Florin Lăzărescu's Blog, page 10

Tata

Tata e unul dintre cei mai convenabili oameni de pozat. Are un talent extraordinar de a ignora cu totul camera, ca şi cum nici nu ştie – şi nici nu-i pasa – la ce foloseşte. Pot să-i fac cîte poze vreau în timp ce vorbesc cu el. Îşi vede liniştit de povestea lui.

Mesaj pentru troll-ul băsist

Deorece sînt sigur că adresa de mail şi numele tău înscrise la mesajele cu care mă tot agresezi sînt fake, îţi vorbesc direct pe blog. N-am dubii că mă urmăreşti aici, că abia aştepţi să te bag în seamă. Îţi spun sincer, fără nimic peiorativ, creştineşte: mi-e milă de tine. E motivul pentru care îţi şi răspund.

Ai mari probleme psihice. Diagnosticul pe care ţi-l pun, şi cred că o să ţi-l confirme orice psiholog bun, e că suferi de ceea ce se cheamă „proiecţie delirantă”. E o disfuncţie a unui mecanism de apărare – de altfel, oarecum normal pentru orice fiinţă umană, dar dus în patologic, în cazul tău – care te face să-ţi transferi traumele sinelui primitiv asupra „străinilor” (mare atenţie: se întîmplă uneori şi cu persoane apropiate, cum ar fi mama, tata, fratele ori sora).

Mai pe înţelesul tău: ai nişte pulsiuni agresive ce ţin numai de nemulţumirile, de insatisfacţiile tale în viaţă, pe care refuzi să le conştientizezi. Şi mai concret, bănuiala mea e că resimţi o imensă vină în urma nenumăratelor masturbări pe care le comiţi şi nu ţi le asumi, că nu realizezi efectele negative ale acestora. De aceea, ai tendinţa să dai vina pe ceilalţi pentru insatisfacţia ta. Sînt convins că nu doar eu sînt victima psihozei tale. Cu siguranţă comentezi la fel de agresiv – în special pe evz şi hotnews, unde e la liber –, ataci şi alte persoane, în mediul online, sub protecţia anonimatului. Dacă tu eşti obsedat de un singur articol pe care l-am scris acum aproape un an, în care îmi exprimam opinia negativă despre domnul Traian Băsescu – spun „domnul”, nu simplu, cum zic de obicei: „Băse”, ca să te protejez, pentru ca nu cumva să intri în fibrilaţii –, şi mă scoţi pe mine responsabil pentru faptul că a că a cîştigat USL, şase luni mai tîrziu, alegerile, repet, ai mari probleme psihice.

Cred că ţi-aş putea indica şi un tratament medicamentos care te-ar mai tempera, dar ar trebui să-mi trimiţi mai multe mesaje ca să-mi pot asuma asta pînă la capăt.

Ai grijă de tine. Doamne-ajută!

PS: Vorbesc generic. Există mai mulţi care m-au ameninţat în ultimele zile, unii chiar şi cu „luat gîtul”, că „nu mă uită”, degeaba remarc eu aberaţiile lui Marga.

Luaţi briciul din mîna maimuţei!

Cred sincer că am norocul să mă fi născut într-un popor – e drept, bezmetic, peste care istoria a intrat uneori cu buldozerul – însă cu o admirabilă justificare estetică, continuu generator al unor poveşti spectaculoase, al unor oameni de poveste. În plus, mai cred că am norocul să trăiesc într-o vreme cînd din ce în ce mai mulţi români sînt preocupaţi dacă nu de etică, măcar de o oarecare normalitate. Dintre aceştia, mă bucur să fiu contemporan cu o seamă de concetăţeni din domeniul culturii care-mi par că au tot timpul busola la ei, că niciun magnetism creat artificial nu le poate afecta direcţia nordului. În primul rînd, lor le adresez aceste rînduri.

Cu toţii ştiţi prea bine cum cîte o maimuţă căzută accidental din arborele genealogic mimează mersul biped, normalitatea, pînă se caţără într-o funcţie publică. Apoi, după ce se învîrteşte de cîteva ori cu scaunul ergonomic din biroul luxos, o ia cu ameţeală şi se autoproclamă regele junglei. În scurt timp, orice umbră de pe perete, orice creangă care bate în fereastra încăperii i se pare un atentat la teritoriul ocupat. Şi, brusc, maimuţa îşi smulge hainele de pe ea, se loveşte cu pumnul în piept şi pune mîna pe brici. Sau încearcă să emită comunicate de presă mai tăioase ca briciul.

Cu toţii aţi văzut comunicate venite de la birourile de presă ale unor instituţii gen CNC, USR ori ICR, care, prin limbajul şi atitudinea lor retrograde, le fac pe cele ale BOR să pară parfum proaspăt de primăvară. Însă recentul comunicat de presă trimis de ICR-ul domnului Marga către „Observator cultural”, prin care este înfierat scriitorul Filip Florian, depăşeşte orice putere de imaginaţie: unul dintre cei mai apreciaţi/traduşi/vînduţi autori contemporani români – pentru cîteva opinii personale, evident neimplicate politic –  este catalogat persoană care „bate cîmpii”, „sub pretenţia goală a omului de litere”, „cu nivel jalnic de cultură”, „personaj vizibil de carton”. Şi chiar să fi fost Filip Florian un român oarecare, cînd o instituţie a statului reacţionează în termeni atît de tăioşi contra opiniei unui cetăţean al ţării, te ia cu gheaţă pe şira spinării.

Pe de-o parte mă simt tentat să fac un apel nu disperat (cu sau fără ICR, Filip Florian există), ci normal: cineva care poate – şi există mulţi oameni care au cel puţin forţa de a crea o asemenea presiune – să ia briciul din mîna maimuţei. Pe de alta, sînt liniştit: mai devreme sau mai tîrziu, în lupta cu obsesiile ei, maimuţa va sfîrşi prin a se automutila cu propriul brici.

O imagine și o mie de cuvinte

O mare parte din terenul de joacă/ de trăit al copilăriei mele încape într-o singură poză, făcută ieri. E ciudat cum o imagine atît de banală pentru orice alt privitor poate avea o așa mare însemnătate pentru mine. Practic, pe orice punct ar pune cineva degetul (exceptînd, evident, cerul), îmi amintesc și aș avea de povestit măcar o chestie petrecută acolo. Zic la întîmplare, uitîndu-mă din cînd în cînd la poză.

Cărarea pe care m-am întîlnit cu un puști necunoscut, cam de aceeași vîrstă cu mine, și frica inexplicabilă a fiecăruia dintre noi că celălalt o să sară la bătaie.  Ne-a luat minute bune să ne ocolim, să trecem unul pe lîngă altul, amenințîndu-ne reciproc. Terenul pe care jucam fotbal cu muncitorii de la Ferma Partidului. Primul drum prin întuneric, singur. Vocile și zgomotele – parte adevărate, parte imaginare – pe care le auzeam în noapte.

Nea Mihai, paznicul iazului, care mă alerga cu motocicleta de la pescuit. Iar eu fugeam mai repede decît motocicleta. Stufărișul în care m-am ascuns și spaima pe care am tras-o cînd am călcat pe o broască țestoasă. Un taur negru din turma lui Arbiru, care mă ataca constant, pînă am reușit să-l îmblînzesc cu boabe de porumb halite direct din mînă. Bucuria că am ajuns singurul om care putea mîngîia taurul ăla fioros, iar el aproape că torcea ca o mîță.

Drumurile de navetă ale tatălui meu, străbătute în pas alergător pe jos, un du-te vino de vreo treizeci de ani, în fiecare zi lucrătoare. Plus  – după cum pretinde el –  lupul care sărea așa, în copci (mi-a arătat precis cum sărea), mut, și care era să-l mănînce odată pe tata. Primul șarpe pe care l-am văzut în viața mea și pe care era să calc. Locul unde a aterizat un planor.

Cîmpul înțesat de prășitori printre care mă strecuram și femeile care mă întrebau mirate: a lu’ cui ești tu, măi băiete. Iar  eu le răspundeam și ele se mirau încă o dată: uite-l că și vorbește. Și toate, nu știu de ce naiba, insistau să-mi dea ceva de mîncare, iar eu le refuzam și le ceream indicații cam pe unde s-ar putea afla mama. Iar ele iar se minunau de cît de isteț și curajos sînt.

Șapte locuri în care găsești apă prospătă de izvor. Trei locuri diferite în aceeași pădure (în poză, e doar o dungă neagră) în care s-a spînzurat cîte un om. Treizeci și trei de locuri în care cresc ciuperci de cîmp. Cărările noroioase prin care mergeam desculț, cu papucii în mînă, ca să nu-i stric pînă la șosea.

Aș putea continua așa ceasuri întregi. Ideea e că, uitîndu-mă la poza asta,  am realizat că tot spațiul de joacă/ de trăit al copilăriei mele s-ar vedea limpede, cu detalii semnificative, în trei-patru poze, făcute cu un obiectivul meu de 14 mm. La o adică, dintr-un elicopter, și-ntr-una  singură. Apoi, doar uitîndu-mă la poze, aș putea scrie cîteva sute de mii de cuvinte.

Ceea ce-mi stîrnește următoarea dilemă, legată de celebra zicere: pînă la urmă, spune sau nu o imagine mai mult decît o mie de cuvinte?

Mîțele mamei

Albina carpatină

Am cumpărat un borcan de miere şi abia acum mă uit atent la etichetă: „Albina carpatină… produsă de apicultor Cornel Georgescu, cu peste 40 de ani de experienţă”. Asta scrie pe capac. Pe eticheta laterală, am văzut abia acasă, e o informaţie contradictorie: „miere provenită din CE şi spaţiul extracomunitar”!

Păi, albina carpatină e în acelasi timp şi comunitară, si extra? Mă rog, poate Cornel Georgescu are stupi pe graniţa cu Serbia ori Basarabia, iar albinele lui fac naveta între spaţiul comunitar şi cel extra. Dar atunci reiese că albinele nu mai pot fi carpatine, nu?

La mulţi ani

Înfloresc grădinile…

Mama îmi povesteşte că în copilăria ei s-a interzis la un moment dat să mergi cu colinda. Copiii s-au dus cu jalba-n băţ la to’arşa învăţătoare. Cum adică vine asta? To’arşei i s-a făcut milă de ei şi a găsit o cale de mijloc: pot merge, totuşi, cu colinda, dar să nu calce cumva pe la primar, miliţian, secretar de partid şi alte autorităţi locale, iar textul pe care îl vor cînta pe la uşi să nu fie unul religios, ci musai dintr-un manual de şcoală. Bătut palma.

Aşa se face că vreo doi ani mama şi prietenii ei au colindat de Crăciun cumva în ilegalitate, cu ochi-n patru la fiecare colţ de drum să nu fie urmăriţi, ocolind casa primarului, a miliţianului şi a secretarului de partid, folosind – după mine – un text genial: „Înfloresc grădinile/ Ceru-i ca oglinda/ Prin livezi albinele/ Au pornit colinda…”

Era din manual? Era. Avea cuvîntul colindă în el? Avea. Înseamnă că merge, c-a mers. Totuşi, nu pot să-mi imaginez ce faţă făcea omul colindat cînd deschidea uşa, de-afară intra gerul, iar nişte copii stînd în zăpadă îi cîntau „Înfloresc grădinile/ Ceru-i ca oglinda…”

Mama susţine că nu se mira nimeni.

Opt biscuiţi la leu/ Vîrsta de mijloc

Dilema veche m-a provocat cu tema „Vîrsta de mijloc”.  Iată răspunsul:

Am început să îmbătrînesc atunci cînd mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, de căzut la pace cu mama, şi trebuie să mă trezesc zilnic la oră fixă, de dimineaţă, ca să mă duc la grădiniţă. Pe cuvînt că nu mint, că nu-mi falsific biografia. Îmi amintesc precis cum, în vreme ce păşeam repejor-apăsat cu o gentuţă de tablă în mînă, în care-mi zăngăneau nişte biscuiţi „opt la leu“, a încolţit în mine ideea că viaţa poate fi şi nasoală, lipsită de noimă. Bine, nu era nimic filozofic în mintea mea de-atunci, ci mai degrabă o primă senzaţie de – cum să-i zic? – blestemat ziua şi lumea în care m-am născut, o jale că deja le-am văzut pe toate şi că nimic nu merită să mă ridic din pat după deşteptător. Apoi, odată aprinsă scînteia care a împerecheat primii neuroni responsabili cu asta, în timp, ideea ori senzaţia s-a înrădăcinat şi s-a împînzit, cu ocazia unor diferite momente, precum:

Era duminică după-amiază şi mi-am amintit brusc de tema nefăcută la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat că îl iubeşte pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu ştiu cîtelea volum – că poveştile nemuritoare se sfîrşesc cam toate la fel. Chit că bine, dar la fel. M-am prins că luni dimineaţa e şi mai grav decît în restul dimineţilor. Mi-a murit un cîine. Am pierdut o săgeată la care muncisem vreo cîteva zile. Am spart o minge de „treijcinci“. Am priceput că n-o să pot fi „muşchetar“, nu din vina mea – eu mă pregătisem intens şi corect –, ci pentru că cei din jur nu vor accepta niciodată asta. N-am putut înţelege de nici o culoare ce fac diezul şi bemolul, cum şi de ce trebuie să-mi mişc mîna prin aer la măsura de trei pătrimi, drept urmare am luat primul 4 din viaţă la muzică.

A murit Winnetou. Iubita mea secretă chiulea prea mult de la ore. Profa de engleză care-mi aducea cu sacoşa cărţi „adevărate“ a fost detaşată altundeva. Nu m-am nimerit „la dansuri“ cu perechea dorită. Deşi am falsat voit-îngrozitor, m-au selectat în corul şcolii. La forumul pionieresc judeţean, nu eu am fost ales să merg la cel naţional, ci Irinel (pe care oricum îl invidiam pentru că avea pastă de dinţi şi săpun cu acelaşi nume), un mutalău cu tată ştab comunist. „La dansuri“ s-a rezolvat pînă la urmă să „cad“ cu perechea dorită, dar mă călca pe picioare, vorbea mult şi foarte plicticos. Peste cîţiva ani, am revăzut-o într-o haltă pustie, scuipînd absentă seminţe, cu curul pe bordură, în aşteptarea personalului de Paşcani. La recomandarea profei de istorie, am citit vreo cincizeci de pagini dintr-o carte, cică, de superaventuri: Fraţii Jderi.

Hai şi mai pe scurt, şi mai pe repejor, că n-o să mă încadrez în spaţiu:

În prima zi de liceu, am rămas de prost cu numitul Tărîţă, singuri, inutili, pe terenul de sport, după terminarea careului, pentru că n-am înţeles bine din care-a IX-a – „B sau E?!“ – facem parte. Cînd am nimerit B-ul, mai exista doar o bancă liberă, în spate, cu scaunele rupte. La sfîrşitul unei zile de serviciu la cantină, am privit îndelung la grămada de oale care-mi reveneau să le spăl. Eu, care mă consideram un jucător genial, nu mi-am mai văzut rostul în echipa de fotbal a clasei. Nu că m-au dat ăia afară, ci m-am cerut eu, din ruşinea de cum mă învîrteam, ca o curcă chioară, pe teren. S-a terminat Război şi pace. Cu o zi înainte de Crăciun, portarul mi-a spus agresiv că nu mai e voie de la Conducere să stau de Sărbători în căminul facultăţii. Mi-am luat rucsacul în spate şi am sunat, pînă mi s-a terminat cartela în cutiile înghesuite ale telefoanelor publice, pe la toţi prietenii şi rudele din oraş. Mai nimeni nu era acasă. Şi cine-a fost mi-a zis, cu scuzele de rigoare, că nu se poate. Am publicat prima carte şi nimic nu s-a schimbat. Într-o intersecţie oarecare de stradă (loc în care văd şi acum aproape concret, fizic, de fiecare dată cînd trec pe-acolo, o cruce), am aflat deodată că cel mai iubit prieten m-a trădat cumplit. Am înţeles pe ce s-a bazat şi cum a funcţionat comunismul, într-o şedinţă în care am fost evaluat de colegii de serviciu. Mi-am rupt un deget la baschet şi n-o să mai pot cînta niciodată ca lumea la chitară clasică. Pe un hol împuţit al Spitalului de Urgenţă, înconjurat parcă de toţi îmbolnăviţii planetei, un doctor mi-a spus: „Roagă-te la Dumnezeu ca taică-tu să treacă peste noaptea asta“. Brusc, am observat că am burtă. M-am plimbat de la un spital la altul într-o Salvare, a nu ştiu cîta oară, alături de mama, care a ridicat uşor capul de pe targă şi m-a încurajat cu un zîmbet: „Moartea doamnei Lăzărescu!“. Mi s-a stricat aparatul foto în garanţie, de la un cadru la altul, din senin, fără să contribui cu nimic la asta. M-am procopsit cu gastrită, atacuri de panică, agorafobie şi nu mai am voie să fumez ori să beau cafea. Am şters cu palma oglinda aburită de apa caldă, mi-am tras o zgaibă pe obrazul stîng cu lamaM3 power sensation şi am înţeles că cearcănele or să rămînă întotdeauna acolo. „Mai inteligent sau mai bun de-atît nu poţi fi!“

Din fericire, între momentele de mai sus – şi multe, multe altele – au existat infinit mai multe frumoase. Nimic n-a luat încă pentru mine o turnură tragică, nu mi-a schimbat fundamental bucuria de a trăi. Nasol şi problematic – repet, nu tragic, nu dramatic; patetic, poate – e că pe măsură ce mă apropii de 40 de ani, mi se întîmplă din ce în ce mai des ca, la culcare, una dintre fazele de genul celor pomenite anterior să mi se strecoare, fără să vreau, în minte. Lucru care mă face să adorm din ce în ce mai tîrziu şi-aproape în fiecare dimineaţă să mă trezesc – de data asta înzecit mai intensă, răspîndită pînă în măduva oaselor, parcă pînă la ultima celulă glială din mine – cu acea senzaţie din vremea grădiniţei, cînd alergam cu opt biscuiţi la leu într-o gentuţă de tablă.

De după dealuri