Cristina Boncea's Blog, page 80

Film vs. Carte – Mockingjay Part II

Tocmai am venit de la film și sunt puțin dezamăgită. Chiar dacă am avut eu o stare mai proastă pe durata acestuia, tot sunt convinsă că unele scene erau cu adevărat plictisitoare și te făceau să adormi. Primul m-a ținut în priză însă acesta nu a reușit să o facă.

Mi-a plăcut foarte mult scena cu mutanții din tuneluri, m-am speriat și m-am trezit puțin. La fel s-a întâmplat și la partea cu bombele, întrucât nu-mi mai aminteam exact ce s-a întâmplat în carte. Mi-a plăcut foarte mult reîntoarcerea lui Katniss în Districtul 12 și dialogul ei cu pisica… Ador actrița ce a fost aleasă să o joace pe Prim. Eu una voi fi mereu team Gale dar actorul ales pentru Peeta mi s-a părut în continuare cel puțin indezirabil. Și președintele Snow mi se pare mai simpatic decât el, just saying.

Cam astea sunt singurele părți care mi-au plăcut, nu am reușit să redescopăr trăirile puternice din prima parte. Jennifer mi se pare în continuare foarte potrivită pentru a o juca pe Katniss însă aș da vina pe producători de data aceasta, care au tăiat multe scene importante din film.

Partea cu lava neagră or whatever that was mi s-a părut din nou interesantă. Încep să cred că e mai ok să te uiți la filme cu plictiseală decât să încerci să te menții ancorat în poveste – așa îți rămân în memorie doar părțile cu adevărat spectaculoase și originale. Slăbuț dar totuși, Hunger Games. Deși finalul nu mi-a plăcut nici în carte, ultimele replici ale lui Katniss mi s-au părut foarte mișto. Cărțile sunt mai bune de această dată.

Film vs. Carte – Paper Towns

La fel ca și cartea, filmul mi-a displăcut. M-am bucurat că au tăiat multe secvențe și au păstrat firul narativ principal.

Personajele lui Green sunt adolescenți simpli, basic, fără nimic extravagant – cel puțin băieții din rolurile principale, deci din acest punct de vedere actorii s-au potrivit de minune. Quentin mi se pare un personaj insuportabil atât în carte cât și în film. Green are talentul de a spune lucrurile pe un ton anume, astfel încât să le facă să pară cu adevărat importante și revelatoare (precum Coelho) pe când ele nu sunt decât niște realizări infime, evidente – te fac să simți că ai pierdut timpul implicându-te în poveste.

Filmul a fost plictisitor, chiar mai rău decât cartea. Nu a avut nicio scenă mai de efect, care să îți rămână imprimată în minte. Accidentul lor de mașină mi s-a părut foarte prost reprezentat însă magazinul de suveniruri părăsit a arătat exact ca în mintea mea. Filmul doar a atins suprafața cărții, dar oricum nu exista vreo profunzime în ea pe care să o poată surprinde cu adevărat. Se presupune că punctul culminant e atunci când Quentin o întâlnește în sfârșit pe Margo însă aceasta îi spune că nu vrea să se întoarcă alături de el și își dorește un alt gen de viață, se simte neînțeleasă în micul lor oraș și e în căutarea propriului sine. Concluzia lui Q? Că e greșit să crezi că un om e mai mult decât un om… lecție învățată din faptul că o fată l-a refuzat după ce el a călătorit 1200 de mile după ea, după ce nu l-a pus nimeni să facă asta. John Green in a nutshell, nu înțeleg de ce insistă să transmită astfel de mesaje adolescenților and I fucking hate him.

Pe scurt, mi s-a părut un film foarte prost realizat după o carte aproximativ la fel de proastă. L-am urmărit din curiozitate dar e o completă pierdere de timp.

La marginea lumii: Hoinărind prin nordul siberian, recenzie

Este prima carte de călătorii pe care am citit-o și am achiziționat-o la Bookfest 2015 în cadrul campaniei de la editura All #carteainasteptare, pe baza simplului fapt că eram elev iar altcineva a plătit jumate din prețul ei pentru a mi-o oferi – în cazul meu, a fost Daniela M. și îi mulțumesc.

Nu prea aveam de unde alege și pur și simplu Rusia mi s-a părut mereu o țară fascinantă. Cartea a fost surprinzător de ușor de citit iar autoarea a menținut mereu un ton pozitiv și mi-a fost simpatică. La finalul acesteia, sunt și câteva poze destul de bine realizate pentru a putea vedea cu adevărat lucrurile despre care ne vorbește Astrid.

Nu e vorba despre Rusia cât despre insulele Siberiene și despre un anumit grup de oameni care trăiește acolo și anume NENEȚII. Astrid numește pasiunea ei “chemarea Nordului” și încearcă în repetate rânduri să trăiască printre acești oameni și să îi înțeleagă. I se pare fascinant faptul că într-o lume condusă de și prin tehnologie acești oameni s-au rezumat la vânarea și creșterea renilor, precum și la alte activități realizate manual pentru supraviețuirea lor în tundră. Astrid ajunge și în câteva sate, destul de primitive, unde vorbește cu diferiți oameni în același scop, de a înțelege cum e posibil să trăiești într-un mod atât de diferit față de restul lumii moderne. Primește diferite reacții și răspunsuri de la oameni însă majoritatea îi vorbesc despre Gazprom, companie ce are de gând să investească o grămadă de bani pentru resursele aflate în acele zone, prin urmare, să modernizeze întreaga regiune. Întrebarea pe care atât neneții cât și Astrid și-o pun este dacă poporul lor va rezista schimbărilor, dacă își vor păstra tradițiile sau dacă vor fi în sfârșit luați în serios de guvern.

Pe de altă parte, în carte ne este prezentată și o scurtă istorie a Rusiei de care știam mai mult sau mai puțin și felul în care conducătorii acestei țări și-au tratat poporul – cu cruzime și nepăsare.

Neneții locuiesc în ciumuri – niște corturi pe care le montează în fiecare loc nou în care poposesc, o dată cu transhumanța renilor lor. Femeile sunt privite cu superioritate și majoritatea bărbaților beau prea mult. Sunt un popor superstițios care are încă șamani printre oamenii săi. Copiii lor rareori merg la școală și sunt luați cu un elicopter care se plimbă periodic prin zonă în acest scop. Puțini neneți aleg să-și continuie studiile, să plece la Moscova și să părăsească tundra. Astrid e obligată să suporte frigul și să parcurgă distanțe mari pe jos, datorită lipsei mijloacelor de transport. Există ceva numit vezdehot dar de cele mai multe ori Astrid este însoțită de către un cetățean al zonei respective și poate admira apele și munții de aproape. Trebuie să aibă grijă să nu supere spiritele a căror prezență o simte uneori cu adevărat. La sfârșitul călătoriei sale, Astrid întâlnește în sfârșit un șaman și simte că înțelepciunea sa este mai mare decât cuvintele pot cuprinde.

Mie una mi se pare că neneții seamănă foarte mult cu oamenii de la țară din România ca mentalitate, cei foarte în vârstă. Ceea ce e așa deosebit este peisajul, faptul că sunt mai mult sau mai puțin la sfârșitul lumii și poate renii – pe care îi exploatează pe toate căile posibile. Astrid găsește pe multe plaje gunoaie și ne explică cum acestea au rămas acolo de când oamenii au fost deportați și obligați să colonizeze locurile de către stat, pentru a-i putea exploata mai apoi ca muncitori în mină sau pescari. Neneții nu au un conducător al lor și sunt foarte siguri pe valorile morale ce le-au fost transmise din tată-n fiu. Astrid a scris această carte din teama că existența lor va fi ștearsă din istorie, ca multe alte dezastre ce au avut loc pe teritoriul rus. Într-adevăr am aflat multe lucruri atât despre neneți cât și despre viața în Rusia; mi se pare un comunism continuu, un loc în care nu aș vrea să trăiesc nici moartă ci doar să-l vizitez – până și lucrul ăsta mi se pare greșit, faptul că o țară cu o istorie atât de urâtă (care continuă și în prezent) se bucură de peisaje atât de superbe, de secrete, de toate darurile posibile, dar toate sunt îngropate sub un morman de mafie, ignoranță poate și foame de bani.

Recomand această carte celor care la fel ca mine își doresc să afle mai mult despre una dintre cele mai mari puteri ale lumii, dar mai ales, despre un popor care a reușit să supraviețuiască multor dintre dogmele sale și să se autoconserve atât de bine într-un mediu atât de improbabil condițiilor de viață minime.

Gaudeamus 2015!

Ne vedem sâmbătă pe 21 la Romexpo! Can’t wait to meet you all :)

P.S. O să vorbesc și despre Vicky, nu Victoria înainte de a citi din Octopussy #2. 

Stats…

Sunt destul de dezamăgită de anul ăsta, majoritatea cărților pe care le-am citit au fost mediocre. Mai e puțin până în 2016, am citit 46/50 de cărți și totuși… L-am descoperit pe Dan Lungu, asta mi-a plăcut. Și pe Orwell. Cam atât. Nimic prea impresionant… Am citit mai mult cărți în engleză anul ăsta, cf. Goodreads. Și multe de la editura Trei. Cum au fost cărțile citite până acum de voi?

“Termină-mă!” zise cartea

Uitați-vă la ele just standing there. Cărți pe care le-am început cu cel puțin o lună în urmă și nu mă pot convinge să pun mâna pe ele… Nu e vorba că mi-am pierdut atracția, căci ea nu a existat niciodată. Ci interesul, pentru că ele nu fac nimic pentru ca eu să vreau să le ating, să le citesc. Cine se cred? Ion îmi trebuie pentru bac și dacă aș pune-o la loc în bibliotecă știu că nu aș mai scoate-o niciodată. Iar 616 are un concept interesant dar mi se pare utter bullshit, nu am citit prea mult din ea, textul e minuscul și foarte prost tradus… Ce mă fac eu cu cărțile de genul ăsta?

De obicei le mai las jos, în coșulețul lor, să se termine singure… Și știu că asta nu se va întâmpla, cărțile au nevoie de o mână din exterior pentru asta, cărțile nu au mââââini. Chiar nu știu ce să fac. Cum le deschid, citesc câteva pagini, apoi adorm – de ce să-mi irosesc eu energia de citit cu asemenea cărți!? Încerc să mă mint singură că orice carte terminată are rostul ei, că mă ajută la ceva but I really have no idea. Încerc să mai dau vina și pe mine, poate nu sunt destul de bună pentru ele dar suntem pur și simplu incompatibile. Voi ce faceți în aceste cazuri? Terminați cărțile? Mie mi se pare că unele nici atât nu merită, după ce că au primit onoarea ca eu să le ating…

Goodbye Jumbo…Hello Cruel World, recenzie

Trebuie să recunosc că am fost ușor de dezamăgită de această carte în sensul că mă așteptam ca măcar de această dată să fie menționat serialul Life with Louie. A fost și puțin mai greu de citit decât Dear Dad, e mai multă introspectivă și lucruri care se repetă dar desigur – e o carte de self-help foarte realistă și utilă, aș zice eu. Louie ne vorbește pe întregul său parcurs despre problemele sale de greutate provenite din copilăria grea și lipsită de dragoste și afecțiune de la părinți. El încă încearcă să găsească răspunsuri din trecut, fiind triggerit de decesul mamei sale de această dată.

Dragostea de sine este un drum lung pentru Louie dar într-un final reușește. De data asta, cartea nu s-a concentrat pe cariera lui Louie, ce a fost puțin pusă deoparte pentru ca acesta să facă pace cu el însuși. Titlul are o explicație foarte cute: Louie a inventat o poveste despre un elefant pe nume Jumbo care este luat de lângă mama sa și dus la circ, urmând să aibă un final tragic… însă Jumbo este partea din el care trebuia să moară pentru ca lucrurile să fie ok. Louie e în continuare amuzant însă lupta sa cu kilogramele este dură și trece printr-o grămadă de etape. Eu cred că o persoană aflată în aceeași situație cu Louie se va simți mult mai bine după citește această carte, cât despre ceilalți oameni – eu una am înțeles mai bine ce înseamnă să fii supraponderal, de unde pot proveni aceste probleme și care este mecanismul lor psihologic.

Am fost determinată să citesc această carte fiind scrisă de Louie și nu regret faptul că mi-am îmbogățit cunoștințele în legătură cu oamenii de genul său. Astfel de lucruri nu pot fi aflate întrebând pe cineva direct, în general, pentru că răspunsurile sunt dureros de dat – însă Louie a găsit curajul de a o face. De aceea merită citit și apreciat, atât ca și comediant cât și ca ființă umană.

Vicky, nu Victoria, recenzie

M-am gândit de la bun început cât de funny e faptul că eu am descoperit-o pe Cristina când aveam 13 ani, la fel ca Vicky. Și trebuie să vă spun că nu știu dacă acest volum este mai bun decât primul dar cu siguranță l-am înțeles mai bine, l-am simțit și am rezonat cu el; m-am regăsit de asemenea în foarte multe din sentimentele lui Vicky – chestie care mă face din nou să-mi pun întrebarea destinului, dacă lucrurile se întâmplă într-adevăr când avem nevoie de ele sau pur și simplu abia când trecem prin niște lucruri reușim să le identificăm și în lucrările artistice… Oricum ar fi, o iubesc pe Vicky.

În cartea asta, construită asemănător primeia (flashback-uri și un mister dezvăluit la final), Tedy dispare și Vicky e îngrijorată. L-a întâlnit pe Radu, profesorul ei de engleză. El, Dev și Tedy o împart acum pe Vicky. Coco este un fel de Pandora/Skins, nu știu dacă am mai menționat asta. Iar călătorii prin Vamă, excursii nebune, droguri, distracție și filosofie. Multe faze la care am râs cu hohote, cum ar fi cea cu tatăl lui Radu. Am înțeles totul mult mai bine, după cum am spus. Vicky e în creștere, se îngrijorează în legătură cu mult mai multe lucruri decât dispariția temporară a lui Tedy din viața ei. Și el face ceva nebunesc, deși foarte așteptat de la el. Fiecare om din viața lui Vicky încearcă să-i arate cât de multe o iubește, să o păstreze lângă el, să-i reamintească cine e. Întrebările pe care ea și le pune variază de la există sau nu un viitor?, la eu sunt eu pentru că Tedy sau pentru că eu?, la Întâmplarea va reveni să mă bântuie? După cum am mai spus și într-un clip de pe YouTube, aș putea citi la infinit despre Vicky și toate lucrurile pe care le face ea: 1. Pentru că îmi dă idei ușor aplicabile în viața reală, hehe și 2. Pentru că ea e eu. Poate e urât să zic asta, dar narcisism.

Revenind la povestea cărții, iarăși s-a terminat totul prea repede – e prea captivant și ușor de citit! MORE!

Recomand această mini serie mai mult decât orice lucrare a Cristinei, e în continuare preferata mea, ador personajele și acțiunea. Orice scrie Cristina e ușor de citit și mirobolant, diferența e că pur și simplu mă identific cel mai bine cu Vicky. Și desigur, regăsim tiparul de om dur cu inimă mare, dezgustat de societate. Cristina Nemerovschi is an addiction. Citiți-o pe Vicky!

Poezie #1

cel din spatele semnelor e un criminal

iar cele intenționate dor mai puțin

atunci când te gândești că îți lipsește

nu pot spune la fel și despre vinovat

atunci când m-a rănit intenționat.

-c.b, 2015

Sunt mai mult!

Cu toții cred că au o importanță, că sufletul meu nu e plin de concepte și întrebări, ci doar de oameni cărora le-am permis să mă atingă. Sunt mai mult decât o gaură neagră, un abis, un safety zone pentru alte suflete. De fapt, nu e nimic safe la mine. Nu vreau să le blochez calea de acces ci doar să le explic că sunt multe uși care le sunt închise și pe care nu vor reuși niciodată să le deschidă înăuntrul meu. X poate intra acolo, dar niciodată dincolo. Pentru că așa decid eu, pentru că nu e în stare, pentru că nu va înțelege – pentru că oamenii au roluri diferite în viața mea și îi păstrez atâta timp cât ei își înțeleg limitele asupra mea. Mă agită, mă enervează ideea de a trebui să-i supraveghez constant. “Inima mea e ca un hotel” – nu e un vers atât de stupid.

Mi se pare un gând copilăresc să încerci să te întinzi mai mult decât ți-e plapuma, să vrei să ajungi în locuri care pur și simplu nu au fost făcute pentru tine. Corpul nostru știe mult mai multe decât mintea noastră, energia nu minte niciodată iar filosofia mea de viață este că absolut tot ce avem nevoie este în noi înșine – așa sunt convinsă că nu greșesc când le impun limite oamenilor. Pe aici nu se trece. Sau cel puțin, tu nu treci. Și am nevoie de timp, de gândire, de atingeri – nu fizice, de dovezi, de surprinderi, de antrenament. Acum că am contol complet asupra mea, sau cel puțin, mult mai mult decât aveam înainte, pot spune foarte cinstit că așa mi se pare cel mai corect: ce rost are să îi permiți unui om o cale de acces către o parte din tine când știi că după ce va ajunge acolo va fi un dead end? Am făcut asta înainte. Totul era deschis pentru toți, consideram că toți se potrivesc, că toți pot înțelege, că îi pot FACE să înțeleagă. Nu. Greșeala vieții mele, dar în final m-am trezit. Am avut ajutor. Nu e vorba de sentimente, ci de cunoaștere. Și poate, de destin.

Încă nu știu ce să cred despre destin. Cred că v-am mai spus în repetate rânduri că înainte aveam un blog cu tot felul de texte de acest gen, care nu erau exact povești inventate dar nici lucruri concrete din viața mea. Avea succes. Acum simt să fac asta din nou. Pentru că nu am ceva cu adevărat concret de zis, ci vreau să formulez o idee. Să dau un sfat, poate. Să mă exprim, desigur. Și am început cu – sunt mai mult -… și da! poate niciodată nu voi găsi un singur om care să se potrivească cu tot ce sunt eu, căruia să-i permit să mă atingă peste tot… De aceea râd, foarte foarte tare, de oamenii care cred că dacă mă posedă fizic dețin vreo putere asupra mea. Niciodată nu am crezut că sexul înseamnă ceva. Mereu am făcut diferența dintre trup și suflet. Dar continuând, obsesiile oamenilor se întind la nesfârșit. La fel și ale mele. Mi-e greu acum să-mi imaginez că un singur om, un suflet pereche și totuși o existență complet diferită, poate fii FĂCUT astfel încât să se poată plimba de bună voie prin fiecare cameră, să mă cerceteze și apoi să se mute acolo. Ca în noul sezon din American Horror Story.

Sentimentele sunt grele, gândurile și mai și, dar inima mea nu mai plânge. Cred că asta e cel mai important, așa mă pot concentra la lucrurile care mi s-au părut mereu mult mai importante decât lumea dinafara mea. Totul e în interior, restul lucrurilor sunt doar unelte spre cunoaștere. Eminescu much? But I adore him. Cam atât am avut de zis în acest articol. Cred că sunteți de acord cu mine. Nu e vorba de respingere sau orgoliu. Unii oameni chiar nu-și au locul decât într-o anumită parte din nou și e necinstit să ceară mai mult decât le putem oferi. Eu nu aș mai putea face asta nici dacă aș vrea. Dar voi?