Un cip ca la cal

Tata e în spital, bolnav cu inima. S-a îmbolnăvit în stilul lui: n-a mai făcut un control medical de ani de zile, n-a luat nicio durere, nicio oboseală nefirească în serios, nu s-a plâns de nimic, a muncit acasă fără întrerupere. Chiar și atunci când nu părea că ar fi prea multe de făcut, găsea el ceva, gen să scoată din fundul pământului o cioată de la un nuc care zăcea acolo de-o viață. Și el, și mama au în sânge ideea că trebuie să muncești încontinuu atât pentru că altfel nu se poate trăi, cât și pentru ca să nu te râdă lumea. O piramidă dacă și-ar construi vecinul, ei ar vrea să-și facă una măcar la fel, dacă nu cumva și o idee mai mare, ca „să nu ne râdă lumea”.

Îmi place felul lui de a se încuraja, de a merge mai departe ca și cum nu s-ar întâmpla nimic deosebit. După o criză de hipertensiune, doar la insistențele soră-mii a acceptat să vină, totuși, la spital. L-am adus cu mașina la urgențe. Înainte de a pleca, după ce s-a „echipat”, s-a așezat discret – timp de doar câteva secunde – cu mâinile împreunate în fața icoanei, a mormăit o rugăciune, apoi mi-a spus: „Hai, că doar mâine mă-ntorc acasă”. Pe drum mi-a povestit tot felul de nimicuri, de bârfe prin sat, de fotbal. La spital, când a văzut că e cam nasoală situația, a descoperit un semn indubitabil că o să fie bine: o pagină de ziar pe care o avea rătăcită într-un buzunar, cu chipul Sfintei Parascheva pe ea. M-a tras deoparte, mi-a făcut cu ochiul și mi l-a arătat: „Uite ce semn am găsit. Clar, mă vindec”. Mă gândeam cumva că se sperie când a aflat de necesitatea unui stimulator cardiac pentru el și nu prea știam cum să-l încurajez. Dar el tot pe poziție a rămas: „Nu te stresa. Nu-i mare lucru, tată. Tre’ să-mi pună un cip. Taie oleacă pielea, face un buzunar acolo și îmi pune un cip. Din ăla, un cip ca la cal, cum ar veni”.