Un miracol care a ţinut patru zile

Întîmplare recentă din adîncurile satului meu în care am copilărit, spusă de mama la telefon:

Un bătrîn – îi ştiu numele şi părţi din povestea vieţii lui, dar ce rost mai are să le mai zic acum, atîta timp cît voi vorbi despre prea ciudata lui moarte? – era prea bătrîn şi prea bolnav, întins de ceva vreme pe patul din care nu urma – el ştia, ai lui ştiau – să mai fie ridicat decît o singură dată: pentru a fi pus în sicriu. La un moment dat, omul nostru a încetat să mai aburească oglinda, iar măcar inima lui – dacă nu cumva şi sufletul – părea să-şi fi găsit odihna veşnică.  O fi fost dramă în familie, n-o fi fost, n-am aflat, cert e că, atunci cînd l-au băgat gol în copaie, pentru ultima baie, bătrînul a tresărit din tot corpul, iar inima şi parte din sufletul său cu un pas pe lumea cealaltă şi-au reluat, şotînc-şotînc, truda.

O fi fost apa prea rece – cine mai încălzeşte apă pentru un mort? De un mare miracol nu prea cred că poate fi vorba şi nici de vreun cocoş de care să-şi fi amintit că-l datora cuiva bătrînul: peste alte patru zile a murit de tot.