Cristina Boncea's Blog, page 80

Gaudeamus 2015!

Ne vedem sâmbătă pe 21 la Romexpo! Can’t wait to meet you all :)

P.S. O să vorbesc și despre Vicky, nu Victoria înainte de a citi din Octopussy #2. 

Stats…

Sunt destul de dezamăgită de anul ăsta, majoritatea cărților pe care le-am citit au fost mediocre. Mai e puțin până în 2016, am citit 46/50 de cărți și totuși… L-am descoperit pe Dan Lungu, asta mi-a plăcut. Și pe Orwell. Cam atât. Nimic prea impresionant… Am citit mai mult cărți în engleză anul ăsta, cf. Goodreads. Și multe de la editura Trei. Cum au fost cărțile citite până acum de voi?

“Termină-mă!” zise cartea

Uitați-vă la ele just standing there. Cărți pe care le-am început cu cel puțin o lună în urmă și nu mă pot convinge să pun mâna pe ele… Nu e vorba că mi-am pierdut atracția, căci ea nu a existat niciodată. Ci interesul, pentru că ele nu fac nimic pentru ca eu să vreau să le ating, să le citesc. Cine se cred? Ion îmi trebuie pentru bac și dacă aș pune-o la loc în bibliotecă știu că nu aș mai scoate-o niciodată. Iar 616 are un concept interesant dar mi se pare utter bullshit, nu am citit prea mult din ea, textul e minuscul și foarte prost tradus… Ce mă fac eu cu cărțile de genul ăsta?

De obicei le mai las jos, în coșulețul lor, să se termine singure… Și știu că asta nu se va întâmpla, cărțile au nevoie de o mână din exterior pentru asta, cărțile nu au mââââini. Chiar nu știu ce să fac. Cum le deschid, citesc câteva pagini, apoi adorm – de ce să-mi irosesc eu energia de citit cu asemenea cărți!? Încerc să mă mint singură că orice carte terminată are rostul ei, că mă ajută la ceva but I really have no idea. Încerc să mai dau vina și pe mine, poate nu sunt destul de bună pentru ele dar suntem pur și simplu incompatibile. Voi ce faceți în aceste cazuri? Terminați cărțile? Mie mi se pare că unele nici atât nu merită, după ce că au primit onoarea ca eu să le ating…

Goodbye Jumbo…Hello Cruel World, recenzie

Trebuie să recunosc că am fost ușor de dezamăgită de această carte în sensul că mă așteptam ca măcar de această dată să fie menționat serialul Life with Louie. A fost și puțin mai greu de citit decât Dear Dad, e mai multă introspectivă și lucruri care se repetă dar desigur – e o carte de self-help foarte realistă și utilă, aș zice eu. Louie ne vorbește pe întregul său parcurs despre problemele sale de greutate provenite din copilăria grea și lipsită de dragoste și afecțiune de la părinți. El încă încearcă să găsească răspunsuri din trecut, fiind triggerit de decesul mamei sale de această dată.

Dragostea de sine este un drum lung pentru Louie dar într-un final reușește. De data asta, cartea nu s-a concentrat pe cariera lui Louie, ce a fost puțin pusă deoparte pentru ca acesta să facă pace cu el însuși. Titlul are o explicație foarte cute: Louie a inventat o poveste despre un elefant pe nume Jumbo care este luat de lângă mama sa și dus la circ, urmând să aibă un final tragic… însă Jumbo este partea din el care trebuia să moară pentru ca lucrurile să fie ok. Louie e în continuare amuzant însă lupta sa cu kilogramele este dură și trece printr-o grămadă de etape. Eu cred că o persoană aflată în aceeași situație cu Louie se va simți mult mai bine după citește această carte, cât despre ceilalți oameni – eu una am înțeles mai bine ce înseamnă să fii supraponderal, de unde pot proveni aceste probleme și care este mecanismul lor psihologic.

Am fost determinată să citesc această carte fiind scrisă de Louie și nu regret faptul că mi-am îmbogățit cunoștințele în legătură cu oamenii de genul său. Astfel de lucruri nu pot fi aflate întrebând pe cineva direct, în general, pentru că răspunsurile sunt dureros de dat – însă Louie a găsit curajul de a o face. De aceea merită citit și apreciat, atât ca și comediant cât și ca ființă umană.

Vicky, nu Victoria, recenzie

M-am gândit de la bun început cât de funny e faptul că eu am descoperit-o pe Cristina când aveam 13 ani, la fel ca Vicky. Și trebuie să vă spun că nu știu dacă acest volum este mai bun decât primul dar cu siguranță l-am înțeles mai bine, l-am simțit și am rezonat cu el; m-am regăsit de asemenea în foarte multe din sentimentele lui Vicky – chestie care mă face din nou să-mi pun întrebarea destinului, dacă lucrurile se întâmplă într-adevăr când avem nevoie de ele sau pur și simplu abia când trecem prin niște lucruri reușim să le identificăm și în lucrările artistice… Oricum ar fi, o iubesc pe Vicky.

În cartea asta, construită asemănător primeia (flashback-uri și un mister dezvăluit la final), Tedy dispare și Vicky e îngrijorată. L-a întâlnit pe Radu, profesorul ei de engleză. El, Dev și Tedy o împart acum pe Vicky. Coco este un fel de Pandora/Skins, nu știu dacă am mai menționat asta. Iar călătorii prin Vamă, excursii nebune, droguri, distracție și filosofie. Multe faze la care am râs cu hohote, cum ar fi cea cu tatăl lui Radu. Am înțeles totul mult mai bine, după cum am spus. Vicky e în creștere, se îngrijorează în legătură cu mult mai multe lucruri decât dispariția temporară a lui Tedy din viața ei. Și el face ceva nebunesc, deși foarte așteptat de la el. Fiecare om din viața lui Vicky încearcă să-i arate cât de multe o iubește, să o păstreze lângă el, să-i reamintească cine e. Întrebările pe care ea și le pune variază de la există sau nu un viitor?, la eu sunt eu pentru că Tedy sau pentru că eu?, la Întâmplarea va reveni să mă bântuie? După cum am mai spus și într-un clip de pe YouTube, aș putea citi la infinit despre Vicky și toate lucrurile pe care le face ea: 1. Pentru că îmi dă idei ușor aplicabile în viața reală, hehe și 2. Pentru că ea e eu. Poate e urât să zic asta, dar narcisism.

Revenind la povestea cărții, iarăși s-a terminat totul prea repede – e prea captivant și ușor de citit! MORE!

Recomand această mini serie mai mult decât orice lucrare a Cristinei, e în continuare preferata mea, ador personajele și acțiunea. Orice scrie Cristina e ușor de citit și mirobolant, diferența e că pur și simplu mă identific cel mai bine cu Vicky. Și desigur, regăsim tiparul de om dur cu inimă mare, dezgustat de societate. Cristina Nemerovschi is an addiction. Citiți-o pe Vicky!

Poezie #1

cel din spatele semnelor e un criminal

iar cele intenționate dor mai puțin

atunci când te gândești că îți lipsește

nu pot spune la fel și despre vinovat

atunci când m-a rănit intenționat.

-c.b, 2015

Sunt mai mult!

Cu toții cred că au o importanță, că sufletul meu nu e plin de concepte și întrebări, ci doar de oameni cărora le-am permis să mă atingă. Sunt mai mult decât o gaură neagră, un abis, un safety zone pentru alte suflete. De fapt, nu e nimic safe la mine. Nu vreau să le blochez calea de acces ci doar să le explic că sunt multe uși care le sunt închise și pe care nu vor reuși niciodată să le deschidă înăuntrul meu. X poate intra acolo, dar niciodată dincolo. Pentru că așa decid eu, pentru că nu e în stare, pentru că nu va înțelege – pentru că oamenii au roluri diferite în viața mea și îi păstrez atâta timp cât ei își înțeleg limitele asupra mea. Mă agită, mă enervează ideea de a trebui să-i supraveghez constant. “Inima mea e ca un hotel” – nu e un vers atât de stupid.

Mi se pare un gând copilăresc să încerci să te întinzi mai mult decât ți-e plapuma, să vrei să ajungi în locuri care pur și simplu nu au fost făcute pentru tine. Corpul nostru știe mult mai multe decât mintea noastră, energia nu minte niciodată iar filosofia mea de viață este că absolut tot ce avem nevoie este în noi înșine – așa sunt convinsă că nu greșesc când le impun limite oamenilor. Pe aici nu se trece. Sau cel puțin, tu nu treci. Și am nevoie de timp, de gândire, de atingeri – nu fizice, de dovezi, de surprinderi, de antrenament. Acum că am contol complet asupra mea, sau cel puțin, mult mai mult decât aveam înainte, pot spune foarte cinstit că așa mi se pare cel mai corect: ce rost are să îi permiți unui om o cale de acces către o parte din tine când știi că după ce va ajunge acolo va fi un dead end? Am făcut asta înainte. Totul era deschis pentru toți, consideram că toți se potrivesc, că toți pot înțelege, că îi pot FACE să înțeleagă. Nu. Greșeala vieții mele, dar în final m-am trezit. Am avut ajutor. Nu e vorba de sentimente, ci de cunoaștere. Și poate, de destin.

Încă nu știu ce să cred despre destin. Cred că v-am mai spus în repetate rânduri că înainte aveam un blog cu tot felul de texte de acest gen, care nu erau exact povești inventate dar nici lucruri concrete din viața mea. Avea succes. Acum simt să fac asta din nou. Pentru că nu am ceva cu adevărat concret de zis, ci vreau să formulez o idee. Să dau un sfat, poate. Să mă exprim, desigur. Și am început cu – sunt mai mult -… și da! poate niciodată nu voi găsi un singur om care să se potrivească cu tot ce sunt eu, căruia să-i permit să mă atingă peste tot… De aceea râd, foarte foarte tare, de oamenii care cred că dacă mă posedă fizic dețin vreo putere asupra mea. Niciodată nu am crezut că sexul înseamnă ceva. Mereu am făcut diferența dintre trup și suflet. Dar continuând, obsesiile oamenilor se întind la nesfârșit. La fel și ale mele. Mi-e greu acum să-mi imaginez că un singur om, un suflet pereche și totuși o existență complet diferită, poate fii FĂCUT astfel încât să se poată plimba de bună voie prin fiecare cameră, să mă cerceteze și apoi să se mute acolo. Ca în noul sezon din American Horror Story.

Sentimentele sunt grele, gândurile și mai și, dar inima mea nu mai plânge. Cred că asta e cel mai important, așa mă pot concentra la lucrurile care mi s-au părut mereu mult mai importante decât lumea dinafara mea. Totul e în interior, restul lucrurilor sunt doar unelte spre cunoaștere. Eminescu much? But I adore him. Cam atât am avut de zis în acest articol. Cred că sunteți de acord cu mine. Nu e vorba de respingere sau orgoliu. Unii oameni chiar nu-și au locul decât într-o anumită parte din nou și e necinstit să ceară mai mult decât le putem oferi. Eu nu aș mai putea face asta nici dacă aș vrea. Dar voi?

Teama de cărțile “mari”

 Cuvântul “mari” este pus în ghilimele pentru că această postare nu se referă la dimensiunea volumelor ci la importanța lor, la valoarea literară acumulată de-a lungul vremii. Am câteva cărți de acest gen în bibliotecă, dar recunosc că pe majoritatea nu le-am citit. În mare parte, biblioteca mea constă în romane contemporane ușurele care doar ating niște teme mai filosofice dar nu sunt în miezul acestora.

Ideea este că am un motiv pentru care nu m-am atins de ele până acum, deși chiar vreau să le citesc. Cărțile astea mai serioase, gen Huxley sau Palahniuk sau Camus sau alții asemănători… Reticiența mea cea mai mare în privința lor este că poate nu-mi va face plăcere așa de mare să le citesc, că trebuie să mă concentrez în plus. Poate e adevărat dar nu am de unde să știu până nu încerc, nu? Nu dețin în prezent acești autori în bibliotecă dar am unele cărți mai “mici” – cu același sens din titlul articolului. De exemplu: Lumea Sofiei, Alias Grace și o mini colecție de clasici, cărți în engleză. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să deschid o carte și efectiv să nu pot continua lectura datorită faptului că nu cunosc destui factori la care se referă cartea respectivă. De exemplu, The Great Gatsby mi s-a părut destul de greu de pacurs, am citit câteva pagini dar m-am pierdut pe parcurs.

Ideea este că a venit momentul să renunț la zona mea de confort și să deschid și acele cărți ce se găsesc de multă vreme pe rafturile mele dar nu am avut curaj să le deschid încă. Mi-a plăcut mereu să alternez între chestii ușurele și cărți ceva mai complexe dar voi ridica ștacheta în curând. Așteptați-vă deci la recenzii ale unor cărți puțin mai “mari”, mai serioase, așa cum v-ați plâns toți până acum. Sunt curioasă dacă la final vor predomina tot cele de genul colecția Raftul Denisei printre preferatele mele. Sunt convinsă că voi găsi și cărți ce îmi vor plăcea foarte mult, deși limbajul ar putea fi puțin dificil la început. Wish me luck!

Hai să ne lămurim…

Îmi place că unii vă dați cu presupusul legat de anumite subiecte, pe ask cât și prin comentarii publice. În viața reală, pe la spate, prin față. Hai să vă dau din nou satisfacția de a știi adevărul despre niște lucruri. Pentru cei cu intenții bune care m-ați sfătuit să nu mai fac asta, să nu mai spun adevărul despre mine – well, i’m sorry, it’s in my blood, e cronic. Trebuie să o fac, pentru mine, pentru povestea mea, cu scopul că iar voi da peste oameni care să îmi semene, de care am nevoie în viața mea. Ăsta e avantajul cel mai mare, de fapt. Și spunând asta, pot intra în subiect…

CE GEN DE OAMENI VREAU ÎN VIAȚA MEA.

Poate nu sună ca o bârfă sau ceva ce ați vrea să citiți despre mine, dar veți înțelege apoi de ce încep cu asta, sau cel puțin, sper să înțelegeți. Cea mai recentă chestie despre care vă pot povesti a fost întâlnirea booktube București cu Lorelei și Alina, plus consorții lor. Am pus poza pe Facebook dar iat-o și aici (că pe Adi îl știam deja). 

Știți ce gen de oameni vreau în viața mea? Mai mari ca mine ca vârstă. Punct. Am prea puțini oameni de vârsta mea cu care mă înțeleg. Nu știu de ce. Dar știu că mi-a plăcut mult prea mult compania mea de sâmbătă seara ca să mai pot spune vreodată că am avut parte de același tip de fun cu cineva care e încă la liceu, de exemplu.

Oameni mișto, însemnând: oameni deschiși, care știu să se exprime și au ce exprima, care au opinii, chiar dacă nu suntem de acord, oameni care vor să facă lucruri cu viața lor, au viziuni, sunt artistici și fără să vrea, sunt inteligenți, sclipitori, au avut experiențe, multe multe experiențe, au un suflet bun, nu judecă fără baze, mă iau în serios, oameni deep, frumoși, care sunt conștienți de atuurile lor, care știu ce să facă pentru a obține ce vor, oameni cu planuri, descurcăreți, responsabili, treziți la realitate, pozitivi, puternici, nebuni, atenți, prietenoși, cu realizări. Și cred că îi mai pot categoriza în câteva feluri. Acuuum, subiectul care vă interesa așa de mult.

Omul ăla pe care l-am cunoscut eu recent, despre care ziceați că sunt nebună. Știți ce? Chiar sunt nebună pentru că el pare a se potrivi chestiilor enumerate mai sus. E interesant, e comic, e altceva. Da, clar sunt disperată să am cât mai mulți oameni din ăștia în viața mea, oameni pe care să-i văd poate destul de rar dar care să mă umple de inspirație atunci când ne întâlnim, să mă simt magnific, fericită, împlinită. E un quote care spune că dacă ești cel mai inteligent om dintr-o cameră, ești în camera greșită – și cred că sâmbătă seara a fost printre puținele dăți când am simțit asta. Și joi la fel.

CE NU VREAU EU ÎN VIAȚA MEA.

UN GA-GIC! Asta în primul și în primul rând, ffs. Sex? Clar, doar nu sunt nebună. Nu vreau porcării, nu vreau drame, nu vreau puști (și nici puștoaice cu vise mari), nu vreau să mă împrietenesc cu oameni care vor chestii de la mine dar nu înțeleg ce fac eu, ce încerc să transmit, ce nici măcar nu se chinuie să citească ce scriu eu aici și totuși se cred îndreptățiți să comenteze. Nu mă afectează existența lor, îmi oferă un boost de popularitate, mă simt bine când sunt căutată în orice fel, dar vă lămuresc pur și simplu, pe ăștia care îmi ziceți că sunt arogantă – nu am cum să fiu drăguță cu voi… am mai spus, vreau să fiu un om bun dar nu voi fi niciodată o persoană drăguță. Nu am cum pentru că vedeți sau nu, nici voi nu sunteți drăguți cu mine. Nu aș face mișto de voi dacă mi-ați spune lucruri cu adevărat drăguțe. Nu vreau chestii cuminți, plictisitoare, nu vreau conversații despre cărți stupide – AGAIN, eu citesc multe cărți stupide, dar n-am zis niciodată că le-aș considera bune. Cărțile pe care le am la favorite pe goodreads, pe alea le consider așa. Nu-mi pasă ce credeți voi despre gusturile mele, am mai făcut o postare despre asta, nu noi decidem ce ne place și dacă da, oricum nu puteți înțelege ce înseamnă pentru un om un anumit lucru so fuck off.

Acum, concret, ca să leg chestiile astea două. Tot ce vreau eu de la oameni sunt experiențe, conversații. Nu sunt proastă, nu sunt dreamy, nu-mi imaginez niciun rahat. Fiți mai atenți la cuvintele mele, serios. Îmi place să vă incit dar nici chiar așa, exagerați.

Domnul Andrei Ciobanu (na, căcat) a fost foarte nice. PUNCT. P-U-N-C-T. L-am cunoscut ca oricine altcineva care merge la stand up. Încetați cu presupunerile. Da, normal că îl ador, e unul din autorii mei preferați acum – dar aș vorbi și am vorbit la fel despre toți autorii mei preferați! Mă mir că nu sunt acuzată că m-am futut cu Cristina Nemerovschi. Zău așa. Nu am 14 ani, până și atunci eram ceva mai realistă. Dacă voi considerați că sunteți ce vreau eu de la un om, vă rog, vă rog mult de tot, căutați-mă! Hai să ieșim, hai să bem ceva, hai să vorbim. Sunt foarte sociabilă, am reușit să devin așa. Dacă nu credeți că sunteți compatibili cu mine, măcar spuneți că nu mă înțelegeți, că pur și simplu destinul spune treaba asta. Dar încetați să îmi scrieți ce credeți voi că gândesc eu. Sunt foarte mândră de recenzia video la Suge-o, Ramona! – da, era și un mesaj personal acolo dar am explicat într-un comentariu că ăsta e rolul cărților, să ne putem raporta la ele, cu propriile noastre experiențe. O carte în care m-am regăsit așa de mult normal că m-a făcut să reacționez întocmai. A fost fun. Cam asta sunt eu. Dar eu sunt și mai mult decât credeți voi că vedeți așa că, again, vă rog, become a part of my life.

Am cunoscut cei mai mișto oameni din viața mea anul ăsta, vreau să continui. Nu vreau să se oprească asta, nu sunt deloc un om plin de ură, sunt foarte deschisă. Mă simt mai bine că v-am scris, poate îmi veți scrie și voi mie ceva frumos de acum încolo. Nu mai fiți așa răi, vă pup! :)

Fata din tren, recenzie

Am fost dezamăgită de această carte. Stilul de scriere mi-a plăcut la maxim, am regăsit multe lucruri pe care eu ca autor consider că le aplic atunci când scriu, lucruri pe care de asemenea le caut și în alte cărți. Problema a fost povestea în sine și mai ales finalul său destul de așteptat, care mi s-au părut plictisitoare și destul de clișeice.

Nu e neapărat un roman polițist cât un roman despre crime, o crimă în particular. Personajul principal se numește Rachel și locuiește undeva aproape de Londra. Mi-a plăcut tare mult de ea, având în vedere că cea mai mare parte a acțiunii este văzută prin ochii săi. Rachel e alcoolică, divorțată și normal, foarte depresivă. Călătorește în fiecare zi la Londra și înapoi, cu trenul – de unde și titlul cărții. Tot mergând cu trenul și privind pe fereastră, ea observă un cuplu pe care îl numește Jess și Jason, și inventează tot felul de povești despre ei. Locația lor nu este întâmplătoare, căci și Rachel a locuit cu ceva ani în urmă pe aceeași stradă împreună cu fostul ei soț, Tom. Tom încă locuiește acolo și are o familie împreună cu actuala sa soție, Anna – femeia cu care o înșela pe Rachel. Motivul despărțirii lui Rachel de Tom? Faptul că nu puteau avea un copil și vinovăția resimțită de aceasta, care a dus la problema ei cu alcoolul. Nimic mai logic până aici.

În carte, apar mai multe perspective, ale celor trei femei – căci Jess, partea feminină din cuplul văzut pe fereastră de către Rachel – se numește de fapt Megan și are o cu totul perspectivă asupra căsniciei ei.

Hai să o luăm mai simplu: Rachel, alcoolică ce încă suferă după Tom. Anna, soția lui Tom, cu care are o fetiță (Evie), ce are o problemă cu Rachel, care îi tot hărțuiește. Megan, femeie adulterină, veșnic nemulțumită cu viața ei, care se simte controlată de Scott dar nu vrea să plece de lângă el. Conexiunea între aceste trei femei? Bărbații care le manipulează, dorința de a fugi departe, de a se realiza în alte feluri, de a face ceva cu viața lor, înafară de a sta în casă. Rachel e cea mai liberă dintre ele, nu are un job, locuiește la o prietenă, așa că totul începe de la ea…

Megan dispare într-o zi. Rachel se duce și declară la poliție că ar fi văzut-o cu un alt bărbat înainte ca ea să dispară. Rachel, de asemenea, a avut o pierdere de memorie în noaptea în care Megan a dispărut și aici chiar m-am gândit că ar putea fi ceva în genul cărții lui Mihail Drumeș, Cazul Magheru… Rolul Annei apare ulterior, ea doar încearcă să scape de Rachel. În carte ni se vorbește mult de sex, fără scene explicite; cred că este printre puținele cărți unde am reținut numele personajelor. Ce s-a întâmplat cu Megan și mai ales, cine e făptașul? Soțul ei, cel super posesiv și bănuit de poliție, Scott? Bărbatul cu care avea o aventură? Tom, Anna sau chiar Rachel?

Mi-a amintit puțin și de cartea Diavolul din Milano, mai ales finalul. Finalul a fost foarte dezamăgitor dar am adorat să văd lucrurile prin perspectiva lui Rachel, gândurile unei alcoolice și problemele de care se lovea zilnic, încercând să-și revină, să-și amintească ce s-a întâmplat în noaptea în care și-a pierdut cunoștința, când Megan a dispărut… A vrut să îi ajute pe cei doi, s-a implicat mult prea mult în povestea lor și situația a degenerat. Este o lume destul de deschisă dar și dark, după cum spuneam, o carte foarte bine și logic scrisă, ce urmărește pas cu pas procesele de gândire ale personajelor. O lume “a oamenilor mari”, cu violență dar și foarte multă teamă, cu responsabilități și probleme reale. Atâta doar că nu m-a încântat până la capăt, tot așteptam să se întâmple ceva extraordinar, să existe un plot-twist. Poate momentul când Rachel în sfârșit reușește să-și amintească… Dar pentru asta trebuie să citiți cartea, ce mie mi-a fost oferită de dol.ro. O lectură ușoară, relaxantă dar și plină de mister. Recomand!