Florin Lăzărescu's Blog, page 2

Lecția de klingoniană

La patiserie, eu:

– Cinci covrigi cu mac și doi covrichingi.

– N-avem covrichingi. Ce-s ăia?

– Nu știu doamnă, ceva gen un covrig mai special, king, regal, cred. Mi-a zis un coleg să-i cumpăr. N-ați auzit?

Vânzătoarea e clar amuzată de ce trăsnaie vreau eu.

– Unul nu doar cu crenvuști, ci și cu brânză, după câte am înțeles – mai adaug.

– Aaa, păi ăla-i buldog cu chiz și hodog, îmi corectează ea, cu seriozitate, trăsnaia cerută de mine. Buldogi din ăștia cu ciz și hodog mai avem, dar numai doi. Îi vreți?

În proximitate

De fiecare dată când ai mei pleacă de acasă, tata încuie tot, la maximum, leagă lacăte și cabluri pe la porți, pe la uși, blochează orice punct prin care s-ar putea intra pe domeniul lui. Parcă ar fi în stare – râd eu cu mama cât îl așteptăm să termine, cu motorul pornit; totdeauna ni se pare nesfârșit de mult – să sape un șanț în jurul curții, să bage apă și crocodili, plus câteva mine antipersoană și un rând de sârmă ghimpată pe margine. „Să nu intre vreun nebun”, se justifică. Pare că pentru el există mereu un nebun care umblă aiurea, liber, în proximitate. Nu că-ți fură neapărat chestii, dar mai strică lucruri.


 


Am ajuns acasă la mine, am vorbit, am mâncat, ne-am uitat la televizor. Mama s-a culcat, tata a rămas pe canapeaua din living, învelit până la gât cu o pătură, cu fesul pe cap, să-și vadă până la sfârșit serialul pe care nu doar că-l urmărește, dar îl și comentează cu glas ridicat, ca pe un meci de fotbal, în același timp. Am aprins lumina în curte. „Încuie bine ușa, mai intră vreun nebun”, zice tata. Iar eu râd în sinea mea de fricile lui. Apoi vin în bucătărie, fumez și mă uit pe peretele Facebook. Îl văd pe Trump, văd declarația vicepreședintelui ALDE care îi face naziști pe protestatarii din stradă, îl văd pe Dragnea lăudându-se că a dat mâna cu Trump, văd întâlnirea dintre Dodon și Putin, văd un citat din ministrul educației care spune că „sunt oameni care din naștere, nativ, nu pot lua un bacalaureat”, văd comentariile persoanelor obișnuite la toate acestea. Și multe altele. Și mă gândesc că — nu, frate! — degeaba râd eu de fricile lu’ tata. Trebuie să încui bine ușa, să sap un șanț, să bag crocodili. Întotdeauna există niște indivizi extrem de periculoși în proximitate.

.

La ce te gândești?

Când să plec de la serviciu, văd că mi-am uitat portofelul acasă. „Oh, God, iar?”, zic. În el, buletinul și permisul de conducere. Trebuie să mă întorc cu autobuzul. Încerc să împrumut niște bani de bilet, dar n-are nimeni. Afară e cald, autobuzele vin greu, sunt mizerabile, sunt obosit și mi-e și-oleacă lene, drept să spun. Mai văd că certificatul de înmatriculare, certificatul de garanție, RCA-ul, mă rog, o groază de acte ale mașinii sunt totuși la mine, pe numele meu. „Slavă Domnului!”, zic. „Amenda pentru lipsa permisului e mai mică decât lipsa actelor mașinii. Plus că poate dau peste un polițai înțelegător. Hai să risc zece kilometri fără permis și buletin”, mă gândesc. „Dar cum demonstrez că eu sunt eu?”, mă întreb.

Mă uit prin birou și găsesc așa: romanul meu Amorțire în limba chineză, bașca un trofeu Gopo pe care nu l-am uitat azi acasă (fix ce aveam nevoie!), ca să-și facă selfie cu el copiii unui prieten. „Hai că e bine. Mă identific eu cu astea, poate chiar punctez cumva și la impresia artistică pentru polițai, poate chiar scap fără amendă”, zic, le îndes în rucsac și o tai cu mașina. „Condu prudent, nu atrage în niciun fel atenția și totul o să fie bine”, îmi spun. După vreun kilometru îmi vine în cap ideea că o fi poza mea pe coperta cărții în chineză, dar numele meu apare în clar de genul 弗洛林拉杂. Cum îl asociez cu poza și cu actele mașinii în fața polițaiului?

Mă sună un prieten pe telefon, îi răspund repede, în șoaptă: „Nu am buletinul la mine și nu vreau să vorbesc la telefon, că atrag atenția”. Și închid scurt. Îmi dau seama că nici trofeul Gopo nu-mi prea poate fi de ajutor, deoarece pe el nu mi-e scris numele. Ca să nu mai zic că un polițai mai bănuitor ar putea crede nu doar că n-am buletin și permis, că-s doar un infractor rutier, ci și că am furat naibii statueta. „Dar poate, totuși, mă întâlnesc cu unul ca Marian Godină”, mă încurajez. Și râdem — vai, ce mai râdem împreună, ne lovim amical cu pumnul în umăr și ne ținem cu mâna liberă de burtă, amuzați de o așa situație comică —, îmi imaginez. „Dar care sunt totuși șansele să mă oprească în traficul ieșean, joi la ora 4.13, taman Marian Godină?”, mă tulbură o întrebare. În fața mea, la zece metri, doi tâmpiți aproape intră în coliziune, iar pe mine mă apucă de-a dreptul frica. „Clar, n-am cum dovedi că eu sunt eu, fără buletin și permis de conducere”, mă gândesc.

Apoi, tot zicând astfel, am ajuns acasă, am parcat, am descuiat ușa, am deschis frigiderul, m-am așezat pe scări, am desfăcut rucsacul, am scos laptopul, am deschis Facebook-ul, o bere, am aprins o țigară, m-am uitat la profil, am văzut întrebarea asta cretină „La ce te gândești?” clipocind într-o căsuță albă și am răspuns.

PS: Merită scos în față comentariul făcut de Marian Godină pe Facebook, la textul meu: „Lipsă acte – 6-8 puncte amendă. Vorbit la telefon- 2-3 puncte amendă + 2 puncte penalizare :))”.

Fainoșag

L-am adus pe tata la un control medical de rutină, prilej cu care mi-a spus o mie de chestii, vorbind nonstop. Printre altele, am aflat că-i urăște din suflet pe ăia doi moșnegi care fac reclamă la pateul cu fainoșag. Ce-i ăla fainoșag?! Ce tot apar ăia din toate tufișurile și zic de fainoșag? O tâmpenie, așa s-a ajuns lumea asta! Nici nu-ți tihnește meciul sau serialul… Dar vorba lui memorabilă din ultima vreme rămâne asta: „Cu rata la casă, să nu-ți faci griji. Treizeci de ani trec repede”.

Marea la Gura Portiței

Vârful Țuțuiatu

Am tot subapreciat Munții Măcinului, până am fost acolo [image error] Așa tociți – în 300 milioane de ani, de la 3000 de metri la 500 – sunt spectaculoși.

Festivalul festivalurilor

Văd că în urbe e la modă să se vină cu noi inițiative de festivaluri locale. Pe căldura asta, se discută aprins, toată lumea își dă cu părerea despre ce-ar merge ca să atragem aceste personaje la fel de legendare precum pokemonii: turiștii. Nu mă pot abține să nu propun și eu unul: să facem FESTIVALUL FESTIVALURILOR IEȘENE care să le includă pe toate într-o splendidă manifestare de povești în dulcele grai moldovenesc, într-un fel de stand-up comedy prin care să vină cine vrea și să-și expună ideile de noi festivaluri. Pe lângă ideile consacrate, la Festivalul Festivalurilor Ieșene ar mai merge așa: Festivalul „D.P. Ureche”, Festivalul Aflării în Treabă, Festivalul Dinozaurilor, Festivalul Pusului Tălpii la Alte Festivaluri, Festivalul Presei Șantajiste și de Cancan, Festivalul Amatorilor, Festivalul Autobuzelor Second Hand, Festivalul Luptelor Politice Interminabile, Festivalul Traficului Inteligent, Festivalul Datului cu Părerea, Festivalul Moaștelor Sfântului Așteaptă etc. etc. Ar costa puțin – doar vorbe – și ar fi și de masă, pentru mase.

Că de FILIT, printre puținele evenimente ieșene care chiar au avut impact național și internațional evident și demonstrabil, nu mai are nimeni chef.

Cu tata

Eu și tata, la coadă la icoana făcătoare de minuni de la Hadâmbu. Sincer, n-aș fi stat, dar tata tare mai era impresionat de cum arată pe-acolo (în vizită pentru prima data): „N-aș fi crezut așa ceva! E ca la Văratec!”. În biserica mică, el tot vorbea cu voce ridicată: „Cred c-am să dau niște bani la popă!”. Tata nu știe să vorbească în șoaptă. Îi zic: „Tata, mai auzi pe cineva să vorbească în biserică?! Nu. Bine, atunci stai tăcut la coadă, că ne facem de râs pe-aici!”. Tace cumva rușinat, se vede clar că ar mai spune ceva, dar îi retez vorbele printr-o mișcare scurtă din deget. Și dă Dumnezeu și ajungem și noi la icoană. Eu, cu ochii pe tata, să nu facă vreo nefăcută. Se apleacă, își face cruce, pupă icoana. În semn de solidaritate cu el, îmi fac cruce și – cel puțin așa intenționez – vreau să ating simbolic icoana cu fruntea. Prilej cu care frig un cap serios în sticla de protecție bine curățată, pe care nu am băgat-o în seamă. S-a zguduit icoana din toate încheieturile. Cred că a și plâns după ce-am ieșit din biserică.

O situație

S-a întâmplat așa: sunt la British Film Institute din Londra, după o proiecție Aferim. Conversez cu feluriți oameni, răspund la întrebări. Și, la un moment dat, vine la mine o persoană de culoare, cu mâna întinsă, vorbind o română de la mama ei: „Felicitări. Grozav filmul…”. Pe măsură ce discut cu omul – o prezență senzațională -, observ că nu doar are un fel de a vorbi, o atitudine de viață asemănătoare, dar și că arată fizic precum Radu. Bref, s-o spunem pe aia dreaptă, un Radu Jude afroamerican. Apoi apare cineva și-l întreabă scurt: „Părinte, mai stăm sau mergem?”. Și, da, constat după cămașă că omul e preot. Iar el îmi povestește în continuare despre comportamentul de azi al călugărilor față de romi, despre cum a fost el în vizită la părintele Cleopa… Și îl întrerupe un român de alături, care ascultase tăcut până atunci conversația: „Nu te supăra, dar dumneata ești moldovean?!”.

Alertă în tramvai

Poveste e mai veche, dar mi-am amintit-o zilele astea: Tramvaiul era oprit în stația din Piața Unirii, așa, mai pe seară, când aproape să cadă întunericul. Deloc aglomerat, toată lumea avea loc pe scaun. Și, brusc, urcă pe ușa din față un tip plin de sânge, cu cămașa ruptă, agitat, se oprește la capătul culoarului și urlă: „Unde-i controlorul? Îl omor! Îl tai!”. Liniște de auzeai cum se îzbesc fluturii de noapte cu capul de geamul tramvaiului. Unii se legau la șireturi, alții căutau preocupați prin sacoșe, își făceau unghiile etc. Nimeni nu avea curajul măcar să se uite măcar în direcția ăluia. Vatmanul nici nu mai pornea tramvaiul. „Unde-i controlorul?”, mai urlă o dată. Și-un student așa, mai pirpiriu, își drege discret glasul și-i răspunde cu voce șovăielnică, fără să ridice privirea: „Nu e aici”. După alt moment de tăcere grea, nervosul spune: „Bine”. Și pleacă liniștit.