Bunicul orb

Iarna de-acum e minciună. Ninsese cîteva zile încontinuu. Şi zăpada acoperise nu doar două case de la o margine de sat, unde se adună astăzi jurnaliştii isterici, ca să transmită ştiri din „infernul alb”. Acoperise totul. Sate, dealuri şi cîmpii întregi. De deausupra nu puteai vedea decît vîrfuri de copaci sau de acoperişuri şi fuioare de fum. Dar nu era nimeni disperat. Nici vorbă de cod roşu. Era pur şi simplu iarnă.

Primul lucru pe care l-au făcut oamenii după ce s-a oprit ninsoarea a fost să sape tuneluri ca hîrciogii: pe lîngă casă, pînă la drum, pînă la fîntînă. Totul cu bucurie: o să fie un an bun! Plecau bărbaţii cu animalele la apă aşa de voioşi, se adunau la intersecţii de tunel, stăteau de vorbă şi fumau pînă se aşeza calul sau vaca în fund, de plictiseală. Am săpat şi eu un tunel, mergînd în picioare, fără nicio ţintă, pînă m-am întîlnit întîmplător cu un tovarăş de joacă. Ne-am propus să-i mai căutăm şi pe alţii.

Eram în satul bunicilor împreună cu mama, „sinistraţi” în „infernul alb”. Tata era şi el probabil acoperit de zăpadă în satul nostru, la vreo 15 km distanţă, nu exista mobil, telefon fix, nimic de trimis/primit veste, dar nu aveam nicio grijă. Se descurca el. Cum şi el era sigur că ne descurcăm noi. Însă mama tot avea un necaz: lipsesc cam mult de la şcoală şi ar cam trebui să mă duc. Ea nu putea merge, era însărcinată cu sor-mea. Aşa că m-a trimis acasă cu bunicul. Pe jos, evident, că altfel nu puteai străbate nici cu tancul.

Nu-mi plăcea şcoala, dar o călătorie cu bunicul mă încînta. După mine, a fost singurul optimist din familia noastră. De exemplu, ne aduna pe toţi nepoţii şi ne explica de ce sîntem noi aşa deştepti („Sînteţi neamuri de popă!”). Spre deosebire de toate rudele noastre sceptice, care, chiar dacă nu ne considerau proşti ca noaptea, nici că va reuşi vreunul scindarea atomului nu ne vedeau în stare. Bunicul nu. Dacă ar fi venit situaţia să taie cineva atomul, ar fi fost singurul convins că unul dintre nepoţii lui va reuşi să o facă. Orbea de la un an la altul – niciodată n-am înţeles exact ce boală avea, de la ce i se trăgea –, dar iubeam felul lui aparte de a vedea lucrurile pînă la capăt. Cu faţa. Atunci cînd nu mai dovedea cu ochii, le apropia de obraz. Am fost cu el odată la cules de ciuperci în pădure – el cunoştea locurile unde se fac, eu le găseam – şi-mi amintesc cum le-a „văzut” şi s-a bucurat de ele, lipindu-le de obraz. Dar asta-i deja altă poveste…

Revin la a noastră… Înainte de a pleca la drum, am mîncat ceva. Apoi bunicul a cules mîţa băgată cu botul într-o oală de lut, lipăind smîntîna de deasupra, o ridicat-o de după cap – aproape cu tot cu oală, că aia o îmbrăţişase bine –, a dus-o în dreptul feţei, i-a zis „Mîţă, dacă te trîntesc o dată, fac două din tine!”, a aşezat-o uşor la pămînt şi m-a îndemnat: „Hai să mergem, că avem drum lung”. Am plecat distrat la culme că el poate face, dacă vrea, dintr-o mîţă mare, două mai mici.

El avea un băţ în mînă, aşa că mi-am făcut şi eu rost de unul. Am prins a păşi împreună pe zăpada îngheţată, peste garduri, case, copaci şi drumuri, precum Iisus pe apă. Apoi am ieşit în largul mării albe, vălurite, urmînd o direcţie pe care doar bunicul o cunoştea. Deşi cumva am înţeles în sinea mea că nu mai era nicio diferenţă între vederea lui ceţoasă şi a mea, tot nu-mi era teamă că o să ne rătăcim. Multă vreme am mers doar adulmecînd drumul. Vorbeam întruna, ne spuneam poveşti unul altuia. Am învăţat de la el versurile „Răsari Soare, frăţioare, că, dac-ai mai zăbovi, nu mai ai la cine răsări” şi le repetam periodic. Nu făceam eu pe atunci filosofie, dar cumva prindeam ironia: Soarele n-are rost, dacă nu răsare pentru noi. Apoi am inventat un joc de încălzire. Aruncam băţul înainte şi fugeam după el, cîntînd o melodie despre care n-am nici ce-a mai vagă amintire de la cine, de ce şi cum de-o ştiam: „Hai Cîrlibaba” (nici acum nu ştiu ce înseamnă Cîrlibaba, doar că-i o localitate pe undeva). Bunicul venea din urmă rîzînd, iar eu îl aşteptam.

Pe un vîrf de deal, bunicul s-a oprit, şi-a tras sufletul, s-a uitat în jur. „Sîntem pe drumul bun… Uite, negreaţa aia de acolo e pădurea”, a zis el bucuros. Eu, drept să spun, am cam amuţit cînd am auzit de pădure: „Păi, n-o să vină lupul de-acolo?”. „Băiat mare, de temi de lup?”. Mă cam temeam. I-am spus şi lui bunicu. Auzisem zeci de poveşti, unele mai noi, multe vechi, despre cum dădea lupul la oameni. Ştiam, de exemplu, din mai multe guri povestea unui lup care a venit toată viaţa lui chiar la noi în sat, unde a şi murit, ucis de cineva cu biciul, pentru că era bătrîn şi nu mai putea fugi înapoi acasă. Înainte să mă nasc. Dar eu eram convins – visam asta destul de des – că lupul acela avea un pui alb, care trăieşte undeva în pădure şi nu mai vine în sat. Dar acum, aici, dacă vine?

Bunicul şi-a aprins o ţigară şi mi-a explicat că „lupul, negru sau alb, e şi el fel de om, are suflet, are treburile lui, nu dă aşa buzna peste noi, în tăt ceasu’… Apoi uite ce beţe avem… Sîntem doi, el e singur. Nu te teme. Eşti cu mine”. M-am mai liniştit, dar parcă tot mă luase, aşa, cu gheaţă, pe şira spinării. I-am spus asta şi lui bunicu. „Păi, să mă ierţi, parcă şi mie stau să-mi scape dinţii la trap. Hai s-o luăm din loc, că ne ia cu frig. N-avea grijă, ştiu eu drumul”, a adăugat el. M-am bucurat că pot scăpa şi eu dinţii la trap, fără ruşine. Am luat-o din loc…

Şi-aici mi se cam rupe amintirea: dîrdîiam de frig, mai degrabă de frică, trecînd pe lîngă o aşezare acoperită de zăpadă,  în urma bunicului meu aproape orb, un lup alb singur umbla pe urmele noastre. Şi nu mai ţin  minte – cumva am reuşit, înainte să se întunece – cum am ajuns acasă…

Acum am făcut schema. Cînd o să-mi amintesc totul, o să scriu o poveste :)

PS: La mulţi ani tuturor!