Florin Lăzărescu's Blog, page 4

Pe lacul înghețat

Un cip ca la cal

Tata e în spital, bolnav cu inima. S-a îmbolnăvit în stilul lui: n-a mai făcut un control medical de ani de zile, n-a luat nicio durere, nicio oboseală nefirească în serios, nu s-a plâns de nimic, a muncit acasă fără întrerupere. Chiar și atunci când nu părea că ar fi prea multe de făcut, găsea el ceva, gen să scoată din fundul pământului o cioată de la un nuc care zăcea acolo de-o viață. Și el, și mama au în sânge ideea că trebuie să muncești încontinuu atât pentru că altfel nu se poate trăi, cât și pentru ca să nu te râdă lumea. O piramidă dacă și-ar construi vecinul, ei ar vrea să-și facă una măcar la fel, dacă nu cumva și o idee mai mare, ca „să nu ne râdă lumea”.

Îmi place felul lui de a se încuraja, de a merge mai departe ca și cum nu s-ar întâmpla nimic deosebit. După o criză de hipertensiune, doar la insistențele soră-mii a acceptat să vină, totuși, la spital. L-am adus cu mașina la urgențe. Înainte de a pleca, după ce s-a „echipat”, s-a așezat discret – timp de doar câteva secunde – cu mâinile împreunate în fața icoanei, a mormăit o rugăciune, apoi mi-a spus: „Hai, că doar mâine mă-ntorc acasă”. Pe drum mi-a povestit tot felul de nimicuri, de bârfe prin sat, de fotbal. La spital, când a văzut că e cam nasoală situația, a descoperit un semn indubitabil că o să fie bine: o pagină de ziar pe care o avea rătăcită într-un buzunar, cu chipul Sfintei Parascheva pe ea. M-a tras deoparte, mi-a făcut cu ochiul și mi l-a arătat: „Uite ce semn am găsit. Clar, mă vindec”. Mă gândeam cumva că se sperie când a aflat de necesitatea unui stimulator cardiac pentru el și nu prea știam cum să-l încurajez. Dar el tot pe poziție a rămas: „Nu te stresa. Nu-i mare lucru, tată. Tre’ să-mi pună un cip. Taie oleacă pielea, face un buzunar acolo și îmi pune un cip. Din ăla, un cip ca la cal, cum ar veni”.

La Iași nu ninge. Așteptăm

Un an la fel de bun

La începutul lui 2015 – ca la începutul oricărui dintre ultimii cel puțin zece – mi-am dorit un an la fel de bun precum cel care a trecut. Mă enervează sincer să vrei întruna mai mult. Dacă ai scăpat cu viață, dacă nu ți-a murit nimeni, dacă ești cât de cât sănătos înseamnă că tocmai ai avut un an bun. Apoi lucrurile au luat-o cumva, ușor ușor, razna:

Am stat treaz câte două ore în pat dimineața, fără să am curajul să mă ridic. Am rămas în camera mea și am privit tavanul. Am mers la serviciu. Am lucrat la cartea mea Întâmplări și personaje. Am început să mă plimb din ce în ce mai mult cu bicicleta. Am descoperit o aplicație pe telefon care să-mi arate pe unde am mers și ce am făcut. Am fost cu Aferim la Berlin. M-am dat cu limuzina și am călcat pe covorul roșu. Am lucrat iar la Întâmplări și personaje, iar am mers cu bicicleta și iar am făcut multe multe poze. Am început să mă pregătesc de FILIT. Am fost în doar trei zile la premiere Aferim în București, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu, Iași, Bacău. Mulți, foarte mulți kilometri cu mașina.

De ziua mea am stat singur în cameră la mine și iar am privit tavanul. Iar am condus, am pedalat, am mers, am muncit la serviciu, am predat Întâmplări și personaje la editură. Am urcat pe Ceahlău. Am postat 27 de poze noi pe Facebook. M-am dus la Ralu și i-am spus că vreau o pauză, că o să plec de acasă. Într-o tură cu bicicleta, am remarcat cât de pustiu e orașul în ajunul Paștelui. Am găsit pe net coperta romanului meu Amorțire, tradus în chineză. Am văzut un tir în flăcări, în timp ce coboram Buciumul cu bicicleta. Mi-am făcut un autoportret noaptea, la marginea satului copilăriei mele, în tricou cu minioni. Am mers 20 de ore cu trenul la TIFF, Iași-Cluj, tur-retur. I-am cumpărat lu’ tata un ferăstrău de ziua lui. Am lansat Întâmplări și personaje. Am suspendat FILIT. Am fost cu mama la spital. Am văzut lacul cu nuferi al lui Eminescu de la Ipotești. Am așteptat-o pe sor-mea Otilia să se întoarcă în concediu de la Londra. Am plecat de la acasa mea din ultimii 8 ani – cu mașina, chitara, plus niște haine – și m-am mutat în apartamentul gol al Otiliei și a lu’ Iulian.

Am reușit să vizitez curtea grădiniței mele, în care nu mai fusesem de 30 de ani. Am fost la un festival de film din Viena,  am împrumutat o bicicletă cu care m-am plimbat ore întregi prin oraș. Am făcut o excursie la munte cu mama, o mătușă și o verișoară. Am deprins gustul cidrului. Am postat enșpe noi fotografii pe Facebook. Am început să lucrez pentru un FILIT 2015 mai restrâns, ediția t(r)ei. M-am înțeles cu Ralu să divorțăm. Am fost la un notar. Am muncit iar de mi-au sărit capacele la FILIT 2015. Mi-am permis doar 4 zile de concediu. Am urcat după ani Făgărașul, la peste 2500 de metri, și mi-am dat seama cât de mult contează mersul pe bicicletă, chit că mai și fumez. Am primit decizia de divorț. Am început să caut un apartament de vânzare. Am trecut cu bine de FILIT. Am învățat ce înseamnă un credit la bancă. Am văzut zeci de apartamente de vânzare, în toate stadiile de construcție. I-am blestemat din suflet pe agenții imobiliari din Iași. Am scris un articol bășcălios despre ei și am primit o reducere de 2000 de euro pentru o casă. Am fost la un festival de film la Namur și-am prezentat Aferim.

Am deschis dosarul de credit pentru casă. Am fost la târgul de  carte de la Frankfurt cu Întâmplări și personaje și am așteptat ore întregi pe aeroport, între București și Iași. Am fost la Chișinău cu Aferim și am stat trei ore în granița dintre Basarabia și România. Am făcut o mie de planuri pentru noua casă. Am constatat că o să fiu nevoit să trăiesc cu o cârtiță în curte. Am văzut pe TV ARTE un documentar realizat de Alexandru Solomon, cu Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea și cu mine. Am făcut multe, multe acte, am plătit avans și am început să aștept aprobarea dosarului de credit. Am fost la Seattle cu Aferim și Amorțire, am mers cu avionul 11 ore de pe un continent pe altul, prins între două femei nebune. La întoarcere am făcut 24 de ore pe drumuri, cu tot cu așteptări pe aeroport, via Paris, București. Am primit aprobarea de credit. M-am dus la decernarea premiilor Academiei Europene de Film, în Berlin, unde am fost nominalizat pentru cel mai bun scenariu al anului. I-am întâmpinat pe Otilia și Iulian la aeroportul din Iași, pentru că s-au întors definitiv acasă.

M-am mutat. Aproape am prins cârtița. Mi-am cheltuit banii de pe card până n-a mai rămas decât o banda magnetică goală, pe linguri, furculițe și farfurii, pe polonic și spatulă, pe coș de gunoi și pantofar, pe mobilă de bucătărie și biblioteci, pe paturi, pe comode și canapele, pe preșuri și perdele, pe absolut tot ce ai nevoie într-o casă complet goală. Am montat și aranjat cu mânuța mea aproape totul. Am reparat caloriferele, ușile și centrala termică. Mi-am făcut abonament la internet. Am încercat cu mama toate instalațiile de pom dintr-un Carrefour. Mi-am petrecut Crăciunul cu ai mei, acasă la mine. Am plantat în curte niște brăduți.

Și m-am simțit, nu știu cum, fericit. Mi-e și teamă să-mi doresc în 2016 un an la fel de (ne)bun ca 2015.

Din Suplimentul de cultură

Un al la fel de bun

La începutul lui 2015 – ca la începutul oricărui dintre ultimii cel puțin zece – mi-am dorit un an la fel de bun precum cel care a trecut. Mă enervează sincer să vrei întruna mai mult. Dacă ai scăpat cu viață, dacă nu ți-a murit nimeni, dacă ești cât de cât sănătos înseamnă că tocmai ai avut un an bun. Apoi lucrurile au luat-o cumva, ușor ușor, razna:

Am stat treaz câte două ore în pat dimineața, fără să am curajul să mă ridic. Am rămas în camera mea și am privit tavanul. Am mers la serviciu. Am lucrat la cartea mea Întâmplări și personaje. Am început să mă plimb din ce în ce mai mult cu bicicleta. Am descoperit o aplicație pe telefon care să-mi arate pe unde am mers și ce am făcut. Am fost cu Aferim la Berlin. M-am dat cu limuzina și am călcat pe covorul roșu. Am lucrat iar la Întâmplări și personaje, iar am mers cu bicicleta și iar am făcut multe multe poze. Am început să mă pregătesc de FILIT. Am fost în doar trei zile la premiere Aferim în București, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu, Iași, Bacău. Mulți, foarte mulți kilometri cu mașina.

De ziua mea am stat singur în cameră la mine și iar am privit tavanul. Iar am condus, am pedalat, am mers, am muncit la serviciu, am predat Întâmplări și personaje la editură. Am urcat pe Ceahlău. Am postat 27 de poze noi pe Facebook. M-am dus la Ralu și i-am spus că vreau o pauză, că o să plec de acasă. Într-o tură cu bicicleta, am remarcat cât de pustiu e orașul în ajunul Paștelui. Am găsit pe net coperta romanului meu Amorțire, tradus în chineză. Am văzut un tir în flăcări, în timp ce coboram Buciumul cu bicicleta. Mi-am făcut un autoportret noaptea, la marginea satului copilăriei mele, în tricou cu minioni. Am mers 20 de ore cu trenul la TIFF, Iași-Cluj, tur-retur. I-am cumpărat lu’ tata un ferăstrău de ziua lui. Am lansat Întâmplări și personaje. Am suspendat FILIT. Am fost cu mama la spital. Am văzut lacul cu nuferi al lui Eminescu de la Ipotești. Am așteptat-o pe sor-mea Otilia să se întoarcă în concediu de la Londra. Am plecat de la acasa mea din ultimii 8 ani – cu mașina, chitara, plus niște haine – și m-am mutat în apartamentul gol al Otiliei și a lu’ Iulian.

Am reușit să vizitez curtea grădiniței mele, în care nu mai fusesem de 30 de ani. Am fost la un festival de film din Viena,  am împrumutat o bicicletă cu care m-am plimbat ore întregi prin oraș. Am făcut o excursie la munte cu mama, o mătușă și o verișoară. Am deprins gustul cidrului. Am postat enșpe noi fotografii pe Facebook. Am început să lucrez pentru un FILIT 2015 mai restrâns, ediția t(r)ei. M-am înțeles cu Ralu să divorțăm. Am fost la un notar. Am muncit iar de mi-au sărit capacele la FILIT 2015. Mi-am permis doar 4 zile de concediu. Am urcat după ani Făgărașul, la peste 2500 de metri, și mi-am dat seama cât de mult contează mersul pe bicicletă, chit că mai și fumez. Am primit decizia de divorț. Am început să caut un apartament de vânzare. Am trecut cu bine de FILIT. Am învățat ce înseamnă un credit la bancă. Am văzut zeci de apartamente de vânzare, în toate stadiile de construcție. I-am blestemat din suflet pe agenții imobiliari din Iași. Am scris un articol bășcălios despre ei și am primit o reducere de 2000 de euro pentru o casă. Am fost la un festival de film la Namur și-am prezentat Aferim.

Am deschis dosarul de credit pentru casă. Am fost la târgul de  carte de la Frankfurt cu Întâmplări și personaje și am așteptat ore întregi pe aeroport, între București și Iași. Am fost la Chișinău cu Aferim și am stat trei ore în granița dintre Basarabia și România. Am făcut o mie de planuri pentru noua casă. Am constatat că o să fiu nevoit să trăiesc cu o cârtiță în curte. Am văzut pe TV ARTE un documentar realizat de Alexandru Solomon, cu Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea și cu mine. Am făcut multe, multe acte, am plătit avans și am început să aștept aprobarea dosarului de credit. Am fost la Seattle cu Aferim și Amorțire, am mers cu avionul 11 ore de pe un continent pe altul, prins între două femei nebune. La întoarcere am făcut 24 de ore pe drumuri, cu tot cu așteptări pe aeroport, via Paris, București. Am primit aprobarea de credit. M-am dus la decernarea premiilor Academiei Europene de Film, în Berlin, unde am fost nominalizat pentru cel mai bun scenariu al anului. I-am întâmpinat pe Otilia și Iulian la aeroportul din Iași, pentru că s-au întors definitiv acasă.

M-am mutat. Aproape am prins cârtița. Mi-am cheltuit banii de pe card până n-a mai rămas decât o banda magnetică goală, pe linguri, furculițe și farfurii, pe polonic și spatulă, pe coș de gunoi și pantofar, pe mobilă de bucătărie și biblioteci, pe paturi, pe comode și canapele, pe preșuri și perdele, pe absolut tot ce ai nevoie într-o casă complet goală. Am montat și aranjat cu mânuța mea aproape totul. Am reparat caloriferele, ușile și centrala termică. Mi-am făcut abonament la internet. Am încercat cu mama toate instalațiile de pom dintr-un Carrefour. Mi-am petrecut Crăciunul cu ai mei, acasă la mine. Am plantat în curte niște brăduți.

Și m-am simțit, nu știu cum, fericit. Mi-e și teamă să-mi doresc în 2016 un an la fel de (ne)bun ca 2015.

Tucu

Aseară cântam la chitară în noua mea casă. Aici pot zdrăngăni cât vreau, pot asculta muzică până la „are you nuts” și nu deranjez pe nimeni. Vecinii mei sunt departe, atât de departe încât m-am temut să nu-mi fie frică la un moment dat, să nu am senzația că cineva din întuneric – „vreun nebun”, vorba lu’ tata – mă urmărește o vreme de-afară, apoi sare la mine cu o drujbă, direct prin perete, prin ușă ori prin geam. Dar nu, mă simt perfect safe. Mă rog, e deja acasă pe bune.

Și cum cântam eu așa, concetrat, la chitară, exersând niște tehnici zbârnâitoare de flamenco, mi se pare că văd cu coada ochiului reflexia mâinii mele în sticla de la ușă. Dar mâna era mai mică. Apoi, din beznă, apare o față cu gura căscată și se lipește de sticlă, se holbează la mine. O față de copil. Cam ca-n filmele de groază. Pentru o secundă am înlemnit cu chitara în mână, pregătindu-mă să o transform în par. Totuși, am avut curaj și am aprins lumina afară. Dincolo de ușă era un copil rupt de frig, cu fesul tras peste ochi, bâlbâind chestii. Îi spun să vorbească mai rar.

– A… am ve… venit să să în… încarc te… tele… telefonu’.

– Care telefon?

Scoate și îmi arată un mobil din care ieșeau două sârme. Îl iau în casă, îl așez pe un scaun și aflu informații: stă la o casă mai încolo, la el e tăiat curentul că nu l-a plătit taică-su.

Bag firele alea în priză. Nu par să meargă.

– Cum te cheamă?

– Tu… Tu… Tucu.

– Ți-e foame?

– N.. nu, c… am am mâ… mâncat.

– Mai ai frați?

– Ci… ci… ci…

Scoate o mână din buzunar și-mi arată cinci degete.

– Măi, Tucu, nu cred că se încarcă. Lasă-l vreo două ore aici, du-te acasă și vii pe urmă să vedem ce și cum.

O șterge în beznă.

După două ore – erau și niște prieteni la mine, pe care i-a speriat – Tucu a apărut la ușă ca un colindător rătăcit, l-am luat în casă și i-am dat telefonul. Am avut dreptate. Nu se putea încărca.

Animale de companie

După multe bâjbâieli, am pornit cu gândul să-mi cumpăr un apartament și, până la urmă, am ajuns să-mi iau o căsuță (luat, vorba vine, o voi plăti în următorii 30 de ani). Are curte și, cum am remarcat chiar înainte de a mă muta, m-am căpătuit la pachet și cu o cârtiță care scoate mușuroaie într-o veselie. M-am gândit că poate o să hiberneze de la 1 decembrie, odată cu venirea oficială a iernii, că o să amân și o să rezolv problema mai la primăvară. Dar nu. Cârtița sapă ca nebuna, curtea mea arată ca un câmp de luptă pe dos, ca și cum s-ar purta un război subteran în care bombele „cad” de jos în sus, de pe cealaltă lume.

Într-o zi, am și văzut-o la lucru, în timp ce fumam pe prispa casei. Am urmărit-o multă vreme în liniște, fascinat, de parcă aș fi scris un studiu despre formarea mușuroaielor, apoi am apucat un hârleț, am mers pe vârfuri până lângă minivulcanul noroios cu erupție in relanti și am fript vreo câteva împunsături în țărână (știu de la bunica tehnica asta de stârpire a cârtiței, numai că ea folosea cu eficiență o furcă). Noroc că n-am ucis-o. M-ar fi mustrat rău conștiința. Oricum, nu voiam decât să-i transmit un mesaj: valea din curtea mea!

La serviciu, au trecut niște băieți de la deratizare. Și l-am întrebat sec pe unu’:

– Dom’le, am o cârtiță acasă în curte. Cum scap de ea?

– Ia-ți un câine, mi-a răspuns la fel de sec. Cârtițele se tem de câini și fug la vecini.

Cu alte cuvinte, să arunc pisica moartă. Au început dubiile. Câinele mă apără, mă iubește necondiționat. Teoretic. Cârtița, pe lângă faptul că îi sunt indiferent, îmi provoacă cel puțin daune morale, anxietate, dacă nu cumva o să-mi mănânce de la rădăcină iarba, florile și copacii pe care îi voi planta la primăvară. Pe de altă parte, cârtița nu trebuie vaccinată, spălată, plimbată, hrănită, nu lasă păr și rahat prin casă, nu mușcă de cur odraslele vecinilor. Poate fi oarecum animalul meu de companie. Mă mai gândesc, dar totuși cred că am s-o păstrez. Mai ales că Teo, colega mea de birou, a și botezat-o: Miruna. Mi se pare un nume potrivit.

Iași, capitală culturală europeană? :)

Am aflat la Berlin că orașul nostru nu a intrat în finala pentru capitală culturală europeană, unde eram invitat pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film. În camera de hotel, tocmai deschisesem geanta de „bun venit” oferită de organizatori și văzusem acolo un pachet promoțional impecabil pentru Wrocław, capitală culturală europeană în 2016 (de la ochelari de soare cu ”See you in Wrocław”, cutie de bomboane cu ”Sweet Wrocław”, DVD de prezentare a orașului, până la un minunat album foto). Același pachet se afla în geanta tuturor nominalizaților și invitaților pentru premii, oameni precum Michael Caine, Charlotte Rampling, Colin Farrell, Christoph Waltz, Roy Adersson sau Paolo Sorrentino, ca să spun doar câteva dintre vedetele mondiale din lumea filmului, prezente acolo.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să se organizeze în Iași un asemenea eveniment (la anul va fi în Wrocław), cum ar arăta pachetul nostru promoțional. Și m-am liniștit. Sincer, nu vreau să lovesc în nimeni, dar tot sincer vreau și să spun ce cred despre asta: suntem norocoși, să mulțumim lui Dumnezeu sau sfintei Parascheva că nu vom fi capitală europeană a culturii. Ne-ar fi ieșit un lung șir de bâlbâieli, de amatorisme, de folclorisme, de certuri interminabile – cum s-a întâmplat și cazul plănuirii și întocmirii dosarului pentru candidatură. Ar fi fost – dacă nu un dezastru de imagine pentru oraș – măcar un spectacol penibil, întins pe parcursul unui întreg an. Cu lucruri făcute după ureche. Cu politicieni incompetenți și „personalități” locale depășite de vremi, care nu înțeleg nimic din fenomenul cultural, dar fac pe dracu-n patru să și-l atribuie, să-l dispute. Cu șoferi mânioși că se blochează traficul, cu ieșeni turbați că se cheltuie bani de-aiurea pe cultură, când noi avem alte probleme mai importante. Așa, fără obligația de a mima că facem ceva, Slavă Domnului, vom rămâne în panseluțele noastre, la tăiat și replantat tei, la veșnicele cancanuri locale, comentate la nesfârșit de cetățeni ambetați.

Seattle

O tură acasă

Mama face mâncare. Spun că mă duc până în grădină, până „devale” (cum numeam locul în copilărie, într-un singur cuvânt, reprenzentând casa și gospodăria bunicii). Iau cu mine și aparatul foto. Pozez aria pe care a fost casa. Pentru un străin, nici n–ar părea că acolo a fost odată o casă, o gospodărie din care bunica pretindea că nu lipsește nimic, că nu-i trebuie nimic în plus, absolut nimic.

Ies printre niște ciulini, prin dreptul a ceea ce a fost odată poartă, pe ceea ce a fost odată uliță. Mă hotărăsc să dau o tură pe toate drumurile satului, pe unde n-am mai fost de zeci de ani. Tot pozez locuri goale pe care a fost odată ceva și acum nu mai e nimic: o fântână, un copac, un mic lac, un gard, case ale prietenelor și rudelor bunicii. Ajung până în capătul satului, la cimitir. Acolo nu fac poze.

Când să mă întorc, dau peste un bătrân al cărui chip îl cunosc, dar nu mai știu cum îl cheamă. Ne binețim, intrăm în vorbă, avem același drum.

– Da’ a lu’ cui ești matale? cade inevitabila întrebare.

– A’ lu’ Pavel și Maria Lăzărescu.

Se uită lung la mine, apoi tresare bucuros.

– Măi, Florin, tu ești?

– Eu sunt.

Nu-mi prea vine să-l întreb și eu al cui e.

– Nu te-am mai recunoscut… Și ce mai faci tu?

– Iaca bine, pe-acasă

– E bine. Da’ nu-i așa bine.

– De ce?

– Cu războiul ăsta.

– Care război?

– Cu rușii.

– N-ajung ei rușii până la noi.

– Ei, nu zi. Rușii vin oricum la un moment dat.

– Îi opresc americanii, mai am eu o tentativă să-l liniștesc.

– Cu americanii îs lămurit! dă el din mână a lehamite. Numa’ să vrea rușii să vină, că nu-i oprește nimeni… Nu știm noi când, în ce zi, da’ ei oricum vin.

N-am chef să-l contrazic.

– Poate ai și matale dreptate.

– Sigur am. Da’ altfel, dac-ar veni, ar fi o treabă și asta.

– Care?

– Ar mai muri din oameni… Că tare s-a înmulțit și înrăit lumea. Și s-a prostit de tot.

– Cum s-a prostit?

– Mă uit și eu la televizor. Numai scălămbăieli, măscărici, hărmălaie.

– Se distrează și oamenii, ce să facă?

– Asta-i distracție? E prosteală… Eu, dac-aș fi Dumnezeu, aș rade lumea asta de tot.

Nici nu știu dacă să-mi pară bine sau rău că el nu e Dumnezeu.

– Și matale de unde vii? încerc să schimb subiectul.

– Am fost la cimitir, la femeia mea. A murit acum patru ani. Neîmpliniți încă. Pe șapte decembrie se împlinesc patru.

– Mergi des la ea?

– Numa’ de Sărbători, când se cere cum scrie la carte, cum zice la biserică.

– Ce sărbătoare e azi? mă mir.

– Nu-i nicio sărbătoare… să-ți zic ce-am pățit… Azi dimineață, n-aveam eu ce face, că am cam terminat cu treburile, cum a dat frigul. Și ce mă gândesc? Să stau degeaba, să mă uit la televizor? Nu… Aveam o căpiță veche într-un fund de grădină. O țineam demult, n-am umblat la fân, să fie peste iarnă, dacă e secetă peste vară.. Și-a putrezit acolo, nu mai băga vaca botu-n el nici s-o picuri cu lumânarea. Ș-am zis să curăț locul. Fânul, ud, putred, cum să-i dau foc? Am zis să-l împrăștii. Am luat furca și m-am dus…

Mi se pare că bate prea mult câmpii pentru un om care se imaginează că ar putea fi Dumnezeu. Sau poate tocmai de aia își imaginează așa ceva.

– Dar femeia, ce-i cu femeia matale? încerc să-l readuc la subiect.

– Asta îți și spun… Știi ce femeie am avut eu. Viață grea. Cât era trează, mă mai înțelegeam cu ea. Altfel, necaz mare, că se ținea de băut. Îi ascundeam cheia de la beci, îi luam banii, ea făcea ce făcea și tot găsea băutură. Vindea lucruri din casă, spărgea lacătul… Îți spun drept, Dumnezeu mă ierte, o și băteam uneori, da’ tot nu se liniștea… Și azi, când m-am dus și-am împrăștiat fânul ăla putred, am găsit la mijlocul căpiței o sticlă de țuică ascunsă acolo de ea… Am luat-o, am băut și eu o gură… Ș-așa am mai plâns.

Din Suplimentul de Cultura de sâmbătă, Întâmplări și personaje.