Florin Lăzărescu's Blog, page 8

Curentează fotoliul!

Într-o bună zi din copilăria dragilor mei veri (doi, cu diferenţă de-un an între ei; erau prin şcoala primară), mătuşă-mea i-a încuiat în casă. De n-aveau-ce-face, au trebăluit ei o chestie prin bucătărie, au răsturnat o vază cu flori care era pe frigider, iar apa s-a scurs pe un fotoliu de lîngă acesta. Undeva s-a format un contact electric şi s-a întîmplat marea belea: curenta fotoliul. Nu tare, cît să-ţi facă părul măciucă, dar curenta. Băieţii s-au curentat o dată întîmplător, apoi, din cînd în cînd, tot încercau fotoliul cu mîna, curentîndu-se din nou. În pauze, mergeau la telefon, sunau la toţi apropiaţii şi urlau: „Curentează fotoliul! Curentează fotoliul!”. Toată lumea le spunea: „Nu mai puneţi mîna pe fotoliu. Nu mai intraţi nici măcar în bucătărie. Sînteţi într-un apartament cu trei camere. Staţi oriunde altundeva pînă vine mama voastră”… Ei, nu şi nu. Intrau pe rînd în bucătărie, puneau mîna pe fotoliu, se curentau şi reveneau la telefon: „Curentează fotoliul! Curentează fotoliul!”.

Mi se pare că, zilele astea, mulţi români suferă de sindromul „curentează fotoliul!”. Insistă să meargă prin nămeţi cu maşina şi pe urmă sună unde-apucă, urlînd ca disperaţii: „Ne-am împotmolit în nămeţi! Ne-am împotmolit în nămeţi!”.

O întîmplare ireală

În scurt timp o să-mi apară romanul Trimisul nostru special într-o nouă ediţie, în colecţia Top 10+ de la Polirom. Îl recitesc ca să mai pescuiesc felurite greşeli. Şi dau peste o scenă pe care mulţi mi-au reproşat-o ca fiind cam trasă de păr. Numai că eu mă folosisem de o poveste 100% reală, cu martor, din categoria întîmplărilor pe care numai viaţa ţi le poate oferi, lăsînd mută imaginaţia:

În studenţie, aveam o prietenă care lucra la un cabinet de homeopatie. Spre sfîrşitul programului de lucru, m-am dus să ne întîlnim acolo. Apăruse ceva în ultima clipă, nu mai ţin minte ce anume. Cert e că trebuia să mai aştept vreo juma de oră într-un soi de secretariat, unde mai era, după cum mi-am închipuit, fetiţa medicului. Cînd am rămas singuri, a făcut vreo cîţiva paşi nehotărîţi prin încăpere şi s-a aşezat după birou, fără să mă bage în seamă. Scria-desena ceva pe o foaie de hîrtie, părînd extrem de concentrată. Pe de o parte, mi s-a părut foarte drăguţ ca fetiţa să aibă propriul hălăţel alb, ca de medic, pe de alta, nu m-am putut abţine să nu mă gîndesc cum o manipulează taică-su, încă de la o vîrstă fragedă, să ajungă ca şi el. De plictiseală, am încercat să înnod un fir de discuţie. Am întrebat-o dacă şi-a făcut temele pe a doua zi. Nu mi-a răspuns, şi-a băgat faţa şi mai mult în foia de hîrtie. M-am dus şi i-am strecurat alături de mînă o bomboană pe care o aveam în buzunar. Nici nu s-a uitat. Am întrebat-o care-s desenele ei animate favorite. M-a ignorat ca şi cum nu existam. Treaba ei, mi-am zis. Mie-mi plac copiii şi, dacă ar fi fost mai comunicativă, probabil că aş fi apucat-o cu palmele de subsuoară şi aş fi ridicat-o cu capul pînă în tavan, cum am eu obiceiul să fac cu toţi ţîncii. N-am insistat, spre marele meu noroc.

Pe stradă, după ce-am ieşit, am aflat că fetiţa era, de fapt, o soră medicală de vreo 24 de ani. Pe scurt, o femeie pitic.

Păcală la şcoală

Am dat astăzi, într-o antologie de proză populară românească, peste o poveste veche, pe care aproape o uitasem. Despre un fel de Păcală care-i făcea farse unui popă lacom. O citisem sau o auzisem undeva, am mai pus ceva de la mine şi prima dată i-am spus-o soră-mii. I-a plăcut aşa de mult, încît i-am repetat-o şi unui ţînc din vecini, prieten cu soră-mea. Povestea prindea teribil, am tot spus-o în copilărie, uneori şi la cerere, stîrnind hohote de rîs… 

Bun, acum trece timpul şi, pe cînd eram la master, cum aveam destulă vreme de pierdut şi parale puţine, am fost nevoit să lucrez un semestru ca profesor. La gimnaziu. Şi mă roagă la un moment dat o doamnă învăţătoare să-i ţin locul pentru o zi, că pleacă din localitate cu nu mai ştiu ce treabă urgentă. Ăia mici, o minune faţă de ăştia de la gimnaziu. Cuminţi, ascultători, curioşi – nici să crezi că există aşa elevi. Plastilină. Am făcut cu ei citire, matematică, desen, mă rog, tot ce trebuia. Către sfîrşitul orelor, ca răsplată pentru comportamentul lor grozav, am început să le spun copiilor povestea cu popa. După cîteva minute, erau în delir, se tăvăleau de rîs, li se topise peisajul din jur. Numai ochi şi urechi, mă ascultau ca pe-un Dumnezeu pontos. Am plusat, am mai întregit povestea, am gesticulat, am jucat dialogurile, m-am dat în spectacol. Nu cred să fi avut vreodată o audienţă mai fascinată. Cu excepţia unei fetiţe din prima bancă – parcă o văd şi acum –, care, e drept, mă asculta cu sfinţenie, însă rîdea şi nu prea, îşi ţinea faţa înroşită în palme şi mai pufnea din cînd în cînd. În timpul poveştii, nu m-am lăsat influenţat – nu poţi fi interesant pentru toată lumea –, însă la final, m-am dus la fetiţă şi i-am spus: „Îmi pare rău că nu ţi-a plăcut povestea”. „Ba mi-a plăcut”, a zis ea, dar cumva nu din toată inima. „Tata ei e preot!”, mi-a dezlegat misterul un băieţel isteţ, care tocmai ieşea pe uşă.

Eu şi corpul meu

A cam început să mă calce pe cap teoria asta des întîlnită şi-n tabloide, şi-n cele mai serioase cărţi de psihoterapie: corpul tău ştie, corpul tău te avertizează, trebuie să-ţi laşi corpul să rezolve situaţia, în fine, o mulţime de aserţiuni care conduc spre ideea stupidă că, în genere, corpul tău e deştept. După mine, e prost ca noaptea. Bei un whisky, ce-ţi spune corpul? Opreşte-te?! Nu, îţi spune: „Mai bagă unul, că tare-i bun”. Cu ţigările, cu cola, cu zahărul şi uleiul, cu fastfood-ul, cu toate chimicalele pe care le înghiţim, la fel. Te-avertizează la timp? Nu. „Bagă, frate, anything goes, îs bune de numa’-numa’!”. Şi dacă se trezeşte într-o bună zi că te-avertizează, atunci un rău aproape iremediabil e deja produs.

Te-apucă depresia. „Corpul tău ştie să te vindece. E programat genetic să facă asta. Lasă-l în pace, nu-l mai încorda, nu-l mai deranja cu mintea ta negativistă” – scrie în orice carte de psihoterapie. Lasă-te doar în baza lui şi-ai să vezi cum îţi crapă inima sau vreun vas de sînge la creier… Însă cel mai revoltător şi mai evident caz de stupizenie a corpului e atunci cînd – cu cît îţi permiţi mai multă mîncare – se apucă serios de adunat grăsimi pentru zile negre de foamete pe care, chit că faci sport şi-ţi menţii greutatea optimă, ţi le distribuie tîmp în cele mai nepotrivite locuri. Cu cît mănînci mai puţin, cu atît adună mai mult. Ca un hîrciog dement. Cînd erai student şi n-aveai bani nici pentru ziua de mîine, corpul tău nu ţi-ar fi strîns un gram de grăsime pentru poimîine, oricît de mult ai fi halit din pachetul de-acasă, la un chef, la o sărbătoare. Nu, pe-atunci îl durea la bască pe corpul tău că-l bate vîntul pe stradă, că pică din picioare.

Eu unul măcar aveam din tinereţe o vagă idee că ţigările, băutura, uleiul şi celelalte pot să-ţi facă rău, în vreme ce corpul nici nu era conştient că există. Da, da. Categoric, îs mai deştept decît corpul meu. Chestie care, ca să fiu cinstit pînă la capăt, nu mi-a folosit la nimic.

Însemnările unui englez despre român

Scriu aceste rînduri acum, cînd nu ştiu cît vom mai avea de trăit. Poate vom supravieţui – şi o vom face, căci neamul nostru a trecut prin multe încercări –, dar nicidecum în ţara noastră nu va mai fi viaţa cunoscută. Aşa cum s-a profeţit în scripturile presei tabloide, pe 1 ianuarie 2014 ne-au invadat românii. Mai precis şi deocamdată unul singur, cu numele lui bizar, Victor Spirescu.

Eu am mai văzut şi-am mai auzit de români, dar aceia păreau cît de cît domesticiţi, de departe, chiar îi puteai confunda cu nişte oameni. În schimb, ăsta purta fes bej cu dunguliţe cenuşii suspecte, tras peste ochii bulbucaţi, avea barbă ţepoasă şi, în general, un aer agresiv. Afişa el un zîmbet prietenos, aproape uman, dar trebuia să fii naiv să nu-ţi dai seama că abia acum – după prostia politică de-a acorda oricărei creaturi a EU drept de muncă în UK – am intrat în contact cu adevăratul român, proaspăt ieşit din gaura lui neagră a estului Europei.

Geaca, puloverul, pantalonii şi geanta lui de voiaj din mînă păreau obişnuite, dar imediat puteai să-ţi dai seama că ceva e în neregulă cu el, dacă erai atent la sticla de plastic pe care o ţinea sub braţ. Acolo, în loc de apă plată, pot să jur că era sînge transparent – numai românul ştie cum reuşeşte să-l obţină! –, fără de care niciunul din seminţia lui Dracula nu supravieţuieşte mai mult de-o zi.

Mare noroc am avut că vreo cîţiva dintre politicienii noştri şi toată presa din Insulă au fost pregătiţi, prevăzători şi l-au aşteptat la aeroport, ca să-l putem ţine sub observaţie. Sincer să fiu, cînd au pus zecile de reflectoare şi de bliţuri pe el, am crezut că se va demasca. Se va speria, va intra în panică, îşi va smulge pielea falsă de pe el, îşi va arăta adevăratul chip, va rage şi se va arunca asupra bieţilor cetăţeni britanici de la aeroport.

Dar nu, românul s-a dovedit mult mai periculos, mult mai viclean, mai adaptabil la lumina noastră puternică. Spre surprinderea mea, nu doar că era în stare să vorbească, dar ne ştia binişor şi limba. Dovadă clară că invazia era pregătită din timp, că n-a fost lăsată la voia întîmplării. De unde tragem următoarea concluzie, la care trebuie să fim foarte atenţi de-acum înainte: atunci cînd e pus pe rele, cînd e chitit să ne vîneze, românul îşi poate controla instinctele primare, e capabil de raţiune, are abilitatea de a-şi plănui cu minuţiozitate atacurile.

„Nu am venit să vă fur ţara. Am venit să muncesc” – pe dracu! Să i-o spună lu’ ăla care a jucat pe vremuri la Chelsea şi pe care l-au dat afară din cauza drogurilor. Eu nu m-am lăsat păcălit de niciunul dintre multele interviuri pe care le-a dat prin ziare şi la televizor. Românul e o bestie. The Sun zice că ar avea o femelă personală în ţinutul lui întunecat din Transilvania. Şi ea ar fi în stare să vorbească – dar pe limba ei – şi s-a plîns că românul o cam bătea. Pot bănui ce blestemăţii mai comitea acesta pe acolo, unde e foarte posibil să fie practicat şi canibalismul.

Bine că l-au dat afară după cîteva zile de la serviciul pe care-l furase englezilor, luînd pînea de la gura unui nefericit şi prea dornic cetăţean britanic să spele maşini. Bine că-l ţine presa dintr-un interviu într-altul. Altfel, cine ştie ce-ar face.

Şi, în orice caz, dacă se va dovedi într-un final că românul nu bea sînge de englez, cu siguranţă îşi va înfige colţii în asigurările noastre sociale. Bloody Romanian!

Doamne apără-ne şi fereşte. Şi pe noi, şi pe Regină!

 

Biserica îngropată de la Geamăna

Pe 2 ianuarie, aflat întîmplător în zonă, am fost să văd lacul Geamăna şi satul Geamăna, mă rog, ce-a mai rămas din el. Ştiam vag povestea locului, de la un prieten: un sat scufundat într-un lac de steril, din care a mai rămas doar o turlă de biserică. L-am găsit cu greu – nu există indicatoare turistice către catastrofele ecologice! –, forţînd maşina la maximum, mergînd vreo 20 de kilometri de drum forestier îngheţat, la indicaţiile unui copil: „Merjeţi tăt aşe!”. N-am să spun aici povestea întregă a zonei Geamăna (o găsiţi la o simplă căutare pe Google). Doar cîteva lucruri care m-au impresionat. Unu: sub picioarele mele nu era doar o biserică scufundată, ci un sat întreg (a se vedea o poză martor – ultima din serie, cum arăta locul înainte, pe care am preluat-o de pe site-ul lui Adrian Ciubotaru). Doi: la cîţiva kilometri mai încolo e Roşia Montană (n-o spun pe ton de activist, ci e doar constatarea unui simplu om care se gîndeşte că aşa ceva s-ar putea întîmpla şi acolo). În fine, trei: am simţit biserica fiind încă vie. Sincer, cînd m-am apropiat de ea, mi-am scos căciula din cap şi mi-am făcut cruce.

Daţi-ne, bă, lumină!

Nouă ne place lumina, ne minunăm şi ne bucurăm de ea ca proştii, încă de cînd străbunii noştri au căzut din copac, au pierdut coada, au învăţat mersul biped şi-au halit prima carne pe grătar în jurul focului, la peşteră. Suportăm multă lumină, niciodată nu ne e de-ajuns. De Sărbători, vrem multă, multă, atît de multă încît să ne orbească.

Daţi-ne, bă, lumină! Bateţi-vă, bă, care dintre voi e în stare să aprindă mai puternic întunericul, să ne dea mai multă lumină: milioane de leduri chinezeşti, zeci de mii de kilometri de fire, maţe electrice împrăştiate prin tot oraşul, sute de ore cu focuri de artificii care să ne spargă urechile şi să ne lăcrimeze ochii.

Vrem mai multă lumină. Vrem brazi, Moş Crăciuni, crăciuniţe, magi, oiţe, măgăruşi, Iisuşi în copaie şi Maici ale Domnului din plastic. Dar să fie bine luminaţi. În totate culorile. Să aibă leduri. Să clipească. Vrem să ne facem poze cu celularul la luminile voastre. Vrem să strigăm „uau” la becuri cînd ieşim de la serviciu, cînd ne plimbăm de mînă, cînd mergem ori venim de la mall, cînd aşteptăm ultimul tramvai. Vrem să ne ridicăm copiii îţi braţe, să le spunem: „Ce-i acolo, tati? Beculeţul? Da, tati, beculeţul! Uite beculeţul. Zi şi tu: be-cu-le-ţul”. Iar copiii să rîdă la el, apoi la noi, să arate cu degetul şi să îngaime: „Be-cu-le-su! Be-cu-le-su!”.

Vrem să scoatem capul de pe geamul maşinii şi să urlăm „Iuhuuuu”, cu gura căscată la instalaţii. Vrem jocuri de laser să lumineze bezna precum săbiile Jedi. Vrem să ne sărutăm apăsat, ca pentru totdeauna, să ne pipăim cu mănuşile pe mînă, prin geacă şi pulover, sub brăduţii voştri sclipitori. Vrem amintiri pe viaţă, epice, de sub ghirlandele voastre, de sub văpaia artificiilor voastre.

Vrem o poză luminoasă pentru Facebook cu copilul Iisus şi cu Maica Domnului din faţa Primăriei. Vrem să ne-aducem părinţii bătrîni de la ţară, să le arătăm poleiala din copaci, covorul de leduri care ne acoperă cînd mergem pe stradă şi să-i întrebăm: „Aţi văzut vreodată ceva mai frumos?” Vrem să ieşim la balcoane şi să-i strigăm pe cei dragi: „Veniţi repede-repede la artificii”. Vrem să ne-adunăm muşuroi în centru sub luminile voastre, să desfacem şampanie, să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm cu mulţimea ca şi cum ne-am iubi.

Vrem să ne îmbătăm cu lumină şi-apoi să ne distrăm de toţi banii. Pentru că vin Sărbătorile şi vrem să uităm. Orice. Totul.

Cumpăraţi-ne, bă, lumină, multă lumină. Dar să fie artificială, că aia naturală nu ne place, nu ne minunează, nu ne bucură, nu ne face să vă votăm. Daţi-ne, bă, leduri, beculeţe, maţe electrice, brazi, Moş Crăciuni, crăciuniţe, magi, oiţe, măgăruşi, Iisuşi în copaie şi Maici ale Domnului din plastic, ghirlande şi artificii – niciodată nu sînt de-ajuns –, pentru că aşa vrem noi, pentru că nouă ne place lumina şi ne bucurăm de ea ca proştii. Daţi-ne multă lumină, pînă cade curentul din instalaţii, pînă se sting ultima scînteie, ultimul fir de fum alb, ultimul ecou de artificii, iar în urmă rămîne neantul.

Vedetism

Vreau să cumpăr biscuiţi de la magazinul din colţ. Biscuiţi sînt de toate culorile şi formele. Casc gura la ei, nu ştiu de care să aleg. Intră un domn vioi şi, cînd mă vede, mă salută cu gesturi chinezeşti şi vorbe de-ale noastre: „Să trăiţi!”. Habar n-am cine-i. Nici nu mă lasă să-i răspund bine şi-i spune vînzătoarei, complice: „Nici nu ştii ce om mare ai onoarea să serveşti”. Doamna vînzătoare strînge din umeri. Eu mă ruşinez: „Lăsaţi, zic, că mă ştiu cu doamna de opt ani, de cînd m-am mutat în cartier”. „Serios?! Păi, şi?! Aţi scris ceva despre dînsa?”. N-am vrut să complic situaţia şi să-i spun c-am făcut-o personaj în Amorţire pe vînzătoarea din cealaltă tură, pe Siiigur-că-da (cum o poreclesc eu şi Ralu, din cauza ticului verbal pe care îl are). „Sau măcar să montaţi o piesă de teatru cu ea!”, îmi face domnul vioi cu ochiul. Apoi îmi trage o palmă amicală pe umăr şi iese: „La revedere. Mă bucur că v-am văzut, domnule Teodorovici!”.

La Pîngăraţi

Pomelnic

Primele venituri din scris le-am avut de la bunica. Mai precis: bomboane de colivă sau prune uscate. La schimb, îi puneam pe hîrtie pomelnicile („Scrie mare! Popa nostru-i chior!”) şi, periodic, cîte o scrisoare către o soră dintr-un sat îndepărtat. Am scris pe larg despre asta în Lampa cu căciulă…După cum se vede în poză, bunica, săraca, nu prea le avea cu scrisul. Totuşi, dacă te uiţi cu atenţie, poţi spune că a fost un precursor al scrierii tip mess: pomlc – în loc de pomelnic, Vsli – in loc de Vasile, brc – în loc de biserică. Şi – omg! – la lista de „Aişte sut morţ Voştri”, scrisă la sfîrşitul unei cărţi de rugăciuni, a avut grijă să se treacă şi pe ea, încă din timpul vieţii: Agripina.

Dar alta-i povestea pe care vreau s-o spun acum, legată de scrisorile pe care i le scriam eu soră-sii (pe care nu o văzuse de zeci de ani). Aveau un tipic special, îl ştiam pe de rost, de la care bunica nu se abătea niciodată. Pe scurt, totul putea fi redus la: „Dragă soră, pe aici totul e bine, eu sînt bine, neamurile sînt bine, iar vremea a fost frumoasă”. Informaţiile despre vreme mi se păreau cel puţin discutabile, întrucît sora-sa nu trăia pe alt continent, ci într-un sat la vreo 20 de kilometri mai încolo. Cum să-i spui că vremea a fost frumoasă, cînd a plouat o lună încontinuu? „Tu scrie cum îţi spun eu şi nu-mi întoarce vorba!”, îmi dicta ea, neabătută de la tipic. Scriam – ce să fac? –, că-mi plăceau bomboanele de colivă şi prunele uscate… Scrisorile soră-sii aveau acelaşi tipic, iar ultima a venit la vreun an după ce a murit bunica. Totul era bine şi frumos pe acolo, la fel ca şi vremea. La ce bun să-i mai scriu şi să-i spun c-a murit bunica?

Ieri am fost acasă la ţară, mi-am luat părinţii în maşină şi-am mers aiurea pe dealuri, prin păduri, să ne aerisim. La un moment dat am ajuns chiar în satul în care trăia sora lu’ bunica, pe vîrful unui deal înconjurat de păduri, undeva la capătul lumii. Ne-am oprit la ieşirea din sat, să fumez o ţigară. Am fumat, urmărind cu privirea cum din peisaj se desprinde un moş, mai întîi cît un punct, apropiindu-se de noi. Cînd a ajuns în dreptul nostru, l-am întrebat dacă a auzit de sora bunică-mii. Cică încă trăieşte, are 94 de ani…

N-am avut tupeul să mă duc s-o văd.