Florin Lăzărescu's Blog, page 7

Picnic

Edi senzaţional

„E-di! E-di!”, aud încurajări frenetice de-afară, cu aplauze în crescendo. Scot capul pe geam, mă uit în parcul de joacă din spatele blocului şi prind senzaţionalul număr al lui Edi în faţa unui grup de fetiţe: publicul e adunat în jurul unei învîrtitori, el e agăţat ca o mîţă de o bară metalică, iar copilele îl învîrt repede-repede, pe rînd, făcîndu-i vînt minute în şir. Cînd se opreşte învîrtitoarea, Edi sare de pe ea, se împleticeşte de cîteva ori ca o curcă beată, apoi cade lat, în mijlocul fetiţelor care-l aclamă. Nici nu-l mai pot vedea din cauza lor o vreme. Apoi îşi trage sufletul, se ridică clătinat, îşi trece degetele prin păr, se scutură, se urcă înapoi pe învîrtitoare, iar fetele reîncep încurajările: „E-di! E-di!”.

Mămicile

M-a prins vremea – nu mă întrebaţi exact de ce – pe-un hol înghesuit, în care se intra direct din lift, în faţa unui cabinet de ginecologie. Oricum eram cu capsa pusă de-acasă, pentru că mă trezisem sîmbătă dimineaţa la ora şapte ca să stau la uşa unui geniu în ginecologie, un fel de Einstein al vaginelor din oraşul nostru. Încercam să-i spun lu’ Ralu că, în mod normal, pe banii mei privaţi, nu m-aş trezi la o aşa zi şi oră nici dacă m-ar examina pentru a deveni ajutor de astronaut la NASA. Şi dacă ar fi trebuit să-mi scot de urgenţă un extraterestru reptilian care mă gîdilă pe sub furca pieptului, mi-aş programa operaţia mai pe la prînz, nu sîmbătă, la şapte dimineaţa.

Cu Ralu n-aveam ce vorbi, că mi-a arătat cu degetul să fim discreţi, să vorbim în şoaptă sau mai bine deloc, să nu ne facem de rîs pe-acolo. Ce Dumnezeu să fac? Holul, cum spuneam, era înghesuit rău, la etajul patru. Nu era nici măcar un geam pe care să mă uit afară. Doar lumina chioară a unui neon care pîlpîia zgomotos. Şi, se vedea treaba, Einstein nu se trezise încă, deşi el stabilise programările atît de devreme.

N-aveam unde să fug, unde să mă feresc de conversaţii nedorite decît dacă mă ascundeam la baie. Iar trei mămici în aşteptare vorbeau în gura mare, ca şi cum ar fi fost singure la ele în sufragerie, ca şi cum eu n-aş fi existat.

Una s-a bătut cu mîna pe burtă:

– Ne pregătim pentru prima şedinţă foto. Vinerea viitoare. Aveţi vreo idee mai specială de recuzită?

– Noi ne-am fotografiat cu o lalea albă pe burtică. Lu’ bebelina mea o să-i placă florile. Am simţit-o cum dă cu piciorul în lalea.

– Eu m-am gîndit mult ce să ne punem pe burtică la şedinţa foto. Botoşei, o batistuţă de mătase, o pămblicuţă? Pînă la urmă, la sugestia fotografului, am mers pe balonaşe…

– Balonaşe?!

– Balonaşe de săpun… A ieşit o superbie de poză.

– Eu cred că o să folosesc o carioca şi o să scriu diverse mesaje pe burtică, gen „Babyloading…” sau „I’m a kickin’ boy”. Am văzut aşa ceva pe net.

A început să mă doară burtica. Şi căpuşorul. M-am dus la baie şi m-am uitat îndelung în oglindă. Vinişoare roşii îmi năpădiseră albul ochilor.

Cînd m-am întors, mai apăruse o viitoare mămică şi un tătic. Tăticul a aşezat-o pe mămică şi a tăiat-o scurt la lift:

– Iubiţel, dai un beep cînd se termină! Eu mă duc să mă plimb pe-afară.

Omul avea probabil experienţă, ştia săracu’ ce urmează.

– Eşti la prima naştere?

– La prima.

– Şi ce ai?

– Un cîrcel la muşchiul stîng de lîngă coloană, în dreptul taliei. Mă ţine şi mă doare surd şi cînd stau în pat… Şi vomit mult, în culori dubioase…

– Eu mă refeream la ce copilaş o să ai: bebelină sau bebelică?!

– Nu ştiu…

Continuarea, aici: http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9230

Harta

Acum vreo două săptămîni, mi s-a pus pata din senin să-mi cumpăr o hartă pe care să o atîrn de un perete din bucătărie. Am mers în oraş şi mi-am ales o hartă a Europei mişto, cu două feţe: fizică şi politică. Şi eram tare mîndru de ea.

Ieri, a ţinut Putin un discurs şi nu mai e valabilă harta.

PS: Vînd o hartă a Europei aproape nouă, cu două feţe, cu graniţe uşor perimate… Pentru neconcordanţe, apelaţi Putin

Elevii de la Eminescu

Sîmbătă am avut o întîlnire cu elevi de la liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi, în cadrul unui club de lectură – una dintre cele mai faine experienţe pe care le-am avut vreodată la întrevederile cu publicul. Timp de două ore, am fost supus unui tir continuu de întrebări: cît răspundeam la una, mai fluturau alte 4-5 mîini ridicate în sală. Practic, m-am simţit ca la o conferinţă de presă la care peste 50 de jurnalişti „se bat” să obţină „exclusivităţi”. Întrebări de toate culorile, frumoase, provocatoare, fireşti: de la „sînteţi rocker” (pornind de la pletele mele) pînă la cum şi de ce m-am hotărît să scriu romanul „Amorţire” la indicativ prezent (observaţie pe care puţină lume, spre deloc, o mai făcuse pînă acum). Elevi amestecaţi, de la clasa a şaptea în sus, interesaţi pe bune de literatură. Înţeleg de la profesoara lor de română, Serinela Zara, că nu erau la prima întîlnire de acest gen, au mai fost multe asemănătoare cu scriitori de azi, aduşi la solicitarea elevilor.

La final, am primit un remix de copertă pentru „Amorţire”, un handmade semnat de clasa 7 B… Nu ştiu dacă se vede din poză: florile din colţuri nu-s desenate, ci sînt handmade, 3D, fiecare petală în parte, din hîrtii colorate, răsucite

Talanga

A fost odată ca niciodată, într-o staţie de tramvai, un student şi-o babă. Studentul eram eu, baba era necunoscută. În Iaşi. Pe la un unşpe noaptea. Într-un capăt, baba singurică, în celălalt, eu singur. Amîndoi singuri. Aşteptam ultimul tramvai. Dinspre dealul Copoului bătea vîntul.

Şi, cum se întîmplă des în asemenea situaţii, ce să facem? Ne-am apropiat, am început să stăm de vorbă. Despre una, despre alta. De la un jucător african de fotbal care murise pe teren fix la noi în ţară pînă la cum funcţionează semafoarele din intersecţie, bătrîna – ţin minte precis, pentru că am transformat-o în personaj secundar în Amorţire – avea o curiozitate tinerească despre orice. Nu ştiu cum a venit vorba de maică-sa. „Mai trăieşte?”, am scăpat eu o întrebare neghioabă. „Cum să nu? Are 86 de ani. Stă în Ungheni, pe malul Prutului, cu frate-miu Lică… A lucrat la Banca Agricolă. Frate-miu, nu mama… N-am mai văzut-o de vreo zece ani… E-o babă nebună. Să vezi ce-a păţit vara asta, că mi-a spus frate-miu Lică… S-a apucat de curăţenie pe marginea şanţului. A cules laolaltă cu frunzele şi gunoaiele nişte şpreiuri goale. Şi le-a pus pe foc. Cînd au prins a bubui şpreiurile, mama era la poartă. S-a aruncat pe burtă şi a mers de-a buşilea pînă în casă… A crezut că au început să ne bombardeze ruşii. Mergea tîrîş prin curte, să n-o vadă cu binoclu ruşii de peste Prut. Babă nebună, ce mai?!”…

Ei bine, de cînd cu conflictul din Crimeea, îmi tot vine în cap povestea babei de pe malul Prutului şi parcă nu mi se mai pare aşa nebună. Avea în genele ei o frică sănătoasă de ruşi, aşa cum mă tem că ruşii au în gene să iasă uneori din stepă şi, să zicem, devin mai curioşi din fire să vadă cum e dincolo de hotarele lor. Veţi fi crezînd domniile voastre, care aţi trăit la oraş ori mai la distanţă de graniţa cu ei, că e o frică nejustificată. Eu unul însă o pricep.

Am copilărit într-o zonă de primă linie a fostului front de răsărit, în care încă se mai văd concret urmele a trei tranşee dintr-al doilea război mondial numai în grădină la mine. Acasă, cînd scurmau găinile pe arătura proaspătă după rîme, găseam în urma lor gloanţe sau obuze neexplodate, rămase de-atunci. Mi-am luat medalie de „Pionier de frunte”, başca „Roza vînturilor”, cărînd dintr-o gîrlă, la fier vechi, un afet de tun. Bunicul mi-a povestit cum au venit ruşii: au intrat în curte, au prins capra şi „au fiert-o într-un cazan, cu tot cu talangă”. Sec, dar grăitor. După străbunicul, un soldat rus a aruncat cu o grenadă, în timp ce o căuta pe fiică-sa, Catinca. Pe scurt, am auzit o groază de poveşti de la toţi bătrînii satului care au trecut prin război şi din toate răzbătea o mare teamă faţă de ruşi. Mi-a intrat şi mie în oase. Or fi fost doar poveşti, dar trăind astăzi într-un oraş în care, dacă ciuleşti bine urechile, aproape că poţi auzi şenilele tancurilor Armatei a paişpea din Transnistria, parcă gîndeşti altfel.

Acum, aşa cît mă pricep eu la oameni, fie şi văzuţi doar în poze, nu remarc diferenţe semnificative între Stalin şi Putin. Poate doar că Putin arată un pic mai înfricoşător. În rest, simt la el aceeaşi tentaţie de-a trage noi graniţe cu markerul şi, dacă ai ghinionul să aibă markerul vîrful mai bont, dacă te-a prins dunga de pe hartă dedesubt, ăla eşti, acolo rămîi. Ori eşti trimis să cultivi păpuşoi în Siberia.

Evident, n-am nimic cu ruşii obişnuiţi, civilizaţi, dar tot cred că numărul ruşilor cu iPhone e sensibil mai mic decît numărul ruşilor care-s în stare să facă rost de haleală cu Kalaşnikov-ul. Ori fie numai şi cu parul. Şi, oricum, n-aş vedea nicio contradicţie să aibă, în acelaşi timp, iPhone şi par. N-aş zice că iPhone-ul a eliminat parul.

Că NATO, că UE ne apără… ştiu. Blabla! Hîrtii, acorduri politice. Dacă taie ruşii două săptămîni gazul occidentalilor şi se-mpiedică vreo secundă careva de România, discuţiile de pace pot oricînd să ajungă la întrebări de genul: „Romania?! Kakaia Romania?!”. Mai degrabă marele nostru noroc poate fi că au chinezii de vîndut lumii nişte undiţe, palete de tenis, creioane cu radieră şi alea-alea. Şi nu le arde încă să se alăture ruşilor.

Acum, nu mă luaţi în serios, poate exagerez – adică sigur exagerez şi îmi cer scuze pentru asta –, dar, pînă una alta, de cînd cu conflictul din Crimeea, sincer să fiu, eu îs ca baba aia nebună de pe malul Prutului. Şi dacă îmi pocneşte o ţeavă la baie în miez de noapte, sar repede din pat, iar primul meu gînd e că au venit ruşii.

Bine, ştiu ce credeţi. Poveşti din moşi-strămoşi. De fapt, sînt eu mai angoasat de felul meu. Vorbesc în clişee, nu-s corect politic. Treaba domniilor voastre. Dar cînd o să vă treziţi cu nişte ruşi la uşă, cînd o să vă fiarbă ăia capra ori pechinezul cu tot cu talangă, să nu spuneţi că nu v-am zis.

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9178

Goblenul, goblenul

Cunoscuta realizatoare de televiziune Irina Păcurariu a postat recent pe Facebook o scrisoare primită de la un cetăţean al acestei ţări, care pe mine unul m-a tulburat. Pe scurt, un român de-al nostru din Focşani, angajat „în sistemul de învăţămînt ca informatician”, s-a apucat în 2009 să coase „un goblen unicat (schița a fost făcută de mine pe computer) cu peste 480.000 de puncte, care îl reprezintă pe Michael Jackson”. L-a terminat într-un an. Nimic rău de zis despre asta. Iată un român întreprinzător cu un plan de afaceri original: dintre cei şapte miliarde de locuitori ai acestei amărîte planete, s-a desprins un om din Focşani care a simţit el în legea lui, în căsuţa lui – îmi închipui, nu ştiu de ce, într-o după-amiază ploioasă cînd se uita în gol pe geamul de la bucătărie –, că piaţa mondială cam duce lipsă de goblenuri cu Michael Jackson şi s-a gîndit că, dacă va produce unul, se va găsi musai cineva să i-l cumpere pe bani frumoşi. Mai precis, după cum mărturiseşte într-un interviu din Evenimentul zilei, în 25 iunie 2010, pe şapte sute de mii de euro. Pînă aici pare amuzant.

„Pe data de 20 decembrie 2013, cred că am făcut cea mai mare greșeală riscînd să-mi pierd toată munca, am trimis goblenul însoțit de o scrisoare vedetei Paris Hilton la adresa pe care am găsit-o pe site-ul oficial al acesteia (în ideea de a-l valorifica deoarece familia Hilton a fost foarte apropiată familiei Jackson)”, mai spune el. Şi de-aici nu mi se mai pare amuzant deloc. Omul îi scrie disperat Irinei Păcurariu să-l ajute. Ea, televiziunile, oricine. Să recupereze goblenul, te-ai putea aştepta… 

continuare:
http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9152

Trimisul nostru special – o nouă ediţie

Altfel de iarnă…

…la doar cîţiva kilometri de Iaşi.

Psihologul dolofan care-şi ştergea fruntea cu o batistă

Există oameni care poartă lumea în spate. Nu mulţi, dar sînt. De unul mi-a povestit Ralu. Închipuiţi-vă o conferinţă de psihologie la care şi-au anunţat prezenţa şi marii tătici ai domeniului din România. Plăteşti o căruţă de bani ca să-i asculţi şi să te minunezi de ultimele descoperiri în materie de psihoterapie. În realitate, o mare boringoşenie, sinteze lungi şi încîlcite din articole străine, pişcotăreală şi fiţe cît încape, într-o sală luxoasă de hotel. Studii care nu-i ajută decît pe autori să mai cîştige un grad univesitar. Marele tătic – pentru care plătise Ralu bilet – nici măcar nu şi-a mai susţinut conferinţa. El avea toate gradele posibile.

Şi în foiala aia – „Mişto discurs”, „Ia un pişcot”, „Bravo, dom’le!” – a scăpat nu ştiu cum la microfon un psiholog între două vîrste, dolofan, care-şi ştergea necontenit fruntea cu o batistă. Moderatorul i-a dat zece minute pe ceas să-şi prezinte lucrarea, atenţionîndu-l ca nu cumva să le depăşească. Omul a început cu mă numesc cutare, sînt psiholog în oraşul cutare (unul mic, gen Paşcani ori Podu Iloaiei, zice Ralu) şi a continuat repede-repede, cintind din foile sale ca şi cum ceilalţi nici n-ar fi existat pentru el (dacă nu l-ar fi trădat sudoarea de pe frunte). Oricum şi auditoriul îl trata ca atare. Cumva de parcă ar fi ajuns la spartul unui tîrg, cînd toţi au terminat negoţul, iar el încearca să le vîndă un pui sfrijit de găină. Lucrarea lui era despre un experiment concret pe care îl realizase cu cîţiva pacienţi bolnavi de cancer îi fază terminală. Una peste alta, reuşise să-i facă uneori să zîmbească, îi convinsese să se mai bucure de timpul care le-a rămas, să se împace cu familiile lor şi cu sine. Practic, psihologul dolofan care-şi ştergea fruntea năduşită cu o batistă îi învăţase pe cîţiva oameni în carne şi oase să moară cît de cît liniştiţi. Ceea ce, după mine, e mai mult decît toate studiile savante adunate la un loc. Şi, datorită unora ca el, lumea merge mai departe.