Silviu Gheţie

De puţine ori în tinereţea mea am fost fanul cuiva, dar o pot spune fără rezerve, acum cînd am o vîrstă: sînt fanul fotografului Silviu Gheţie. Mi-aş face tricou cu el. Pe bune.

Deoarece multe dintre fotografiile sale îmi pot stîrni un rîs sănătos, îmi dau poftă de viaţă şi, în acelaşi timp, mai toate mă pun pe gînduri. Deoarece îmi pare că nu are nevoie să meargă în Guatemala pentru a găsi lumina perfectă, subiectul ideal şi unghiul unic din care să scoată o fotografie, ci, la o adică, le poate găsi pe toate la un loc într-o crîşmă din Cucuieţii din Deal.

Deorece îl consider unul dintre puţinii „scriitori cu lumină” autentici într-o ţară dominată, am impresia, de Paulo Coelho-ii fotografiei, de pretinşi maeştri ai ceţurilor, contrejour-urilor şi apusurilor clişeu, ai granulelor de pe film din care nu răsare nimic viguros, ai mouse-ului şi ai Photoshop-ului trase dincolo de extrema bunului simţ şi/sau gust, ai conceptelor şi proiectelor mai interesante decît sînt ei în stare să realizeze, ai fătucelor brainwashed întinse languros prin toate locurile, de pe calorifer pînă pe la Ferrari, ai mireselor sau vedetelor anchilozate în ipostaze hîde, lipsite de  orice imaginaţie, ai „uorcşopurilor” care aduc a orgie (gen treizeci de bun-platnici în călduri tăbărînd cu obiectivele lor, scumpe şi sculate, pe-o sărmană babă aşezată pe prispă), bref, în ultimă instanţă – de tătucii neantului.

Deoarece îmi lasă senzaţia că-şi iubeşte personajele pe care le fotografiază şi mă face să le iubesc şi eu. Deoarece, înainte de toate, are ceva dintr-un pustnic care mişună cu aparatul de gît prin „pustia” asta de lume, „îngheţiind” în fotografii păcatele şi bucuriile mărunte ale semenilor săi, într-un amestec grozav de prospeţime, candoare, tandreţe şi mirare de a privi.

Cine nu-l ştie, îi poate vedea fotografiile aici: www.ghetie.ro