cod: „Ștefan”, „Ioana”, „Marta” etc… și un foarte activ, asiduu și încrâncenat „Florescu”), am petrecut azi câteva ore conspectând fragmente din rapoarte de urmăriri și turnătorii și recompunându-mi imaginea din tinerețe prin ochii altora. Tulburător exercițiu…
Astfel, consemnează „Florescu” pe 27.07.1982:
Dan Alexe este un mare adept al religiei, încearcă în scrierile sale trimiteri la Biblie, aluzii mistice chiar.
Dan Alexe s-a înscris cu mari sacrificii si relații la cursurile de ebraică de la sinagoga evreiască.
Este un adevărat cosmopolit in ceea ce privește cultura occidentală și in special literatura pornografică, religioasă. (pornografie dusă până la paroxism).
Se simte nedumerirea, căci nu prea se împăca în mintea lui pasiunea pentru religie cu lectura, pe care o denunță, a celor 120 zile ale Sodomei ale Marchizului de Sade. Chiar a doua zi, pe 28.07.1984, Florescu revine denunțător:
Dan Alexe cultivă foarte mult literatura obscenă, macabră.
Este foarte bun prieten cu câțiva negri de la căminul 3. (Lansana, Henri-Condé toți guineezi) cărora le face traduceri la lucrări de diplomă în schimbul banilor.
Nu știu ce-și închipuia, ca eu să fi tradus doctoratul în agricultură al lui Lansana pe gratis, poate…
Tot la „Florescu”, un an mai târziu, pe 20.06.1983, descopăr cum eram după ce am câștigat premiul de literatură pe țară de la Craiova, care ar fi constat în publicarea unor piese de teatru, dar că lucrul era imposibil pentru că eram urmărit și fusesem deja arestat de câteva ori de securitate:
18.05.1983 „Florescu”
Dan Alexe s-a întors de la Craiova foarte dezamăgit, a fost foarte nemulțumit de faptul că piesele sale de teatru nu se pot bucura de publicare la noi în țară.
Piesele aveau să devină:
Rămăieni (dramă în cinci acte)
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/
Am trimis aceastã piesã revistei Agora de la Washington, condusã de Dorin Tudoran, in 1988, cînd eram încã în țară… Agora a publicat-o în primăvara lui 1989.
și
1875: EMINESCU LA CREANGA
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/19/1875-eminescu-la-creanga/
Tot în 1983, mai aflăm de la „Ștefan” că:
27.06.1983 – „Ștefan”
Dan Alexe e de loc de undeva de pe lângă Buzău. Student la filologie. Veșnic fără bani, dar în același timp elegant îmbrăcat și fără prea multe griji.
Apoi:
Este foarte încrezut, îi place să meargă tot timpul cu câte o carte străină în mînă, umblă după fel de fel de cărți legate de literatură de anticipație, despre OZN-uri si religie.
Merge la toate activitățile organizate de lectoratele străine, nu apreciază în schimb literatura română. Este un foarte mare admirator al evreilor.
Cum spuneam, e tulburător să descoperi cum te vedeau alții. Unul scrie că vorbeam araba pentru că trăiam cu un arab (probabil pe când învățam și ebraica la sinagogă).
Apogeul comicărelii este însă atins tot de „Florescu”, pe 28.06.1983
Dan Alexe a afirmat că-n România țiganii sînt la putere și-n sprijinul acestei idei a adăugat următorul aspect: a spus că-n urma unei teze (pe care el o deține de la poetul Virgil Mazilescu din București), o teză în 6 puncte privind apartenența tovarășului Nicolae Ceaușescu la alte naționalități conlocuitoare: la țigani.
Primul argument denigrator la adresa președintelui țării este numele tov. Ceaușescu – de la ceauș.
Al doilea – faptul că tatăl lui Ceaușescu se chema Andruță, care trimite la onomastica țigănească.
Al treilea argument: că meseria tov. Nicolae Ceaușescu ar fi fost de pantofar (cizmar), meserie doar a țiganilor pe vremuri.
Dan Alexe menține că actul de arestare a lui Ceaușescu la vîrsta de 15 arată că tov. președinte nu a fost arestat pentru activitate revoluționară ci pentru vagabondaj. Totodată Alexe spune că o arestare a minorilor în epoca respectivă nu era posibilă pentru că vîrsta majorității era la 21 ani și că poliția si autoritățile din vremea aia erau îngăduitoare cu oamenii, doar noi exagerăm astăzi, comuniștii. Alexe a mai susținut că PCR a fost scos in afara legii pentru că erau înscriși prea puțini membri. El spune că problema luptei PCR este o minciună sfruntată.
Acest argument se leagă de faptul că locuința natală a tov. președinte nu se află în vatra satului ca cele ale românilor, ci la marginea vetrei, ca ale țiganilor.
Un ultim argument este că dacă te uiți bine la figura tov. președinte ai impresia și semnalmentele fizionomiei sale dau de gol acest aspect.
Reținem că regimul se temea foarte tare de sarcasm.
(va urma)
[image error]
Cf. și, publicat de mine în primăvară:
A colaborat sau nu Julia Kristeva cu serviciile secrete bulgare?
Povestea Grupului disident de la Iasi
http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/
December 17, 2018
Ce am citit anul ăsta pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră
Citesc compulsiv, desigur, chiar și orori pe care le detest, cum vor fi primele două cărți menționate aici, pe care le-am terminat căznit, cu noduri în creier, alternând lectura cu hohote incredule în fața pretenției impostoricești a acelor doi guru la modă.
Am ales 12 cărți din cele citite în 2018, una pe lună, pe care le înșir fără nici o ordine afară de faptul că jumătate sunt non-ficțiune, urmate de șase cărți de literatură pe care le recomand. Mai toate sunt tipărite, traduse sau accesibile în România.
Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (Ed. Trei, 2018)
Yuval Noah Harari, 21 de lecţii pentru secolul XXI (Polirom, 2018)
Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel (Ed. Tact, 2018)
Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)
Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas, 2018)
Kingsley Amis, Everyday Drinking (Bloomsbury, 2008)
.
Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri (Humanitas, 2018)
Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas, 2014)
9. Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013)
Radu Bata, Survivre malgré le bonheur (Jacques André éd., 2018)
Carmen Tiderle, Marele acoperiş (Editura Vellant 2017)
Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas, 2018)
Da, le recomand pe toate cele șase de literatură, așa cum recomand și patru din cele șase de non-ficțiune. Celelalte două, cu care încep, ambele în competiție pentru “cartea anului”, sunt însă de evitat absolut.
Cei doi guru contemporani nu puteau fi mai diferiți:
Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (ed. Trei, 2018)
Prezentat insistent drept “cel mai influent intelectual occidental în acest moment”, Jordan Peterson este un guru fad, superficial și pretențios, citat orgasmic de toți neo-conii (les cons!) cu masculinitatea șovăielnică, un misogin anost, guruțul adorat al unei întregi nebuloase de macho conservatori (iar la noi și balcanici pe deasupra).
Cartea lui precedentă, Maps of Meaning, despre mintea omului religios, este, de asemenea, doar o adunătură de poncifuri și platitudini. Jordan Peterson e omul care le dă rătăciților în căutare de “meaning” lecții prin Skype pe bani mulți. E bine că n-o face decât prin Skype. Dacă s-ar afla în fața ta, ți-ar veni să-l strângi de nas, sucindu-i-l în timp ce vorbește, și s-o iei la fugă urlând de la atâta pompozitate de cornișon confiat.
Am dat câte doi euro pe fiecare din cele 12 bilete de papagal numite “reguli de viață”, cartea lui vânzându-se în capitala Europei, Bruxelles, cu 24 de euro.
Căutând pe web cum și unde a fost tradusă în românește, am descoperit o cronică amuzantă scrisă pe platforma Scena9 de un anume Mihai Iovănel și am fost mâhnit că mă văd nevoit să fiu de acord cu acest băiat, căruia nu pot decât să-i reproșez că-i prea milostiv cu respectivul guru de pripas. (Neîntâmplător, zisul Iovănel mai este și profetul celui mai original și onest critic literar din România, Ștefan Baghiu, despre a cărui înșelătoare și cvasi-inexistentă plachetă de versuri vorbesc mai jos.) Torșonul pretențios al lui Jordan Peterson a mai avut și o cronică în Vice.ro, ceva mai puțin complezentă decât cea a mult-prea-abilului Iovănel.
Jordan Peterson a strâns în cartea asta niște textulețe de blog pe care nu și-a dat osteneala să le pună într-o altă formă și pe care, când face o glumă, el le punctează prin – haha, ca să știi tu că e o glumă, că altfel ești prost. Dacă vrei detalii, îl suni pe Skype. Te va costa 1.000 dolari jumătatea de oră de consultație.
Omul e atât de pretențios, idol pentru masculi incerți, este atât de fandosit încât scrie, în cap. 6 al adunăturii de textulețe:
— “A great German play, “Faust: A tragedy”, written by Johann Wolfgang von Goethe” etc…
Măi guru de supermarket, când scrii pentru oameni cu un minimum de cultură tu zici doar: “În Faust al lui Goethe etc.” și mergi mai departe. Cu greoaia și lunga: “A great German play, Faust: A tragedy, written by Johann Wolfgang von Goethe” ți-ai asigurat un loc la standul de la casă, la Carrefour. Unde ar trebui să lucreze ăia și alea care te citesc.
Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:
Jordan Peterson, un guru pentru homari și cei dintre noi cu masculinitatea incertă
— “21 Lessons for the 21st Century” e volumul israelianului Yuval Noah Harari tradus în limba română ca: “21 de lecţii pentru secolul XXI“, la Polirom, 2018.
După Jordan Petersen am trecut la celălalt pompos anost care e considerat la rândul lui “cel mai influent intelectual în acest moment”, omul recomandat până și de Bill Gates: israelianul Yuval Noah Harari. Ăsta e și mai enervant decât Jordan Peterson, pentru că sfaturile la el nu sunt doar 12, ci 21, adică înșirate pe mai multe pagini (deși 21 este doar 12 inversat în ghematrie, iar aici putem intra în nesfârșite supoziții cabalistice, pentru care nu recomand altceva decât În punctul lui rebbe G. și Cabală la Kabul).
Începe el printr-o criticuță aluzivă adusă lui Fukuyama (Cap. 1: Sfârșitul istoriei a fost amânat), însă nu are habar că Fukuyama, la rândul lui, atunci când s-a înșelat magistral cu Sfârșitul istoriei, în 1992, nu făcea decât să repete interpretarea lui Hegel datorată lui Kojève, al cărui monumental studiu Introducere în lectura lui Hegel tocmai a fost tradus a doua oară în română.
Aici trecem la lucruri serioase:
Alexandre Kojève: Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939, în traducerea lui Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu (Ed. Tact, 2018).
Ca și Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, publicat după moartea sa de câțiva studenți, pornind de la notele luate de ei în amfiteatru, Introducerea în lectura lui Hegel a misteriosului și fantascului personaj care a fost Kojève a marcat o întreagă generație de intelectuali francezi, de la pornografi la mari filozofi: Georges Bataille, Raymond Queneau, Raymond Aron, Roger Caillois, Michel Leiris, Henry Corbin, Maurice Merleau-Ponty, și Jacques Lacan, pentru a-i numi doar pe cei mai importanți. Cartea, publicată în 1947 pornind, ca și în cazul lui Saussure, de la notele de curs ale prestigioșilor studenți, este de altfel redactată în bună parte de Raymond Queneau.
De la Kojève avem teoria pop a sfârșitului istoriei, pe care el o construiește pornind de la o interpretare originală a lui Hegel, teorie relansată neîndemânatec de Fukuyama și pe care gânditorul nostru israelian la modă Yuval Noah Harari o preia în parte, aluziv și schematic, fără a părea să priceapă mare lucru din ea.
— Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia Mafia (Yale University Press, 2018)
Pe coperta din spate: un blurb de Simon Montefiore care o recomandă fierbinte. Nu se putea recomandare mai bună, Montefiore e autorul studiului Young Stalin, despre tinerețea acelui gangster fost seminarist, Stalin, jefuitor de bănci în tinerețe, asasin în serie ajuns unul din cei mai mari despoți și criminali genocidari ai sec. XX (alături de Hitler, Mao și Pol Pot).
Mark Galeotti a petrecut câteva decenii descifrând complexa (sub)cultură a rețelelor criminale ale Rusiei, acei vorî v zakone, hoții din lege, care, după perioada formării structurilor criminale în Gulag, în anii 1930 – 1950, au ajuns să colaboreze cu partidul comunist și KGB-ul, iar în zilele noastre cu FSB-ul lui Putin. Totul e acolo: codurile, tatuajele (un adevărat CV pentru un vor v zakone, cum spune foarte bine Galeotti), însoțite de o impresionantă bibliografie, ba chiar și cu iconografie, cu câteva fotografii rare, inclusiv cu generalul cecen Djohar Dudaiev.
Rusia ne apare ca o lume în care diferența ontologică între mafii este între cei care arată pe față ce sunt (gangsterii, hoții și bandiții) și cei care posedă respectabilitate oficială, instituțională: miniștri, funcționari, polițiști, judecători.
Am apreciat capitolul despre Cecenia lui Dudaiev, despre care însă Galeotti afirmă exagerat că ar fi pus bazele unui autentic stat mafiot in Cecenia. Realitatea este nesfârșit mai complexă și ar necesita cel puțin un volum aparte.
În romanul meu Pantere parfumate vorbesc mult despre mafia cecenă și menționez personajul Dudaiev, care se afla și în centrul primului meu film documentar Ghazavat, din 1992, despre independența Ceceniei și venirea la putere a lui Dudaiev, primul om asasinat prin localizarea telefonului său mobil (deși Galeotti nu ne spune cum a murit).
De acolo, din Gulag, mai amintește Galeotti, provine și termenul, inițial din idiș, de fraier, intrat și în română cu sensul din pușcărie al unui imbecil numai bun de păcălit și jumulit.
[image error]
Eu, oferindu-i generalului Dudaiev o carte despre Islam, Groznîi, 1992.
Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas 2018)
Despre ultranaționalism este și cartea lui Robert Adam, care trece în revistă, cum o arată și titlul, două secole de populism românesc, obiect de studiu foarte potrivit în contextul politic actual. Deși cadrul e mai larg, important e acolo populismul est-european, în care se înscrie și cel românesc. Robert Adam analizează și dictatura populistă, denumită bonapartism, cezarism sau peronism, cea care constă într-un regim personalizat. Liderul îşi legitimează acolo puterea prin invocarea „poporului“ şi scurtcircuitarea elitelor şi a sistemului politic tradiţional.
Populismul românesc e un produs ideologic consubstanțial modernității politice. El se manifestă doctrinar incipient încă de la 1821, iar cartea începe cu cazul lui Tudor Vladimirescu. Aflăm de la Robert Adam, de pildă, că Tudor Vladimirescu, „om nou“, ridicat la demnităţi administrative prin merite personale, deci rău văzut de aristocraţia de sânge, foloseşte iniţial în epistola lui adresată marelui boier Nicolae Văcărescu termenul neologistic, cult, popol (lat.: populus), nu pe cel acreditat în limba vorbită: popor: „Patria se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!“ (Ca să nu pară prea bizar, istoriografia comunistă avea să schimbe popol în popor.)
[image error]
Kingsley Amis, Everyday Drinking (cu o introducere de Christopher Hitchens, Bloomsbury, 2008)
Aș fi menționat minunăția asta oricum, chiar dacă ar fi trebuit să vorbesc numai despre trei cărți. O citesc în întregime, în fiecare an. Ba chiar citesc din ea zilnic. Am recitit-o și acum. Este Biblia artistului boem, instrucțiunile de supraviețuire. În acest minunat manual al lui Kingsley Amis “Everyday Drinking” aflăm de pildă incredibil de simpla rețetă a băuturii favorite a reginei Victoria, pe care stăpâna celui mai mare imperiu din istorie o îngurgita fără moderație, “Queen Victoria’s Tipple”: o jumătate de litru de vin roșu (oricare) + whisky după voie (oricare). Am prieteni barmani, le-am propus să încerce asta.
Kingsley Amis e un om de așezat pe același piedestal cu Dalai Lama. El este cel care ne-a învățat că băutul autentic e o asceză, precum sexul pentru marchizul de Sade. Puține cărți îi pot fi mai utile omului pe planetă. Kingsley (tatăl lui Martin, vezi mai jos), autorul lui “Lucky Jim” și al “New Maps of Hell”, primul studiu serios despre literatura SF, a produs, pe lângă un fiu mare scriitor (Martin Amis) și acest minunat manual de supraviețuire.
Totul este acolo pentru machitorul autentic. Nu-i o carte pentru amatori. Afli exact ce îți trebuie, de la munca cotidiană, la schedule de viață, diete de urmat, cele mai fantastice și eficace leacuri naturale împotriva mahmurelii, rețete extraordinare de cocktailuri magice, ba chiar și un capitol special despre “mahmureala metafizică”.
Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri (Humanitas 2018)
Hanif Kureishi a fost multă vreme scriitorul meu britanic preferat, împreună cu Salman Rushdie, până să virez spre Martin Amis (feciorul celui de mai sus, Kingsley, cel cu alcoolul și everyday drinking).
Kureishi a scris The Buddha of Suburbia și scenariul de la My Beautiful Laundrette, apoi scenariul de la My Son the Fanatic și această tulburătoare nuvelă Intimacy, cu titlul nu foarte potrivit tradus la Humanitas Intimitate.
Este o nuvelă în care naratorul își părăsește iubita/nevasta și copiii, dar o face într-un mod perturbant, înșelător, calculat dar ezitant, noi întrebându-ne până în ultima clipă dacă o va face într-adevăr.
Următoarele patru sunt cărți de poezie. Pe două din acestea, Ștefan Baghiu și traducerile din Ezra Pound ale lui Radu Vancu, le-am citit tardiv, deși au fost publicate acum 2-3 ani. În schimb, Radu Bata și Carmen Tiderle au ieșit anul ăsta.
[image error]
—Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu).
Îl aveam de când a ieșit, dar am citit volumul abia anul ăsta. Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul tom, primul vers al scurtului poem Coitus din volumul lui Pound Lustra :
Poleitele phaloi ale șofranului
se înfig în aerul primăverii
Așa traduce Radu Vancu din Pound versul:
The gilded phaloi of the crocuses
E cam principala și singura critică pe care aș avea s-o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin cum pune el. Nu poți avea acolo poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.
(Ezra Pound este poetul meu de suflet, am tot scris despre dificultățile pe care le pune traducerea lui. Fusesem la lansare, în 2014, când Patapievici, care a scris prefața și l-a prezentat pe traducător, i-a adus laude de care acesta s-ar fi lipsit: a spus că Vancu ar fi tradus extrem de complexul și lungul și cripticul poem al lui Pound Hugh Selwyn Mauberley… într-o zi! Mărturisesc că pe acela l-am sărit la lectură, din vina lui Patapievici, și știu că am făcut bine.)
10. Ștefan Baghiu: Spre Sud, la Lăceni, (Cartea Românească, 2013)
Ștefan Baghiu știe tot ce trebuie știut despre Ezra Pound. E un erudit leneș, potențial bun rău ca poet, dar nu cu totul împlinit aici, căci unele bucățele sunt cam complezente. De ce? Pentru că lui îi place să treacă drept omuleț insuportabil, în loc să fie asta direct, pur și simplu.
Placheta (dacă aș cita mai mult din ea aș epuiza-o) e ca acele cărți fluide ale lui Borges care nu au decât o față, așa încât dacă o scapi în iarbă cu fața reală în jos și cea inexistentă în sus n-o mai găsești niciodată.
Ajunge să spunem că luând din Ștefan Baghiu:
S-au plimbat pe zidul cetății vechi apoi,
au pozat pentru un fotograf amator,
care le-a făcut să pară apetisante
cu un deget pe buza de jos
strângând în brațe ca proastele
câte un ghiveci din parcul public.
amintește imediat de:
I sat on the Dogana’s steps
For the gondolas cost too much, that year,
And there were not “those girls”, there was one face.
(Ezra Pound, Canto III)
[image error]
10 — Radu Bata, (Survivre malgré le bonheur, Jacques André Éditeur, 2018)
Despre Radu Bata mai spusesem și tot postasem câte ceva, precum aici. Român stabilit de-o eternitate în Franța, Radu Bata scrie în franceză ceea ce el numește “poésettes“.
Precum Pessoa, Radu Bata (Radu Bătăturescu) trăiește in mai multe persoane. Ca și Becket sau Nabokov, Radu Bata e vorbit de doua limbi. Beckett scria la fel de bine și suculent și în engleză și în franceză. Romanele lui sunt rescrise tot de el in franceză. Bata e unul din aceștia, instalat comod în două limbi. Rari și nu întotdeauna convingători au fost poeții care s-au jucat cu Logosul în două limbi, în doua structuri mentale diferite.
În română el scosese volumul Cod Galben cu peștișori roșii (Editura Tracus Arte, 2015).
Aici, în cel în franceză de anul ăsta, el reia o serie de poezete apărute în două volume anterioare tot în franceză: în Mine de petits riens sur un lit à baldaquin (2011) și Le philtre des nuages et autres ivresses (ambele la inventata editură Galimatias). Nu degeaba se răzbunase poetul pe pompoasa și oficiala Gallimard, scriind:
ești greoi
ca un poem
publicat de gallimard
Uneori, titlurile poeziilor sunt bijuterii în sine, precum: Codurile jurnalismului explicate fantomei mele. Păcat însă că, în ciuda unui așa har lingvistic, a putut să scrie kharma în loc de bine-cunoscuta karma car-mă căznește.
[image error]
Carmen Tiderle, Marele Acoperiş (Editura Vellant 2017)
În sfârșit o femeie, să nu-mi iasă vorbe c-aș fi ca Jordan Peterson și Yuval Noah Harari, care nu menționează niciodată vreo femeie, nici unul nici celălalt, din motive diametral opuse.
Ba mai mult, Carmen Tiderle scrie înșelător pentru copii. Cărțile ei sunt de-o eleganță grafică insuportabilă, ilustrate magic de Vali Petridean. Poeziile sunt pentru copii, autoarea organizează chiar și ateliere de lectură, dar pe lângă umorul uneori violent și limba urbană, contemporană, dezgolită, deseori englezită, poeziile ating teme grave, precum moartea și sexul, sau versurile sunt filtrate printr-un sarcasm fără concesii pentru protipendada urbană care se sloboade fără complexe în Vama Veche:
Tu cum te-ai simți dacă ai sta pe plajă să citești
Și din mare ar ieși un banc de pești
Să facă pipi pe tine, pe sezlong și pe prosoape
Doar pentru că le vine și plaja e aproape?
Peștii, Marele Acoperiș.
Acum ar veni întrebarea: de ce nu citesc eu și proză românească? Nu pot. Când deschid o carte de proză mă iau amețeli nesănătoase. Critica literară în România e e mincinoasă și putredă, controlată de o serie de bucureșteni ranchiunoși și necreativi, care își laudă incestuos doar prietenii și sclavii și care publică volume învelite deja din tipografie într-o banderolă cu: Best seller când acelea nici nu au ajuns în librării.
Apoi, trista Uniune a Scriitorilor!… Sigur, e foarte bine ca scriitorii să-și facă un cartel în fața editurilor hrăpărețe… Chit că acela-i un sistem comunist, ai acolo un fel de pseudo-sindicat prin care ești presupus a accepta reguli administrative, ceea ce e de fapt contrariul creației. Dar câți membri are Uniunea Scriitorilor din România? 3.000? 4.000? Juma’ de milion?
Nu pot exista mii de scriitori în România, de-ar fi și pentru că majoritatea românilor nu cunosc destule cuvinte. Eu însumi nu pot citi nimic din ce se scrie azi și nu recunosc decât vreo doi scriitori (2, two, zwei, deux) în viață și activi.
Aș deveni, desigur, membru al unei Uniuni a Scriitorilor, însă una cu două duzini de membri, nu cu 3.000. Iată totuși, pentru a încheia, un exemplu de proză românească actuală, dură, promițătoare, publicată anul acesta:
[image error]
— Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas 2018)
Am descoperit această ultimă carte de pe listă cu totul întâmplător, atunci când am mers să mă fâlfâi în primăvară pe la Bookfest, la lansarea Panterelor parfumate.
M-am fâțâit un pic pe-acolo, i-am strâns mâna teologului Teodor Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat. Am mers apoi la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr ultimul roman al lui Tănase, am uitat cum îi zice, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. E “gri mișto” chiar din prima frază, da. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.
Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar în ele dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.
Aici, după așa introducere, cititorii fideli vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:
m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.
Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:
Să-i spun pe nume: Filip.
sau
să-i spun pe nume: Ana
Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.
Apoi… etc, etc…
Mai bine nu mai zic nimic, afară doar de faptul că e acolo o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, ba chiar mai rar așa surpriză.
Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.
[image error]
Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:
Jordan Peterson, un guru pentru homari și cei dintre noi cu masculinitatea incertă
December 3, 2018
Ministrul e gravidă… Despre feminizarea limbii române
[image error]
Multă dezbatere academică în jurul necesarei feminizări a limbii române. Unii nu au așteptat dezbaterea ca să feminizeze anumiți termeni. Eu, de pildă, spun dintotdeauna „ministra”. „Ministra muncii”, a bucuriilor fundamentale etc.
Nimic în română nu s-ar opune să spunem sistematic ministră atunci când e vorba de o femeie. Că dacă îi spui ministru când ea e femeie, ai să zici oare atunci: „Ministrul e gravidă”?
Tot așa, dacă spui profesoara, feminizat de la profesor, nu văd de ce nu poți spune ministra. Doctor, doctoriță. Unii merg și mai departe și folosesc masculinul chiar și acolo unde un feminin există tradițional și e banal. Am văzut titluri precum: „Directorul spitalului de urgență Vasilica XXX”. „Directoarea” ar fi fost acolo foarte natural, doar că „directorul” a părut a aduce mai multă gravitate funcției.
La fel, este de o absurditate totală să citești: „Președintele Croației, Kolinda Grabar-Kitarović”. Ce-o fi rău cu „președinta”? Noi ne încăpățânăm însă să spunem că „președintele” Croației și-a arătat pieptul apetisant în bikini pe plajă.
Aici româna și franceza sunt împletite împreună în caznă. Și franceza are aceleași probleme, ba chiar aici franceza din Franța și cea din Belgia diferă în feminizarea numelor de funcții, de pildă: Madame LE Ministre sau Madame LA Ministre? Sau: écrivaine ori femme écrivain (scriitoare)?
În primul rând, trebuie subliniat că multe limbi și multe culturi nu trec deloc prin cazna corectitudinii politice când vine vorba de feminizarea unor funcții, sau a unor părți din vocabular. Franceza și româna rămân două exemple extreme. Franceza și româna, cum am văzut, încă mai discută dacă anumiți termeni, precum ministru, pot fi feminizați.
Sigur, franceza a impus recent, prin l’Académie, Madame LA ministre, dar termenul însuși de „ministre” rămâne formal masculin. Noroc cu articolul hotărât la.
În perspectivă istorică, franceza merge însă uneori, în realitate, și mai departe decât româna, are de pildă termenul, numele de funcție: bourrelle: femininul de la bourreau, călău. Călăiță, cum ar veni, ceea ce trimite la niște realități culturale prin care noi n-am trecut. Asta n-ar trebui însă să ne complexeze, pentru că franceza nu are în schimb, cu nici un chip, un feminin al lui „învingător”. Acolo unde româna a produs învingătoare, franceza nu are decât învingător: vainqueur. Femininul de la vainqueur e imposibil în limbă și se spune: femme vainqueur, femeie învingător, chiar dacă mai recent s-a încercat femme vainqueure sau, prin Québec și Elveția, vainqueuse.
Majoritatea limbilor de pe planetă nu au masculin-feminin
Să începem însă prin a spune că româna și franceza au fost năpăstuite ideologic și că majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc genurile gramaticale.
Da, există limbi și culturi, o majoritate de fapt, care nu își pun problema feminizării numelor și funcțiilor pentru că pur și simplu nu există în vocabularul lor noțiunile de masculin și feminin. Ca să nu mai vorbim de neutru. La ei totul e neutru și asexuat.
În Europa, avem limbile non-indo-europene care sunt maghiara, finlandeza, estona, lapona și basca. Cu toatele fără masculin și feminin. In Asia: chineza, japoneza, turca, vietnameza, coreeana, tibetana, indoneziana sau mai aproape de noi, în Caucaz, georgiana etc. nu își pun câtuși de puțin problema masculinului și femininului în limbă. Noțiunea însăși le e străină, ideea de gen gramatical e bizară. Fericiți oameni. Pentru toți aceștia, învățarea unor limbi străine occidentale, indo-europene, pune uneori mari dificultăți tocmai din pricina genurilor gramaticale.
Ne-am putea pune chiar întrebarea dacă succesul universal al englezei nu a fost facilitat chiar de absența genurilor gramaticale în vocabular.
Engleza le-a avut, istoric, pe toate trei, masculin-feminin-neutru, cum le au și azi germana sau limbile slave, dar le-a pierdut. Nu e singura limbă indo-europeană care a pierdut total genurile gramaticale. Altele sunt persana (farsi) din Iran și armeana.
Persana nu mai are nici cea mai mică urmă a genurilor gramaticale, însă știm că le-a avut, ca și în cazul englezei, întrucât posedăm textele antice în limba lui Zarathustra, limba din cărțile sfinte ale zoroastrienilor, Zend-Avesta, și a imperiului persan antic.
Limbile care nu au genuri gramaticale, precum turca sau chineza, ba chiar și limbile care le-au pierdut, cum e de pildă persana, nu fac nici măcar distincție, în seria pronumelor personale, între el și ea. Au un singur pronume pentru femeie, bărbat sau obiecte.
Engleza e aici o excepție, întrucât a păstrat, la pronumele personale, distincția între he și she. La fel, ca un reziduu al sexualizării anterioare a limbii, o barcă, o corabie sau o mașină sunt feminine în inconștientul colectiv al vorbitorilor de engleză. Despre un yacht se va spune în engleză: She is beautiful. Asta pentru că într-o barcă sau o mașină ești închis precum într-un pântec, așa încât vorbitorilor de engleză li se pare natural să spui she.
La fel, în latină, numele de pomi, de arbori fructiferi, erau în mod natural feminine, chiar dacă aveau formă masculină. Prunus, prunul, era feminin: prunus alta = un prun înalt. Era feminin pentru că dădea roade, așa încât în inconștientul colectiv era asimilat cu maternitatea. Orice pom fructifer era feminin, de altfel. De pildă mărul, copacul, malus, era desigur feminin, în ciuda terminației masculine, în schimb fructul, mărul, malum, era neutru, pentru că produs de pomul feminin malus.
La fel erau feminine, deși cu terminație masculină, casa și mâna, domus și manus, pentru că, la rândul lor, puteau conține și ascunde lucruri. Ba chiar au existat unele cuvinte, precum dies = zi, ziua, despre care romanii nu au știut niciodată dacă sunt masculine sau feminine. În funcție de fantezia autorilor, dies (zi) poate fi masculin sau feminin.
Ca si in cazul englezei unde bărcile si mașinile sunt feminine, exemplul latinei arată cum categoria mentală o depășește pe cea gramaticală. Feminizarea sau masculinizarea unor termeni pot influența mitologia sau mentalitatea colectivă. De pildă, în conștiința difuză a vorbitorilor de limbi romane sau germanice limba, la langue, die Zunge e feminin și pare natural să fie așa. Pentru vorbitorii de limbi slave, însă, limba: jazik, jezik etc. e un organ pur masculin, poate chiar prin forma lui anatomică, și slavilor li s-ar părea de neconceput să-i pună un adjectiv feminin. Limba e masculin și gata.
La fel, spaniola a feminizat lichidele corpului care pentru celelalte limbi latine sunt masculine: sângele și laptele au devenit în spaniolă la sangre și la leche, feminine.
Sau, cum o remarca lingvistul Roman Jakobson, mitologia și basmele care ni se par atât de naturale în limbile noastre cu soarele masculin și luna feminină sunt greu de transmis în germană, unde soarele e de gen feminin (die Sonne) iar luna e masculină (der Mond). Mitologia noastră este așadar total răsturnată pentru germani.
La fel, acolo unde mitologia și basmele popoarelor romane își închipuie moartea invariabil ca pe o femeie (bătrână), pentru greci și germani moartea (thanatos, der Tod) e un bărbat, pentru că limba o impune astfel.
Ne putem închipui de aici nesfârșitele erori de transmitere culturală a unor mituri și povești care joacă pe sexul soarelui sau al morții.
Asta nu e însă o scuză pentru ca într-o limbă ca a noastră să continuăm să spunem ministrul Olguța și președintele Kolinda. Din nou, oare cum sună în acest context: „Ministrul e gravidă”? Ce mitologii am putea scoate de aici?
Rămâne însă faptul că genul gramatical al numelor de țări și orașe e important în limbile noastre, mai ales că ele nu își corespund. În franceză, Canada e de gen masculin (le Canada), în vreme ce Egiptul e feminin (la belle Egypte). Tot așa, în franceză, Bruxelles e de sex feminin, dar Moscova e masculină.
În toate limbile, însă, România, ca și Franța (reprezentată de femeia Marianne sau de Jeanne d’Arc) sunt feminine și nu pot fi văzute altfel în psihologia vorbitorilor de limbi cu genuri gramaticale. România e feminină! De ce atunci, oh de ce? pe oroarea aia de clip de promovare (Rrromânia, Rrromânia!) a fost pus să citească un morocănos de bucureștean, probabil fumător și alcoolic, cu voce groasă și monotonă de crainic de fotbal?
Cf. și
Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“ și alte fantezii lingvistice românești
[image error]
Flendurile memoriei, colaj (Dan Alexe)
November 29, 2018
Vin din satul fetiței care a fost gonită de la serbarea grădiniţei pentru că n-avea costum popular
[image error]
Eu, venind de la grădiniță (Cochirleanca, jud. Buzău)
Da, așa a scris presa azi:
O fetiţă în vârstă de numai patru ani a fost dată afară de la serbarea organizată la grădiniţă pentru că nu avea costum popular.
Educatoarea din satul Cochirleanca, jud. Buzău, a fost cea care a luat decizia pentru că fetiţa nu era îmbrăcată corespunzător, scrie azi Observator. Părinţii copilei, săraci, nu şi-au permis să cumpere un astfel de costum, însă n-au crezut că fetița lor va fi dată afară de educatoare.
S-a mirat și indignat toată lumea că o educatoare a putut să facă asta, adică un gest contrar pedagogiei celei mai elementare. Pe mine însă nu. Încă noroc că nu a bătut-o.
O știu foarte bine, cunosc atmosfera de acolo, este satul meu, locul în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria, satul pe care l-am numit literar Rămăieni și în care se petrec unele povestiri din În punctul lui rebbe G. (Polirom 2016).
Am mai scris în VICE despre satul meu, Cochirleanca, județul Buzău. În copilărie, când am mers la grădiniță și la școală, comuna noastră nu avea încă electricitate. E greu de imaginat acum, dar toată zona aceea între Buzău, Râmnicu Sărat și Brăila e un adevărat triunghi al Bermudelor, într-una din regiunile din cele mai izolate din Romania, deși e aproape de centrul geometric al țării…. O zonă agricolă mai izolată și decât unele sate de munte. Vin prost, țărani banuitori, biserică cu acoperiș de tablă.
E locul acela în care, acum câțiva ani, prefectul de Buzău l-a dus pe premier cu mașina prin sate ca să-i arate că primele drumuri accesibile iarna după viscol erau cele tăiate prin zăpadă spre cârciumi. Presa a râs atunci de țărani, însă orășenii și prefectul se înșelau.
Iată de ce, o scurtă descriere a satului ne va ajuta: până la Revoluție, a existat un singur telefon in sat, cel de la primărie, care de când il stiu era cu manivelă, ca in filmele interbelice, iar primarul răcnea, învârtind: “Alo, județul!…”
Nu aveam asfalt (desi Buzaul e la 20 km), iar electricitatea a fost introdusa când aveam 13 ani, adica prin anii 1970… alaltăieri. Toata copilaria am citit la lampă. Iarna, pentru ca nu există măcar o colina pe distante de sute de kilometri, ninge si bate viscolul cu săptămânile, iar satele rămân rupte de lume. Multe au fost iernile in care dimineața nu puteam ieși din casa din cauza zăpezii, iar școala era închisă.
Intr-o asemenea societate claustrofobica, unicul loc social e crâșma din sat… Este singurul spatiu in care satenii se intalnesc zilnic, e singurul punct de interactiune colectivă. Crâșma tine loc de piața centrala, village green, maidan si stâlp de tortura.
Fără crâșmă, un sat e mort, încremenit in entități autonome si necomunicante. Crâșma e inima si băşica satului… Sătenii care croiseră mai întâi drum prin zăpadă spre crâșmă știau ce fac. Crâșma e mai importantă decât școala.
De aceea m-a scandalizat când, în iarna lui 2012, ipocritul de prefect de Buzău, un demagog nesimtit, l-a plimbat cu mașina pe premierul efemer de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, ca să-i arate că în satele înzăpezite, unde trebuia adusă armata pentru scos zăpada, se tăiaseră deja pârtii spre crâșmă. A zis atunci acea Iudă de prefect: “Primele drumuri accesibile după viscol, prin sate, au fost cele spre cârciumi. I-am arătat şi premierului, din maşină.”
In realitate, știa foarte bine irodul că fără crâșmă un sat e mort, incremenit in entități autonome si necomunicante… Crâșma e inima si băşica satului… Satenii care croiseră mai intai drum prin zapada spre crasma stiau ce fac…
Tradiția bătăii și a umilirii copiilor
Toată copilăria mea am văzut copii bătuți și umiliți. Bătuți și umiliți și de părinți și de învățători și profesori.
La școală, elevii erau încă bătuți crunt, iar bătaia era o parte naturală a tehnicilor de predare din învățământ. Îmi amintesc de țărani aducând copilul mucos în fața dirigintei:
— Doamna (sau tovarășa), vă rog să-l bateți cu sălbăticie (sau ca pe hoții de cai), că ăsta numa de frică știe.
Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.
Așa că umilirea, gestul de putere care constă în respingerea unei fetițe care a venit fără costum popular e naturală în acea atmosferă. Acolo au trebuit întotdeuna tehnici de supraviețuire afectivă și mintală, într-o regiune în care, generații de-a rândul, singura distracție anuală a fost doar bâlciul anual Drăgaica din Buzău, în luna iunie, unde țăranii mergeau cu căruțele, bătând copiii când aflau că fuseseră bătuți la școală, pentru că în mod sigur făcuseră ceva rău ca s-o merite.
[image error]
Eu cu sora mea Mona la Drăgaică în Buzău…
MONA: — Să n-ai niciodată încredere în femei. Promite-mi c-ai să mă aperi, iar eu o să-ți zic cum să faci cu ele.
EU: — Ce știi tu despre femei?
MONA: — Nimic. Ideea era să mă aperi, nu să crezi ce spun. Deja n-ai înțeles.
Piesa Rămăieni:
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/
November 26, 2018
Cum am fost închis 30 de zile pe FB pentru o poză cu degetul lui Mihail Neamțu…
Luni, 26 noiembrie, am fost iar închis o lună pe FB, banned 30 de zile, raportat pentru următoarea poză în care îl ironizam pe Mihail Neamțu:
[image error]
Iată și postarea cu montajul complet:
[image error]
Nu e un mare eveniment, sunt închis sistematic câte o lună din octombrie 2017. Chiar am zis că aș putea să intru în Guinness Book.
De Neamțu am mai rîs. El e cel care, prin octombrie anul ăsta, în momentul referendumului pentru familie, îmbrăcat în straiele unui cântăreț la strană, spunea în biserică: — “Vin din viitor și am o veste nu tocmai bună. Viitorul nu arată foarte bine.”
Asta era o frază luată din Terminator II… Doar că ăla știa să se adune la loc din linoleum când era spart.
[image error]
Ce e nou, însă, la ultima mea închidere și pedeapsă de 30 zile, este că am fost pentru o simplă satiră: montajul de mai sus cu degetul, Tawhid și islamiștii. Toate fotografiile sunt luate de pe Facebook, nici una din ele nu are ceva reprobabil. Am fost închis pentru apropierea lor, am fost închis pentru discurs, pentru o idee.
Textul montajului spunea:
Tawhid… توحيد
Tawhid, gestul cu degetul arătător în sus indică aderarea la Statul Islamic și la religia revelată absolută.
Îl indică pe Dumnezeu Cel Unic, Cel de Sus, fără pereche, care este Unul. Tawhid vine de la wahad = unu. Căci Unul este el, Stăpânul Oștirilor, unul doar, fără asociere. Tawhid se cheamă degetul acela de onoare.
Fotografia și montajul nu au nimic obscen, iar textul este extrem de decent și sobru. Ce vreau să spun este că s-a atins o extremă a absurdului, unde nu mai poți publica nici o simplă satiră fără să fii raportat și închis.
Asta e un abuz, în ciuda celor care spun că FB e companie privată și face ce vrea. Întreg dispozitivul Facebook este acum mincinos, nedemocratic și foarte departe de ceea ce ni se promisese.
Mai publicasem și textul ăsta, cu exemple concrete și print screens în care arătam arbitrarul și absurditatea algoritmilor care te închid pe FB, cum sunt eu sistematic de mai bine de un an:
Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală
Despre Neamțu și neolegionarism am mai scris aici:
Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice…
November 17, 2018
De ce Papa greșește lingvistic vrând să modifice Tatăl Nostru
[image error]
Popa ar dori modificarea versetului din Tatăl Nostru în care i se cere lui Dumnezeu: “și nu ne duce întru ispită”.
Ideea ar fi că Dumnezeu nu ne poate duce un credincios întru ispită și că rugăciunea ar trebui să spună: “și nu ne lăsa să cădem în ispită”.
Cu toate astea textul grec, “καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν”, e clar, la fel cum e și versiunea latinească din Vulgată: “et ne nos inducas in tentationem”.
Termenul πειρασμός, redat corect în latină prin tentatio (ambele la acuzativ în text, εἰς πειρασμόν / in tentationem) vine de la πεῖρα, experiență, încercare, uneori chiar tentativa de a seduce o femeie (sau un băiat).
Ce e interesant etimologic este că de la πεῖρα (peĩra) vine ἐμπειρία (empeiria) experiența și ἐμπειρικός (empeirikós, “experimentat”), adică empiricul filozofiei clasice.
Că sensul de încercare chiar negativă era prezent din start în această rădăcină indo-europeană o arată faptul că în latină, de la aceeași rădăcină, avem și experior, a încerca, a căpăta experiență, a deveni experimentat, dar și periculum, primejdia.
Sensul din Evnghelie este așadar simplu, direct și este limpede că rugăciunea îi cere lui Dumnezeu să nu ne tenteze, să nu ne dea mai multă experiență decât putem duce.
Cf. aici despre rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema șitemeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.
Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.
La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus
October 27, 2018
O comparație între limbile indo-europene și cele din Daghestan
[image error]
Femei arci din Daghestan…
Am mai scris despre probabilitatea, ușor de dovedit lingvistic, ca leagănul limbilor indo-europene să fie estul Anatoliei și Caucazul.
Limbile din Daghestan, actualmente o rebublică autonomă a Federației Ruse situată între Cecenia și Marea Caspică, prezintă o varietate la fel de mare ca limbile indo-europene, cele pe care hazardul istoriei și al geografiei le-au făcut să fie astăzi phyllum-ul de limbi cel mai răspândit pe planetă.
Folosim aici ierarhic termenul de phyllum pentru a regrupa mai multe familii de limbi înrudite: germanice, slave, romane, iraniene, indiene etc., un phyllum, cum e cel indo-european, fiind o super-familie.
Dacă luăm primele zece limbi cele mai vorbite de pe planetă, vedem că șapte dintre ele sunt indo-europene: spaniola, engleza, portugheza, rusa, hindi/urdu, bengali și punjabi, care luate împreună depășesc de departe chineza han, araba și japoneza. Ba chiar, și dacă luăm doar limbile din India, Pakistan și Bangladesh, altfel zis limbile indiene, și tot depășim vorbitorii nativi de chineză han.
Diversitatea limbilor indo-europene este așadar uriașă, fără să uităm că unele, precum toharica sau limbile anatoliene, dintre care cea mai cunoscută rămâne hittita, au dispărut definitiv lăsând în urmă doar texte.
E cu atât mai surprinzător să descoperim că diversitatea limbilor din Daghestan (cu care sunt înrudite de departe limbile nakh: cecena, ingușa și bațbi), toate situate într-o zonă mică în colțul Caucazului de nord care cade în Marea Caspică, prezintă o diversitate lingvistică la fel de mare ca ansamblul limbilor indo-europene… prezentând și multe similitudini structurale cu acestea.
[image error]
În Daghestan (suprafață echivalentă cu Beneluxul) se vorbesc 26 de familii de limbi indigene, fiecare cu dialectele ei, limbi în care nu le includem pe cele ale noilor veniți, turcofonii de la câmpie, armenii, osetii sau rușii. Spunem familii de limbi, unele fiind reprezentate de o singură limbă izolată, așa cum în cadrul limbilor indo-europene avem limbile izolate care sunt greaca, albaneza și armeana. La fel avem în cadrul acelui phyllum al limbilor nakho-daghestaneze limbi izolate precum arci, dargo sau udi. Avem în schimb și familii extinse, cum ar fi avara-andi-dido, care, fiecare cu multiplele ei dialecte, poate fi comparată cu familia limbilor iraniene. La fel, limbile lezghiene pot fi comparate în diversitate cu cele slave sau germanice, iar tabasaran, lezghi și țahur, cu multiplele lor dialecte, pot fi la egalitate cu limbile romane sau celtice, în vreme ce cecena, ingușa și bațbi prezintă aceeași diversitate ca limbile baltice.
Diferența surprinzătoare este că împreună cele 26 de familii care formează acel phyllum nakho-daghestanez sunt vorbite, cumulat, de doar trei milioane de oameni, în vreme ce limbile indo-europene sunt vorbite de peste două miliarde pe întreaga planetă.
În cazul limbilor indo-europene fărâmițarea in familii distincte s-a datorat răspândirii pe suprafețe uriașe, de la Atlantic la Pacific și apoi pe tot globul. În cazul limbilor daghestaneze, fărâmițarea în familii distincte la fel de numeroase s-a datorat rămânerii, vreme de milenii, în aceleași minuscule și abrupte văi, feriți de contact intens cu exteriorul. Relieful stimulează conservatorismul lingvistic, lucru care explică și arhaismul amețitor al unor limbi indo-europene cum sunt cele baltice, păstrate în mlaștini izolate până în Evul Mediu, cel al islandezei pe insula sa îndepărtată, sau, printre limbile slave, cel al slovenei cu multiplele ei dialecte prin văile piemontului Alpilor.
Așa încât, pentru un studiu comparativ, am putea lua, în vederea comparației tipologice și structurale, din partea daghestaneză, familia de limbi avar-andi-dido, dar și căteva exemple din arci, iar din partea indo-europeană familia limbilor germanice.
Apoi, alegând câte o limbă din fiecare familie, vom compara limba avar cu germana în versiunea sa oficială, Hochdeutsch.
Cele trei genuri gramaticale
Arci este o limbă din această familie nakho-daghestaneză vorbită de doar 1.000 de persoane, într-un singur sat și câteva cătune vecine. Clasificarea ei in interiorul stufoasei familii de limbi nakho-daghestaneze e dificilă din pricina masivei influențe pe care a exercitat-o asupra ei limba vecină și dominantă care e cea avară. Toți vorbitorii de arci sînt cel puțin bilingvi arci-avar, practicand, pe lângă alte limbi neînrudite cu a lor, dintre care principala e rusa.
Ca toate limbile nakh-daghestaneze, arci prezintă un sistem de genuri gramaticale similar cu cel din limbile indo-europene. Genurile gramaticale sunt de altfel o trăsătură extrem de rară în peisajul lingvistic al planetei. Unele limbi, precum avara, posedă doar trei genuri gramaticale, ca în indo-europeană : masculin, feminin, neutru. Cecena are însă șase genuri gramaticale (numite în literatura de specialitate “clase nominale”), iar arci posedă opt: patru principale și patru secundare.
Avara, așadar, a redus clasele nominale la trei: masculin, feminin și ceea ce putem numi neutru, exact ca în limbile indo-europene clasice, sau astăzi încă în greacă, germană și limbile slave. Altele au redus numătul genurilor la două, masculin-feminin, precum limbile romane, baltice, cele indiene sau iraniene (cu excepția persanei/farsi). Altele, precum limbile tabasaran, lezghiană și udi, au pierdut practic orice urmă a claselor nominale (genuri gramaticale), exact precum engleza, farsi sau armeana printre limbile indo-europene.
Asta permite să ne întrebăm dacă nu cumva cele trei genuri gramaticale clasice indo-europene (masculin, feminin, neutru) nu sunt reziduul unei exuberanțe clasificatorii anterioare, așa cum avara din Daghestan nu mai posedă decât trei genuri (masculin, feminin, neutru), comparat cu cele șase încă funcționale ale cecenei sau cele opt din bațbi.
La fel, putem considera că cele două genuri (clase nominale) ale hittitei erau la rândul lor un reziduu al unei exuberanțe anterioare, la fel cum în olandeza modernă și în limbile scandinave genurile s-au redus la două, exact ca în hittită: un gen animat (prin fuzionarea masculinului si femininului) și un gen neutru. O asemenea ipoteză reprezintă opusul celei tradiționale, prin care hittita ar reprezenta un stadiu clasificator arhaic al unei opoziții animat – inanimat în care animatul s-ar fi diversificat ulterior în masculin și feminin. Exemplul limbilor germanice care sunt olandeza și cele scandinave, cuplat cu cel al unora din limbile daghestaneze, ne arată că avem, dimpotrivă, de a face cu resturile unui sistem clasificatoriu anterior mult mai complex.
Într-un sistem clasificatoriu cum este cel al limbilor indo-eurepene și cel al limbilor nakh-daghestaneze, marcantul de gen (clasă nominală) poate să cadă la începutul cuvântului (cecena și majoritatea limbilor din Daghestan) sau la sfârșitul lui (limbile indo-europene, sau avara în Daghestan). Cele două sisteme sunt perfect echivalente și nu au nevoie să fie explicate, întrucât ele corespond hazardului evoluției limbilor. Pentru a da un exemplu echivalent, limbile care posedă un articol hotărât îl pot pune la începutul cuvântului (majoritatea limbilor indo-europene care posedă astăzi unul, apoi limba abkhază din Caucaz) sau la sfârșitul lui (armeana, limbile indo-europene din Balcani printre care româna și albaneza, limbile germanice scandinave, limba izolată care e basca și limba kabardă din Caucaz).
Așa se face că limba avar din Daghestan, care posedă trei genuri gramaticale (masculin, feminin, neutru, rezultate din erodarea unui sistem anterior mult mai complex) marchează clasa nominală la sfârșitul cuvântului, cum o fac în final limbile indo-europene. Iată în greacă:
megal-os anthrop-os (masc. om mare)
megal-ē gun-ē (fem. femeie mare)
megal-on zō(i)-on (neutru: animal mare)
Sau, cum vedem în latină, uneori terminația substantivului ar părea să indice femininul, însă terminația adjectivului ne indică genul gramatical corect:
agricola nov-US (un nou țăran)
dar :
domus nov-A (o casă nouă)
Agricola, deși terminat în -a, este masculin (precum nauta/marinar etc.), pe când domus, deși terminat în -us, e feminin (precum manus/mână etc.)
La fel face și arci (dar și avara și alte limbi ale familiei din Daghestan) care marchează genul pe finalul adjectivelor.
Astfel în avar:
hit’ína-w či (masc. om mic, term. adj de masculin = -w)
hit’ína-y čč’užú (fem. femeie mică, term. adj de feminin = -y)
hit’ína-b roq’ (neutru: casă mică, term. adj de neutru = -b)
sau chiar: hit’ína-b l’imer (neutru: copil mic)
Ca și în exemplele din latină, forma substantivului nu indică cu certitudine genul gramatical, acesta fiind dat de terminațiile adjectivului, ca și în germană, de pildă:
groß-er Mensch
groß-e Frau
Groß-es Pferd
(Cu vedem, se merge chiar până la corespondențe ideologice în vocabular. Astfel, în avară substantivul copil, l’imer, este neutru, copilul fiind asimilat necuvântătoarelor, precum dete în limbile slave sau das Kind în germană.)
Arci mai e deosebită și prin aceea că, precum în indo-europeană, termenii de rudenie apropiată se formează printr-un sufix special, rezervat acestor lexeme : el e –tu pentru masculin și –tur pentru feminin (-r final e cel mai adesea marca femininului), însă în vorbirea curentă și unele masculine pot avea –tur, iar unii termeni fundamentali precum fiu > uštur, au -r din oficiu.
Cum se știe, toate limbile indo-europene au format termenii de rudeni printr-un sufix folosit doar în acest caz :
ma-ter
pa-ter
bhra-ter
duh-ter
in unele limbi vocalizat in a :
ma-tar
pa-tar
bhra-tar
duh-tar
Iata termenii de rudenie apropiata in arci :
ey-tur – mama
ob-tu – tata
uš-tu – frate
uš-tur – fiu
doš-tur – fiica, sora
.
Aici intră și :
nus-tur – logodnica, nora
lakh-tu – sclav
lakh-tur – sclava
Ca in indo-europeană, sufixul –tur se foloseste în arci numai cu această clasă de substantive. E de remarcat identitatea formală între indo-europeanul duh-tar și arci doš-tur.
Faptul că arci doš-tur desemnează atât fiica, cât și sora, e comparabil cu faptul că în persana modernă, limbă indo-europeană, duhtar e folosit pentru orice fată nubilă, la fel cum madar poate desemna orice femeie in vârstă. La fel, moteris in lituaniană e o femeie de orice vârstă, iar albaneza are motra = soră (!).
E de remarcat de asemenea că arci uš-tu – frate și uš-tur – fiu trimit la o indeterminare inițială la fel de mare ca cea care face ca arci doš-tur să fie și fiica și sora. La fel, în greaca antică phrater desemna indistinct orice tânăr dintr-o phratrie, pentru frate de sânge folosindu-se un termen compus care însemna din aceeași matrice : a-delphos.
La fel, nus-, rădăcina de la care se formează nus-tur, nora, e identică cu nus– din indoeuropeană pentru a desemna același personaj și grad de rudenie prin alianță. Nimic nu s-ar fi opus ca si in into-europeana sa fie nus-ter, sau nus-tar, la cum cum s-au format nu doar termenii fundamentali, dar și alții precum eina-ter (nevasta cumnatului)
Mecanismele de formare a termenilor de rudenie sînt astfel identice în arci si indo-europeană. Adăugînd sistemul de genuri gramaticale (clase nominale), coincidențele sînt suficient de intrigante pentru a necesita un studiu comparativ sistematic.
[image error]
De nurii norei (preistoria cuvintelor)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/
și
Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…
Și, in engleză:
Indo-European and Nakho-Daghestani languages: a short typological comparison
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/23/indo-european-and-nakho-daghestani-languages-a-short-typological-comparison/
— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/24/anatolia-and-the-caucasus-the-cradle-of-the-indo-europeans/
— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/20/yoga-the-chechen-language-and-its-prehistoric-contacts-with-indo-european/
— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages
— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta
October 24, 2018
Există cinema românesc fără pretenții de “Nou Val”: Moon Hotel Kabul
[image error]
Încep cronica printr-o mărturisire: am vrut să văd filmul ăsta (care va ieși abia pe 30 noiembrie) al Ancăi Damian (pe un scenariu scris împreună cu Lia Bugnar) nu pentru că a primit premiul de regie (total meritat, cum aveam să descopăr rapid) la festivalul de la Varșovia și încă un premiu la Madrid, ci pentru că are Kabul în titlu și citisem că prima parte se petrece în Afganistan.
Da, îmi stă Kabulul la inimă, așa cum îmi stau la inimă rigoarea estetică sau cea documentaristică. Acolo, în Afganistan, unde am trăit trei ani și am predat jurnalismul, mi-am făcut filmul documentar Cabală la Kabul și tot acolo se petrec principalele povestiri din volumul meu Miros de roșcată amară (Humanitas 2014).
Așa de mult țin la rigoarea documentării, încât am refuzat, de pildă, să trec mai departe de prima pagină a unui roman al acelui scriitor algerian la modă, Yasmina Khadra (pseudonim, e un bărbat de fapt și scrie în franceză) care se petrece în Kabul, unde scriitorul nu a mers niciodată, așa că el descrie intrarea în oraș ca trecând printre palmieri. Pardon, Monsieur? Palmieri în Kabul? Nu cresc acolo, suntem în Asia Centrală, iar Kabulul se întinde pe un platou muntos la aproape 2.000 metri altitudine, orientalistule de salon.
Totul era a priori împotriva acestui film românesc, Moon Hotel Kabul: scepticismul meu, sătul fiind de atâtea improvizații cinematografice cu fond orientalist, ba chiar simțind oboseală vizavi de noul val românesc (în care de fapt acest film nu se înscrie), precum și iritare față de un actor hipermediatizat dar care, am să spun din start, este unul din cei mai lemnoși și terni și lipsiți de nuanță din România: Florin Piersic Jr.
[image error]
Da… În filmul de față, acest cabotin posac e un jurnalist trimis în Afganistan, iar ea (Ofelia Popii) este traducătoare pe lângă trupele române. Au o noapte de amor la hotel în care el se comportă ca un porc narcisist plictisit, după care el se întoarce în țară iar ea, care rămâne acolo, e asasinată în hotelul din Kabul. În România, el încearcă să o reconstituie (și să se găsească pe sine), mergând în satul ei, rămânând la înmormântarea ei și încercând să recreeze moarta: o persoană simplă, directă, pe care el a ignorat-o, deși ea i s-a oferit, onest, o noapte, fără să-i ceară nimic, iar el n-a priceput ce rar e să întâlnești asemenea ființe. Așa că, paradoxal, Florin Piersic Jr. e de fapt magic în filmul ăsta, pentru că avem aici cazul perfect în care pentru un actor monoton și narcisist și plin de sine s-a găsit exact rolul care i se potrivește.
Am început să văd filmul, așadar, cu teamă, descoperind din primele minute, cum speram să nu, lungi planuri cu Florin Piersic Jr. care merge, mănâncă, respiră, privește împrejur prin Kabul, iar la hotel se uită la porno etc.
Mi-am spus cu satisfacție răutăcioasă: poftim scene și secvențe înnebunitor de lungi… dar deodată m-am oprit, în momentul în care am simțit că ele dau ritmul filmului, care nu are de fapt nimic de-a face cu Kabulul sau Afganistanul.
[image error]
Am descoperit deodată un scenariu epurat, simplu, linear în sensul cel mai bun de ligne claire. Nimic de-a face cu noul val alde Mungiu, Puiu sau Porumboiu.
Fără intelectualisme afișate, necăutând să recurgă la exotism inutil, filmul e înșelător de simplu. E filmat fără efecte inutile, evitând stilul de documentar al noului val românesc cu camera la umăr, muzica e discretă și se face uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți amintești de ea, când se amestecă atât de armonios cu imaginile și narațiunea și dialogurile că te poți întreba după aceea: — Filmul ăsta chiar a avut muzică?
Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:
— 1: fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.
— 2: sau muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croită de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului. Moon Hotel Kabul intră în cazul ăsta.
Actorii (am zis mai sus despre cum rolul i se potrivește minunat lui Florin Piersic Jr., care altminteri ar fi fost insuportabil) sunt de o foarte mare naturalețe. Rodica Negrea, mama moartei, joacă durerea înspăimântător de convingător, ba chiar și rolul de camee al unei prostituate (Ilona Brezoianu) culeasă în ploaie pe marginea șoselei aduce o notă de naturalețe în drumul spre regăsire al personajului, care conduce un dric Mercedes (firma La Ilie) până în satul moartei.
Acum, sunt și mici scăpări logice în scenariu. E, de pildă, neverosimil ca personajul să nu fi copiat în computer conținutul acelui memory stick pe care i-l strecoară viitoarea moartă în trusa de toaletă la hotelul din Kabul. Are acolo informații ultrasecrete pe care el nu le copiază undeva, ci doar umblă cu stick-ul ăla în buzunar.
Dincolo de astea, însă, e la prima vedere un scenariu de manual. Eram convins că cele două scriitoare, Anca Damian (regizoarea, de la a cărei idee inițială pleacă filmul) și Lia Bugnar (autoarea efectivă a scenariului), s-au căznit foarte mult pe studiile lui Syd Field într-ale screenwriting, structura filmului fiind “ca la manual” în sensul cel mai bun. În structura de trei acte a lui Syd Field se recomandă plasarea întorsăturilor în cele mai strategice puncte ale narațiunii. Astfel, la încheierea actului I, pe la minutul 29, personajul Piersic descoperă memory stick-ul lăsat de moartă: GONG! Intrăm în actul doi, cursa eroului spre înzdrăvenire. Iar la jumătatea exactă a filmului, el ajunge în sat la mama moartei, unde începe procesul lui de reconstruire afectivă.
În realitate, Lia Bugnar scrie instinctiv, cum m-a asigurat, fără manual, urmând linia dialogurilor și evoluția logică a personajelor.
Lia Bugnar: — Scriu foarte rar film, mă țin de teatrul meu, măcar stiu că mă fac de rîs pe mâna mea, daca e. De film ma feresc ca de ciumă, refuz să intru acolo sau, dacă în cîteva cazuri am scris, am făcut-o cu clauză in contract să nu apar pe generic. Moon Hotel Kabul e însă filmul in care mi s-a respectat cel mai mult scenariul. Despre scrisul ca la manual habar n-am, chiar n-am citit niciodata nimic care sa-mi dezvaluie vreo taina a scrisului (nici de teatru, nici de scenariu de film), eu scriu cum ma taie capul, ba chiar, pentru ca nu-mi place sa scriu nici n-o lungesc prea mult. O frază cheamă pe alta, o secvență o cheamă pe urmatoarea, eu asa functionez si singura miza pe care o am in timp ce scriu este sa nu ma plictisesc, sa ma surprind, sa scriu altceva decit m-as astepta să scriu.
[image error]
În ciuda unor stângăcii poate inevitabile și a unor scene inutil de lungi, filmul funcționează perfect odată intrat în ritm, ba chiar și secvența onirică cu nunta sub ploaie prin care trece personajul, lent, cu dricul nocturn, e acceptată de spectator fără a avea nimic baroc exagerat, ca la Kusturica.
Iar lovitura de teatru spre final a apariției preotului e atât de bine adusă, încât până și mie, ateul, mi-a stors lacrimi, ceea ce nu pot să consider decât drept o mare performanță cinematografică.
Dan Alexe: De ce ai ales Kabul pentru locul în care are loc declicul dramei? De ce Afganistan si nu Kosovo, care ar fi fost mai la îndemână și mai familiar spectatorilor?
.Anca Damian (regizoarea): Ei bine, am fost la Kabul și mi-am dat seama că amestecul acela de fascinație și frică nu poate fi experimentat in Europa, nici macar in Balcani.
Dan Alexe: Cum te situezi vizavi de mult discutatul “Nou Val” românesc?
.Anca Damian: Eu nu am facut niciodata filme in stilistica lui Cristi Puiu – pe care-l admir imens, si nu am considerat niciodata ca estetica de care sunt atrasa e cea a unui grup. In animații am creat o estetica si un limbaj care mi-au adus recunoaterea internationala. In filmele cu actori, am incercat să spun povestea cat mai simplu, probabil ca aici inca nu m-am simtit suficient de libera sa îmi creez o estetică proprie. Cred ca abia acum sunt pregatita sa-mi definesc identitatea vizuala, ceea ce in animatie am făcut chiar de la primul film.
Pe Ofelia Popii, care joacă personajul traducătoarea asasinate am întrebat-o:
Dan Alexe.: Cum abordezi un asemenea personaj, precum în cazul de față, traducătoarea, personaj foarte puțin prezent în film, doar trei scene, ba chiar într-una este moartă, reușind însă să faci în așa fel încât persoana ei domină întregul film?
Ofelia Popii.: Am construit-o încetul cu încetul, din picături, prin mici detalii care sunt descoperite de-a lungul filmului. Ideea era că ea ajută la construirea personajului principal, cel care suferă după moartă.
Am întrebat-o și pe Ilona Brezoianu, care joacă rolul prostituatei din marginea drumului:
DA: — Rolul tău e mic, dar aduce o pauză comică într-o atmosferă narativă din ce în ce mai tensionată. Apoi, spectatorul bine-cugetător își spune deodată: stai, nu-i bine să găsesc ceva comic în redarea exploatării sexuale etc. Spune câteva cuvinte despre cum abordezi un așa rol și în fel în calibrezi pe ansamblul scenariului.
IB: — Nu cred ca e vorba de a gasi ceva comic in exploatarea sexuala. Cred ca pur si simplu exista si prostituate care au umor. Practic nu se face haz de meseria ei, ci de cum abordeaza ea meseria asta. Pentru mine nu a fost complicat, eu avand deja o auto-ironie de care ma folosesc zi de zi. Si in plus textul era scris de asa natura, incat doar rostind vorbele alea, iesea ceva ce da o pata de culoare comică filmului.
DA: — Just… Dialogurile sunt extrem de naturale, cel puțin în contextul filmului. Ți se întâmplă să dai de dialoguri lemnoase, nenaturale, pe care ceri să le schimbi, să le modifici? Și care e reacția scenaristului/ei?
IB: — Da. Mi s-a intamplat. Si tot timpul am nimerit oameni deschisi, care iti propuneau chiar ei sa schimbi textul ca sa fie cat mai ”vorbit”. Dar daca nu se poate, n-ai incotro. Respecți textul si incerci sa-l faci al tau indiferent de cum e scris.
DA: — Și asta produce frustrare sau o iei ca pe o provocare? Și stai apoi si tremuri gândindu-te că nu ai nici un control asupra cărei take/priză va fi aleasă la la montaj?
IB: — Eu de obicei evit frustrarile pentru ca ele te impiedica sa creezi. O provocare in schimb poate atrage dupa ea si lucruri extraordinare. Nu tremur, pentru ca am o vorba invatată de la profesorul meu, Adrian Titieni, care spunea “procesul nu succesul”.
.Moon Hotel Kabul: din 30 noiembrie în cinematografe.
.
Cf. și:
Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc
Radu Jude: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari
“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…
Aurora (Cristi Puiu)
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/
Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și
“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/
Protected: Moon Hotel Kabul
This post is password protected. You must visit the website and enter the password to continue reading.
Advertisements
October 16, 2018
Cățeaua…
[image error]
Toată lumea cunoaște complexul celor care s-au născut cu protuberanțe, alunițe uriașe, pete de vin și bubițe pe față în cele mai neașteptate locuri.
Sunt alunițele alea mari ca niște pete Rorschach, care pot sluți fața unei fete, mai ales când alunița se întinde pe un obraz, ca un covoraș, și iese un smoc de peri din ea, pe care n-are întotdeauna vreme să și-i smulgă.
Marcela se născuse cu o asemenea excrescență ca o bucată de blăniță pe vârful nasului. Exact pe vârf, dar acoperind tot nasul, ca un bot de căprioară… sau de câine. Imposibil de operat. Cu peri pe el.
Ar fi fost frumoasă, dar nasul ei cu vârf de tumoare maronie îi dădea o aură animalică, ceva sacru, obscen și mortuar în același timp, trimițând la ambiguitatea din latină dintre termenii de “sanctus” și “sacer” (sacrum). Sfânt, adică. Ceilalți din liceu îi spuneau simplu: Cățeaua.
Discretă și complexată era și neîncrezătoare în cei care încercau să-i fie prieteni sau iubiți. Se ura pe sine, își ura părinții, nu se îngrijea, deși era frumoasă și sveltă, iar tot ce dorea era să aibă note bune. La examene ținea o batistă în fața nasului, pretextând o eternă răceală.
Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat când s-a lăsat sedusă și s-a culcat cu Bebe, sportivul, care după aceea a povestit tuturor că vârful ăla de bot cu blăniță e mereu umed, ca la o cățea. În văzul lumii a venit la el, în curtea liceului, și l-a mușcat de față, după care s-a zgâriat singură pe bot, căutând să-și smulgă măslina din piele de căprioară care-i acoperea tot vârful nasului.
Înainte de asta, mi-ar fi fost simplu să vorbesc cu ea, să o domesticesc făcând-o să-și uite sigiliul de excluziune socială din micul grup al liceului din Buzău. N-am făcut-o. Marcela clănțănea doar răutate rănită.
Cei mai mulți dintre noi, cu figura noastră tâmp-rânjitoare, fals radioasă, nu pricepem ce înseamnă să fii marcat pe chip, ca un sigiliu de neșters, promisiune a unor taine ascunse pe care ești presupusă a le deține, dar pentru care nimeni nu ți-a dat cheia.
Nu știm cum este să stai și să suferi în tăcere, iar când barierele ți se rup și te lași dusă și te trădează Bebe, atunci îl muști de față.
Ca o cățea, căci atâta au vrut toți de la tine.
Ca o cățea.
.
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
