Soțul doamnei Damian

De vreo două-trei săptămâni am o durere continuă la abdomen, în partea stângă, sub coaste. Nu din aia de te omoară, ci una care nu te lasă să trăiești normal. Ca tot românul, am tot așteptat să treacă de la sine. „N-are ce să fie! Cum a venit, așa se duce“. Apoi, tot ca românul, am început să mă îngrijorez peste măsură.

Mă chinui să-mi amintesc numele medicului de familie, pe care nu l-am văzut decât o singură dată. Ceva cu un nume de scriitor. Shakespeare, Dostoievski sigur, nu, dar un nume de scriitor. Român, aproape sigur. Caut pe Google „medic de familie Iași”… Eminescu… Creangă… Agârbiceanu… Slavici… Nu găsesc nimic, dar îmi amintesc brusc: Preda. Și-l aflu și pe Google. Îl sun, nu răspunde din prima, mă sună el înapoi. Mă duc la el, omul foarte de treabă, serios, punctual.

– Din ce-mi descrieți, e o nevralgie, nimic mai mult, mă calmează.

Insist totuși că parcă mă doare mai intens după ce mănânc.

– Păi, uitați, pentru liniștea dvs., vă dau o trimitere la Gastro.

„Așa, mai vii pe-acasă! Să-mi facă cineva ceva“ – mă gândesc.

– Aaa, tresare domnul doctor în timp ce scrie, dar eu vă știu pe dumneavoastră.

„Multă lume mă știe“ – mă gândesc.

– Sunteți soțul doamnei Damian.

Îl cam dezamăgesc, n-am cum să fiu soțul doamnei Damian, fie și din simplu motiv că mă cheamă Lăzărescu.

Plec, îmi fac programare la triajul Policlinicii. Numărul 5.

– Veniți cam în două ore, îmi spune doamna de-acolo.

Peste două ore, spre marea mea surprindere, e aproape pustiu. La Gastro, doar o femeie care intră în cabinet fix când ajung eu. Nu-mi vine să cred seriozitatea sistemului.

Apare un domn în costum de blugi, se așază impacientat lângă mine. Sughițând:

– Eu sunt numărul opt… Hâc… Dumneavoastră ce număr sunteți?

– Cinci, îi răspund cu mândrie.

– Mai e cineva… hâc… înăuntru?

– O femeie.

– Păi, ce să facem atunci? N-avem …hâc… ce face. Așteptăm, c-așa-i… hâc… sistemul la noi.

Mai apare un tânăr care se așază în fața mea și mă privește lung:

– Eu te știu foarte bine pe tine, mă abordează brusc.

„Dacă spune că-s soțul doamnei Damian, înnebunesc“ – mă gândesc.

– Eu o țin pe fata lu’ nașu’ tău de botez, mă lămurește. Te știu bine. Ți-am citit articolele la ziar, ți-am văzut filmele, ți-am citit cărți, te-am văzut de multe ori, da’ n-am zis nimic.

– Păi, de ce?! Mă bucur să ne cunoaștem.

– Dom’le… hâc… da’ ce-i face lu’ doamna aia înăuntru?… Hâc… O pictează? izbunește omul cu sughițul… Hâc… Ne prinde Crăciunul aici!

– Poate Paștele, îl corectez.

– Când te-apucă, te-apucă toate, îmi spune amărât tânărul. Uite, eu n-am avut nimic până acum, fac sport, eram sănătos tun, ș-acum deodată mă dor toate…

Sunt de acord cu el. De pe hol, răsună prelung o voce, cu ecou:

– Doamnă, sunteți la me-no-pa-u-ză! Menopauză, ați înțeles?! Beți ceai de coada calului…

– Ce vă supără? întru în vorbă cu omul de lângă mine, ca să mai treacă vremea.

– Dom’le… hâc… naiba știe. De trei zile… hâc… sughiț încontinuu…

– Fără întrerupere?!

– Da, am și numărat… Hâc… Ziua, la trei secunde… Hâc… Noaptea, la șapte secunde.

Mă abțin cu greu de la o criză de râs. Iese o asistentă din cabinet, imediat după pacientă, țipând:

– Domnu’ Lăzăreanu! Urmează domnul Lăzăreanu!… Unde sunteți?!

Unde să fiu? Așezat pe scaun, la un metru de ușă.