Florin Lăzărescu's Blog, page 11

Silviu Gheţie

De puţine ori în tinereţea mea am fost fanul cuiva, dar o pot spune fără rezerve, acum cînd am o vîrstă: sînt fanul fotografului Silviu Gheţie. Mi-aş face tricou cu el. Pe bune.

Deoarece multe dintre fotografiile sale îmi pot stîrni un rîs sănătos, îmi dau poftă de viaţă şi, în acelaşi timp, mai toate mă pun pe gînduri. Deoarece îmi pare că nu are nevoie să meargă în Guatemala pentru a găsi lumina perfectă, subiectul ideal şi unghiul unic din care să scoată o fotografie, ci, la o adică, le poate găsi pe toate la un loc într-o crîşmă din Cucuieţii din Deal.

Deorece îl consider unul dintre puţinii „scriitori cu lumină” autentici într-o ţară dominată, am impresia, de Paulo Coelho-ii fotografiei, de pretinşi maeştri ai ceţurilor, contrejour-urilor şi apusurilor clişeu, ai granulelor de pe film din care nu răsare nimic viguros, ai mouse-ului şi ai Photoshop-ului trase dincolo de extrema bunului simţ şi/sau gust, ai conceptelor şi proiectelor mai interesante decît sînt ei în stare să realizeze, ai fătucelor brainwashed întinse languros prin toate locurile, de pe calorifer pînă pe la Ferrari, ai mireselor sau vedetelor anchilozate în ipostaze hîde, lipsite de  orice imaginaţie, ai „uorcşopurilor” care aduc a orgie (gen treizeci de bun-platnici în călduri tăbărînd cu obiectivele lor, scumpe şi sculate, pe-o sărmană babă aşezată pe prispă), bref, în ultimă instanţă – de tătucii neantului.

Deoarece îmi lasă senzaţia că-şi iubeşte personajele pe care le fotografiază şi mă face să le iubesc şi eu. Deoarece, înainte de toate, are ceva dintr-un pustnic care mişună cu aparatul de gît prin „pustia” asta de lume, „îngheţiind” în fotografii păcatele şi bucuriile mărunte ale semenilor săi, într-un amestec grozav de prospeţime, candoare, tandreţe şi mirare de a privi.

Cine nu-l ştie, îi poate vedea fotografiile aici: www.ghetie.ro

Nirvana în provincie

„Ziarul de Iaşi”, prin Loredana Oprea, mi-a cerut o opinie despre bine ştiutul caz al profesorului care a întrerupt un spectacol de teatru. În 2000 de semne. Deşi eram foarte ocupat, am lăsat unele lucruri deoparte, mi-am înghesuit programul şi m-am ţinut de dead-line-ul scurt, în fix 2009 semne. Pentru că sînt om păţit cu presa noastră, aveam o înţelegere cu Loredana: textul nu va fi decupat, reinterpretat etc, intră integral sau nu intră deloc… Cumpăr azi ziarul şi văd preluat cam un sfert din el. Şi, evident, partea care nu convenea demersului jurnalistic a fost scoasă. Provincie, tată! Pe urmă ne mirăm ca proştii de ceea ce se întîmplă la Iaşi. Redau mai jos textul meu integral:

Două lucruri mă suprind de fiecare dată cînd vine vorba de „scandaluri” precum cel cu profesorul care a întrerupt „Nirvana” locală, şi-a luat „jucărelele” şi a plecat acasă. Primul ar fi că, pentru a antrena o comunitate şi presa într-o dezbatere legată de cultură ori educaţie, e musai nevoie de un scandal cu damf de cancan. Al doilea e teribila impocrizie cu care mare parte din comunitate priveşte aceste „cazuri”.

De fapt, ştim cu toţii cum se ajunge la un aşa show şi rareori facem ceva pentru a schimba asta: marketingul unui teatru care se bucură să scape de nişte bilete „la grămadă”, o şcoala şi vreo doi profesori ahtiaţi după bile albe „extracurriculare”, căpătate pe seama unor elevi adunaţi cu arcanul pentru oastea ce luptă întru propăşirea culturală a neamului şi, mă tem, un spectacol care nu poate umple altfel o sală. Totul în numele Educaţie şi al Culturii cu litere mari şi înţelesuri mici.

Regulile normalităţii sînt simple, dar aplicarea lor rareori ne iese. Un act artistic trebuie supus doar  rigorilor estetice, nu moralei de tip ţaţa Floarea. Un spectatol şi o carte nu au datoria să te înveţe să vorbeşti, ci să gîndeşti frumos. Dacă te sperie nişte banale cuvinte, nu văd cum poţi gîndi cît de cît ca fiinţă raţională, darmite frumos. Şcoala şi părinţii trebuie să îndrume elevii spre curiozitate (culturală) în general, nu să-i tîrîie la ceea ce consideră fiecare că reprezintă cultura. Iar presa trebuie să-şi aducă aminte de educaţie şi cultură nu doar cu ocazia unor scandaluri.

Cînd buba se sparge public, cu aceeaşi indignare ipocrită, părinţii dau vina pe şcoală şi pe media, şcoala, pe părinţi şi pe media, media pe restul. După două-trei zile, părinţii vor veni obosiţi de la serviciu şi vor oferi puncte de audienţă înspăimîntătoare cancanurilor, presa le va furniza cancanurile cu pricina, iar şcoala va băga capul în nisip, pînă trece furtuna. Cu toţii vom comenta pătimaş pînă poimîine despre sensul educaţiei şi al culturii, apoi vom uita pînă la următorul scandal.

O vedere şi un mesaj de la Gică

Aseară, după aproape un an, m-a contactat Gică (prietenii ştiu cine e:)). Mi-a trimis şi nişte vederi făcute de el în persoană. Postez una aici, pentru fanii lui:

Later edit! (şi un mesaj de la comentarii pe care l-am scos în faţă, că merită)



Bună seara domnu Florin Gică sunt. Gud ivning cum se zice aicișa. Mă bucur căci vă place pozele care lea-m făcut eu cu Vacă și Bejan dară ei doi nu e în poză căci era la o terasă acoloșa la castel și beia o bere (care ei scoțienii zice aicișa lagăr). Deci poza e un castel scoțean care mia m-ia plăcut și lui Vacă. Seamănă oleacă cu cetatea Niamț unde n-ea făcut pe noi pioneri. Aicișa scoțienii are f. multe castele și stă oameni în ele. E un castel care are un domn de aicișa Mecdonald pe o insulă unde stă el și neamurile lui cică de cinsute de ani. Deci omu nu sa mutat de acoloșa nicioda-tă și nici nu crecă vrea să se mute. Și mai este și multe case vechi care e a unor oameni din moși strămoși. Eu chiar mă miram și vorbeam și ziceam lu Vacă. Vacă, oare la noi este vre-un român care nu sa mutat el și familia lui de cinsute de ani???????

Deci noi muncim acuma în Scoțea (sau Anglia cum zice lumea dar nu ie acelaș lucru). Căci scoțienii sa bătut de multe ori cu englejii în războae. Și scoțienii are și în imnu lor (care ei zice aici entăm) cum i-a bătut ei odată pe engleji pe un rege dea-l englejilor care este și un film cu el. Mia îm place f. mult imnu scoțean și chear me-a dat lacrimile căci ma-m gîndit la țara noastră căci imnu e cu o floare care întreabă ei scoțienii cînd o să mai vadă ei floarea așa cum era odată pe tinpuri frumoasă. Dară eu zic căci e f. frumoasă și azi.

Deci acum muncim în Scoțea unde cam ploă f.f. mult dar nu ploă tot tinpu pentru căci uneori mai și ninge. Aicișa nu prea a mers cu gresea și faianța căci scoțienii pune tapet pe pereți și pe jos are mochete din acelia moale. Deci nu e casă fără tapet și fără mochietă și în garaj pe cuvîntu meu. Deci nu a mers cu gresea (care ei îi zice aici tailăs) și a trebuit să ne sucim. Bejan muncește pe la niște grădini căci scoțenii are f.f. multe grădini care nu știu cum face și ce le pune căci e verzi și iarna. Și în orașe e așa de multe grădini chear în cartier că crezi că e cînp pentru căci la scoțeni le place mult verdeața.

Eu cu Vacă am prins totuș niște pachistaneji de am pus oleacă de grese în magazinu lor, apoi am lucrat oleacă vara asta și la pescuit pe o bărcuță care am ieșit pe ocean. Scoțienii are un pește a lor care îi zice hadoc cum e crapu la noi dar nu așa de dulce. A fost f. bine căci a ieșit un bănuț care Vacă șe-a luat o plasmă care a trimis la mama lui și eu me-am luat aparatu care am făcut pozele care vi lea-m trimis care aț pus pe blog. Deci ne treziam la 4 și ne culcam la 12 căci aicișa e ca un fenomen vara căci ziua e f.f.f. lungă și deci seara la 11 așa e de lumină afară căci eu cu Vacă citiam ziaru vorba vine. Deci sunt scoțeni aicișa care muncește f. mult și f.f. greu ca la noi la români pentru bănuțu lor care însă aicișa scoțenii primește un salar bunicel și e mulțumiț și are toț case și oleacă de grădină și are și ajutoare de la stat (care ei zic aicișa benefiț) care nu mai vrea englejii să le dea căci de aceia vrea scoțienii acuma să voteze pentru ca să se despărțească de engleji.

Domnu Florin aț cunoscut oameni scoțeni? Deci eu zic căci scoțienii e de triabă și nu sunt zgîrciț căci am tot vorbit eu cu Vacă și cu Bejan și nu ne dăm seama de ce zice toată lumea că scoțienii e zgîrciț căci nu e deloc. Eu crecă l-ea scos englejii vorba asta ca să se rîdă de ei căci scoțenii sunt așa oameni mai simpli și mai buni adică nu are figuri în cap. Me-a spus mia un domn de aici f. deștept că ei a fost tare săraci în istorie dară a avut noroc de conducători de triabă care nu a furat numai pentru ei ci a făcut și ceva pentru oameni și țara lor care conducători noștri nu fac nimic.

Deci cam asta e triaba cu noi. E totuș cam destul de greu printre străini pentru căci e o altă vorbă și ei are alte obiceie dea-le lor și glume dea-le lor și ei povestește dea-le lor. Deci noi ce să facem? Deci stăm și noi cu Vacă și cu Bejan și mai povestim dea-le noastre.

Numai bine domnu Florin. Va-ș mai ruga la final ca să transmiteț lu domnu Teodorovici salutările mele (care ei zic aicișa rigarț) și numai bine. Mai cîntă domnu Teodorovici? Căci tare frumos mai cînta.

Deci sărumîna și la soția dumnevostră și numai bine. Gică, băeatu cu gresea.

După dealuri, de Cristian Mungiu – impresii la cald

După ceea ce s-a întîmplat la Tanacu în 2008, cazul a fost preluat de hienele, apoi de lipitorile, media şi l-au ros pînă cînd aproape nu părea că a mai rămas nimic din el.  Au amuşinat instant subiectul senzaţional: cadavrul unei tinere supusă unui ritual de exorcizare, undeva „la ţărănoaia”,  un popă neuns cu toate alifiile reprezentanţilor lui Dumnezeu pe pămînt  şi nişte măicuţe buimace, un sistem bisericesc  şi altul sanitar deopotrivă de confuze, mai preocupate de ping-pong  cu pisica moartă pe deasupra gardului care, teoretic, le desparte decît să o fi salvat cît era în viaţă.

Mai întîi isteric, apoi mai calm, „cu obiectivitate”,  bravii cavaleri ai „evului media” (vorba lui Bogdan Ghiu) au pritocit zoaiele pe care să le arunce prin fereastra televizorului sau cea a paginii în faţa poporului pe cît de iubitor de cancanuri, pe atît de ipocrit indignat cînd vine vorba de morală ieftină. Totul sub ochii Bisericii ortodoxe în interiorul căreia, dacă deschizi la nimereală vreun dulap dintr-un colţ întunecat, mai degrabă îţi cade în braţe un schelet decît s-o zbughească de-acolo vreun înger.

Şi abia cînd lucrurile păreau că încep să se liniştească, au apărut doi artişti care punctează adevăratele drame petrecute acolo.  Andrei Şerban a pus în scenă un grandios spectacol de teatru, „Spovedanie la Tanacu”,  din cîte ţin minte, despre superficialitatea şi ipocrizia cu care ne judecăm semenii. Cristi Mungiu a făcut un film grozav despre fragilitatea credinţelor noastre (fie acestea cotidiene sau religioase), despre imposibila demarcaţie dintre bine şi rău, dintre diavol şi Dumnezeu.

Urmînd în linii mari firul unui caz real, datat şi localizat, ultratabloidizat, Mungiu a creat o poveste atemporală – dostoievskiană, aş zice, prin atmosferă, conflict, complexitatea personajelor şi a relaţiilor dintre ele.  N-ai nevoie să-ţi fi făcut cineva rezumatul cazului de la Tanacu, ca să-ţi explici mai bine problemele expuse în film. Dar, dacă îl cunoşti, diferenţele sînt de la pămînt la cer.

În locul unui Corogeanu despre care numai bunul Dumnezeu ştie ce-a avut în cap, avem în film un preot  măcinat de lupta sa pentru credinţă, atît cît poate el să o înţeleagă.  Mungiu are grijă de nenumărate ori să ne spună că nu-i vorba despre vreun apucat întru Domnul obscur, din Cucuieţii din Deal, ci de un credincios – evident, cu limitele sale – autentic: acesta e capabil să discearnă între credinţă şi superstiţie (vezi scena în care măicuţele îi arată isterizate un „semn” divin, crucea apărută în lemnul de foc, iar el le spune că e doar lemn de foc);  nu e preocupat nicio secundă să facă prozelitism cu Alina, din contră, caută să o înţeleagă, pricepe că nu-i menită să fie măicuţă şi chiar încearcă să-i explice de ce ;  e un cinstit şi blînd interpret al liberului arbitru; pare perfect uman, lucid, chiar şi în momentul de maximă laşitate, cînd îi cere lui Ionuţ, fratele „idiot” al Alinei, să-i hotărască soarta; îşi asumă şi conştientizează propria vină la final.

Autentice şi complexe sînt şi cele două protagoniste, Alina şi Voichiţa, mereu suprinse la graniţa dintre cele două lumi – laică şi eclesiastică -, pendulînd dintr-o parte într-alta.  Pe rînd, cu motivaţii  diferite,  excelent articulate, Alina trece în lumea Voichiţei, şi invers, dar, pînă la urmă, fiecare se dovedeşte incapabilă să părăsească lumea proprie.  Imaginile în care e transpusă zona asta de limită, de pendulare, îmi par memorabile. Chiar în scena de început, în gară, pe cele două fete le desparte o cale ferată. Alina sare, o îmbrăţişează , iar imediat, în spatele ei, trece cu viteză un tren. „Trebuia să stai acolo. Veneam eu la tine”, îi spune Voichiţa. Chiar şi atunci cînd, forţată de împrejurări, Alina pare să rămînă la mănăstire, îşi păstrează cu obstinaţie treningul Reebok pe ea. Înspre final, cînd începe să aibă îndoieli despre ce şi cum s-a întîmplat cu Alina, Voichiţa poartă un pulover tras peste hainele mînăstireşti.  Bref, la nivel de story, îmi place inteligenţa şi meticulozitatea cu care Mungiu îşi construieşte filmul, încercînd să amestece cele două lumi care au tot atîtea lucruri în comun cît lumînarea electrică şi cea de ceară. Nimic nu pare lăsat la voia întîmplării, nu vine de la sine, ci o solicită o revedere amănunţită.

Pe cît mă pricep eu la tehnică cinematografică, jocul actorilor e unul de excepţie (în rolurile principale: Cosmina Stratan  – Voichiţa, Cristina Flutur – Alina, Valeriu Andriuţă – preotul),  însă imaginea realizată de Oleg Mutu e inconsecventă: cînd estetizantă (în sensul cel mai bun), cînd, dacă nu oarecare, una fără altă miză decît cea de ilustrare cuminte a unei realităţi parcă oarecare.

Ca să nu mă lungesc prea mult, dincolo de impresiile mele de simplu privitor (care, evident, sînt subiective), filmul lui Mungiu m-a tuşat, mi-a produs genul acela de emoţie adevărată pe care o caut de fiecare dată  cînd urmăresc un film ori citesc o carte de top.

Am văzut filmul vineri, la una dintre cele trei premiere din Iaşi.  Înţeleg că a fost una la Palace Mall, pentru VIP-uri, şi două la cinematograful Victoria, pentru poporul ieşean. Nu ştiu cum o fi fost la VIP-uri , dar la noi, la popor, proiecţia a fost execrabilă (un decalaj prelung de între sunet şi imagine şi un zgomot de fond continuu întrerupt de sunete cu greu inteligibile), iar organizarea evenimentului, jalnică:  oameni care s-au călcat în picioare, îngrămădeală cum n-am mai prins de pe vremea lui Winnetou la Victoria. Ceea ce, pînă la urmă, poate fi interpretat şi ca un compliment major pentru film.

[image error]
[image error]
[image error]

Nişte banale drumuri… pentru ICR

Ziarul de Iaşi mi-a cerut o părere despre înfiinţarea filialei ICR locale. Iat-o:

În principiu, înfiinţarea unei filiale ICR în Iaşi nu mi se pare o idee rea. Dar să fie una care nu cheltuie din bugetul ieşenilor, ci atrage fonduri externe pentru promovarea internaţională a valorilor regionale din toate domeniile artistice. Una care să fie administrată de oameni ce-şi ocupă funcţia printr-un concurs serios, public, în faţa unei comisii formate din experţi, nu numiţi pe criterii politice. Una care să aibă drept şef un manager cultural experimentat, cu proiecte anterioare incontestabile, recunoscute de breaslă măcar la nivel naţional, cu relaţii profesioniste în afara graniţelor ţării.

Mi-aş dori o filială ICR regională, dar în niciun caz una provincială, preluată cu asalt de trepăduşii locali care n-au alt merit decît a face etern sluj – unii şi înainte de, alţii doar după Revoluţie – pe la uşile unor politicieni pentru care ideea de cultură se reduce la subvenţionarea din bani publici a vreunei reviste defuncte (ucisă, pe salarii frumoase, chiar de realizatorii ei), la a depune anual o coroană lîngă statuia lui Eminescu sau la un recital folcloric în Piaţa Unirii. Aş vrea un ICR care nu-şi propune pompos „să producă valori” (citez din domnul Andrei Marga), ci doar un sistem profy prin care acestea să poată circula liber, indiferent de umorile şi amiciţiile vreunui angajat al instituţiei.

Bref, mai plastic vorbind, cred că ICR-ul regional (asemenea celui naţional)  trebuie să funcţioneze ca un constructor şi un administrator de drumuri. Să meargă pe linia celor deja existente, să le betoneze, să le lărgească şi, dacă e în stare, să le transforme în autostrăzi racordate la cele din afara graniţelor ţării. Mi-aş dori un ICR care să facă în aşa fel încît, dacă în oraşul Paşcani sau în satul Tăcuta s-a născut un artist valoros (cunoscut ori necunoscut),  să existe o reţea de drumuri fireşti pentru ca acesta să poată ieşi şi să se afirme singur, pe forţe proprii, cinstite, nu să-l extragă de-acolo nişte funcţionari, pe criterii subiective, de nimeni ştiute, cu elicopterul de serviciu.

Dragi domni şi doamne de la ICR, dacă vreţi să realizaţi ceva durabil pentru cultura română în afara graniţelor ţării, faceţi sau măcar consolidaţi – dracului, îmi vine să spun, şi îmi cer scuze pentru asta – nişte banale (pentru restul lumii) drumuri. Nu vă faceţi de rîs alegînd discreţionar, în funcţie de culoarea dumneavoastră preferată, caroserii care vor da prin gropile adînci, săpate în timp de incompetenţă, clientelism şi provincialism.

Chestie de matematică

Cînd să intru în scara blocului, mă opreşte o doamnă în vîrstă, zgribulită de frig, cu două sacoşe în mînă.

– Nu vă supăraţi…–  lasă sacoşele jos – nici nu ştiu cum să vă spun… Vin de la piaţă şi… dar nu cumva să vă supăraţi…

Ar fi culmea să-mi ceară bani, mă gîndesc eu, la cît de elegant e îmbrăcată.

– Vă rog, spuneţi.

– Cît face nouă ori trei?

M-a luat prea repede, iar tabla înmulţirii am învăţat-o odată, de pe coperta spate a unui caiet de mate, demult…

– Douăzeci şi şapte, nu? mă scoate tot ea din încurcătură…

– Da, doamnă, o asigur eu.

– Vă mulţumesc din suflet… – mi-a zîmbit. Eu sînt bătrînă şi nu mai ţin bine minte.

Şi-a luat sacoşele şi a plecat.

Abia în lift, numărînd pe nişte degete imaginare, am fost sigur că rezultatul e corect. Apoi am apăsat pe butonul trei.

Piatra Craiului Mică

Cumva fără să vreau (am rătăcit drumul), am făcut în weekend Piatra Craiului Mică… N-am regretat asta: crestele mari le făcusem de mai multe ori… Mică, dar nasoală… Regret că cele mai nasoale momente nu le-am putut prinde: puneam aparatul în rucsac… Mîinile le foloseam pentru urcuş… şi au fost momente cînd chiar aveam nevoie de ele, chiar şi de vreo două în plus

[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]
[image error]

Două poze „publicate” :)

Prima, din expoziţia Crucea 2012 (http://www.onlinegallery.ro/stire/crucea-2012)

Şi alta din expoziţia Ziua fotografiei de stradă la Iaşi (http://ispublic.wordpress.com/2012/09/18/vernisaj-ziua-fotografiei-de-strada-la-iasi-expozitie-de-fotografie/)

Un interviu

Am găsit în dimineaţa asta pe youtube un interviu pe care îl dădusem prin februarie pentru TVR Cultural. Tot auzisem de la unii şi alţii că l-au văzut, numai eu nu. Iată-l:

Un miracol care a ţinut patru zile

Întîmplare recentă din adîncurile satului meu în care am copilărit, spusă de mama la telefon:

Un bătrîn – îi ştiu numele şi părţi din povestea vieţii lui, dar ce rost mai are să le mai zic acum, atîta timp cît voi vorbi despre prea ciudata lui moarte? – era prea bătrîn şi prea bolnav, întins de ceva vreme pe patul din care nu urma – el ştia, ai lui ştiau – să mai fie ridicat decît o singură dată: pentru a fi pus în sicriu. La un moment dat, omul nostru a încetat să mai aburească oglinda, iar măcar inima lui – dacă nu cumva şi sufletul – părea să-şi fi găsit odihna veşnică.  O fi fost dramă în familie, n-o fi fost, n-am aflat, cert e că, atunci cînd l-au băgat gol în copaie, pentru ultima baie, bătrînul a tresărit din tot corpul, iar inima şi parte din sufletul său cu un pas pe lumea cealaltă şi-au reluat, şotînc-şotînc, truda.

O fi fost apa prea rece – cine mai încălzeşte apă pentru un mort? De un mare miracol nu prea cred că poate fi vorba şi nici de vreun cocoş de care să-şi fi amintit că-l datora cuiva bătrînul: peste alte patru zile a murit de tot.