Florin Lăzărescu's Blog, page 3

Soțul doamnei Damian

De vreo două-trei săptămâni am o durere continuă la abdomen, în partea stângă, sub coaste. Nu din aia de te omoară, ci una care nu te lasă să trăiești normal. Ca tot românul, am tot așteptat să treacă de la sine. „N-are ce să fie! Cum a venit, așa se duce“. Apoi, tot ca românul, am început să mă îngrijorez peste măsură.

Mă chinui să-mi amintesc numele medicului de familie, pe care nu l-am văzut decât o singură dată. Ceva cu un nume de scriitor. Shakespeare, Dostoievski sigur, nu, dar un nume de scriitor. Român, aproape sigur. Caut pe Google „medic de familie Iași”… Eminescu… Creangă… Agârbiceanu… Slavici… Nu găsesc nimic, dar îmi amintesc brusc: Preda. Și-l aflu și pe Google. Îl sun, nu răspunde din prima, mă sună el înapoi. Mă duc la el, omul foarte de treabă, serios, punctual.

– Din ce-mi descrieți, e o nevralgie, nimic mai mult, mă calmează.

Insist totuși că parcă mă doare mai intens după ce mănânc.

– Păi, uitați, pentru liniștea dvs., vă dau o trimitere la Gastro.

„Așa, mai vii pe-acasă! Să-mi facă cineva ceva“ – mă gândesc.

– Aaa, tresare domnul doctor în timp ce scrie, dar eu vă știu pe dumneavoastră.

„Multă lume mă știe“ – mă gândesc.

– Sunteți soțul doamnei Damian.

Îl cam dezamăgesc, n-am cum să fiu soțul doamnei Damian, fie și din simplu motiv că mă cheamă Lăzărescu.

Plec, îmi fac programare la triajul Policlinicii. Numărul 5.

– Veniți cam în două ore, îmi spune doamna de-acolo.

Peste două ore, spre marea mea surprindere, e aproape pustiu. La Gastro, doar o femeie care intră în cabinet fix când ajung eu. Nu-mi vine să cred seriozitatea sistemului.

Apare un domn în costum de blugi, se așază impacientat lângă mine. Sughițând:

– Eu sunt numărul opt… Hâc… Dumneavoastră ce număr sunteți?

– Cinci, îi răspund cu mândrie.

– Mai e cineva… hâc… înăuntru?

– O femeie.

– Păi, ce să facem atunci? N-avem …hâc… ce face. Așteptăm, c-așa-i… hâc… sistemul la noi.

Mai apare un tânăr care se așază în fața mea și mă privește lung:

– Eu te știu foarte bine pe tine, mă abordează brusc.

„Dacă spune că-s soțul doamnei Damian, înnebunesc“ – mă gândesc.

– Eu o țin pe fata lu’ nașu’ tău de botez, mă lămurește. Te știu bine. Ți-am citit articolele la ziar, ți-am văzut filmele, ți-am citit cărți, te-am văzut de multe ori, da’ n-am zis nimic.

– Păi, de ce?! Mă bucur să ne cunoaștem.

– Dom’le… hâc… da’ ce-i face lu’ doamna aia înăuntru?… Hâc… O pictează? izbunește omul cu sughițul… Hâc… Ne prinde Crăciunul aici!

– Poate Paștele, îl corectez.

– Când te-apucă, te-apucă toate, îmi spune amărât tânărul. Uite, eu n-am avut nimic până acum, fac sport, eram sănătos tun, ș-acum deodată mă dor toate…

Sunt de acord cu el. De pe hol, răsună prelung o voce, cu ecou:

– Doamnă, sunteți la me-no-pa-u-ză! Menopauză, ați înțeles?! Beți ceai de coada calului…

– Ce vă supără? întru în vorbă cu omul de lângă mine, ca să mai treacă vremea.

– Dom’le… hâc… naiba știe. De trei zile… hâc… sughiț încontinuu…

– Fără întrerupere?!

– Da, am și numărat… Hâc… Ziua, la trei secunde… Hâc… Noaptea, la șapte secunde.

Mă abțin cu greu de la o criză de râs. Iese o asistentă din cabinet, imediat după pacientă, țipând:

– Domnu’ Lăzăreanu! Urmează domnul Lăzăreanu!… Unde sunteți?!

Unde să fiu? Așezat pe scaun, la un metru de ușă.

Din Suplimentul de Cultura

PS: Între timp mi-a trecut durerea, cu pastilele date de doamna doctor. Era nevralgie.

Rapiță

Nu pot da detalii, că nu vreau să implic pe nimeni personal, dar situația e așa și merită povestită: Sunt într-o localitate de graniță din județul Vaslui, unde mi-am adus un prieten, cu mașina, la înmormântarea tatălui unui prieten de-al lui. Am o problemă cu morții, cu moartea, n-am rămas în preajmă. Am plecat să-mi astept prietenul în afara localității. M-am plimbat, am făcut poze, am fost și mi-am luat de mâncare în alt sat. Am mâncat, am fumat și iar am făcut poze. Mai opresc pe mărginea șoselei și doar mă uit la câmp. Cred că grănicerii m-au luat deja la ochi. Au trecut de două ori pe lângă. Sigur le par suspect, traficant de țigări sau alcool. M-au luat la ochi și vasluienii din mașinile lor, în timp ce fotografiez. Scot capul pe fereastră și urlă: Pletosulee! (s-a întâmplat deja de trei ori). Fumez, stau, mă uit la câmp pe marginea șoselei și mă gândesc că întotdeauna moare undeva un om, iar rapița asta crește nestingherită.

Din nou, despre vecini

Casa gard în gard cu mine e de vânzare. Tot apar agenți imobiliari și clienți, inspectează interiorul locuinței, curtea lor, curtea și casa mea, ies în drum, fac poze. Apoi, dacă mă văd, vin și-mi cer părerea:

– Ei, cum e aici, vă place, v-ați adaptat?

Eu le inspectez fața, încerc să manipulez piața:

– Cât v-a cerut? întreb clienții.

– Atât, îmi spun ei o sumă.

– E frumos în zonă, da-i cam mult, nu merită, mai trageți de preț.

Sincer, nu mi-a plăcut de fața niciunuia dintre clienți.

Zilele trecute, m-a pescuit din curte un domn gras, în vârstă, târând după el un pechinez gâtuit cu o lesă de bulldog:

– Ei, cum e aici, vă place, v-ați adaptat?

Nu mă lasă să-i răspund și-mi spune:

– Eu tocmai am cumpărat casa asta de lângă dumneavoastră.

A doua zi a și venit, a plantat pomi în curte.

Cu mănușă

Ieri, la pădure, tata a solicitat o poză la minut. Prilej cu care observ că a cules flori cu mănușa și urzici, cu mâna goală.

Vecini

Am intrat în contact direct cu primul vecin de pe uliță (mai există unul care stă pe terasă – la etaj, cu un pet de bere, un pachet de țigări lângă – și mă urmărește fix, și ore întregi, cum muncesc prin curte, dar ăla nu se pune). A bătut în poartă, am ieșit, mă aștepta cu mâna întinsă peste gard:

– Vecine, am o rugăminte la dumneata, nu te supăra, te rog, să nu te superi.

M-am gândit că poate vrea o lingură de sare, o cutie cu chibrituri, o cană de ulei.

– Hai să ne respectăm, a continuat el, cerându-și încă o dată scuze pentru îndrăzneală. Am remarcat în treacăt că era o țâră băut, dar, altfel, exagerat de politicos, timid. Probabil băuse pentru curajul de a veni la mine.

– Hai să ne respectăm, sunt de acord și eu. Dar cum?

– Vă rog eu să nu mai mergeți așa repede pe uliță, că am câine, pisică și copil. Dar, vă rog, nu vă supărați.

– Nu vă supărați, îi zic și eu, dar eu nu merg repede pe uliță. Nici n-am cum, chiar să vreau. E scurtă, îngustă și plină de gropi. Și-s foarte atent la mâțe, câini și copii.

– Știu, dar hai să ne respectăm totuși.

I-am promis că ne respectăm. Am trecut pe vârfurile cauciucurilor prin dreptul porții lui. Totuși, dimineață am remarcat că a plantat doi bușteni de-a latul drumului, un fel de cocoașe pentru reducerea vitezei improvizate. Mă aștept în curând să pună și semafor.

Nu te supăra, frate

Nea Vatră mi-a trântit poarta în nas, semn că nu-i loc de-ntors, că nu are chef de vorbă lungă:

– Vii la mine cu o undiță bună – băț drept de alun, nailon gros să țină măcar vreo cinci kile, cange cu cel puțin trei cârlige – și mai vedem.

M-am enervat rău de tot. Auzi tupeu la el, cange cu cel puțin trei cârlige! La cum arăta poarta pe care mi-o trântise în nas: trei pari și două scânduri, încăpea vaca prin gaură! Nici nu era în stare să aibă un acoperiș pe care să nu-l dovedească de fiecare data ploaia și el voia nailon gros și băț drept de alun!

La început m-am și bucurat că am norocul să-l prind beat sâmbătă dimineața, că-l știam om de treabă în asemenea situație, dar uite că băutura nu moaie întotdeauna inima omului.

Am trecut dealul și m-am dus la Ducu. A ieșit mă-sa și mi-a spus că e plecat cu calul la păscut și, dacă vreau să mă joc, s-o fac cu Iliuță ăla micu’, că s-așa-i singur săracu’. Iliuță a și apărut pe gard, tot un zâmbet, dar numai poftă de jucat eu cu el nu găseam. Abia l-au primit la grădiniță, n-avea nici jumate de dinți în gură. L-am chemat totuși în drum, am așteptat să plece mă-sa și am stricat o vorbă cu el:

– Nu știi unde-i undița lu’ frate-tu?

Spre surpriza mea, a dat aprobator din cap.

– Da’ mergem la pește?

Drept să spun, m-am și speriat că vorbește.

M-am dus după el în curte până la un coteț,  de după care a scos un băț lung de undiță.

Am luat și am inspectat lemnul, nu prea părea alun și, în plus, n-avea nici nailon, nici cârlig.

– Băi, Iliuță, tu vrei să mergi la pește doar cu bățul?

Cu asta l-am cam închis.

– Ce vrei ca să mi-l dai mie?

L-am luat așa repede, că nici nu știa ce să zică. Nici nu l-am mai lăsat să zică nimic:

– O cutie de creioane colorate aproape noi-nouțe vrei?

M-am dus acasă, am luat creioanele și am făcut schimbul cât ai zice pește.

Cu bățul pe spate, m-am îndreptat către Petrică.

– Mergem la pescuit? m-a întrebat el de departe, când m-a văzut.

– Ești prost, nu vezi că am numai un băț? Apoi, oricum, azi nu pot, am o treabă. Ce vrei să-ți dau pe trei metri de nailon din ăla gros de pe bobina lu’ tac-tu?

Petrică mi-a răspuns sec:

– Bățul ăsta de alun.

– Ești tu sigur că-i alun?

– Sigur-sigur.

– Nu pot să ți-l dau. Ce altceva?

– Clasorul cu timbre.

Am crezut că înnebunesc. Putea să-mi ceară orice altceva decât bățul sau clasorul cu timbre. Dar, odată pornit la drum, cu s-o las baltă? Am fost, am luat clasorul, am bătut palma.

Cange cu trei ace aveau doar vreo câțiva oameni mari din sat. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă milogesc la ei, că sigur nu-mi dădeau, ar fi fi făcut panaramă de mine. M-am întors acasă și am prins cu sârmă de cupru singurele două cârlige de pescuit pe care le aveam. Un soi de cange tot părea. Nici nu mai spun cât m-am chinuit cu asta. Începuse să cadă Soarele.

M-am prezentat la poarta vai de ea a’ lu’ Nea Vatră și l-am strigat din toți rărunchii. Nu ieșea. Mi-am făcut curaj și am intrat în curte. Doar nu muncisem o zi întreagă degeaba. Când am auzit sforăiturile dinăuntru, am deschis ușa casei la fel de rablagită ca și poarta și am dat buzna. Nea Vatră dormea buștean. Am tras de el.

– Uite, nene, ți-am adus undița.

Nea Vatră a sărit direct în picioare, a luat bățul în mână, s-a uitat îndelung la el, apoi m-a întrebat năuc:

– A’ lu’ cui ești tu și ce cauți în casa mea?!

A trebuit să-i spun toată povestea de la capăt.

– Măi, băiete, ți le-aș da și pe degeaba, că m-am lăsat de ochiu’ draculu’. Da’ le-am aruncat.

– Da’ dimineață mi-ai spus că vrei o undiță cu băț drept de alun, cu nailon gros de cinci kile și cange cu cel puțin trei ace.

– Dimineață eram beat.

Pe altcineva care să aibă zaruri în sat nu mai știam. Așa că, de nervi, m-am dus țintă acasă, mi-am făcut două zaruri din miez de pâine și-am înțepat pe fiecare parte a lor câte șase puncte. Apoi – se înserase bine deja – am desfăcut tabla, am pus toți pionii la locul lor și am început să joc singur Nu te supăra, frate. Și-mi tot cădea șase-șase.

***

Din Suplimentul de cultură de sâmbătă.

Skandenberg

De când mă știu, tata mă bate de mă-ndoaie la skandenberg. Doar de vreo două ori, când eram copil, m-a lăsat să câștig, dar nici atunci nu exagera cu favoruri. Tata, când joacă, joacă, nu se preface. Brațul lui osos și palma mare de constructor tot timpul mi-au îndoit mâna ca pe un vreasc – putea să mi-o și frângă, dacă voia –, nu i-a luat niciodată mai mult de trei secunde ca să o izbească de masă. Pe măsură ce a prins a îmbătrâni, l-am mai încercat, dar am observat că eu îmbătrânesc și mai repede. Tot trei secunde ca să mă facă varză. Acum, când de vreo două săptămâni are stimulator cardiac, mă gândesc să-l provoc din nou. Numai că se simte foarte bine și cred că, o dată trecut pe baterii, e și mai Iron Man decât înainte. Și iar mă fac de râs :)

Surpriză

Din surprizele traiului la casă: mă trezesc dintr-o moțăială de seară, aud un fîșâit ciudat, intens. Mă gândesc că s-a spart o țeavă la baie și curge în neștire. Ori că a pornit dușul singur. Verific și nu. Sau că am uitat robinetul deschis la bucătărie. Verific și nu. O fi crăpat vreun calorifer. Umblu prin fiecare cameră. Nimic. Dar fâșâitul bizar continuă. Ies afară și mă dumiresc: plouă pe tabla de la casă. N-am mai auzit zgomotul ăsta parcă din copilărie.

Despre ce vorbim

Una dintre poveștile alea a la Raymond Carver, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire: în salonul lu’ tata intră o femeie de vreo 80 de ani, gâfâind îngrozitor, la propriu ca trenul cu aburi, sprijinită în cârje. Cineva sare și-i întinde un scaun: „Stai jos, doamnă, trage-ți sufletul. Ce te forțezi așa? O să-ți crape inima”. Femeia se așază, inspiră-expiră adânc și zice: „Am venit la bărbat-miu, că-i bolnav rău, săracu’”. Într-un pat din colțul salonului, bărbatul ei se ridică cu greu în capul oaselor și îi zâmbește senin.

Spectacol ratat

Ger cumplit. Îmi scot mănușile, îmi tremură mâinile. Mă opresc pe stradă să scriu un sms. După câteva cuvinte, observ că cineva se holbează de peste umăr direct în ecranul mobilului meu. Mă întorc cu o expresie gen: „What the fuck, man?”.

— Mergeți la spectacol? mă întreabă ăla.

— Nu, îi răspund oarecum răstit.

— Dar este spectacol?

— Unde să fie?

Îmi arată cu mâna spre Casa de Cultură a Studenților.

— Habar n-am.

— Înseamnă că nu este spectacol.

— O fi, verifică, dar eu nu știu, nu mă interesează.

— Înseamnă că m-au păcălit ăia de la bibliotecă.

Plec, terminând de scris sms-ul din mers. Ăla, observ, după mine. Mă plimb în cerc printre mașinile parcate. Ăla, pas cu pas, în urma mea. Mă întorc spre el nervos.

— Să știți că este spectacol, îmi taie el vorba din gură. Văd ușa deschisă.

În fața Casei de Cultură a Studenților e pustiu.