Cristina Boncea's Blog, page 79

Regii Timpului, recenzie

Cred că de mult timp nu am mai terminat de citit o carte așa de repede, a cărei lecturare să-mi facă atâta plăcere. Mă bucur foarte mult că am reușit să o cunosc pe autoare înainte de a intra în posesia cărții pentru că mi se pare că am regăsit-o foarte mult în personajul principal de sex feminin.

Povestea este foarte simplă: un bun prieten de-al Morei reușește să inventeze o mașină a timpului și o trimite în Persia. Acolo ea îl cunoaște pe regele Xerxes și din greșeală îl aduce în Los Angeles atunci când se întoarce în prezent. Cei doi urmează să fie într-un du-te-vino constant între cele două perioade de timp iar la final să ia o hotărâre, când prietenul Morei reușește să repare mașina timpului.

E o poveste iubire, foarte haioasă, cu personaje foarte ușor de îndrăgit. Mi-a amintit de Georgina Kincaid și primul volum al trilogiei Furtuni pe Nil, mi se pare o combinație ingenioasă între cele două. Dacă despre prezent și viața Morei din L.A nu ni se spun prea multe, cetatea Susa este locul principal al desfășurării acțiunilor. Diferiți oameni de la Curte încearcă să îl omoare pe rege însă, fiind o cunoscătoare avidă a istoriei, Mora este cu un pas înainte și îi salvează viața lui Xerxes de câteva ori. Aceștia ajung să se căsătorească iar Mora să ajungă, bineînțeles, regină; cum e de așteptat, povestea lor de dragoste nu poate rămâne doar de formă așa că în scurt timp ajung să nu își mai dorească să se despartă unul de celălalt.

Frumusețea acestei cărți (pe lângă faptul că e relativ scurtă, textul e mare și limbajul foarte accesibil) constă tocmai în modul în care a fost scrisă, cu o logică perfectă, fără niciun detaliu plictisitor, cu o intrigă foarte bine gândită, mult suspans și schimburi de replici inspiratoare. Pe lângă atmosfera regăsită în orice “viață la Curte”, cu bârfe, comploturi și sete de putere, mi-a plăcut foarte mult și naturalețea evoluției sentimentelor dintre cei doi protagoniști, care m-a făcut să realizez că cele mai mari iubiri se înfiripă de obicei într-o scurtă perioadă de timp și dăinuiesc de zece ori mai mult. Care este finalul poveștii de dragoste imposibilă, ce se întâmplă în Susa și cum se împacă trecutul cu viitorul? Cum de doi oameni între care se află 2.500 de ani pot fi suflete pereche, în ciuda diferențelor dintre ei? Read this book and you will find out.

Mi-a plăcut la nebunie faptul că Laura a reușit să păstreze esența personajului Xerxes și când acesta se afla în Los Angeles, pe lângă toate întrebările pe care acesta le punea legat de lumea modernă și comparațiile cu viața pe care o știa el – Xerxes și-a păstrat personalitatea, forma și așa ne-am putut da seama că deși timpul trece, oamenii nu se pot schimba cu adevărat, ci doar în opinii și concepții despre viață. Mora este feminista standard, persoana în care mă regăsesc foarte mult, inteligentă, ambițioasă și descurcăreață, cea care îi stinge focul lui Xerxes atunci când mânia acestuia atinge cote maxime. Deși lucrurile nu par a fi foarte pătrunzătoare, consider că “Regii Timpului” conține o viziune foarte clară asupra faptului că în realitate sunt foarte puține lucruri care pot separa doi oameni, că timpul și spațiul sunt lucruri foarte relative și mai ales, că deși omenirea a evoluat foarte mult pentru a ajunge la starea ei curentă, lucrurile ce ne-au marcat istoria au încă posiblitatea de a se întâmpla în continuare, datorită naturii umane și a slăbiciunilor fiecărui individ în parte.

Recomand cu multă căldură această carte, mie una mi-a adus o stare de liniște și amuzament, este modul perfect de a-ți petrece după-amiezile și chiar mi-ar plăcea să existe o continuare a acestei povești, mi se pare că merită să-ți investești timpul într-o posibilă serie ce a fost scrisă atât de bine și ascunde multe trăiri în spatele unor cuvinte simple. Big thumbs up pentru Laura!

Scorul ar fi 3.5/5.

18

Peste două săptămâni fac 18 ani și serios că am așteptat toată viața acest moment.

Anul 2015 a fost cel mai wild din viața mea. Am publicat prima mea carte, I tasted success, am cunoscut oameni incredibili and formed unbreakable bonds. Pe 2016 urmează și mai mult succes și fericire, urmează să lansez cea de-a doua carte, cine știe ce se va mai întâmpla.

Am o grămadă de followers pe toate rețelele de socializare pe care activez și nu spun asta ca să mă laud ci ca să îmi exprim gratitudinea față de univers, de ceilalți oameni care au reușit să vadă în mine ceea ce îmi doream, și de ce nu, față de propriile eforturi. Nu totul a fost perfect de la început, I worked for it and had fun in the mean time.

Mereu mi-am dorit o lansare la Gaudeamus. Am avut și la Bookfest și la Gaudeamus. Voi mai avea. Voi mai citi cărți minunate și voi mai trăi experiențe incredibile. Sunt fericită și le mulțumesc celor care mă susțin, care mă citesc. Voi continua și cu videoclipurile pe YouTube. I will grow.

Dar voi fi majoră, un adult recunoscut de lege. Am fost Lolita, am fost un adolescent emo stereotip, now maybe I will become an independent woman.  #goals

Îmi place totul și abia aștept să mai am povești să vă zic. Sărbători fericite!

Belcanto, recenzie

Cartea asta m-a lăsat rece la început însă ceva m-a făcut să-mi continui lectura. Am avut de fapt două motive distincte: 1. faptul că prima carte citită de la această autoare, Fascinație, se află printre preferatele mele și 2. curiozitatea de a vedea deznodământul poveștii. Locul desfășurării acțiunii? Același pe întreaga durată a romanului, cele 350 de pagini pe care le-am parcurs destul de greu. Personaje? O cântăreață de operă americancă, un important patron de firmă japonez, translatorul acestuia și restul oamenilor ce au fost luați ostateci la serbarea aniversării de 53 de ani ai domnului Hosokawa – cel in cinstea căruia Roxane Coss a venit să își interpreteze ariile. Teoriștii aveau în plan răpirea președintelui statului sud american (al cărui nume nu-mi amintesc să ne fi fost menționat) însă lucrurile nu merg conform planului lor așa că iau sub asediu întreaga clădire și oamenii din interiorul său pentru patru luni și jumătate. Între timp, o mare parte din ei își primesc libertatea din lipsă de spațiu sau interes pentru negocierile cu guvernul însă cei rămași își duc existența într-un mod monoton și redescoperă o nouă viziune asupra vieții.

Mi s-a părut scrisă într-un mod destul de superficial și pot spune că m-a plictisit, în special datorită faptului că nu se schimbă mare lucru de la începutul poveștii și până la sfârșit, cu excepția faptului că făcând parte dintr-un atac terorist (format din trei generali și puști train-uiți să folosească arme pentru împlinirea unui scop mai mare, care îi este neclar și însăși grupării) le marchează viețile protagoniștilor și încearcă să ne sublinieze nouă faptul că viața poate lua oricând o întorsătură oribilă șo trebuie să ne bucurăm de ce avem. Finalul mi-a plăcut, chiar dacă era mai mult sau mai puțin de așteptat. A fost o lectură plăcută, indiferent cât m-am plâns eu pe parcursul ei, datorită faptului că subiectul său central e mai degrabă un experiment psihologic, realizat de niște oameni care nu aveau niciun drept să facă ce au făcut și care au sfârșit pe măsură. Pe parcursul celor patru luni și jumătate, ostatecii și teroriștii de vârste mult mai mici decât aceștia formează prietenii bazate pe solidaritate și obișnuința de a trăi în aceeași casă zi de zi. Există și un anume personaj pe nume Messner, un elvețian aparținând  Crucii Roșii care este intermediarul între teroriști și guvern, aducându-le hrană și alte cerințe în schimbul promisiunii că ostatecii nu vor fi împușcați.

În mod evident se formează și cupluri și anume: domnul Hosokawa și cântăreața de operă pe care o admira așa de mult, pentru care a acceptat să vină la petrecerea aranjată în cinstea lui și translatorul său, Gen, împreună cu Carmen – o puștoaică teroristă. Cele două cupluri se văd pe ascuns și au planuri mari după ce vor reuși să se elibereze de teroriști. E interesant să vezi cum regulile sunt din ce în ce mai puțin stricte și cele două grupuri (cei ce domină și cei ce sunt dominați) devin din ce în ce mai apropiate. Asta până într-o zi când Messner le dă un ultimatum, anunțându-i că cei din armată, sub comanda guvernului desigur, vor veni să rezolve problema ce s-a exstins deja pe o perioadă foarte lungă de timp.

Nu mi-a plăcut prea mult felul în care a fost scrisă cartea însă categoric mi-a mărit interesul pentru operă (I will do some research). Desigur că lecturarea acestei cărți m-a făcut să-mi pun întrebări referitoare și la Fascinație, care ar putea la fel de bine să nu fie așa de impresionantă pe cât îmi amintesc.

Gen, translatorul, cunoaște foarte multe limbi și este respectat de toți cei din jur. Lui Roxane îi sunt îndeplinite toate dorințele datorită vocii ei superbe. Majoritatea oamenilor din casa vicepreședintelui vorbesc limbi diferite și de aceea Gen (de origine japoneză) este un om indispensabil. Ne este dat câte un mic background asupra fiecăruia dintre oamenii rămași în casă, după eliberarea femeilor și a angajaților la petrecere. Pot spune că înțeleg faptul că toți acei oameni importanți și bogați au uitat să mai trăiască cu adevărat, având programe atât de încărcate și lucruri de rezolvat și de ce ținerea lor în captivitate și îndeplinirea doar nevoilor minime de trai i-a făcut să uite de trecerea timpului, de trecut sau de viitor, să ajungă chiar să le placă modul de viață sub constrângerea armelor ș.a.m.d. Mesajul nu mi se pare însă foarte important sau deep, povestea de care autoarea s-a folosit pentru a-l transmite m-a obosit de mai multe ori însă recunosc că e interesantă în felul ei iar unele pasaje sunt descrise cu multă pasiune, le poți vedea frumusețea și simbolizează lucruri aparte. Nu regret că am citit această carte dar nu consider că m-am ales cu un prea mare bagaj de informații din urma ei. O recomand celor pasionați de povești de iubiri interzise, de drame, de pericol și artă.

On taking things for granted…

Am învățat în ultima vreme că oamenii au moduri foarte diferite de a iubi.

Unii îți cumpără ceai de piersici.

Alții rămân în umbră și totuși te citesc.

Se gândesc la tine dar nu îți spun prea multe. Poate le e teamă.

Unii se mint că te iubesc, dar altfel nu te-ar răni.

Alții te iubesc pe viață, nu mai e alegerea lor dacă o fac sau nu. Sunteți soulmates.

Pe unii îi iubești înapoi. Pe alții îi ignori și vrei să îi uiți și cu sentimentele unora nu vrei să te joci dar tot nu le poți întoarce. Unii dintre ei îți fac inima să o ia la goană, chiar dacă nu v-ați văzut de mult timp și credeai că te-ai maturizat și ești femme fatale. Nu poți trece peste starea pe care ți-o oferă și nici nu vrei să scapi de ei, at least for a while. Pe alții îi iubești pentru că e imposibil să nu o faci, mai ales când ei sunt atât de ușor de iubit. La alții știi că te vei întoarce mereu, cu sau fără sex, cu sau fără romantism… O iubire platonică și veșnică însă statutul lor îl depășește cu mult pe cel de “prieten”.

Îmi place când oamenilor le e teamă de mine, de reacțiile mele, când se gândesc de două ori înainte să îmi vorbească. Urăsc însă când ei au așteptări de la mine, mai mari decât ceea ce mi-au oferit ei. Eu nu mă port cu mănuși cu nimeni însă am observat că oamenilor le e greu să fie sinceri cu ei înșiși și apoi cu persoana de care le e frică să o piardă. Mă irită acest lucru căci nu găsesc nimic mai puțin atrăgător decât lipsa de individualitate pură, atunci când nimic nu te oprește să fii ceea ce ești și să spui ceea ce gândești cu adevărat. E cel mai mare turn off.

Mereu mi-am dorit să am mulți oameni care să mă iubească și pe care să îi iubesc. În moduri diferite, cu intensități diferite, pentru motive diferite. Dragoste de calitate în toate cazurile și preferabil reciprocă, clar nu pun mai mare accent pe cantitate însă pur și simplu ador oamenii. Îmi place când ei mă iubesc și mă lasă să îi iubesc înapoi. Mi se pare distractiv cum pe parcurs ce cresc realizez că mi-e tot mai ușor să iubesc pe cineva, în loc să fie mai greu. Că e mai ușor să nu fiu rănită de oameni, că e mai ușor să găsesc oamenii potriviți. Poate e doar norocul.

Ceea ce vreau să spun cu această postare e faptul că în orice formă ar veni ea, dragostea trebuie prețuită. Nu devii slab atunci când iubești, dar cu siguranță îi oferi celeilalte persoane o ocazie să pătrundă în adâncul tău și să te răscoale pe interior. Îmi place să le dau oamenilor ocazii. Momentan mi se pare că am timpul necesar să fac asta.

Îmi pare rău că mulți nu înțeleg cât de complex este însă acest sentiment, cât de mulți oameni, poate o infinitate, poți iubi simultan și că asta nu afectează cu nimic persoanele vizate. Că ești the only one pentru partea din mine pe care am simțit să ți-o ofer. Că nu sunt pregătită să am încă un adevărat the only one, că ăsta e cadoul suprem pe care e posibil să nu-l ofer niciodată nimănui… Mereu am fost așa. Nu e o ofensă faptul că nu îți pot oferi mai mult decât primești, am ajuns într-un stadiu în care mintea și trupul meu sunt în armonie și nu pot face nimic, nici dacă vreau, dacă asta e pur și simplu ceva ce nu simt. Instinctul a fost mereu lucrul pe care l-am adorat cel mai tare la mine.

Cu cât iubești mai mult pe cineva cu atât realizezi mai tare cât și în ce fel i-ai iubit pe cei dinainte. Ai un grad de comparație. Înțelegi cum ți-ai utilizat sentimentele și de ce ai ajuns să treci prin diferite situațiii. Eu una înțeleg de asemenea că dragostea e o chestie fragilă, mai ales la început, când nu a trecut încă prin cele mai grele încercări ale ei. Sunt oameni pe care îi vei iubi fără să le mai vorbești vreodată. Uneori dragostea e nemuritoare; sufletul tău e o grădină și poți planta toate florile care îți plac acolo. Nu se ia impozit pe teren. Nu îmbătrânești mai repede dacă plantezi mai multe flori, chiar dacă unele s-ar putea să se ofilească și să nu reziste sau altele să moară și să reînflorească în fiecare primăvară, fără să-ți dai seama. S-ar putea să nici nu ai o floare favorită la început… de ce să nu te bucuri de toată grădina?

Eu cred că e bine să experimentezi. Cred în continuare că poți ajunge să iubești pe oricine, chiar dacă nu e “genul” tău, chiar dacă ați trecut prin situații teribile împreună și nu credeai că mai poate fi ceva reparat. Mă uimește pe zi ce trece capacitatea sufletului de a uita lucruri, de a reînnoi sentimente și de a mă ține în viață sub cea mai frumoasă formă posibilă. Sunt foarte împlinită din punctul ăsta de vedere în ultima perioadă, chestie care mă surprinde căci mi se pare că am așteptat o perioadă foarte lungă de timp până să mă simt așa ca acum. Am așteptat 17 ani jumate mai exact. Mai e puțin și fac 18. Îmi iubesc viața. Iubesc înapoi toți oamenii care mă iubesc dar asta nu înseamnă că nu mă voi purta cu ei exact așa cum merită, pe măsura gesturilor lor. Mulți nu se pricep așa bine la cuvinte dar știu sigur că atunci când un om vrea să exprime ce simte, o face până și prin cele mai insesizabile lucruri. Sunt mereu atentă dar nu-mi fac iluzii. Realitatea e în continuare mai frumoasă decât orice mi-aș fi putut imagina. Mă bucur că am ales să trăiesc și că am făcut-o în acest fel până acum. I will never take anything for granted pentru că tot ce am acum a fost obținut prin lupte și renunțări, chiar și sânge, lacrimi, nopți nedormite și poate ani de nefericire și întrebări fără răspuns. Sunt mai mult ca sigură că viața mea de acum înainte va fi și mai grozavă decât e acum. I will make it happen. Love is by my side.

HOP “Cadouri de Crăciun” – ediția a 2-a

Am participat și la prima ediție a acestui HOP așa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să vă ofer această carte de mai sus, cu semnătura autoarei. Ce trebuie să faceți pentru a o câștiga? Dați follow blogului, like pe Facebook și un comentariu la această postare. Nimic mai simplu! Cartea este pentru toate vârstele. Concursul se încheie pe 25 decembrie la ora 00:00. Baftă și sărbători fericite!

Blogurile participante:

1.
Bibliophile Mystery



2.
MYTHICAL BOOKS



3.
Audrey



4.
Life is but a dream



5.
Simona’s blog



6.
Dorina Dănilă



7.
Dreams Have Wings



8.
~Madalina’s Books



9.
Walking on Letters



10.
Shattering Words



11.
The Club of Serial Readers



12.
Luciana



13.
Books World



14.
Podocea Corina



15.
Navigand printre Suflete



16.
Andreea’s Book Club



17.
Cristina Boncea

De ce majoritatea cărților din 2015 au fost mediocre

Nu aș putea să-m răspund cu precizie la întrebare dar după ce am terminat de citit Pădurea Norvegiană am realizat ceva:

Cărițile “neserioase” pe care le citeam înainte aveau totuși ceva care mă făceau să le citesc în continuare și anume ACȚIUNE.

Cu alte cuvinte, nu știu de ce am dat numai peste cărți ce nu au fost așa de grozave dar acum cred că pot spune exact ce le-a lipsit.

Am mai folosit odată imaginea asta dar nu s-au modificat prea multe lucruri. Voi vorbi în principiu despre cărțile cărora le-am dat 3 stele în acest an… De exemplu, cărților lui John Green le lipsește substanța, într-un mare fel. Nu sunt nici originale și chiar dacă sunt funny și ușor de citit, sunt extrem de inutile. Fetei din tren i-a lipsit din nou originalitatea. La fel pentru Bonjour Tristesse.

Ca și conținut, Pădurea Norvegiană e clar o lectură mai importantă decât volumul x din seria cu vampiri y dar ca și plăcere, trăire, suspans și poveste, îi este superioară. Eu nu vreau cărți de genul acesta cât cărți cum sunt cele scrise de Murakami care să aibă chestiile de mai sus, pe care eu personal le vreau de la o carte. Îmi tot pun întrebarea asta de când m-am apucat serios de citit, cum pot defini ce vreau să găsesc într-o carte. Acum am o viziune mai clară.

Dacă aveți vreo recomandare de carte “serioasă”, de orice gen, care să fie și filosofică, să aibă și o poveste captivantă (cum sunt cărțile Cristinei Nemerovschi sau Cutia cu fantome) vă rog lăsați-mi titlul într-un comentariu. Problema nu e că vreau să mă limitez la chestii ușor de citit, scrise pentru adolescenți, cât vreau să regăsesc lucrurile din acel gen de lectură în ceva la un nivel mai înalt, căci altfel efectiv mă plictisesc. Consider că orice subiect sau temă pot fi interesante atâta timp cât totul este asamblat frumos în cadrul unui eveniment și nu e lăsat să plutească prin mintea unui personaj, mi se pare că treaba asta nu are sens. Măcar personajul respectiv să fie interesant, să aibă ceva special iar nu să fie un alt bărbat dezgustat de societate care o critică… ASTA nu e deloc original și mă dezgustă și pe mine. Cred că sunt puțin revoltată încă legat de Pădurea Norvegiană. Deci, recomandări?

 P.S. Pe scurt, consider că valoarea unei cărți se măsoară în trăirile pe care te face să le ai și eu caut ceva care să mă poată trece prin cât mai multe stări, cu lucruri la care să mă pot raporta.

Pădurea Norvegiană, recenzie

Chiar am vrut să fiu impresionată de cartea asta dar nu s-a întâmplat.

Murakami este foarte lucid, clar și explicit sau cel puțin așa s-a întâmplat în cazul personajului principal din această carte, prin a cărui perspectivă ne este prezentată lumea. El își aduce aminte de anii de facultate și relațiile pe care le-a construit cu diferite persoane.

În primul rând, acțiunea are în principiu loc la Tokyo iar Toru Watanabe este un om în aparență simplu, pasionat de cărți și cultură, care studiază teatrul. Cel mai bun prieten al său s-a sinucis iar Watanabe decide să se plimbe de câteva ori cu prietena lui, Naoko, prin oraș… Cei doi ajung bineînțeles să se îndrăgostească, fiind uniți de dragostea pentru prietenul răposat, Kizuki.

Problema e că Naoko are anumite tulburări mintale și se duce într-un sanatoriu aflat în munți pentru o perioadă, timp în care Watanabe cunoaște o altă fată – pe Midori.

În perioada când sunt despărțiți, Watanabe se împrietenește cu diferiți băieți din cămin, face sex cu necunoscute, bea și citește. Mai apare și Reiko în peisaj, colega de cameră a lui Naoko din sanatoriu. Cum a spus și Irina Stoica (datorită căreia am pus mâna pe cartea asta), Murakami se concentrează mai mult pe momente și personaje decât pe acțiunea propriu-zisă. Ce se întâmplă cu cele două fete din viața protagonistului? Rămâne să aflați voi.

M-a impresionat și mi-a plăcut foarte mult partea din povestea de viață a lui Reiko când aceasta era profesoara de pian a unei adolescente sclipitoare (în care m-am regăsit puțin, într-un mod diferit). Cartea fusese destul de cenzurată și light până atunci, nu mă așteptam la ceva prea crazy din partea autorului dar recunosc că mi-a atins punctul sensibil și m-am bucurat la maxim de cele câteva pagini – ba chiar m-a ținut și în suspans acel capitol lung de 100 de pagini, dorind să aflu ce s-a întâmplat în continuare între Reiko și puștoaică.

Din păcate, cam acela a fost singurul moment care mi-a oferit vreun tip de trăire și pot spune că am înțeles lucrurile foarte bine, am rezonat cu multe replici sau mentalități ale personajelor dar pur și simplu cred că are de-a face mai mult cu faptul că eu mereu caut acțiune care să susțină un anumit sistem de gândire și mi se pare aiurea dacă e doar teorie și mai puțină practică. Sunt multe lucruri care s-au întâmplat dar povestea e lineară și are un final previzibil; totul se petrece în mintea lui Watanabe, un personaj destul de nefericit și negativist, din punctul meu de vedere – deloc simpatic. Chiar dacă stilul autorului este direct și uneori vulgar, lucruri care mă atrag, acest roman mi s-a părut șters și în niciun caz o capodoperă, așa cum mă așteptam. Pe alocuri a fost chiar plictisitor așa că nu știu când și dacă voi mai pune mâna și pe altceva scris de Murakami.

Film vs. Carte – Mockingjay Part II

Tocmai am venit de la film și sunt puțin dezamăgită. Chiar dacă am avut eu o stare mai proastă pe durata acestuia, tot sunt convinsă că unele scene erau cu adevărat plictisitoare și te făceau să adormi. Primul m-a ținut în priză însă acesta nu a reușit să o facă.

Mi-a plăcut foarte mult scena cu mutanții din tuneluri, m-am speriat și m-am trezit puțin. La fel s-a întâmplat și la partea cu bombele, întrucât nu-mi mai aminteam exact ce s-a întâmplat în carte. Mi-a plăcut foarte mult reîntoarcerea lui Katniss în Districtul 12 și dialogul ei cu pisica… Ador actrița ce a fost aleasă să o joace pe Prim. Eu una voi fi mereu team Gale dar actorul ales pentru Peeta mi s-a părut în continuare cel puțin indezirabil. Și președintele Snow mi se pare mai simpatic decât el, just saying.

Cam astea sunt singurele părți care mi-au plăcut, nu am reușit să redescopăr trăirile puternice din prima parte. Jennifer mi se pare în continuare foarte potrivită pentru a o juca pe Katniss însă aș da vina pe producători de data aceasta, care au tăiat multe scene importante din film.

Partea cu lava neagră or whatever that was mi s-a părut din nou interesantă. Încep să cred că e mai ok să te uiți la filme cu plictiseală decât să încerci să te menții ancorat în poveste – așa îți rămân în memorie doar părțile cu adevărat spectaculoase și originale. Slăbuț dar totuși, Hunger Games. Deși finalul nu mi-a plăcut nici în carte, ultimele replici ale lui Katniss mi s-au părut foarte mișto. Cărțile sunt mai bune de această dată.

Film vs. Carte – Paper Towns

La fel ca și cartea, filmul mi-a displăcut. M-am bucurat că au tăiat multe secvențe și au păstrat firul narativ principal.

Personajele lui Green sunt adolescenți simpli, basic, fără nimic extravagant – cel puțin băieții din rolurile principale, deci din acest punct de vedere actorii s-au potrivit de minune. Quentin mi se pare un personaj insuportabil atât în carte cât și în film. Green are talentul de a spune lucrurile pe un ton anume, astfel încât să le facă să pară cu adevărat importante și revelatoare (precum Coelho) pe când ele nu sunt decât niște realizări infime, evidente – te fac să simți că ai pierdut timpul implicându-te în poveste.

Filmul a fost plictisitor, chiar mai rău decât cartea. Nu a avut nicio scenă mai de efect, care să îți rămână imprimată în minte. Accidentul lor de mașină mi s-a părut foarte prost reprezentat însă magazinul de suveniruri părăsit a arătat exact ca în mintea mea. Filmul doar a atins suprafața cărții, dar oricum nu exista vreo profunzime în ea pe care să o poată surprinde cu adevărat. Se presupune că punctul culminant e atunci când Quentin o întâlnește în sfârșit pe Margo însă aceasta îi spune că nu vrea să se întoarcă alături de el și își dorește un alt gen de viață, se simte neînțeleasă în micul lor oraș și e în căutarea propriului sine. Concluzia lui Q? Că e greșit să crezi că un om e mai mult decât un om… lecție învățată din faptul că o fată l-a refuzat după ce el a călătorit 1200 de mile după ea, după ce nu l-a pus nimeni să facă asta. John Green in a nutshell, nu înțeleg de ce insistă să transmită astfel de mesaje adolescenților and I fucking hate him.

Pe scurt, mi s-a părut un film foarte prost realizat după o carte aproximativ la fel de proastă. L-am urmărit din curiozitate dar e o completă pierdere de timp.

La marginea lumii: Hoinărind prin nordul siberian, recenzie

Este prima carte de călătorii pe care am citit-o și am achiziționat-o la Bookfest 2015 în cadrul campaniei de la editura All #carteainasteptare, pe baza simplului fapt că eram elev iar altcineva a plătit jumate din prețul ei pentru a mi-o oferi – în cazul meu, a fost Daniela M. și îi mulțumesc.

Nu prea aveam de unde alege și pur și simplu Rusia mi s-a părut mereu o țară fascinantă. Cartea a fost surprinzător de ușor de citit iar autoarea a menținut mereu un ton pozitiv și mi-a fost simpatică. La finalul acesteia, sunt și câteva poze destul de bine realizate pentru a putea vedea cu adevărat lucrurile despre care ne vorbește Astrid.

Nu e vorba despre Rusia cât despre insulele Siberiene și despre un anumit grup de oameni care trăiește acolo și anume NENEȚII. Astrid numește pasiunea ei “chemarea Nordului” și încearcă în repetate rânduri să trăiască printre acești oameni și să îi înțeleagă. I se pare fascinant faptul că într-o lume condusă de și prin tehnologie acești oameni s-au rezumat la vânarea și creșterea renilor, precum și la alte activități realizate manual pentru supraviețuirea lor în tundră. Astrid ajunge și în câteva sate, destul de primitive, unde vorbește cu diferiți oameni în același scop, de a înțelege cum e posibil să trăiești într-un mod atât de diferit față de restul lumii moderne. Primește diferite reacții și răspunsuri de la oameni însă majoritatea îi vorbesc despre Gazprom, companie ce are de gând să investească o grămadă de bani pentru resursele aflate în acele zone, prin urmare, să modernizeze întreaga regiune. Întrebarea pe care atât neneții cât și Astrid și-o pun este dacă poporul lor va rezista schimbărilor, dacă își vor păstra tradițiile sau dacă vor fi în sfârșit luați în serios de guvern.

Pe de altă parte, în carte ne este prezentată și o scurtă istorie a Rusiei de care știam mai mult sau mai puțin și felul în care conducătorii acestei țări și-au tratat poporul – cu cruzime și nepăsare.

Neneții locuiesc în ciumuri – niște corturi pe care le montează în fiecare loc nou în care poposesc, o dată cu transhumanța renilor lor. Femeile sunt privite cu superioritate și majoritatea bărbaților beau prea mult. Sunt un popor superstițios care are încă șamani printre oamenii săi. Copiii lor rareori merg la școală și sunt luați cu un elicopter care se plimbă periodic prin zonă în acest scop. Puțini neneți aleg să-și continuie studiile, să plece la Moscova și să părăsească tundra. Astrid e obligată să suporte frigul și să parcurgă distanțe mari pe jos, datorită lipsei mijloacelor de transport. Există ceva numit vezdehot dar de cele mai multe ori Astrid este însoțită de către un cetățean al zonei respective și poate admira apele și munții de aproape. Trebuie să aibă grijă să nu supere spiritele a căror prezență o simte uneori cu adevărat. La sfârșitul călătoriei sale, Astrid întâlnește în sfârșit un șaman și simte că înțelepciunea sa este mai mare decât cuvintele pot cuprinde.

Mie una mi se pare că neneții seamănă foarte mult cu oamenii de la țară din România ca mentalitate, cei foarte în vârstă. Ceea ce e așa deosebit este peisajul, faptul că sunt mai mult sau mai puțin la sfârșitul lumii și poate renii – pe care îi exploatează pe toate căile posibile. Astrid găsește pe multe plaje gunoaie și ne explică cum acestea au rămas acolo de când oamenii au fost deportați și obligați să colonizeze locurile de către stat, pentru a-i putea exploata mai apoi ca muncitori în mină sau pescari. Neneții nu au un conducător al lor și sunt foarte siguri pe valorile morale ce le-au fost transmise din tată-n fiu. Astrid a scris această carte din teama că existența lor va fi ștearsă din istorie, ca multe alte dezastre ce au avut loc pe teritoriul rus. Într-adevăr am aflat multe lucruri atât despre neneți cât și despre viața în Rusia; mi se pare un comunism continuu, un loc în care nu aș vrea să trăiesc nici moartă ci doar să-l vizitez – până și lucrul ăsta mi se pare greșit, faptul că o țară cu o istorie atât de urâtă (care continuă și în prezent) se bucură de peisaje atât de superbe, de secrete, de toate darurile posibile, dar toate sunt îngropate sub un morman de mafie, ignoranță poate și foame de bani.

Recomand această carte celor care la fel ca mine își doresc să afle mai mult despre una dintre cele mai mari puteri ale lumii, dar mai ales, despre un popor care a reușit să supraviețuiască multor dintre dogmele sale și să se autoconserve atât de bine într-un mediu atât de improbabil condițiilor de viață minime.