Marea, marea!

Era prin facultate, nici nu mai ţin minte în ce an. Tocmai mă apucasem să citesc Zorba Grecul, unde am dat de la început peste nişte descrieri superbe ale întinderilor nesfîrşite de ape, ale valurilor care se izbesc întruna de ţărm şi mi se stîrnise un dor teribil de mare (ca şi acum, deodată, deşi e mijlocul iernii). Nici nu aveam chef să citesc mai departe, ca să nu-mi fac inimă rea.

Mă plimbam prin oraş, pe o vreme de toamnă cîinoasă rău, cînd m-am trezit fără să-mi dau seama în faţa agenţiei CRF din Iaşi. M-am uitat la Plecări şi-am văzut că există tren pe la 8 seara către Constanţa. Am calculat paralele pe care le aveam în buzunar, am intrat, am întrebat cît costă un bilet. S-a dovedit neaşteptat de ieftin. Am cumpărat unul dus, în seara respectivă – întors, a doua zi dimineaţa pe la 10. Lasă că nu mă credeau colegii cînd le-am spus că plec la mare, nici mie nu-mi venea să pricep ce fac, pe neaşteptate, pe aşa vreme, singur, doar pentru cîteva ore de stat acolo.

Trenul era inexplicabil de aglomerat, deşi eu auzisem că circulă aproape gol în acea perioadă. Şi parcă era populat cu toţi bătuţii de soartă: mulţi, foarte mulţi bătrîni, ciungi, şchiopi, oameni bandajaţi la cap sau cu tot felul de beteşuguri – arăta ca un tren numai şi numai al cerşetorilor. În compartimentul meu, doar o singură persoană părea cît de cît normală: un tip de vreo 40 de ani, îmbrăcat curăţel, liniştit, privind aiurea pe fereastră. În rest, în ordine, stăteau aşa: un pitic în vîrstă, agitat, care se uita ţintă la un rucsac pescăresc, aşezat pe raftul de sus, ca şi cum îl păzea să nu-l fure cineva. Un moş slinos, cu un picior amputat, care se tot străduia să sprijine cataligele de fereastră, fără să cadă la prima mişcare. O mamă grasă de vreo 50 de ani şi un fiu de vreo 20, ambii îmbrăcaţi în pufoaice muncitoreşti, ambii avînd căciuli cu urechi clăpăuge pe cap, din blană de iepure, gen alea care se poartă de regulă prin Siberia. M-am strecurat printre ei şi m-am aşezat.

Femeia şi-a strîns fiul în braţe:

– Ţi-e foame, mamă?

– Daaah. Mi’ foame! a răspuns el, rîzînd dubios.

Părea sărac cu duhul rău de tot. Maică-sa l-a pupat drăgăstos pe-o ureche, a scos un covrig dintr-o sacoşă şi i l-a dat. El i l-a smuls din mînă şi a început să muşte cu poftă, ca dintr-o aură căzută din greşeală unui sfînt, dînd din cap, fluturîndu-şi urechile căciulii.

Trenul a luat-o din loc. Flăcăul s-a oprit brusc din molfăit, mi-a întins covrigul şi m-a întrebat cu entuziasm:

– Vhreeei?!

Geva gen: „Ia, hai, haleşte împreună cu mine”.

– Nu, mulţumesc. Am mîncat.

Ca să ies din încurcătură, m-am prefăcut că adorm. Ba chiar am încercat pe bune, dar nu se putea.

– Frumos a mai fost la Sfîntă! mi-a spus ologul cu glas tare, dîndu-mi un ghiont.

Am tresărit, am deschis ochii şi nu ştiam despre ce-i vorba, ce să-i zic.

M-a scos din încurcătură piticul, care l-a aprobat:

– Tare bine şi frumos! a zis el, făcîndu-şi cruce.

Abia atunci am realizat legătura între foiala din oraşul meu şi trenul tuturor celor bătuţi de soartă: fuseseră la hramul Sfintei Parascheva, iar acum se întorceau acasă.

Şi-a făcut cîteva cruci largi şi femeia:

– Mulţumesc lu’ Dumnezeu şi Maica Domnului că m-a’ ajutat să-l aduc pe Mirel şi anu’ ăsta la Sfîntă.

L-a strîns în braţe şi l-a pupat din nou pe căciula rusească. Mirel, ditamai goblizanul, trecuse la alt covrig, mişca ritmic din cap, îşi flutura bucuros urechile căciulii din blană de iepure, ca şi cum ar asculta o muzică pe care numai el o putea auzi.

A urmat o sporovăială din care reieşea cum toţi îi mulţumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfintei Parascheva că au avut noroc, că i-au adus pînă aici şi îi întorc sănătoşi acasă. Pînă şi personajul tăcut, care s-a dovedit a fi mut, părea că aprobă asta din inimă.

– Da’ noi stăm aşa – a zis piticul la un moment dat –, nu jucăm o carte?

Mutul a sărit şi i-a pus în braţe rucsacul pescăresc de pe raft. Omuleţul a scos un pachet de cărţi cu gagici ţîţoase pe spate. Mirel a bătut bucuros din palme. Maică-sa l-a pupat, a lăsat capul pe spate şi a adormit aproape instantaneu, cu sforăituri.

Am jucat Şeptică – eu, Mirel, piticul, ologul şi mutul – pînă după miezul nopţii. Numai eu şi Mirel pierdeam, ceilalţi aveau noroc cu carul. Apoi am adormit cu toţii.

Am deschis ochii, scuturat puternic de pitic:

– Trezeşte-te, am ajuns acasă.

Se crăpa de ziuă. Mutul şi ologul nu mai erau. Mama şi flăcăul îşi agitau urechile căciulilor ruseşti, îmbrăcînd pufoaicele, pregătindu-se de coborîre.

Pe peronul din Constanţa, ne-am spus la revedere şi am întrebat-o pe femeie:

– Unde e marea?

– Încolo! mi-a arătat ea cu mîna.

Cum am ieşit din gară, m-a lovit în nări mirosul brizei, iar, pentru o clipă, am avut şi eu senzaţia că m-am întors acasă.

Din Suplimentul de Cultura de sîmbătă