Florin Lăzărescu's Blog, page 14

De iarnă

Interviu în "Suplimentul de cultură"

Daca s-ar face un top al popularitatii scriitorilor romani, cred ca ar ocupa unul dintre primele locuri. A scris proza scurta si romane, scenarii de film si de show-uri TV, dar succesul nu l-a lasat arogant, dimpotriva. Este unul dintre primii bloggeri romani, inca de pe vremea cind blogul insemna doar un jurnal online, numele lui sta linga campania "Voteaza literatura tinara", cea mai de succes campanie din literatura romana de dupa 2000, iar acum s-a apucat de fotografie. (Elena Vlădăreanu)

Nu esti un scriitor foarte prolific. Tin minte ca mi-ai spus la un moment dat, demult, ca nu publici nimic nou pina cind nu se epuizeaza exemplarele din volumul precedent. Te mai ghidezi dupa chestia asta?

Nu am problema prolificitatii. Ba chiar sint momente cind patru carti in vreo zece ani, mai ales in cei ai tineretii, mi se par prea mult. Daca mai adaug la acestea si un jurnal, tinut multa vreme si online, care ar insuma vreo cinci sute de pagini de carte, pot zice ca am si intrecut masura. Sincer sa fiu, nu-mi mai amintesc discutia noastra la care te referi, cert e ca nu public literatura de dragul de a fi pe piata, ci doar atunci cind simt ca am ceva nou de spus. Cit despre scris, am sentimentul ca o fac intruna, in sensul ca nu exista zi in care sa nu-mi treaca prin cap vreo scena de poveste. De exemplu, romanul la care lucrez acum mi s-a tot invirtit vreo doi ani in cap, am inceput sa-l structurez si sa-l astern negru pe alb vreme de vreun an, ca abia in ultimele luni sa-i simt tonul corect. De publicat, il voi publica daca si cind voi simti ca mi-a iesit.

Pentru ca in ultima vreme proza scurta a fost adusa iar in discutie, care este relatia ta cu acest gen? Scrii si roman, si proza scurta. Unde esti mai in largul tau?

Nu am o preferinta intre speciile prozei. Fiecare situatie, personaj sau intriga in parte isi impune propria durata. Exista povesti care-si au farmecul lor doar spuse pe scurt, pe care, daca le lungesti, indiferent cu cit talent, le diluezi. Uite, de exemplu, cu ani in urma, pe o trecere de pietoni din Iasi, ma uitam cumva absent la o Dacie veche oprita la semafor. Deasupra ei, legat cu sfoara, un sicriu. Si-aproape m-am ciocnit de un alt cetatean care venea din sens opus, facind acelasi lucru ca si mine. Omul mi-a zimbit amar, complice, si mi-a spus: "Inca unul care a terminat-o cu munca! ". Ei bine, o poveste de genul asta n-o poti intinde cu folos pe zeci de pagini. Indiferent cit de lung/scurt scrii, important e sa-l faci pe cititor ca, dupa lectura, sa aiba sentimentul unei povesti implinite, suficiente. Pe de alta parte, nu pot sa nu remarc postura de sora handicapata a romanului pe care tind sa i-o acorde foarte multi prozei scurte. Pe acestia nu pot decit sa-i indemn sa-i citeasca – dau niste exemple la intimplare – pe Hemingway, Carver sau Cosasu si pe urma sa ne explice de ce proza scurta li se pare literatura de rang secund.

Deseori lasi sa se inteleaga – in interviuri, de exemplu – ca povestile tale isi au radacini in chiar viata povestitorului. Viata normala sau viata exceptionala? De ce are nevoie literatura?

Se intimpla sa ma folosesc des de experiente personale, dar niciodata nu ma rezum doar la asta. Mi se pare firesc, onest, sa pornesc de la lucruri traite, pe care mi le-am insusit nu doar cu mintea, ci si cu sufletul, atit cit o fi existind. Intre autobiografie si fictiune pura, incerc sa ma pastrez cit mai la mijloc posibil. Ma feresc de extreme si ma amuza tendinta unora de a judeca literatura in termeni extremi (si extremisti). Ma amuza pentru ca imi aminteste de o dezbatere fotbalistica. Citiva cronicari sportivi l-au criticat pe Mourinho: pentru a fi un bun antrenor, trebuie sa fi fost inainte un bun jucator. Acesta le-a raspuns sec: pentru a fi un bun jocheu, nu trebuie sa fi fost inainte cal. Perfect adevarat, cu observatia ca e greu sa ajungi jocheu calarind cai de lemn. Ca sa ne amuzam, putem stabili relatia dintre scriitor si autobiografia sa ca pe cea dintre calaret si cal. Calaretul poate alege intre un cal crescut de el si unul cumparat. Insa, odata facuta alegerea, pentru a ajunge departe, cel mai mult conteaza cit de bine iti cunosti calul si cum il strunesti.

Cit despre discutia normal vs. exceptional, cred ca orice e pus pe hirtie se doreste exceptional. Nu te apuci sa scrii asumindu-ti constient ca vei evoca o banalitate.

Continuarea, aici.

Vînat din maşină

Prin ninsoare

Atmosfera autohtonă la zi

Cine instigă la violenţă

Toată lumea se miră de unde au ieşit ăştia care dau cu pietre şi caută să se desolidarizeze de ei. Dacă n-am fi ipocriţi, lăsîndu-i deoparte pe cei care s-au manifestat ieri în centrul Bucureştiului, am recunoaşte că fiecare dintre noi ştie cîţiva semeni capabili de aşa ceva imediat ce găsesc vreo ocazie.  Trăiesc printre noi, sînt vecinii noştri, copiii unor părinţi abrutizaţi, ai unui sistem de educaţie bezmetic, fiii mass media care-şi scot profitul din cultivarea instinctelor primare, ai politicienilor cărora li se rupe de orice altceva decît interesul propriu.  Sînt primii pe care îi buimăceşte criza unei societăţi. Pe scurt, dacă nu sîntem ipocriţi, am recunoaşte că sînt ai noştri, ai tuturor românilor, că-i ignorăm şi contribuim prin asta la apariţia lor pînă în momentul  în care ies din „subterană" şi acţionează.

Pe de altă parte, de cînd şi-a eliberat membrele din faţă utilizate la mers, omul a prins instictiv să le folosească şi la aruncatul cu pietre. În principiu, ca să se apere sau ca să vîneze. Mai tîrziu, omul modern a mai adăugat o motivaţie la aruncat:  din frustrare. Iar  instinctul aruncării cu pietre – oricare i-ar fi motivaţia, deşi estompat de cultură şi civilizaţie – a rămas în fiecare dintre noi. Duminică s-a manifestat doar „subterana", au dat cu pietre cei cu o frustrare neprecizată, pe care nu şi-o înţeleg.  Atît i-a dus pe ei capul: duşmanul lor natural pentru care nu le merge bine în viaţă e jandarmul. Fac apel din nou la lipsa ipocriziei: dacă nu ar fi dat ăştia foc la cîteva tomberoane şi nu ar fi spart nişte capete, pariu că urmarea protestelor paşnice ar fi fost doar apariţia lacheilor lui Băsescu, care ne-ar fi pus să stăm liniştiţi la locurile noastre, că nu s-a întîmplat absolut nimic? Credeţi că liderii noştri (nu doar cei de acum, ci din toate timpurilor) înţeleg de vorbă bună, că se tem de oameni paşnici?

Să nu uite aceşti lideri că vine o vreme cînd oricare dintre noi poate fi dus pînă în colţul în care pune automat mîna pe piatră, cînd şi cititorului de Heidegger îi vine să arunce cu cărămizi. Însă cu cît IQ-ul  celui încolţit e mai mare, cu atît ţinta va fi mai precisă şi mai bine aleasă.  Cu cît vor fi mai primitivi cei care ne conduc – prin modul în care fură, mint, ne dispreţuiesc  făţiş -,  cu atît vor declanşa mai multe reacţii primitive. Dacă vor continua să ne ia de proşti, dacă ne vor mai minţi cu nesimţire pe noi, ăştia care îi abordăm paşnic, să nu conteze că li se va răspunde mereu cu sloganuri subtile înscrise pe pancarte.

Eu unul sînt şi voi rămîne paşnic pînă cînd mă voi sătura:

-  să se răstească la mine preşedintele ţării şi să-mi  arunce vorbe mai contondente decît pietrele, prin sticla televizorului;

- să mi se spună că „românii e leneşi",  într-o ţară în care există milioane de oameni disperaţi după un loc de muncă (am văzut pe net o ofertă banală la care aplicaseră peste 16.000 de oameni!), iar alte milioane au fost nevoite să plece  din ţară şi să muncească şi 12 ore pe zi, aşa leneşi cum sînt;

- să mi se spună că trăiesc într-o ţară de asistaţi sociali, de către cei care s-au îmbogăţit lucrînd toată viaţa ca bugetari şi jefuind statul  în particular;

- să mi se plîngă conducătorii sistemului că acesta e corupt;

- să primesc lecţii de profesionalism de la curve blonde;

- să-mi vorbească de nepotism cei care şi-au plasat neamurile în Parlament ori în toate funcţiile bugetare posibile;

- să ascult roboţei confesîndu-se despre cum au ei suflet şi ne înţeleg;

- să mi se spună că realitatea românească din ce în ce mai cenuşie nu-i decît o aparenţă manipulată de televiziunile comandate de moguli;

- să mi se spună că răul pe care îl fac ţării liderii actuali e cel mai mare bine posibil.

Departe de mine gîndul de a instiga la violenţă, dar vreau să se ştie:  în ultimii ani, nu există o zi în care să nu fiu instigat la violenţă de către cei care conduc ţara.

După ninsoare