Dan Alexe's Blog, page 13
April 28, 2019
Address to a haggis – Imn drobului (Robert Burns)…
[image error]
Drobul nostru e făcut de toți balcanicii, ba chiar e identic cu o variantă a mâncării naționale a scoțienilor: haggis.
Acel haggis, rege peste tobe, cârnați și caltaboși căruia poetul național al Scoției, Robert Burns, i-a dedicat un imn, Address to a haggis, ce începe așa:
— Frumoasă îți e fața, tu drob al pofticioșilor
Stăpân care ne vii din rasa caltaboșilor!
Peste cârnățărie tu suveran domnești
Iar pe bojoci și foale și tot ce umple mațul,
Senin, de prețuire tu demn te dovedești
Cam cât de lung mi-e brațul.
— Fair fa’ your honest, sonsie face,
Great chieftain o’ the puddin’-race!
Aboon them a’ ye tak yer place,
Painch, tripe, or thairm:
Weel are ye wordy o’ a grace
As lang’s my airm.
În privința delicateselor în care intră măruntaie, nu pot însă să nu menționez franțuzeasca andouillette, un cârnat făcut din mațe și bucăți de intestin de vită și porc.
Fript pe grătar, andouillette miroase ca toaleta de la gara din Mizil. E întânit deja la Rabelais (les andouilles). Cel mai apropiat echivalent ar fi tot haggis la scoțieni, dar la români mai degrabă caltaboșul, cu precizarea că un caltaboș față de andouillette e ca o săgeată boantă față de bomba atomică.
În Franța, Remus Cernea ar fi ghilotinat expeditiv, fără proces. Mațele lui sunt oricum fără valoare.
Ah, iar despre prapurii în care trebuie obligatoriu să stea drobul, membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul, am mai scris aici:
Prapuri, măruntaie si gândire
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/30/prapuri-maruntaie-si-gandire/
March 13, 2019
Trolling of the highest quality…
[image error]
Papahagi cere semnături pentru Alternativa Dreaptă
Zice Papahagi: — “Puteți semna pentru mai multe partide, iar semnătura nu înseamnă vot, ci doar un sprijin democratic, pentru a ajuta o formațiune să treacă pragul profund injust al celor 200.000 de semnături.”
“Puteți semna pentru mai multe partide”?!… Interesantă concepție despre democrație are Alternativa Dreaptă. Cât despre “singura mișcare politică asumat creștină și conservatoare”, cred că aici concurează cu PRU-ul lui Ghiță. Un PRU mai jerpelit, însă. Uite, Ghiță știe cum să faci ca să clickezi pentru mai multe partide deodată.
February 25, 2019
Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost
Acum, că s-a terminat acest circ anual, s-a arătat că anul ăsta am avut un festival Oscar de produse vizuale și multimedia, entertainment cuminte și anost, mai degrabă decât de cinema.
Sigur, știm că pentru americani filmul nu e o artă, ca pentru europeni, ci entertainment, dar puțină lume se aștepta, chiar și acum câțiva ani, să vadă la Oscaruri un film produs special pentru o platformă internet cu plată (Roma, Alfonso Cuarón, produs de Netflix).
.
O să spun mai jos ceva despre asta. Deocamdată să zicem doar că, deși cel mai bun film a fost decretat Green Book, un oarecum amuzant buddy movie, mexicanii și negrii au fost suprareprezentați, probabil pentru a-i face în ciudă lui Trump.
.
Mexicanii câștigă sistematic premiul pentru cel mai bun regizor de ceva ani deja: același Alfonso Cuarón cu Gravity (2014, Gravity, no rainbow, dar coapsele lui Sandra Bullock, iar George Clooney moare rîzînd , scrisesem atunci); Alejandro González Iñárritu cu Birdman (2015); Iñárritu iarăși un an mai târziu cu atracția de bâlci numită The Revenant (2016); Guillermo del Toro cu furatul Shape of Water (2018); iar anul ăsta din nou Cuarón cu Roma.
[image error]
.
Green Book
Green Book era nominalizat în cinci categorii: cel mai bun film, cel mai bun actor (Viggo Mortensen), apoi rol secund masculin (Mahershala Ali), montaj și scenariu.
.
Subiectul acestui road movie e știut: în 1962, segregarea în SUA e incă în toi, iar pianistul de jazz (și muzică clasică) Dr. Don Shirley (Mahershala Ali) pleacă într-un turneu în sudul rasist cu șoferul fiu de imigranți italieni Tony Lip (Viggo Mortensen), un bătăuș, bouncer, din Bronx.
.
Filmul e linear, știm asta, suntem avertizați de la început că e un road movie combinat cu un buddy movie, băieți, prieteni la drum lung, prin multe state Dixie ale sudului segregaționist al Americii anului 1962.
[image error]
Acolo merg ei servindu-se de The Negro Motorist Green Book, anuarul locurilor, restaurante și moteluri, in care sunt serviți negrii.
.
Actorii sunt minunați, montajul la fel, muzica lui Don Shirley e știută, problema e însă cu scenariul. Avem nenumărate explicații despre ce s-a întâmplat și la fel de nenumărate erori elementare de scenariu care constau în a avea un personaj care explică altuia ceea ce spectatorul a văzut deja că s-a întâmplat.
.
Una peste alta, faptul că un asemenea film ușurel și blând și fără nimic provocator sau inovator formal sau estetic sau narativ a luat Oscarul cel mare arată uriașa goliciune creativă în care am intrat cu toții.
(Pe Mahershala Ali îl mai știm din franciza HungerGames 1 și Hunger Games 2: Mockingjay, dar și pentru Oscarul pentru rol masculin secund în Moonlight, prostia plângăcioasă care a primit Oscar de Best Movie în 2016. Pe Viggo Mortensen l-am mai văzut recent în minunatul The Two Faces of January.)
[image error]
.
Netflix și privatizarea artei
Așa, dar ar fi fost și mai grav dacă premiul cel mare ar fi fost luat de Roma, care a primit premiul pentru cel mai bun regizor.
.
Bun, sigur, sectanții pieței, cărora, ca și americanilor, nu le pasă de artă și văd filmul doar ca pe o marfă și nu pricep, cum am mai scris, de ce UE face bine când subvenționează cinematografia europeană, ei nu văd o problemă în aceea că o platformă pur comercială, Netflix, lansată acum două decenii ca o societate de închirieri de DVD-uri, a devenit platforma video care ucide cinematografia în săli prin cei 139 de milioane de abonați în 190 de țări.
.
Scandalul pus însă de prezența unor filme produse exclusiv pentru Netflix în festivaluri precum Cannes și premiile Oscar este real. Sâmbătă 23 februarie, președintele Asociației franceze a sălilor de cinema Arts et Essais, François Aymé, a publicat o scrisoare deschisă, pe o pagină întreagă din Le Monde, adresată fraților Coen si lui Alfonso Cuarón. (Și frații Coen au realizat în 2018 un film exclusiv pentru Netflix, Balada lui Buster Scruggs.)
.
Scrisoarea deschisă are un ton tragic, dar argumentele sunt toate valabile. A produce un film exclusiv pentru Netflix fără a te mai preocupa de proiecția lui în săli e o mare trădare a ceea ce înseamnă cinematografia. E ca si cum muzicienii nu ar mai da concerte pentru că opera lor poate fi ascultată oricum pe YouTube.
.
Distribuirea exclusivă pe o platformă cu plată este un regres, pentru că se renunță la valorizarea tehnică și estetică a filmului, se renunță la ceea ce înseamnă plăcerea colectivă, ecranul mare și calitatea sunetului într-o sală (despre ce înseamnă sunetul la cinema am mai scris aici, în legătură cu execrabilul Django al lui Tarantino, și aici, în legătură cu remake-ul lui Mad Max).
.
Publicul trebuie să se adapteze acum la politica unui un canal cu plată și calitatea redusă a filmului de pe ecranul de acasă. Dar același public nu se mai gândește la influența politicii și a considerentelor financiare asupra programării. O să cumpere sau o să producă Netflix flime critice vizavi de Rusia, Turcia sau China, piețe uriașe pentru companie? Nu poate Netflix să piardă China, nu, și o să se plieze la exigențele uriașei companii chinezești Alibaba, care a produs deja Mission Impossible, cu Tom Cruise, un film chinezesc de fapt. Așa cum arătat aici, acel “Mission: Impossible — Rogue Nation”, produs cu bani chinezești, poate fi considerat de facto, ideologic, un film chinezesc, deși produs la Hollywood și avându-l pe Tom Cruise.
.
Așa că nu, filmele produse de Netflix, precum anostul și pretins artisticul Roma al lui Cuarón, nu sunt cinema. Iar Green Book a arătat goliciunea creativă a selecției de anul acesta.
.
Nu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog):
— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/
— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului
— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi
— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent
Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)
February 18, 2019
Cum e ales de fapt Procurorul UE, sau despre ignoranța lui Tudorel Toader
[image error]
Mi s-a atras atenția că aș fi fost neglijent într-o postare pe Europa Liberă despre șicanele PSD și ale lui Tudorel Toader împotriva Codrutei Kovesi și că, potrivit Newsweek România: “Regulamentul Parchetului European prevede că, până la finalul lunii martie, fiecare stat care l-a ratificat trebuie să trimită Consiliului Uniunii trei propuneri pentru reprezentantul său în colegiul Parchetului al cărui rol este combaterea fraudelor cu fonduri europene.”
Ei bine, nu. Câtuși de puțin. Sigur, nimic nu-l obligă pe Tudorel Toader să lanseze o OUG și să desemneze trei candidați din partea României, doar că procedura de selecție nu este câtuși de puțin cum crede el. Acolo e vorba de procurorii mai mici, de colegiul Parchetului UE, nu de șeful cel mare, pentru care candidează Kovesi și care se alege acum.
Comisia Europeană a hotărât, în iulie anul trecut, 2018, pe baza unei decizii a Consiliului European, ca Procurorul șef să fie selecționat de un comitet compus din 12 membri, cu toții foști membri ai Curții de Justiție și ai Curții de Conturi, foști membri ai Eurojust, membri ai curților supreme naționale sau juriști de cel mai înalt nivel.
Potrivit art. 14 (3) din REGULAMENTUL (UE) 2017/1939 AL CONSILIULUI din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare în ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), accesibil aici în link și în limba română: „Selecția se bazează pe un apel deschis pentru candidaturi, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, după care un juriu de selecție întocmește o listă scurtă de candidați calificați, care va fi transmisă Parlamentului European și Consiliului.”
Membrii Comitetului de Selecție au fost aprobați în septembrie 2018 de ambasadorii pe lângă UE ai celor 22 de țări care participă la biroul Procurorului European, printre care, desigur, și ambasadorul României.
România și-a dat așadar acordul ca cei 12 membri ai Comitetului de Selecție să purceadă la selecționarea candidaților, printre care și Codruța Kovesi, candidați care s-au declarat singuri în urma unui apel public.
Anunțul public al disponibilității postului a fost făcut pe 19 noiembrie 2018 aici: putea candida oricine considera că îndeplinește criteriile. Codruța Kovesi a făcut-o și a fost reținută conform celei mai stricte legislații europene.
După un prim și dificil proces de selecție, cei 12 membri ai comitetului de selecție au reținut 11 candidați, printre care Codruța Kovesi, apoi după un proces de selecție și mai strict au exclus opt, rămânându-se la cei trei actuali, printre care Codruța Kovesi, care va fi audiată mai întâi în fața Comitetului LIBE ( Libertăți civile, justiție și afaceri interne) din Parlamentul European, pe 26 februarie.
Șeful Comitetului de selecție i-a și scris de altfel lui Tudorel Toader. A anunța acum, așa cum o face Tudorel Toader, că România va selecționa trei candidați pe care îi va propune la Bruxelles e rizibil. Procesul de preselecție e încheiat, iar România a participat din plin la el. Apelul a fost public. Nici măcar într-un concurs de cartier nu se vine cu candidați noi, sărind etapele, după ce alții, prezenți acolo de la început și care au respectat toate procedurile, au fost deja eliminați prin etape reglementare.
Demersul lui Tudorel Toader, după ce România a dorit să participe la instituția Procurorului UE și s-a ajuns la preselecția lui Kovesi, e identic cu cel al lui Dragnea care în în judecată Comisia UE pentru că e anchetat.
Este ciudat însă că nici Tudorel Toader și nici consilierii lui juridici nu cunosc procedura de selecție a Procurorului… Sau poate, tocmai, o cunosc, dar ce fac ei e doar o perdea de fum pentru a mai trage de timp.
January 25, 2019
Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre originea cumană a Basarabilor propusă de Djuvara
În cartea sa despre posibila origine cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara evocă o posibilă etimologie iraniană, persană, a numelui Basarab.
Nefiind lingvist, Djuvara nu se aventura prea mult în etimologii, însă o vom face aici.
Mai întâi însă, să vedem dacă ar fi plauzibilă istoric și cultural o etimologie iraniană a numelui Basarab. Răspunsul este da, desigur.
Cumanii erau turcofoni. Cunoaștem relativ bine limba lor. Teoria lui Djuvara este că familia Basarabilor ar fi fost de origine cumană, deci turcofonă, cumanii fiind un trib turcic creștinat, care domniseră peste un enorm imperiu, de la Dunăre până în Asia Centrală, inclusiv în câmpia Bărăganului, și a căror limbă ne e bine cunoscută datorită acelui dicționar și ghid de conversație descoperit providențial, Codex Comanicus, despre care am mai scris aici.
Așa cum am arătat-o, limba cumanilor are cel mai probabil un descendent în limba kumîcilor de azi, popor turcic de la poalele Caucazului, în Daghestan. Tot așa, de la cumani ne-a rămas termenul oină, dar și o denumire geografică precum Teleorman. Tot de la ei avem nume de persoane precum Coman sau Comănescu, la fel: Kun în maghiară (Kun < Kuman) și nume de locuri precum Comana în România, Kun în Ungaria sau Kumanovo în Macedonia de azi.
Cumanii se convertiseră la catolicism iar despre clasa superioară știm că era bilingvă, vorbind și persana, acea franceză a orientului, adusă de ei din lunga ședere anterioară în Asia Centrală, unde sub forma numită tadjikă persana (farsi) e vorbită până astăzi de milioane de oameni.
Știm că nobilimea cumană era și persanofonă pentru că ni s-a păstrat acel ghid de conversație însoțit de un dicționar în trei limbi: cumană-persană-latină numit Codex Comanicus. Așa încât, este foarte natural ca anumite regiuni atinse de cumani să fi fost numite de ei în persană (farsi).
De la bun început se impune o precizare: Basarabia istorică nu este întreaga Moldovă de dincolo de Prut, ci este doar ceea ce turcii numeau Bugeacul, altfel zis zona de stepă de la nord de Delta Dunării și nordul Mării Negre, cu Tighina și Akkerman, zonă care nu intră în componența Moldovei actuale. Basarabia istorică nu face astăzi parte din Republica Moldova pe care românii o numesc Basarabia, Besarabia. Basarabia au fost zonele din capul apei Dunării și de pe malul Mării Negre, Bugeacul.
Acum, etimologia alternativă propusă ca venind chipurile din cumană și dată ca însemnând “părinte și domn”, de la basar: a domni, și aba: tată, e absurdă și artificială. În schimb, vom vedea de îndată că denumirea Basarab, Besarab se explică imediat prin persană. Ea nu înseamnă altceva decât:
— în capul apei sau: — în marginea apei – ba-sar ab (ba-sar – e- ab).
Acum toată lumea o să învețe pe loc puțină persană/farsi, sau măcar cuvântul ab = apă. În primul rând, limba persană nu s-a modificat deloc din secolele XII – XIII încoace. O știm pentru că avem atâtea inscripții, acte scrise, hârțoage de curte și comerciale și monumente literare precum uriașa epopee Shah Nameh, Cartea Regilor, a lui Firdusi.
ba-sar ab (ba-sar – e- ab) = în capul apei. Așa se spune și nu se poate spune altfel, atât în persana de azi (farsi) cât și în cea de acum șapte-opt secole pe care o descoperim în Codex Comanicus:
[image error]
Ab, آب, este apa în persană. Ca apa din română, da, și nu e de mirare. Persana este o limbă indo-europeană, iar ab e înrudit cu latinescul aqua, de unde românul: apă. Așadar, în persană/farsi: ab = apă. De aici vine și numele Punjabului, regiunea celor cinci râuri, dintre care unul e Indusul: panj-ab = cinci ape = Panjab, Punjab (panj = cinci în persană ca și în hindi sau țigănește, da).
sar, سر ,este în persană capul, dar și prepoziția echivalentă lui pe. Sar e capul propriu zis, dar joacă și rol prepozițional precum în: sar-e-mez = pe masă (e fiind acolo o particulă de legătură, numită izafet, care nu se scrie, iar uneori nici nu se pronunță). sar-e-mez poate însemna așadar: pe masă sau: capul mesei. La fel, sar-e-ab = pe apă
ba (sau be, în funcție de dialecte), به,este o altă particulă echivalentă cu la, în sau spre. ba-mez va însemna la masă, sau spre masă. ba-ab = la apă sau spre apă.
Așa încât: la capul apei, lângă apă, nu se poate spune decât: ba-sar ab, be-sar ab, sau: ba-sar-e-ab / be-sar-e-ab.
Că iranienii puteau numi anumite râuri Apa o vedem din atâtea râuri siberiene precum marele fluviu Ob = Apa.
Ce putea fi mai natural pentru nomazi ajunși la malul Mării Negre acolo unde se varsă Dunărea și începe Delta decât să-i spună Capul Apei, la marginea apei: Ba-sar ab?
Sigur, nu vom ști niciodată cu certitudine, dar explicația prin iraniană este perfect logică și plauzibilă, întărită de faptul că nobilimea cumană vorbea persana la fel de fluent și cu același sentiment de superioritate cu care nobilimea rusă țaristă vorbea franceza, limbă pe atunci obligatorie.
Pentru a continua lectura:
Cum ne-au lăsat cumanii oina…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/
Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania
și
In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/
January 21, 2019
Learning languages by the colonial stick…
[image error]
Administrer la “chicotte” (Congo belge)
—–
I just love the old colonial linguistic erudition. I have gathered a little personal library of grammars and dictionaries of indigenous languages written by generals and army surgeons from the English, French, Russian, Dutch or Belgian colonial troops (by contrast, the Spanish and Portuguese didn’t care that much for the languages of their Negroes and Indians).
These refined military were sometimes building a common pool of painfully gathered erudition. I have thus bought from Mr. Shah, the famous bookseller of Kabul, among other treasures, not only the Notes on the Bashgali (Kafir) Language, compiled by Colonel J. Davidson (Calcutta, The Asiatic Society, 1902), but also the painfully restructured Bashgali Dictionary, An Analysis of Colonel’s J. Davidson‘s Notes on the Bashgali Language (!!!), by Steve Konow (Calcutta, 1913). (Bashgali is the language of a pagan tribe from the wild mountainous north of Afghanistan.)
All these military amateur linguists wouldn’t be bothered by common frills. The dialogues in their conversation books are thus very often strangely similar, because most often they teach the reader to deal with the servants and to know how to punish or reward them.
Thus from
1.) A Grammar of the Pushto language, in a new and improved system, by Henry Walter Bellew, Assistant-Surgeon – Bengal Army (Arbab Road, Peshawar, 1867) :
— Did you clean my gun? : Bandookh mi de pak kru ?
— The day after tomorrow we will go hunting. : Sabah na, bul sabah, ba khkaar la dzu.
2.) And from a slightly later Belgian internal army survival manual Eléments de Kiswahili véhiculaire à l’usage des militaires de la base de Kamina (Congo), par le Lieutenant-Colonel d’Aviation Henri de la Lindi :
— Nettoie mes fusils : Safisha bunduki.
— Après demain nous partirons en brousse. : Kesho kutwa, ndani ya pori.
(Same word for “gun/fusil” in Pashto and Swahili, because it comes from Arabic in both languages.)
Most of the time, the texts and exercises had to do with practicalities, like here :
(I’ll skip the Swahili original)
“When the negroes meet an European on the road, and when they have a load upon their head, or something in their hands, they put all these things on the ground, and stand straight saying: Good Day, Sir (Jambo, Bwana) !”… (Reichart-Küsters’s Key to the Elementary Kiswaheli Grammar, Julius Groos, Heidelberg, 1926, p. 45)
There is, of course, a great deal of punishing going on in very good indigenous syntax. The general mentality in learning the languages is summarized in these lovely advices from the Introduction to the Lieutenant-Colonel d’Aviation Henri de la Lindi’s Eléments de Kiswahili véhiculaire :
“Ne prenez pas de boy connaissant le français, car ce faisant, vous céderez à la facilité et c’est lui qui se perfectionnera en français et non vous en Kiswahili.
Il y a à cela un autre inconvénient. Le noir est très curieux des actes et des paroles des blancs ; il épiera vos conversations sans en avoir l’air, et saura vite des choses qu’il est préférable qu’il ignore.
De plus, pour peu qu’il sache lire, il y a de grandes chances qu’en votre absence il mette son nez dans vos papiers et perfectionne ses connaissances à votre insu.”
——-
January 5, 2019
Houellebecq, Sérotonine: o escrocherie literară
A ieșit, așadar, după patru ani, ultima carte a lui Houellebecq, romanul Sérotonine. Cântărind, revoltat, escrocheria legată în carton pe care am dat ieri 22 de euro, am izbucnit deodată în rîs amintindu-mi cum odinioară, într-un magazin de boarfe Kenzo, priveam gânditor la un tricou gri, simplu, care costa aproape 200 euro și-mi făceam tot felul de reflecții estetico-comerciale, despre cum o mare firmă precum Kenzo atinge o asemenea simplitate fără nici o căutare. Nu l-am cumpărat, și bine am făcut, pentru că intrând alături în plebeianul Zara am găsit același tricou cu 5 euro.
Era într-adevăr simplu, doar o bucată de bumbac, o cârpă cu care să te acoperi, și purta acolo prețul just: 5 euro (calculând și costul de fabricație și de transport din China până aici). Nici o pretenție, ia-l, acoperă-te și uită de el.
La Kenzo, însă, îi cususeră o etichetă mică de marcă și se vindea acum cu 200. Eventual, căzând în capcană, ai fi lăudat simplitatea lipsită de căutare a obiectului și felul în care designerii de la Kenzo au putut atinge gradul zero al eleganței. Ai fi căzut, așadar, în capcana comercială, în minciuna pieței. Piața estetică nu este reglementată de cerere și ofertă, ci doar de minciună. Majoritatea oamenilor sunt estetic idioți, brute, nu au nici o grilă de interpretare și cumpără ce li se indică, ce li se spune că e excepțional.
Sau se tem, de fapt, să aibă criterii proprii. „Cine sunt eu ca să judec geniul altora, când văd o asemenea unanimitate?” La fel e și în voiaj. Cei mai mulți, care nu pot călători fără un ghid turistic, se tem că n-au să cadă într-o transă estetică convingătoare în fața a ce li se spune că ar merita, sau că trebuie, și invers: evită să se extazieze în fața a ce nu există în ghid, ca nu cumva să le placă un produs inferior. Iată un caz extrem, din E. M. Forster:
”Lui Lucy îi veniră lacrimi de necaz. Cum să se descurce ea în Santa Croce fără ghidul ei Baedeker? Iată, prima dimineață era deja ratată și nu știa când ar mai putea veni în Florența. Acum câteva minute era veselă, vorbea ca o femeie de înaltă cultură, iar acum intră umilită în biserică fără să-și amintească măcar dacă e construită de franciscani sau de dominicani. Sigur că e considerată o construcție splendidă, deși aduce cu un hangar. Sigur că are fresce de Giotto, dar de unde să știe ea care sînt alea?!… Se învârti prin biserică cu o mutră disprețuitoare, nedoritoare să arate entuziasm necontrolat pentru cine știe ce pictură de calitate inferioară.“
(E. M. Forster, A Room with a View)
Acum, ultimul roman al lui Houellebecq, Sérotonine, este precum tricoul acela Kenzo. O cârpă dubioasă, nemeșteșugită, purtând eticheta Flammarion. Trebuie spus din start că acest produs de marketing nu este un obiect literar, nu trebuie tratat ca fiind literatură și nici analizat cu mijloacele criticii literare. Îi spunem “carte” doar pentru că e tipărită pe hârtie, legată, broșată, cu copertă și că e vândută în librării.
Critica literară nici nu-și are locul aici, într-atât pretențioasa escrocherie mult anunțată e deja un best-seller, ba chiar se știa că va fi un best-seller chiar înainte ca Houellebecq să bată pe ecran prima frază: C’est un petit comprimé blanc, ovale, sécable.
Obiectul numit Sérotonine ar trebui în realitate să fie o rușine eternă pe obrazul mafiei editorialistice care a transformat literatura în produs de supermarket. “Cartea” asta nu are nimic. Absolut nimic. Nici măcar o formulă frumoasă, un joc de limbă, o imagine de reținut, o scenă interesantă sau naturală. Un debutant care ar veni cu asemenea manuscris la o editură ar fi aruncat pe scări pentru obrăznicie. Sau păstrat în beci pentru a fi torturat lent.
Totul e căznit, mort, lung, plicticos, trântit acolo doar pentru a umple 300 de pagini. Din disperare (deși a avut patru ani la dispoziție pentru a scoate amorful torșon), Houellebecq mai vâră acolo și lungi extrase din Wikipedia, nesfârșite descrieri de medicamente, hoteluri, meniuri, feluri de mâncare, modalități de a face labă.
Nu există personaje, nu există sex, nu există viață sau moarte, nimic nu e credibil, nu se petrece nimic, remarcile naratorului sunt anoste și pretențioase, făcând cu ochiul apăsat spre cititor, rău scrise, într-o franceză plată, laborioasă, artificială.
[image error]
Dușul zilnic e rău pentru piele.
Houellebecq: — “Ce-i tâmpenia asta?”
(Charlie Hebdo)
—
Dar unanimitatea criticii?
Dar stai, critica de pe întreaga planetă laudă acolo clarviziunea profetică a lui Houellebecq, care, așa cum în Soumission anticipase pericolul islamist a prevăzut acum izbucnirea fenomenului “vestelor galbene”!
Chiar presupunând că ar fi așa (dar nu e), aici intră o mare confuzie: anticiparea unui fenomen socio-economic și politic nu implică talent literar; Nouriel Roubini, economistul acela care a prezis criza financiară mondială nu se pretinde scriitor. Nu e nici o minune literară să anticipezi în Franța o manifestație a agricultorilor care blochează o șosea până la împușcături cu jandarmii, ceea ce provoacă un număr de morți. Totul e cum construiești romanesc scena, cum anticipezi literar explozia de violență. Altminteri, e ca un film de acțiune în care ai lăuda doar trucajul final.
Or aici e marea problemă a obiectului numit Serotonină: pentru a ajunge, din senin, la o scenă de violență (care de altfel e expediată plat în câteva rânduri, pe care le-am tradus mai jos), cititorul are de trecut prin sute de pagini de caznă, de idioate reflecții și comentarii anoste ale unui om disperat (Houellebecq, nu personajul) care a avut patru ani ca să umple 300 de pagini și nu a reușit nici măcar să creeze un singur personaj credibil, nici măcar naratorul. O escrocherie totală. O minciună literară de uitat pe loc. Cartea nu merită nici cei 5 euro ai tricoului de la Zara. E tot ce s-a scris mai prost in franceză în ultimele două secole. Gunoiul numit “Sérotonine” e doar o colecție de gânduri stupide și conspecte de lectură, precum, la pagina 110 —din 347— prima notă de lectură inteligentă:
— “Nu aveam nici o opinie despre [Maurice] Blanchot, îmi aminteam doar un paragraf amuzant din Cioran în care el explică cum Blanchot este autorul ideal pentru a învăța să bați la mașină, pentru că nu ești “deranjat de sens”.”
În rest: trimiteri insistente la prieteni de-ai lui de care n-a auzit nimeni în afara Franței (scriitorul ratat și cântărețul anost Yves Simon sau filozoful de trei parale Finkielkraut). În prima jumătate a cărții, personajul merge din hotel în hotel, descrie meniurile și diferitele feluri de salate, ia medicamente (cu serotonină, care îi omoară libidoul) și face (rar) labă. Și lungi descrieri de camere de hotel. “Am stat în camere de hotel pentru un popor de idioți”, cum a rezumat hîtru cineva pe pagina mea de Facebook.
[image error]
— Un an bun !
Houellebecq: — “Stați până-mi citiți cartea.”
(Charlie Hebdo)
Construcția narativă
Dar hai să luăm construcția narativă, să ajungem la acea scenă care chipurile ar constitui miezul cărții, ciocnirea dintre agricultori și jandarmi.
Ei bine, construcția narativă este inexistentă. Romanul nu are nici o structură și nici un stil. Nimic nu duce la nimic. E povestit la persoana I de un anume Flaurent-Claude Labrouste, 46 ani, dar care desigur e doar Houellebecq. E vlăguit de viață, fără nici o dorință, trăiește într-un occident decadent în care bărbatul nu mai e ce a fost. Houllebecq e obsedat de ideea asta, ca și psihologul canadian Jordan Peterson, acel guru pentru bărbații albi cu masculinitatea incertă. Houellebecq o și spune explicit, în afara romanelor, cum a făcut-o într-un interviu pentru cotidianul spaniol El Pais, cu ocazia publicării traducerii spaniole a romanului Soumission:
“In Occident, discursul masculin a dispărut. Nimeni nu mai știe ce au bărbații în cap. O ipoteză sinistră, dar verosimilă, este că bărbații nu s-au schimbat, dar au acceptat să închidă gura. Bărbatul occidental nu mai vorbește; femeia – da. Universul mental al bărbatului occidental de azi este un mister.”
Ce surprinde, și la Houellebecq, ca și la Jordan Peterson, este nu doar lamentarea în jurul presupusei pizdificări (pussification) a bărbatului, ci spaima resentimentară de femeie, văzută ca alteritate ostilă, ireductibilă.
În Spania începe, de altfel, fără nici o noimă, romanul. Naratorul se află într-o stațiune pentru naturiști, unde își așteaptă iubita, care, tot fără nici o noimă, este o japoneză.
De ce fără nici o noimă? Pentru că nici Spania, ale cărei șosele și hoteluri sunt descrise în detaliu în lunga întoarcere în mașină spre Franța, nici identitatea niponă a iubitei nu participă cu nimic la ceea ce e presupus a fi miezul cărții: revolta agricultorilor francezi oprimați de regulamentele UE. E vorba doar de umplutură. Umplutură cu vorbe și imagini care să ducă la cele 300 de pagini pe care Houllebecq trebuia să le furnizeze la capătul a patru ani de absență.
Houllebecq nu știe să scrie dialoguri și nu poate să descrie nimic în mod natural. Umplutura cu vorbe merge de la o pagină întreagă de descrieri tehnice ale diferitelor tipuri de medicamente împotriva depresiei, până la câteva pagini de explicații docte, din senin, a evoluției moravurilor în Spania după Franco. Nimic din toate acestea nu are vreo legătură cu relația lui neverosimilă cu japoneza, cititorul nepricepând de altfel de ce s-a dus ea în Spania să se întâlnească cu o asemenea cârpă umană. Cei doi nu fac amor, dar el, căutându-i în computer, găsește niște fișiere video cu ea în diferite gangbanguri, inclusiv un gangbang-bukkake cu ea singură și mulți câini, dulăi care o penetrează in toate felurile și îi ejaculează în gură. De ce cu câini? se întreabă cititorul. Uite așa, trebuia și ceva sex nenatural în roman, mai ales că ea e un personaj neinteresant, fără nici un rol, iar el o părăsește de altfel, din plictis. Din plictis, da, dar uite că prin ea s-au umplut vreo 50 de pagini, ca să ne apropiem de scena cu agricultorii și jandarmii în Franța.
Prima jumătate a cărții, așadar, cam 150 de pagini, este o masă amorfă total inutilă, amestec de hoteluri, șosele în Spania, amoruri trecute cu japoneza și amintiri despre altele, lamentări despre lipsa de virilitate a naratorului, plictisul lui și cum a avut o copilărie ternă. Toate lucruri pe care un scriitor autentic, magic, inclasabil, cum a fost Giovanni Papini le-a lichidat în două rânduri în sinistra lui autobiografie „Un om sfârșit” (Un uomo finito, 1913), care începe cu: “Eu nu am fost niciodată copil.” (“Io non sono mai stato bambino. Non ho avuto fanciullezza.”).
Gata! Apoi Giovanni Papini trece la dezastrul lui moral actual, explicând cum s-a găsit el întotdeauna hâd (precum le e unora sufletul), apoi scrie cum, după ce devenise guru de tineri fasciști obsedați de ocultism si virtutile meditației, s-a gândit să trâmbițe peste tot cum el se va retrage câteva luni la munte pentru a căpăta puteri supraumane, meditând, si cum se va intoarce de acolo transfigurat, transformat in Übermensch. Evident că ajuns in sălbăticie s-a plictisit ingrozitor, s-a masturbat de-a căpiat si a băut de angoasă că fanii asteaptă infrigurați, dar că el o să se intoarcă Untermensch, sub-om buhăit si trist si acoperit de rusine… ceea ce s-a si intâmplat.
Totul e organic acolo, la Papini, la fel cum deriva personajului din Greața lui Sartre e coerentă. În Serotonina lui Houellebecq, însă, nimic nu e coerent, nimic nu e legat, iar primele 150 de pagini, până în momentul în care naratorul merge să-și viziteze prietenul agricultor, sunt perfect inutile, moarte, seci, scrise într-o limbă, rece, dezgolită, vulgară, de farmacie. Franceza lui Houellebecq e urîtă, hîdă, deși ar putea poate fi salvată în traducere (cartea iese de altfel săptămâna viitoare simultan în engleză, germană, italiană și spaniolă). Houellebecq scrie fără nici un păs pentru limbă, știind că apare simultan în atâtea alte limbi. E un scriitor prost și fad la nivelul vocabularului, folosește orice cuvânt, cum îi vine. Totul e pretențios, de la primul rând, unde spune despre bulina aceea cu serotonină că e sécable, secabilă. Ne vorbește despre “un poponar botticellian” iar el însuși are “les traits burinés” (trăsături dăltuite, buriné fiind cel mai demonetizat cuvânt în franceză pentru a desemna trăsăturile cuiva, cel mai galvaudé)
Naratorul face glume idioate cu cititorul când povestește cum două fete l-au rugat să le umfle pneurile: ale mașinii, nu ale lor, ne informează el, făcând gros cu ochiul, după care vorbește despre mon phallus triomphant.
Așa încât, lectura romanului până la jumătate este o adevărată tortură. Pagină după pagină am căutat ceva, un înțeles, o urmă narativă. Nimic! E ca un Kundera din ultima perioadă, un Kundera epuizat, vag pornografic, fără nici o idee, fără un scenariu in cap, așa cum toate ultimele romane ale lui Kundera, de la L’Immortalité încoace, sunt de necitit. Totul e pretențios, de la primul rând rău scris, amorf, doar pagini umplute… Fade exerciții de acumulare a unor cugetări autocomplezente, fără tramă narativă, fără umor, fără cap și coadă. Bolboroseala unui om care nu mai are nimic de zis.
Dar să spunem că pentru admiratorii incondiționali, prima jumătate a cărții e doar pregătirea întâlnirii lui cu agricultorul Aymeric, care avea să moară în ciocnirea cu jandarmii pe autostradă, în timpul protestului.
Ei bine, acea scenă, pentru care ni se cere să suportăm tortura celor 347 de pagini se află la pagina 262. Iat-o. Aymeric și ceilalți agricultori înarmați care blochează șoseaua, printre care unul dușmănos despre care știm că se numește Frank, se ceartă cu jandarmii sub ochii unui cameraman de la TV. Deodată Aymeric (căruia Houllebecq nu a putut până la pagina 262 să-i dea altă personalitate decât aceea că e prieten cu naratorul) își îndreaptă arma spre cap și își trage un glonț în tâmplă:
Corpul lui căzu în spate, lovind platforma metalică a camionetei; nu țâșnise nici un jet de sânge sau creier, nimic de genul ăsta (rien de ce genre), totul fu ciudat de sobru și mat; dar nimeni, afară de mine și cameraman nu văzuse ce se întâmplase. Doi metri în față, Frank scoase un urlet și își descărcă arma, fără să ochească, în direcția jandarmilor; alți agricultori îl imitară de îndată. Totul fu stabilit după aceea, în timpul anchetei, revăzând banda video: nu doar că nu jandarmii îl împușcaseră pe Aymeric, contrar a ceea ce crezuseră camarazii săi, dar încasaseră patru sau cinci focuri înainte să riposteze. Totuși, când ripostară — iar asta făcu obiectul unei alte polemici, mult mai serioasă– o făcură fără nici o precauție: nouă agricultori fură uciși pe loc; un al zecelea a decedat noaptea, la spitalul din Caen, ca și un jandarm, ceea ce ridica numărul victimelor la 11. Asta nu se mai văzuse în Franța de multă vreme, și în mod sigur niciodată cu ocazia unei manifestații a agricultorilor. Aflai toate acestea mai târziu, în zilele următoare, prin presă. Nu știu cum am reușit ca în acea zi să mă întorc la Canville-la-Rocque; există automatisme la volan; există, se pare, automatisme pentru aproape orice.
…
Iată. Asta e tot. Îngrozitor scris, fad, leneș, nevizual. Pentru scena aceasta a presupusului masacru, expediată într-o duzină de rânduri și după care nu se mai întâmplă nimic până la final, ni se spune că Houellebecq e un vizionar și un mare scriitor.
Cartea putea să se oprească aici, dar ar fi fost prea scurtă. Urmează alte 80 de pagini de gânduri ale naratorului (dar nu despre japoneză sau agricultorii morți). Spre sfârșit, din disperare, în ultimele pagini, naratorul strecoară chiar niște remarci despre Proust (!) și câteva pagini despre cum ar dori el să citească Muntele Vrăjit de Thomas Mann (?).
La sfârșit de tot, ne spune chiar, din senin (nici măcar plecând de la japoneză sau agricultori), că el crede că Rihanna l-ar fi făcut să “flasher” (să îl dea peste cap) pe Marcel Proust.
Asta e tot. Să mai spunem că dériva lui Houellebecq spre dreapta extremă pare ineluctabilă. Prin octombrie anul acesta, Houellebecq s-a lăsat urmat prin Bruxelles si intervievat de reporterii săptămânalului francez de extrema dreaptă Valeurs Actuelles, cărora le-a spus: — « Aș vota pentru oricine propune ieșirea Franței din Uniunea Europeană și din NATO, țin mult la asta ». In acest context trebuie pusă revolta agricultorilor idealizați dar rău construiți ca personaje, din romanul său.
Mai propune în acel interviu Houellebecq revenirea la un creștinism activ pentru a combate islamul și, în general sprijinea toate fundamentele ideologice ale Frontului Național în Franța sau ale anti-europenilor de toate tendințele.
Cf. și:
“Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină”
Ce este un roman?
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/04/03/ce-este-un-roman/
Ce am citit anul acesta (2018) pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră
Jordan Peterson, un guru pentru homari și cei dintre noi cu masculinitatea incertă
[image error]
Charlie Hebdo din 7 ianuarie, ziua masacrului din redacție și a publicării romanului lui Houellebecq Soumission.
December 30, 2018
Dubiosul agitator Mălin Bot și rețeaua lui de clone
După ce am atras atenția ieri asupra iritantului impostor pe nume Mălin Bot, sunt atacat în permanță de pe sute de conturi false, de parcă lumea nu ar avea altă treabă în ajun de Anul Nou.
Mă atacă (vezi multe exemple mai jos) în special pentru a-mi închide contul și pentru a-mi reduce ratingul paginii, dar primesc și insulte și amenințări în privat. Mai jos dau câteva zeci de asemenea conturi. Toate sunt false. Un singur om nu ar putea administra o asemenea rețea.
Numărul atacurilor de ieri e neverosimil, de parcă omul ar conduce o sectă.
Neverosimil, da. Impostor e nociv din toate punctele de vedere, agresiv și meritând titlul de jurnalist pe cât aș fi eu mecanic auto. Un provocator care inventează scoop-uri pentru click-uri aducătoare de arginți. Un scamator manipulator și incult care caută să monopolizeze, prin saltimbanclîcuri, opoziția la alde PSD, căutând să o facă să degenereze in violență..
În general ce scrie, în fraze stâlcite, e mincinos sau deformat, precum a fost atunci când pretindea că are el știri că PSD va fi exclus de către Socialiștii Europeni, sau când încerca să mă convingă pe mine (nereușind, m-a blocat pe FB și m-a raportat) că vice-președintele Comisiei UE, Frans Timmermans, este și parlamentar european. Lucru absurd și imposibil legal, desigur, dar în cazul impostorului Bot este etern valabilă zicala mea: — Prostul crede că nici tu nu știi.
Așa încât, când va mai fi o manifestație și apare Mălin Bot, le recomand celor prezenți să urmărească tehnica agitatorilor care atrag violența poliției.
Ce face Mălin Bot (așa cum prin clone mă atacă aici pe pagină, vezi multe exemple mai jos) e ABC-ul spărgătorilor de grevă, puși pe compromiterea oricărei manifestații. Tehnică veche de când există statul represiv. Se găsește un agitator extremist isteric, veșnic purtător de bandaj, care strică cea mai pașnică manifestație în scopuri de glorie personală, dar și ca să permită intervenția în forță a puterii.
Falsul jurnalist Mălin Bot e omul care justifica știrile false la Evenimentul Zilei, precum găsirea unei sirene pe o plajă în Egipt, prin nevoia de clickuri. Ce face el în manifestații este nevoia de clickuri ciomăgite pe capul vostru.
Ah, iar el e omul cu sirena, da… Sub conducerea lui se publicau din astea în EVZ:
[image error]
Când i s-a atras atenția, a răspuns că goana după clickuri cu orice preț este “un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”.
Iată ce zicea el într-un editorial în EVZ:
“În ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretenţioşi care desconsideră divertismentul, formula aceasta creşte audienţele mai mult ca orice altceva.
Eu vă asigur că niciunui redactor din echipa EVZ online nu-i face nicio plăcere specială să alimenteze cu titluri rubrica de divertisment şi mai ales să ducă goana după afişări în zone discutabile.
Însă trebuie să o facă zilnic, cu misiunea de a obţine audienţele de care EVZ are nevoie pentru a încasa publicitatea care să permită şi plata salariilor colegilor ce vă oferă conţinut de calitate.
E un rău necesar de care nu putem scăpa acum pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața. Am explicat aceste lucruri în toate mesajele pe care le-am schimbat cu cititorii EVZ care mi-au scris, nemulţumiţi de titlurile din secţiunea noastră de divertisment.
Am explicat-o şi colegilor ziarişti care critică acest tip de conţinut uneori cu o aroganță ușor naivă desconsiderând sutele de mii de români care sunt atrași de așa ceva.
Eu nu critic acest tip de conținut şi nici nu-i desconsider pe cei care îl accesează. Cred că are rolul lui.
Din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic şi ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim asta zilnic.
Mălin Bot
Măcar așa e clar ce fel de “jurnalism” practică el.
.
Iată aici doar câteva zeci din sutele conturi false care mă atacă de ieri, prin insulte, raportându-mă la FB și dându-mi note proaste pe pagină ca să-mi scadă ratingul. Și aici, ca și la provocările de la manifestații, Mălin Bot si rețeaua lui greșesc prin exces de zel.
.
Ce au în comun aceste sute de conturi? Sunt false și trimit unul la altul, dându-și like reciproc si atacând in grup. E limpede că o singură persoană nu ar avea timpul și energia să dirijeze o asemenea rețea.
.
https://www.facebook.com/ciprian.filip.7
[image error]
https://www.facebook.com/matei.vlad.5891
[image error]
https://www.facebook.com/iordan.fana?
https://www.facebook.com/wick.gabriel?fref=ufi&rc=p
[image error]
https://www.facebook.com/silvana.pesavento?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/mihaela.miky.9655?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/bebe.brinzea?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/ioan.pop.79656?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/petrescu.iulian.7771?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/ferenc.kis.904750?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/marius.tufis.7?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/camil.cristea.1?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/valentin.fortu?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/mister.dan.santa?fref=ufi
https://www.facebook.com/ciprian.filip.7
https://www.facebook.com/profile.php?id=100011160046002&fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/paul.matei89?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/profile.php?id=100011160046002&fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/constantin.iordachioaia.7?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/cristian.rotaru.712?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/constantin.cosmin.186?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/puirina?fref=ufi&rc=p
[image error]
https://www.facebook.com/ciulea.victor?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/nbn.radu?fref=ufi&rc=p
https://www.facebook.com/marius.baciu.313?__tn__=%2CdlC-R-R&eid=ARB76zz4HtDkRvXg93QHwSL2XHq4hSfBnX5y5JJlQTGcr5weqd9XKj_abZIcvb6tqYxpAXfOoEHwF7Jv&hc_ref=ARQP5Q-SABtzc_XfFjhqu0Kg93JQy3KCtBCmRbRMwPtXhzGmz7NnaCWjWcNywIIa-z4
https://web.facebook.com/ana.boncan.1?fref=ufi&rc=p
https://web.facebook.com/RazvanelBT?__tn__=%2CdlC-R-R&eid=ARCKXI50XO8lr7_IjUFzsD5Atg6pQayxENvFD-Nm-pDykeLSaaBKLwc6dHYza5vrPQZX_D63fRaCjQ93&hc_ref=ARQPbSBsJHYXpQ-E6TwQTS1Bd-mvyx80LCrHtFgCQ1RivaBbQDdPoVrub5TTfbnw3fY
https://web.facebook.com/ioan.negrea?__tn__=%2CdlC-R-R&eid=ARBcq8LtC1fV7_ybVdJno8j_uC1v13aut5HdKKhzlXF84xJQu7jXFc96-8QU7EKReM13pD9KMMRnBK8c&hc_ref=ARRbVtZDu_C9QzrvO3C-aBa3xJn4LZIZ_UlAMaxUEz8sPUqaYXDPYOSeYsi0yy90NtE
https://www.facebook.com/valentin.pribeagu?__tn__=%2CdlC-R-R&eid=ARCP1rx30h3DjyfcVXCrQcXkZxDGuY4gmBlgbhuabyab3RNUHwEyzLUt4dFnhmU2gS-chc9Sc2UpsLBJ&hc_ref=ARRhROq5OpZYeEJd1RO2bf94yWxyJRkoe6mgNTALLBNGWXOE-xvzUn_f2SCdTFPwlT4
https://www.facebook.com/grosu.gabrielcristian?fref=ufi&rc=p
[image error]
https://web.facebook.com/marcel.murari.5?__tn__=%2CdlC-R-R&eid=ARBWb7f3i5Jw_2GJeEwUbib8uNcOTt2VOPyD7591Z0Nq4c-FWh3pqLg4du0XDFD14g-KfX0e9Nmommu9&hc_ref=ARQU9pxzRl01W8KlpgPP9sPM0beSHE0S2_EuHuCdmK9GVqC6j0F9tPilQtKGA3_QHKo
https://web.facebook.com/profile.php?id=100015753907395&fref=ufi&rc=p
[image error]
[image error]
December 23, 2018
Protected: Am fost suspendată din USR pentru o opinie personală
This post is password protected. You must visit the website and enter the password to continue reading.
Advertisements
Dan Alexe's Blog
- Dan Alexe's profile
- 91 followers
