Florin Lăzărescu's Blog, page 5

Lansare de carte în Iaşi

De ziua lu’ tata

Tata tocmai a împlinit 65 de ani. Anul trecut, de ziua lui, am avut timp să-l plimb cu mașina pe la Cetatea Neamțului și la grădina zoologică. Plus pe la vreo două-trei mănăstiri. A fost destul de greu să-l scot din casă (halal de mama, care vrea oricând în excursie, chit că are rău de mașină), deoarece el e convins că în lipsa stăpânilor: „Mai intră vreun nebun prin curte, mai pune mâna pe ceva… Rămân găinile singure, le mai fură vulturul sau vreun vecin… Rămâne porcul singur, se gâtuie ca prostul cu capul în gard… Fuge mâța de-acasă… Moare câinele de sete… Chit că lași multă apă într-o cratiță, se evaporă în câteva ore de la soare”.

Cetatea și mănăstirile i-au plăcut de nu avea cuvinte:

– Incredibil! Așa construcții, mai rar. Și făcute la vremea aceea! Cine le-a făcut? a întrebat admirativ constructorul din el.

– Ștefan cel Mare.

– Pe toate?

– Pe toate le-a făcut Ștefan cel Mare, am zis eu, ca să terminăm discuția.

– Ce om!

La grădina zoologică s-a speriat de un zimbru:

– Parcă mă ia așa, cu frig pe șira spinării. Dacă sare gardul la noi?

– Nu sare, tată, nu vezi că-i lat de cald, cu limba scoasă? Crezi că are chef să sară gardul numai ca să ne împungă pe noi? E obișnuit cu turiștii.

A fost impresionat de penajul păunilor, dar o nedumerire tot a avut:

– De ce țipă așa de urât?

– Dracu știe, așa le combină Dumnezeu, nu-ți poate da de toate. Pentru că au pene așa de frumoase, nu le-a putut da și un glas deosebit.

La cușca lupului, cu fața și mâinile lipite de gratii, a avut o singură întrebare:

– Da’ unde-o fi lupul?

– Stă pe undeva la umbră, iese doar când are chef.

– Dă-l încolo, că nu iese. Hai să plecăm.

La cușca ursului – unde mă așteptam să-i placă, pentru că a binevoit să apară și ursul cu botul pe labe, spre suprinderea mea –, tata a exclamat extrem de indignat:

– Vai, săracu’! Mi-e milă să mă uit la el. De ce-l chinuie așa, aici?

– Nu se chinuie. Trăiește și el cum poate.

S-a indignat de-a dreptul:

– Nu se poate așa ceva! Unde-i șăfu’ grădinii? Că mă duc eu să vorbesc cu șăfu, să-i de-a drumu la urs în pădure.

– În pădure ar muri de foame. Aici măcar are haleală asigurată.

Mă rog, atunci a fost frumos. De data asta, m-am dus acasă la sfârșitul serviciului, frânt de oboseală. Voiam să plec ceva mai repede, dar m-au sunat de la Polirom că mi-a apărut cartea Întâmplări și personaje. N-am rezistat să o văd. M-am uitat pe fugă peste un exemplar la secretariat, apoi am așteptat să-mi aducă cineva din depozit pachetul cuvenit mie.

Mai târziu am intrat într-un Carrefour, i-am cumpărat lu’ tata un tort cu „La mulți ani!”, un tricou polo și o ruletă meseriașă de 7,5 metri (îmi pare rău că nu i-am luat și un topor ca lumea, cum nu-i în stare el să-și facă).

Tata m-a întâmpinat cu aceleași cuvinte, deși uneori mă duc de trei ori pe săptămână acasă.:

– Greu, greu mai vii!

În fine, am vorbit, am povestit, am mâncat, am râs. Tata n-a părut interesat de carte la fel de mult ca mama. Apoi, când să ies din curte, noaptea târziu, a devenit foarte curios:

– Cartea ta e din aia, cu povești din ziar?

– Nu, tata, e jurnalul meu, e cu multe povești adevărate din ultimii mei doișpe ani de viață, doar cu vreo două pe care le-am publicat și în ziar. Am și multe povești cu tine, încă de pe vremea când făceai navetă. De exemplu, e aia când ți-am dat eu cheia de la mine, ca să nu aștepți autobuzul în frig și, la plecare, mi-ai rupt clanța de la ușă. Ca să te asiguri că e încuiată bine. Apoi ai pus cheia sub preș.

– Păi, nu mi-ai spus. Acum îmi spui? Și ce-ai făcut?

– Am spart ușa. Dar greu.

– Și cum ai închis-o ca să nu intre pe urmă vreun nebun?

– Citește în carte.

Peste unșpe zile e ziua mamei. Tot 65 de ani. Cu totul altă poveste.

Din Suplimentul de Cultura de sâmbăta trecută.

Întâmplări și personaje

Coperta cărții mele în pregătire la Polirom (va apărea pe la sfârșitul lui iunie). E vorba de un montaj de peste două sute de micropovestiri din Jurnalul meu, care are deja peste o mie. Una peste alta, o carte oarecum bizară. Am scris-o fără să-mi dau seama în ultimii 12 ani de viață, dar am muncit la montajul ei mai mult decât dacă m-aș fi apucat de una nouă, pornită de la zero. Nu-i jurnal propriu-zis, pentru că aici nu vorbesc direct despre mine și gândurile mele, ci povestesc – la cald, imediat după ce am observat ceva notabil – „întâmplări și personaje” prinse din mers. Pe de altă parte, îmi place să cred că volumul are schelet, cronologie, evoluție, mă rog, o coerență a lui, că întregul e mai mult decât suma părților.

În fine, e o carte la care scap de întrebarea pe care o primeam la celelalte ale mele. Cât la sută e realitate și cât e ficțiune în ceea ce scrieți? Aici e sută la sută realitate. Dar o realitate care de multe ori îmi întrece imaginația.

Vile, vile, vile…

Oriunde te uiți, de pe orice colină a Iașiului, vezi în jurul orașului vile, vile, vile… Cu miile, fără exagerare, de zeci de ori mai multe decât arată poza. Toate făcute în marea lor parte după anul 2000, într-unul dintre cele mai sărace județe ale țării, ale Europei, într-un oraș practic fără economie reală, aflat în topul localităților cu cei mai mulți angajați la stat. Într-un oraș în care 1200 de lei reprezintă un salariu bun, fie că vorbim de stat, fie de privat. În loc de vechile livezi, de vii, de sate prăpădite, s-a construit enorm. Vile, vile, vile a căror preț mediu trece de 100.000 de euro. Într-un oraș în care aproape oricine mai are niște bani în buzunar înainte de ziua lefii, dacă o are și pe asta, se califică la categoria „oameni înstăriți”. O bucată de pământ într-un sat jegos în care numărul vilelor l-a depășit pe cel al budelor din fundul grădinii costă cam tot atât cât una din Paris, Viena sau Madrid. Mă abțin să întreb de unde toți acești bani pentru vile-vile-vile, altul e paradoxul pe care îl remarc.

Aproape toate drumurile care leagă aceste vile, vile, vile sunt din pământ, ca pe vremea dacilor. Ba chiar oleacă mai rele, având în vedere că acum au gropi cât calul din cauză că sunt străbătute adesea de tractoare, camioane, merțane, bemveuri și audiuri. La vreme de ploaie, am văzut de mai multe ori tipi sau tipe îmbrăcați cu țoale de fițe, care merg până la mașină, până la magazinul apărut peste noapte în colț, cu cizme de cauciuc.

Pun pariu, în România există cei mai mulți purtători de cizme de cauciuc – cu merțan, bemveu și vilă – pe cap de locuitor din lume.

Drumuri de pe bicicletă

Karenina

Cît de meseriașă e căsuța asta cu gard albastru! Îi spun Karenina, mi-am făcut obicei să mă opresc pe pod și să fumez o țigară, uitîndu-mă la ea, ori de cîte ori mă plimb cu bicicleta. Din cei 510.072.000 km² cît are Pămîntul, să-ți găsești loc de casă vreo 50 m², între liniile de cale ferată, mi se pare foarte mișto. Dar cum Dumnezeu a ajuns omul ăsta să fie proprietar fix pe acea bucata de pămînt? O fi avînd acte? Dacă vă uitați atent, cetățeanul are acareturi, bancă la poartă, fîntînă, veceu, o anexă, rufe la uscat – tot ce-ți trebuie ca să trăiești. La un moment dat, a apărut și stăpînul, rupt de beat. Mi-a făcut din mînă. E o poveste acolo. O locație faină pentru un scurtmetraj. Într-o zi, am să cobor de pe pod și am să mă apropii de Karenina, de fratele nostru dintre liniile de cale ferată.

Viața domnului Lăzărescu. Interviu de Andrei Crăciun

„Pe domnul Lăzărescu l-am întâlnit prima dată, toamna trecută, în culisele Festivalului de Literatură și Traducere de la Iași. M-am bucurat să constat că arată exact așa cum mi-l imaginam, că nu își duce, ca atâția alții, viitorul bust în cârcă. Florin Lăzărescu e un om cât se poate de normal, e scandalos de normal. Prima dată l-am citit cu un deceniu în urmă, pe internet. Scrisese ceva despre șase moduri de a-ți aminti un cal…”/ Andrei Crăciun

Au aflat vecinii tăi de la bloc de “Urs”? Ce zic vecinii?

Vecinii mei de la bloc sunt nişte sălbatici bizari, abia dacă îmi răspund la salut în lift. Dintr-un bloc cu opt etaje, mă cunosc din vedere doar trei-patru oameni (dintre care unuia, cel mai apropiat, i-am zgîriat maşina în parcare), în aproape zece ani de trai cumva la comun. Se strecoară ca fantomele pe lângă ziduri. În schimb, la serviciu, pe stradă, pe Facebook, am primit mai multe felicitări decât merit.

Cum vezi tu viitorul României, îndeosebi în cultură?

Foarte luminos. Din păcate, nu în timpul vieţii mele. Fără glumă. Şi, oricum, trebuie întrebat şi Putin ce crede despre asta.

Interviul în întregime, aici: http://viitorulromaniei.ro/viata-domnului-lazarescu-scenaristul-filmului-aferim/

Marea, marea!

Era prin facultate, nici nu mai ţin minte în ce an. Tocmai mă apucasem să citesc Zorba Grecul, unde am dat de la început peste nişte descrieri superbe ale întinderilor nesfîrşite de ape, ale valurilor care se izbesc întruna de ţărm şi mi se stîrnise un dor teribil de mare (ca şi acum, deodată, deşi e mijlocul iernii). Nici nu aveam chef să citesc mai departe, ca să nu-mi fac inimă rea.

Mă plimbam prin oraş, pe o vreme de toamnă cîinoasă rău, cînd m-am trezit fără să-mi dau seama în faţa agenţiei CRF din Iaşi. M-am uitat la Plecări şi-am văzut că există tren pe la 8 seara către Constanţa. Am calculat paralele pe care le aveam în buzunar, am intrat, am întrebat cît costă un bilet. S-a dovedit neaşteptat de ieftin. Am cumpărat unul dus, în seara respectivă – întors, a doua zi dimineaţa pe la 10. Lasă că nu mă credeau colegii cînd le-am spus că plec la mare, nici mie nu-mi venea să pricep ce fac, pe neaşteptate, pe aşa vreme, singur, doar pentru cîteva ore de stat acolo.

Trenul era inexplicabil de aglomerat, deşi eu auzisem că circulă aproape gol în acea perioadă. Şi parcă era populat cu toţi bătuţii de soartă: mulţi, foarte mulţi bătrîni, ciungi, şchiopi, oameni bandajaţi la cap sau cu tot felul de beteşuguri – arăta ca un tren numai şi numai al cerşetorilor. În compartimentul meu, doar o singură persoană părea cît de cît normală: un tip de vreo 40 de ani, îmbrăcat curăţel, liniştit, privind aiurea pe fereastră. În rest, în ordine, stăteau aşa: un pitic în vîrstă, agitat, care se uita ţintă la un rucsac pescăresc, aşezat pe raftul de sus, ca şi cum îl păzea să nu-l fure cineva. Un moş slinos, cu un picior amputat, care se tot străduia să sprijine cataligele de fereastră, fără să cadă la prima mişcare. O mamă grasă de vreo 50 de ani şi un fiu de vreo 20, ambii îmbrăcaţi în pufoaice muncitoreşti, ambii avînd căciuli cu urechi clăpăuge pe cap, din blană de iepure, gen alea care se poartă de regulă prin Siberia. M-am strecurat printre ei şi m-am aşezat.

Femeia şi-a strîns fiul în braţe:

– Ţi-e foame, mamă?

– Daaah. Mi’ foame! a răspuns el, rîzînd dubios.

Părea sărac cu duhul rău de tot. Maică-sa l-a pupat drăgăstos pe-o ureche, a scos un covrig dintr-o sacoşă şi i l-a dat. El i l-a smuls din mînă şi a început să muşte cu poftă, ca dintr-o aură căzută din greşeală unui sfînt, dînd din cap, fluturîndu-şi urechile căciulii.

Trenul a luat-o din loc. Flăcăul s-a oprit brusc din molfăit, mi-a întins covrigul şi m-a întrebat cu entuziasm:

– Vhreeei?!

Geva gen: „Ia, hai, haleşte împreună cu mine”.

– Nu, mulţumesc. Am mîncat.

Ca să ies din încurcătură, m-am prefăcut că adorm. Ba chiar am încercat pe bune, dar nu se putea.

– Frumos a mai fost la Sfîntă! mi-a spus ologul cu glas tare, dîndu-mi un ghiont.

Am tresărit, am deschis ochii şi nu ştiam despre ce-i vorba, ce să-i zic.

M-a scos din încurcătură piticul, care l-a aprobat:

– Tare bine şi frumos! a zis el, făcîndu-şi cruce.

Abia atunci am realizat legătura între foiala din oraşul meu şi trenul tuturor celor bătuţi de soartă: fuseseră la hramul Sfintei Parascheva, iar acum se întorceau acasă.

Şi-a făcut cîteva cruci largi şi femeia:

– Mulţumesc lu’ Dumnezeu şi Maica Domnului că m-a’ ajutat să-l aduc pe Mirel şi anu’ ăsta la Sfîntă.

L-a strîns în braţe şi l-a pupat din nou pe căciula rusească. Mirel, ditamai goblizanul, trecuse la alt covrig, mişca ritmic din cap, îşi flutura bucuros urechile căciulii din blană de iepure, ca şi cum ar asculta o muzică pe care numai el o putea auzi.

A urmat o sporovăială din care reieşea cum toţi îi mulţumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfintei Parascheva că au avut noroc, că i-au adus pînă aici şi îi întorc sănătoşi acasă. Pînă şi personajul tăcut, care s-a dovedit a fi mut, părea că aprobă asta din inimă.

– Da’ noi stăm aşa – a zis piticul la un moment dat –, nu jucăm o carte?

Mutul a sărit şi i-a pus în braţe rucsacul pescăresc de pe raft. Omuleţul a scos un pachet de cărţi cu gagici ţîţoase pe spate. Mirel a bătut bucuros din palme. Maică-sa l-a pupat, a lăsat capul pe spate şi a adormit aproape instantaneu, cu sforăituri.

Am jucat Şeptică – eu, Mirel, piticul, ologul şi mutul – pînă după miezul nopţii. Numai eu şi Mirel pierdeam, ceilalţi aveau noroc cu carul. Apoi am adormit cu toţii.

Am deschis ochii, scuturat puternic de pitic:

– Trezeşte-te, am ajuns acasă.

Se crăpa de ziuă. Mutul şi ologul nu mai erau. Mama şi flăcăul îşi agitau urechile căciulilor ruseşti, îmbrăcînd pufoaicele, pregătindu-se de coborîre.

Pe peronul din Constanţa, ne-am spus la revedere şi am întrebat-o pe femeie:

– Unde e marea?

– Încolo! mi-a arătat ea cu mîna.

Cum am ieşit din gară, m-a lovit în nări mirosul brizei, iar, pentru o clipă, am avut şi eu senzaţia că m-am întors acasă.

Din Suplimentul de Cultura de sîmbătă

Găina Cucurigu

Deschid ochii. Înjur. Iar întîrzii. Mă spăl, mă-mbrac, fumez. Beau cafea în timp ce mă încalţ. Pe hol, mă opresc în dreptul oglinzii, îmi dau jos geaca şi îmi întorc puloverul pe faţă. Proaste pulovere se mai fac astăzi. Abia îţi dai seama cînd le-ai luat pe dos. Închid televizorul, ştirile, undeva e război. Plec din casă. Dezgheţ în zece minute – mi se pare o eternitate – parbrizul. Îmi îngheaţă degetele. Înjur. Urc în maşină, pornesc. La prima intersecţie i se face milă unui bun samaritean şi mă lasă să intru în coloana de pe strada mare.

Alte multe intersecţii. Înaintăm ca parameciul. Apoi o intersecţie nasoală, cea mai cea, în care ai doar 12 secunde pe semafor ca să treci. Altfel, aştepţi 70. Aş vrea să-l găsesc şi să-l bat pe cel care s-a gîndit că aşa merge treaba bine. N-am prins niciodată verde din prima. Mă apropii agitat. E totuşi verde, 10-9-8… Canci! Pe partea din dreapta vin doi copii care cerşesc. N-am nimic cu ei, dar nici nu le dau nimic. Am eu o teorie: aşa îi încurajez pe părinţii lor – i-am şi văzut odată – să-i trimită şi mîine la cerşit. Capătă impresia că aşa merge treaba bine.

Cînd se face din nou verde, pe partea din stînga, alergînd printre maşini, apare un nefericit care dă haotic din mîini. Are burtă mare din burete, labe greoaie ca de raţă şi cap cu creastă bleagă, roşie. E îmbrăcat în costum de găină, împarte pliante. Ezit între a coborî să bat găina aia idioată şi a încerca să prind totuşi verde tura asta. Fuge înspre mine, lipăind pe asflat cu labele uriaşe, în blochează drumul. Îi arăt înfuriat înspre semafor, cobor geamul şi vreau să-i urlu: „Uită-te, găină cretină, din cauza ta nu mai pot să trec”. N-apuc să-i zic nimic, pentru că ea zbiară entuziast, întinzîndu-mi un pliant: „Cuuu-cu-riii-guuuu!”. Deci e cocoş, apuc să mai gîndesc, cît îi zăresc ochii de fiinţă umană, ţintuindu-mă prin găurile măştii. Destulă neatenţie şi se izbeşte de un biciclist, care se strecoară printre maşini, pe lateral. Îl dărîmă. Biciclistul se ridică, se scutură, îşi verifică lanţul şi îl înjură din rărunchi: „Dă-te-n pizda mă-tii de găină!”. Cocoşul se retrage cumva speriat pe trotuar, strîngînd ruşinat pliantele la piept.

Mi se face milă de el. N-aş mai vrea să-l bat. N-aş mai vrea să-l bat nici pe ăla care s-a gîndit că ai timp să parcurgi intersecţia în doar 12 secunde. Pînă să treacă roşu, izbucnesc în rîs. O nouă zi minunată începe pe pămînt.

Aferim! la Berlin

Aferim! a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Berlin. Tre’ să le mulțumesc lu’ Radu Jude și Adei Solomon pentru șansă. Ca scriitor român, probabil n-o să am niciodată ocazia să joc nici în măcar liga a doua, darmite în liga campionilor literaturii. Ca scenarist, cu Radu și Ada, deja am „jucat” la Sundance, la Cannes, iar acum, la Berlin: Champions League, frate :)

http://www.filmreporter.ro/19-01-2015-aferim-regia-lui-radu-jude-concureaza-pentru-ursul-de-aur/