Florin Lăzărescu's Blog, page 6

Bunicul orb

Iarna de-acum e minciună. Ninsese cîteva zile încontinuu. Şi zăpada acoperise nu doar două case de la o margine de sat, unde se adună astăzi jurnaliştii isterici, ca să transmită ştiri din „infernul alb”. Acoperise totul. Sate, dealuri şi cîmpii întregi. De deausupra nu puteai vedea decît vîrfuri de copaci sau de acoperişuri şi fuioare de fum. Dar nu era nimeni disperat. Nici vorbă de cod roşu. Era pur şi simplu iarnă.

Primul lucru pe care l-au făcut oamenii după ce s-a oprit ninsoarea a fost să sape tuneluri ca hîrciogii: pe lîngă casă, pînă la drum, pînă la fîntînă. Totul cu bucurie: o să fie un an bun! Plecau bărbaţii cu animalele la apă aşa de voioşi, se adunau la intersecţii de tunel, stăteau de vorbă şi fumau pînă se aşeza calul sau vaca în fund, de plictiseală. Am săpat şi eu un tunel, mergînd în picioare, fără nicio ţintă, pînă m-am întîlnit întîmplător cu un tovarăş de joacă. Ne-am propus să-i mai căutăm şi pe alţii.

Eram în satul bunicilor împreună cu mama, „sinistraţi” în „infernul alb”. Tata era şi el probabil acoperit de zăpadă în satul nostru, la vreo 15 km distanţă, nu exista mobil, telefon fix, nimic de trimis/primit veste, dar nu aveam nicio grijă. Se descurca el. Cum şi el era sigur că ne descurcăm noi. Însă mama tot avea un necaz: lipsesc cam mult de la şcoală şi ar cam trebui să mă duc. Ea nu putea merge, era însărcinată cu sor-mea. Aşa că m-a trimis acasă cu bunicul. Pe jos, evident, că altfel nu puteai străbate nici cu tancul.

Nu-mi plăcea şcoala, dar o călătorie cu bunicul mă încînta. După mine, a fost singurul optimist din familia noastră. De exemplu, ne aduna pe toţi nepoţii şi ne explica de ce sîntem noi aşa deştepti („Sînteţi neamuri de popă!”). Spre deosebire de toate rudele noastre sceptice, care, chiar dacă nu ne considerau proşti ca noaptea, nici că va reuşi vreunul scindarea atomului nu ne vedeau în stare. Bunicul nu. Dacă ar fi venit situaţia să taie cineva atomul, ar fi fost singurul convins că unul dintre nepoţii lui va reuşi să o facă. Orbea de la un an la altul – niciodată n-am înţeles exact ce boală avea, de la ce i se trăgea –, dar iubeam felul lui aparte de a vedea lucrurile pînă la capăt. Cu faţa. Atunci cînd nu mai dovedea cu ochii, le apropia de obraz. Am fost cu el odată la cules de ciuperci în pădure – el cunoştea locurile unde se fac, eu le găseam – şi-mi amintesc cum le-a „văzut” şi s-a bucurat de ele, lipindu-le de obraz. Dar asta-i deja altă poveste…

Revin la a noastră… Înainte de a pleca la drum, am mîncat ceva. Apoi bunicul a cules mîţa băgată cu botul într-o oală de lut, lipăind smîntîna de deasupra, o ridicat-o de după cap – aproape cu tot cu oală, că aia o îmbrăţişase bine –, a dus-o în dreptul feţei, i-a zis „Mîţă, dacă te trîntesc o dată, fac două din tine!”, a aşezat-o uşor la pămînt şi m-a îndemnat: „Hai să mergem, că avem drum lung”. Am plecat distrat la culme că el poate face, dacă vrea, dintr-o mîţă mare, două mai mici.

El avea un băţ în mînă, aşa că mi-am făcut şi eu rost de unul. Am prins a păşi împreună pe zăpada îngheţată, peste garduri, case, copaci şi drumuri, precum Iisus pe apă. Apoi am ieşit în largul mării albe, vălurite, urmînd o direcţie pe care doar bunicul o cunoştea. Deşi cumva am înţeles în sinea mea că nu mai era nicio diferenţă între vederea lui ceţoasă şi a mea, tot nu-mi era teamă că o să ne rătăcim. Multă vreme am mers doar adulmecînd drumul. Vorbeam întruna, ne spuneam poveşti unul altuia. Am învăţat de la el versurile „Răsari Soare, frăţioare, că, dac-ai mai zăbovi, nu mai ai la cine răsări” şi le repetam periodic. Nu făceam eu pe atunci filosofie, dar cumva prindeam ironia: Soarele n-are rost, dacă nu răsare pentru noi. Apoi am inventat un joc de încălzire. Aruncam băţul înainte şi fugeam după el, cîntînd o melodie despre care n-am nici ce-a mai vagă amintire de la cine, de ce şi cum de-o ştiam: „Hai Cîrlibaba” (nici acum nu ştiu ce înseamnă Cîrlibaba, doar că-i o localitate pe undeva). Bunicul venea din urmă rîzînd, iar eu îl aşteptam.

Pe un vîrf de deal, bunicul s-a oprit, şi-a tras sufletul, s-a uitat în jur. „Sîntem pe drumul bun… Uite, negreaţa aia de acolo e pădurea”, a zis el bucuros. Eu, drept să spun, am cam amuţit cînd am auzit de pădure: „Păi, n-o să vină lupul de-acolo?”. „Băiat mare, de temi de lup?”. Mă cam temeam. I-am spus şi lui bunicu. Auzisem zeci de poveşti, unele mai noi, multe vechi, despre cum dădea lupul la oameni. Ştiam, de exemplu, din mai multe guri povestea unui lup care a venit toată viaţa lui chiar la noi în sat, unde a şi murit, ucis de cineva cu biciul, pentru că era bătrîn şi nu mai putea fugi înapoi acasă. Înainte să mă nasc. Dar eu eram convins – visam asta destul de des – că lupul acela avea un pui alb, care trăieşte undeva în pădure şi nu mai vine în sat. Dar acum, aici, dacă vine?

Bunicul şi-a aprins o ţigară şi mi-a explicat că „lupul, negru sau alb, e şi el fel de om, are suflet, are treburile lui, nu dă aşa buzna peste noi, în tăt ceasu’… Apoi uite ce beţe avem… Sîntem doi, el e singur. Nu te teme. Eşti cu mine”. M-am mai liniştit, dar parcă tot mă luase, aşa, cu gheaţă, pe şira spinării. I-am spus asta şi lui bunicu. „Păi, să mă ierţi, parcă şi mie stau să-mi scape dinţii la trap. Hai s-o luăm din loc, că ne ia cu frig. N-avea grijă, ştiu eu drumul”, a adăugat el. M-am bucurat că pot scăpa şi eu dinţii la trap, fără ruşine. Am luat-o din loc…

Şi-aici mi se cam rupe amintirea: dîrdîiam de frig, mai degrabă de frică, trecînd pe lîngă o aşezare acoperită de zăpadă,  în urma bunicului meu aproape orb, un lup alb singur umbla pe urmele noastre. Şi nu mai ţin  minte – cumva am reuşit, înainte să se întunece – cum am ajuns acasă…

Acum am făcut schema. Cînd o să-mi amintesc totul, o să scriu o poveste :)

PS: La mulţi ani tuturor!

Iarna pe Copou

Prima ninsoare

Eram mărişor – văzusem deja primul sîn gol de femeie pe un petec de hîrtie smuls de-un prieten dintr-o revistă străină, pe care îl purta în buzunar ca pe-o icoană, arătînd-l numai apropiaţilor – şi tot n-aveam sanie. Tata îmi promitea la începutul fiecărei ierni ba că-mi face el, ba că-mi cumpără una. Iar eu nu mai aveam răbdare să merg la săniuş după ce-mi creşte barba. Mă săturasem să mă dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe nişte ţevi de plastic, cu vîrful îndoit la foc, în loc de patine.

În privinţa făcutului, sincer, eram conştient că există şanse cam la fel de mari cu a-l vedea pe tata inventînd un avion supersonic în spatele casei, cu piese furate de la serviciu. Adică zero. Tata nici nu prea construia chestii savante, ci doar clădiri, nici nu voia să fure de la serviciu. Aşa că îl băteam tot timpul la cap să-mi cumpere una.

Adevărata problemă suna aşa: cine-i prostul satului să-şi vîndă sania? Nici măcar ăia care şi-au spart capul, şi-au frînt o mînă ori un picior iarna trecută nu-şi puteau rupe de la suflet un astfel de obiect nepreţuit. Erau copii care veneau şi cu mîna în gips, cu capul spart la săniuş – numai să fi trecut o ţîră durerea, să se fi închegat oleacă sîngele –, a doua zi după incident.

M-am gîndit peste vară, ca un înţelept, să încropesc o listă scurtă cu familii vulnerabile: cuplurile tinere fără copii, bătrînii cărora le dădea tîrcoale moartea pe după gard, de după colţul casei. Socoteală tîmpită din partea mea: ăia fără copii n-aveau încă sanie, ăia bătrîni o ţineau ca s-o lase moştenire.

Numai că tata – că doar de asta e un tată responsabil pe care să-l iubeşti o viaţă – a venit în toamna aceea cu o veste năucitoare: a auzit la navetă că unu’ a’ lu’ Coşan ar avea o sanie de vînzare. Nu l-am luat în serios, n-am vrut să-mi fac speranţe deşarte. Parcă a’ lu’ Coşan, din ce-mi aminteam eu, era o familie cu vreo cinci copii, mai era mult pînă să-i caute pe ăia moartea pe-acasă. Însă, în prima duminică de după buna vestire, m-a luat tata de mînă şi m-a dus pe dealul celălalt, în poartă la a’ lu’ Coşan.

Am strigat amîndoi de ne-au pocnit fălcile. N-aveam cum să prind eu norocul ăsta: fie nu era acasă, fie nu voia să iasă, de parcă l-ar fi chemat moartea de după gard. Şi dacă ar fi ieşit, bănuiam eu, n-ar fi avut sanie. Totuşi, după un timp, a apărut de după colţul casei, scuzîndu-se:

– Am auzit greu, eram în fundu’ grădinii, împrăştiam nişte gunoi. Ce-i?

– Bre, nea Coşan, umblă vorba că ai o sanie de vînzare. Mă ucide copilu’ ăsta, sanie şi iar sanie.

Ăla s-a uitat la cer – încă mai zburau berzele, abia se pregăteau s-o taie în ţările calde –, s-a uitat la noi şi a zis:

– Am bre, am, de ce să n-am?

Eu atunci, aproape să leşin de fericire.

– Da’ dracu’ ştie pe unde-i.

M-am oferit eu voluntar să o caut. Am găsit-o relativ repede, rezemată în spatele unui coteţ: un cadru metalic ruginit, uşor turtit. M-am îndrăgostit pe loc de ea. Am tîrît-o victorios pînă în faţa casei, unde tata negocia dur:

– 25 de lei?! Păi, cu banii ăştia îi cumpăr trei-patru perechi de papuci.

– Ăsta-i preţul!

– Bine, a mai negociat tata. Da’ ţi-i dau la salar.

Am insistat să trag singur cadrul ăla metalic ruginit, legat cu o sîrmă smulsă dintr-un gard. Pe drum de pămînt uscat. Tata a vrut să mă ajute, dar eu nu l-am lăsat: „Bine c-a dat Dumnezeu, chit că n-are scaun. Îi facem noi unul din scînduri”. Apoi am început să aştept iarna.

Au plecat berzele, au căzut frunzele, s-au culcat urşii, urlau lupii de foame la marginea pădurii şi tata tot nu-mi punea scînduri la sanie:

– Stai să ningă, mă amîna el.

Au îngheţat apele, îmi îngheţau mîinile, picioarele, obrajii şi curul uitîndu-mă la cer şi tot nu ningea. Ba chiar m-am lăsat păgubaş, mi s-a făcut lehamite, l-am convins şi pe amicul meu care avea un petec de revistă cu un sîn gol de femeie să nu-şi mai facă speranţe deşarte: iarna asta nu mai ninge, dă-o dracu’ de iarnă!

Apoi într-o dimineaţă devreme, pe la patru, cînd tata s-a trezit să plece la navetă, a deschis uşa şi-a rămas încremenit în ea:

– Bă tată, da’ ce ninge-afară!

Am sărit din pat desculţ şi m-am holbat şi eu cu gura căscată. Şi-am vrut să-i reproşez: „Bă tată, uite a venit iarna şi tot nu mi-ai pus scînduri la sanie”. Dar ningea atît de frumos, cu fulgi incredibil de mari, liniştit, iar zăpada se aşternuse de juma de metru, încît mi-am ţinut gura, m-am îmbrăcat repede-repede şi-am făcut un derdeluş mişto din poartă pînă în faţa casei, încălţat cu bocancii lunecoşi a’ lu’ tata.

Şi uite-aşa, după acea dimineaţă, mă bucur de fiecare dată în prima zi de ninsoare. Deşi tot n-am sanie.

Mama şi tata. Portret

Peisaje de-acasă

Gustul cireşelor

Am fost la magazinul din colţ să-mi cumpăr chestii. Lîngă cîntar, era o ladă mare cu cireşe perfecte, din alea cum îţi închipui că pot creşte numai în Grădina Raiului. Pînă să-mi aducă doamna vînzătoare chestiile, mi-a trecut prin cap instantaneu relaţia mea pasională cu cireşele.

În copilărie, fără nicio exagerare, după ce căpătau o oarecare formă verzuie, imediat după ieşitul din floare, le pîndeam cum se coc, mergeam de cîteva ori pe zi la copac să le verific evoluţia. La prima tentă de înroşire, mă năpusteam asupra lor, nu doar că le înghiţeam cu tot cu sîmburi, aproape că le haleam cu tot cu frunze, cu tot cu creangă, cu tot cu omizi. Repede-repede, nu era timp de pierdut. Ca şi cum ar fi conţinut nişte grăsimi esenţiale supravieţuirii, cu o poftă de urs grizzly care ştie instinctiv că somonii nu trec prin rîul lui decît o singură dată pe an.

Oricît de multe aş fi fost – o găleată, o sacoşă, un sac –, aveam senzaţia că nu mă satur niciodată. Eram în stare să mănînc pînă crăp. Mă tîra mama de-un picior de lîngă ele, cînd zăceam cu burta umflată, şi tot mai întindeam mîinile, mai înşfăcam doi pumni de cireşe şi le îndesam în gură. Să fie, acolo. Mai mergeau. Totdeauna mai era loc pentru măcar o cireaşă.

Acum n-am fost tentat să-mi cumpăr nici măcar una. Doar m-am uitat cîteva secunde la ele. Dacă mi-aş măsura cheful de viaţă în poftă de cireşe, azi aş fi un om terminat.

Ziua eroului necunoscut

Cînd mă duceam cu bunica prin cimitir pe la neamurile demult plecate dintre noi, pe care nu le întîlnisem niciodată, trăgeam cîte o fugă singur şi pe la un mormînt aparte. Avea o cruce simplă de lemn cam de înălţimea mea, cenuşie, zvîntată şi ştearsă bine de vreme, cu un însris făcut parcă de un cetăţean beat, cu vîrful cuiului, în grabă: EROUL NECUNOSCUT. 

Mă atrăgea cumva. Cum arăta eroul respectiv? Cum trăise? Cum murise? De ce nu ştia nimeni cum îl cheamă? De unde venea şi cum ajunsese fix în locul acela? Nimeni nu se obosise să-mi explice, dar nici eu să întreb. Ştiam clar doar că-i un soldat care a luptat pentru patrie şi că în fiecare an, pe 9 mai, mergeam cu şcoala şi-l cinsteam cu o coroană de flori. Asta, în satul copilăriei mele. 

Poate şi de aceea, cînd m-am mutat cu învăţatul în satul vecin, într-a cincea, m-a atras şi mai şi o chestie dedicată eroilor: un fel de obelisc aşezat pe un postament în trepte, cu nume de ostaşi înscrise clar pe o placă marmură. În timpul anului, ne jucam pe lîngă el ca şi cum n-ar fi fost, dar pe 9 mai era acolo o provocare adevărată: doi elevi trebuiau să facă toată ziua de gardă pe trepte, de-a stînga şi de-a dreapta monumentului, înţepeniţi într-un continuu salut pioneresc. Cît cu gîndul la bietul meu erou necunoscut, cît cu cel de a fenta cinstit o zi de şcoală, am mituit un coleg cu un arc fain, din creangă de nuc, pentru a-mi asigura un post de strajă chiar de la prima oră, cea de matematică. 

Am ocupat locul din dreapta, am încremenit în poziţia de salut şi am pornit competiţia de stană de piatră cu pionierul din stînga, unul dintr-o clasă mai mare, necunoscut. După zece minute, deja îmi tremura mîna, dar nu m-am lăsat bătut. Trăgeam cu coada ochiului unul la altul, ne pîndeam ezitările, slăbiciunile. În scurt timp, au început să mă treacă şi transpiraţiile. 

Întîi au venit vreo doi ţînci care chiuleau de la grădiniţă. S-au holbat de gură cască, ca la nişte creaturi extraterestre: 
– Da’ ce faceţi aici?
Noi ne-am îndreptat şi mai mult oasele, luînd un aer şi mai pătruns de importanţă, fără să le răspundem unor gîgîlici ca ei. 
– Da’ de ce staţi aşa aicişa? a îngînat altul întrebarea. 
Curînd s-au prins de regula jocului: n-aveam voie nici să ne mişcăm, nici să vorbim. 
Un plod a prins curaj, s-a apropiat tiptil şi l-a pocnit cu palma peste genunchi pe colegul meu.
– Marş în… ! l-a repezit acesta printre dinţi.

Ţi-ai găsit cine să asculte. Au încercat să ne facă să ne mişcăm, dînd cu bolovani în noi. Eu am rezistat eroic, mai serios decît un soldat din garda reginei Angliei, dar colegul meu i-a răbdat cît i-a răbdat, pînă a coborît scurt de pe postament, i-a fript celui mai neobrăzat dintre ei un şut în cur şi ne-a cîştigat liniştea. După care şi-a reluat poziţia, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Eu nu mai puteam de bucurie, cît că ăla s-a mişcat, cît că am scăpat basma curată.

Însă n-a trecut mult şi pe stradă a apărut un nene cu o găleată goală în mînă şi cu un cal de căpăstru. S-a oprit uluit, s-a uitat îndelung la noi şi i-a zis calului:
– Uită-te şi tu la proşti’ ăştia!
Calul a dat plictisit din cap, gen „Dă-i naibi’, nene, altă grijă n-am, nu vezi că mie mi-e sete?”. 
– A lu’ cui or fi, că nu-i cunosc după moacă? a întrebat el calul. 
Văzînd că nu obţine răspuns de la animal, ne-a luat pe noi la întrebări:
– A lu’ s’teţi, bă, tăntălăilor?
De data asta, m-am hotărît să rezolv eu situaţia:
– N’vem voe s vorbim! am articulat o explicaţie, din colţul gurii, cumva ca un ventriloc. 
A plecat în hohote de rîs. Sincer, mi s-a părut că rîde un pic şi calul. 

După vreun sfert de oră, care a început să mi se pară o eternitate, a trecut pe stradă o babă. În sfîrşit, părea că cineva ne apreciază efortul. Femeia s-a oprit şi s-a uitat la noi pînă i-au dat lacrimile:
– Brava, măi băieţi!
Apoi şi-a făcut o cruce largă şi ne-a lăsat în pace. 
Cu toate acestea, la prima pauză, l-am convins pe un alt pionier curios că-i supermişto, o mare cinste să stai de gardă la monument, te simţi minunat, ca pe altă lume. Să-mi ţină el locul o vreme pînă mă duc la toaletă. Şi dus am fost. 

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9375

Londra

 

 

ITP

Sînt la volan şi văd un banner: ITP LA CEL MAI REDUS PREŢ. Îmi dau seama că am fix două ore jumătate libere, ca să-mi rezolv problema inspecţiei tehnice periodice a maşinii mele, care urma să-mi expire într-o săptămînă. Hai, să aflu măcar care-i treaba, îmi zic. S-o iau din timp, să n-am surprize. Găsesc imediat staţia ITP. Intru într-o curte străjuită de trei cîini boschetari. Opresc lîngă o hală uriaşă în care se fac inspecţiile. Cobor precaut, însă cîinii sînt mai prietenoşi decît mă temeam. 

– Ce faceţi, măi frumoşilor? îi întreb, ca să mă conving că pot purta o conversaţie civilizată cu ei.
Ei îmi fac semn că se poate, dînd voios din coadă. În jur, nici ţipenie de om. Strig:
– Bună dimineaţa!

Îmi răspunde ecoul din hală. Înaintez de lungul liniei de inspecţie şi, chiar în capăt, pe un gemuleţ, îl văd pe dom’ inginer, moţăind cu o ţigară în colţul gurii. Abia cînd ciocănesc la uşă şi intru, tresare şi mă întreabă:
– În ce problemă?
„Ghici?”, îmi vine să-i răspund. Ce altceva puteam căuta într-o staţie ITP decît să-mi fac ITP-ul? Dar mă abţin şi-i rezolv dilema. 
– E nevoie de o programare sau se poate acum? îmi exprim eu curiozitatea.
– S-ar putea şi acum, dar nu vreţi să veniţi mai după amiază? 
– Aş cam vrea acum, că am vreo două ore libere. Dar ce, durează mult?
– Nu. Douj’ de minute, dar e mai complicat acu’, dimineaţa. Tre’ să aveţi noroc, să se deschidă fişa de la RAR… Poate să dureze şi o juma de oră… Apoi, e posibil să mai apară omu’ de la RAR, îmi face el cu ochiul.

Nu înţeleg nimic. Îmi asum riscurile aşteptării, insist să fac ITP-ul acum. Am timp, chiar şi dacă se deschide greu fişa de la RAR. Dom’ inginer dă din mînă a lehamite, se duce la calculator, iar fişa se deschide într-un minut. Îmi spune că am mare noroc. Apoi iese şi-mi inspectează din ochi maşina. 
– Sigur vreţi acum şi nu după amiază? Sigur nu aveţi probleme la ea? Că eu, dacă o bag pe linie, nu vă mai pot face nimic. Vine şi omu’ de la RAR… Uite-l, mi-l arată într-o direcţie imaginară, vine şi chiar nu mai pot face nimic-nimic. 
– Maşina mea e practic nouă. Hai să-ncepem.
– Aşa spuneţi toţi, dă el din mînă a lehamite, din nou. Eu v-am zis!

Pun maşina pe linie şi începe inspecţia. Dom’ inginer desface capota, bagă capul în motorul meu cu ţigara în gură şi verifică minuţios felurite piese, felurite serii ale lor. Pufneşte a necaz. Se bagă sub maşină cu o lanternă, verifică mult şi bine şi iar pufneşte a necaz.
– Merge strună, îmi spune el, dezamăgit, din tunelul de sub maşină.
Între timp, îi apare un ajutor care-mi testează noxele de la ţeava de eşapament. Spune şi el, cumva tot înciudat parcă, întorcînd cuţitul în rană:
– Dom’ inginer, asta-i maşină bună.

Verifică roţile, echilibrul, frîna. Totul fără cusur. Trec la lumini. Nici aici vreo problemă, doar că „faza scurtă bate cu vreo doi milimetri mai jos”, dar dom’ inginer îmi face cu ochiul că lasă asta de la el. Trec de toate testele şi îmi semideschide uşa spre libertate. Îl urmez în cămăruţa lui. Primesc un bon de 100 de lei pe care trebuie să-l plătesc într-o laterală. Plătesc, mă întorc cu chitanţa, gata să-mi iau zborul. Îl găsesc pe dom’ inginer radiind de fericire:

– Ce v-am spus eu, dom’le? Eu v-am întrebat de la început dacă maşina e în regulă… Ia urcaţi la volan.
Urc, fără să înţeleg de ce. Mă pune să apăs pe frînă.
– Ei, aţi văzut?!

Nu văd nimic. Îmi explică el victorios că unul dintre cele 9 beculeţe din spate, care se aprind ca bradul de Crăciun cînd apăs pe frînă, nu merge. Îi scăpase iniţial asta. Îl întreb dacă nu putem înlocui becul, plătesc cît face şi cu asta basta. El îmi şopteşte că nici vorbă, trebuie să merg într-un service autorizat şi să-mi fac programare pentru a doua zi. Dar să mai aştept „oleacă”, să mai vedem. Cît aştept fără să ştiu ce, în două minute, mă duc şi cumpăr un beculeţ de la o benzinărie alăturată, care costă un leu. După jumătate de oră, cu gesturi tainice, să fim atenţi, dom’ inginer îmi înlocuieşte beculeţul cam în 30 de secunde şi-mi mai dă un bon de 50 de lei, spunîndu-mi cît de norocos sînt, că a plecat omu’ de la RAR. Acum, numai să am noroc să nu se închidă fişa de la RAR, că trebuie să luăm totul de la capăt, a doua zi, cu programare. 

Plătesc bonul, mă întorc şi îl găsesc pe dom inginer şi mai fericit, cu extinctorul de la maşină în mînă. N-are ce să fie. Ştiu că l-am cumpărat anul trecut şi că are garanţie trei ani (verificasem recent). Numai că dom’ inginer mă pune să mă uit la data expirării. E cam ştersă.
– Nu se vede bine. Demonstraţi-mi că aveţi un extinctor valabil. 

Îi arăt unde scrie limpede că-i valabil trei ani şi încerc să-l conving că şi pe locul înscris cu tuş şters se întrevede un 2016. Nu-l conving, el nu vede aşa ceva. Să-mi cumpăr eu un extinctor autorizat şi să vin mîine după amiază, la programare, dar să fiu sigur că maşina mea n-are probleme.

Cedez nervos, îi strecor în mînă 50 de lei, iar el vede brusc data înscrisă cu tuş şters. Îmi închide fişa, îmi pune ştampila izbăvitoare pe certificat, îmi spune cît de norocos am fost, apoi, la ieşire, îmi dă o carte de vizită:
– Dacă mai aveţi prieteni cu probleme la maşină, să vină la mine. Dar să dea un telefon înainte, să nu vină dimineaţa, cînd poate să apară omu’ de la RAR. 

Bag viteză. Deja îmi expiraseră cele două ore jumătate libere. 

din http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9305

Păcăleală de 1 aprilie

Mi-am tras singur o ţeapă de 1 aprilie. M-am dus azi la o întîlnire cu un jurnalist, la care trebuia să ajung mîine. L-am şi înjurat un pic în gînd că întîrzie, pînă m-am prins, fumînd o ţigară, că azi e marţi şi nu miercuri. Mi-am terminat ţigara, m-am urcat în maşină şi m-am întors acasă cu coada între picioare.