Florin Lăzărescu's Blog, page 9

Clip oficial FILIT 2013

http://www.filit-iasi.ro

 

 

O zi de întrebări şi exclamaţii

„Da’ unde să mergem? Lasă! Ai tu timp? Cu cine rămîne casa?”… „Bine, mergem! Da’ nu stăm mult!”… „Tu mai dormi, că noi aşteptăm, nu te trezi şi tu cu noaptea-n cap! Noi n-avem somn!”… „Stai să-ncui bine casa! Mai intră vreun nebun!”… „Să vezi că plouă! Sigur plouă!”… „Ai văzut piticii? Ăla avea o curte plină cu pitici!”… „Am plecat cam de dimineaţă!”… „O mănăstire mai aproape nu ştii? Mai bine mergem să vedem zimbrii!”… „Taca-taca, taca-taca, nu taci o secundă! Mai taci şi tu din gură! Uită-te pe geam!”… „Ce frumuseţe! N-aş mai pleca de-aici!”… „S-a făcut cam cald!”… „Ce grozăvii pe-aici! Noi sîntem vai de capul nostru!”… „Ce minunăţie de mănăstire! Ce cap a avut omul ăsta care-a făcut-o! Chiar a făcut-o Ştefan cel Mare?!”… „Nu mergem pe vîrful muntelui! E departe!”… „Lasă copilu-n pace. Ştie el ce face! Uită-te pe geam!”… „Uite ce ceaţă-i pe vîrful muntelui! Ce să căutăm noi acolo?!”… „Ai grijă cum conduci în serpentine!”… „N-am visat în viaţa mea să văd aşa ceva! E ca-n filme!”… „E cam frig aici, sus!”… „Sîntem în nori! Uite vine norul încoace!”… „Fă-ne o poză aici! Şi aici! Ai prins stîncile?”… „Am pus mîna pe-un nor!”… „N-ai obosit? Mai fumează şi tu o ţigară!”… „Ai grijă la serpentine!”… „Sîntem mulţumiţi cu atît! Ce să mai căutăm la altă mănăstire? Hai acasă!”… „Sigur ştii drumul? Să nu ne rătăcim!”… „Mănăstirea asta-i mai frumoasă ca prima!”… „Alta?! Mi-e cam rău!”… „Şi ce dacă mai avem timp? Gata-i, am văzut ce-i de văzut! Mergem întins acasă!”… „N-ai obosit? Mai fumează şi tu o ţigară!”… „Am verificat casa! E bine! N-a intrat niciun nebun!”… „Frumoasă mai e lumea! Mulţumim! Te iubim! Să ne laşi pozele în calculator!”…

O excursie de-o zi, cu maşina. Doar eu, mama şi tata.

În service

Schimb uleiul şi filtrele de la maşină. O pun pe platformă, o ridică băieţii în aer cu o macara dubioasă pînă deasupra capului meu. Dau o tură pe dedesubt, cu mîinile în buzunare. Casc gura în sus şi apoi fluier admirativ: „Uau! Deci aşa arată pe dedesubt! Şi nici o sgîrietură, în ciuda buşelilor pe care i le-am tras pe drumurile forestiere de munte!” Deşi am maşina de patru ani, n-am apucat să-i văd burta. De regulă, la revizii, mi-o lua un nene, o ducea undeva în spate şi mi-o aducea după ceva timp, suficient cît să fumez eu măcar vreo cinci ţigări şi să m-apuc de aruncat cu pietricele în vrăbiile de pe marginea străzii.

Mă uit cum se scurge uleiul – mai întîi un şuvoi gros, apoi un fir subţire, apoi cîte un pic-pic – într-o găleată. Ca sîngele dintr-un taur spînzurat, cu gîtul tăiat. La ultimele picături de ulei, mă aştept să tuşească jalnic şi să-şi dea duhul. Ies din service, fumez o ţigară, mă mai mişc de pe un picior pe altul. Văd o vrabie scăldîndu-se într-o baltă. „Mai tîrziu, sigur mai durează!”, îmi zic.

Reintru în service. Maşina, singură, spînzurată, moartă. Nenea care se ocupa de ea – îi aud vocea – e în biroul şefului. Se ceartă. Sau este certat. Ceva gen: „Tu-ţi morţi’ mă-ti de beţiv, spoiler te faci, dacă nu ştii unde-i!”. Mă plimb prin service. Într-un separeu, un om cu ochelari de protecţie curăţă vopseaua de pe o maşină. Şi nu face show, nu-i conştient că-l aud, ci doar cîntă în legea lui, pe ton duios: „Şi dacă dragoste nu e, nimic nu e/ Nici soare nu-i, nici apă nu-i…”. Ezită o secundă – „Clar nu mai ştie versurile”, îmi zic –, pînă găseşte rima, şi continuă: „Băga-mi-aş p…-n el Vaslui”… Apoi reia melodia şi o cîntă în buclă. Ceva mai săltăreţ, dar tot duios.

Trei povestiri scrise pe Facebook

1.

Scot din maşină, cu greu, o cutie mare nou-nouţă în care era un scaun nou-nouţ. Visam la el de ceva vreme. Piele mişto, linii elegante, roţi silenţioase, super-confort. Să dormi, nu să munceşti în el. SCAUN DE ŞEF scrie pe cutie, în franceză şi în germană, iar eu sînt foarte mîndru de asta.

În drum spre scara blocului, apare alergînd un pui de ţigan jovial, mă priveşte cum mă împleticesc cu pachetul în braţe şi mă întreabă entuziasmat: „Nenea, arunci asta?! Dă-mi-o mie!”.

2.

Am cerut o programare online pentru paşaport cu vreo săptămînă în urmă. Joi, la 12.20, camera 2, mi-au răspuns băieţii de la Paşapoarte. La 12 şi 10 m-am prezentat acolo, împreună cu Ralu. La camera 2, coadă, frate, ca la banane pe vremea lui Ceaşcă. În faţa noastră, familii şi cu cîte 3 copii. O doamnă ne-a rugat să-i ţinem şi ei rînd, ca la butelii. Mi-era clar că nu se poate intra conformprogramării. M-am înfuriat şi i-am zis lu’ Ralu: „Să vezi ce scandal fac. Fix la şi 20 intru şi urlu la ăştia. La ce puşca mea mai fac programări online, dacă nu le respectă? De ce le dau 3 milioane, să stau ca vita la coadă?”. La şi 19, mi-am deschis emailul pe telefon, să le-arăt ălora confirmarea de programare şi m-am înghesuit în mulţime, cu poftă de iureş. Fix cînd s-a făcut şi 20, s-a deschis uşa de la camera 2, şi-am auzit un răcnet din fundul biroului: „Lăzărescu! Lăzărescu!”.

3.

Ies din magazin. În capul unor scări, văd o doamnă foarte în vîrstă, încercînd să le coboare. Împunge aerul cu vîrful piciorului, apreciază înălţimea dintre ele şi se retrage indecisă. Cumva ca o pisică pe acoperişul fierbinte. Mă gîndesc s-o ajut, dar mă simt deodată prost. Ea, îmbrăcată foarte elegant, cu pălărie pe cap, aducînd a regina Angliei. Eu, în tricou, pantaloni scurţi şi şlapi. „Vă ajut?”, o întreb totuşi. Îmi răspunde din priviri, fără niciun cuvînt, ca şi cum răspunsul se înţelege de la sine. Mă apropii şi mă prinde strîns de braţ. Mă arestează. „Unde mergeţi?”, deschid eu o conversaţie. „La staţia de tramvai”, îmi arată ea înspre strada largă a Păcurariului. Şase benzi, multe maşini mici, un tir staţionat, doi cîini traversînd în fugă, un om cu o uşă în spate, nicio staţie de tramvai.

Ocolim vreo două bălţi, ajungem în pas de melc la trecerea de pietoni. „E roşu”, o avertizez. Aşteptăm. „Mă duc la biserică”, îmi explică ea. „La care?”. „Nu mai ştiu cum o cheamă. Există una pe-aici. Ajung cu tramvaiul”, îmi garantează ea. Se face verde, traversăm atît de încet, încît am timp din nou să mă imaginez cît de ridicol sînt – văzut de pe trotuar – în tricou, pantaloni scurţi şi şlapi, la braţ cu regina Angliei.  Mă trage de-a lungul străzii vreo sută de metri. „Aici”, zice. „Aici ce?”. „Aici e staţia de tramvai”. „Păi, nici măcar nu e linie pe strada asta”, aş vrea să-i zic, dar mă abţin. „Mi-am amintit. E pe Toma Cozma”. „Cine?”… „Biserica”… „Păi, eu m-aş cam duce. Vă descurcaţi singură?”, o întreb. „Desigur”. Mă duc la semafor, aştept verdele. Cînd ajung în mijlocul străzii, arunc o privire spre „staţie”. Tocmai opreşte un maxi-taxi. Apare o mînă care o trage înăuntru pe regina Angliei. 

Amorţire – lansare la Iaşi

Poze de la lansarea romanului la Bookfest

[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]

Amorţire – lansare la Bookfest, Bucureşti

Sîmbătă, 1 iunie, ora 15.oo, la standul Polirom de la Bookfest din Pavilionul C2, va fi lansarea romanului meu: AMORŢIRE. Lansare, vorba vine, că nu vreau un parastas obişnuit, cu critici care să monologheze cîte un sfert de ceas. Va fi doar un simplu Q&A, prilej de poveşti cu Lucian dan Teodorovici, Marius Chivu şi, dacă se poate, cu cine are chef să vină.

Şi una dintre primele recenzii la roman, aici.

 Personajele pe care Florin le creionează în roman pot fi fiecare dintre noi în etape diferite ale vieții, ceea ce te face pe cine, cititor, să le urmărești destinele cu o curiozitate soră cu cea a citirii horoscopului zilnic. Evghenie, bărbatul cu început de chelie, care la 41 de ani se decide să devină scriitor, care stă în gazdă încă și se îngrijește de un anticariat; Cazimir, prietenul lui din liceu, scriitor celebru și plictisit de viață; Valeria Stoican, gazda, profesoară de biologie pensionară, coristă într-un cor fără public; Mădălina, opusul mamei sale, manager cu gastrită într-un magazin la mall; domnul Zaharia, vânzătorul de pești la piață; domnul Beldiman, directorul Agenției de Exploatare a Inteligenței, rampa de lansare a scriitorilor locali. Personaje dintr-un oraș de provincie, care se intercalează printre cerșetori, copii lăsați de părinți singuri la joacă, gardieni de instituții publice, violonistul orb care cântă o singură sonată, și pe aia prost, vânzători ambulanți de flori și oameni ai străzii. Toți, locuitori ai unui oraș-personaj: “Ciudat mai e orașul după miezul nopții. Zici că-i altul.”

Amorţire – despre ce-i romanul…

Ieri mi-a apărut romanul şi vreau să răspund cît de cît la problema care, de regulă, mă omoară: “Da’ despre ce-i romanul?”. Am pregătit un text pe care l-am dat editurii pentru prezentare. Îl postez şi aici:

Sînt urmărit de o întrebare pe care o repeta bunică-mea înainte să moară, deşi se afla în propria camera unde trăise peste 80 de ani: “De ce m-aţi mutat de-acasa?!”. Am aflat abia după, întîmplător, că e o chestiune tipică pentru Alzheimer în faza finală: să nu-ţi mai recunoşti nici măcar propria casă, acasa. Aproape un deceniu, bunica şi-a ascuns boala cu demnitate, păcălindu-i pe toţi din jur, pînă a răbufnit violent, cu o jumătate de an înainte de moarte. Şi de-aici, o altă nedumerire: presupunînd că ai fi conştient de boală, ce simţi şi ce faci cînd îţi dai seama că, încet-încet, o să ţi se şteargă memoria?

Îmbătrînind, m-a mai lovit o întrebare – e drept, banală, patetică, dar destul de dureroasă, dacă o pui cu seriozitate: “De ce naiba scriu eu literatura?!”. Cunosc o mulţime de oameni pentru care publicarea unei cărţi pare să echivaleze cu mîntuirea. Eu n-am simţit nici măcar o vagă alinare pentru necazurile mărunte pe care le am ca om. În schimb, sincer, mi-e silă de vanităţile stîrnite de condiţia de scriitor, cu atît mai mult cînd le descopăr la mine.

Şi, cum n-am găsit vreo rezolvare simplă, asumat (auto)ironic, pînă la cinism, m-am apucat să scriu un roman – cu personaje şi întîmplări fictive, dar cu probleme reale, comune mie şi semenilor mei – despre toate întrebările intime pentru care n-am nici un răspuns limpede.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/amortire-4976/detalii.html

 

 

 

Amorțire/ coperta la final

Am renunțat pînă la urmă la pozele cu cărți înghețate pentru coperta romanului meu, AMORȚIRE. În niciuna nu prea se întelege despre ce e vorba. Am rugat-o pe Manuela Oboroceanu să-mi facă un desen după ideea mea și cam așa va arăta coperta în final.

Experiment pentru AMORȚIRE

Zilele astea am fotografiat cărți congelate… În romanul meu AMORȚIRE, aflat în lucru la Polirom, am un personaj căruia îi îngheață cărțile: depozitate într-o pivniță peste iarnă, sînt inundate și apoi transformate în sloiuri… Și m-am gîndit să propun și eu editurii o poză de copertă. Să vedem ce iese.

[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]