Cristina Boncea's Blog, page 81

Teama de cărțile “mari”

 Cuvântul “mari” este pus în ghilimele pentru că această postare nu se referă la dimensiunea volumelor ci la importanța lor, la valoarea literară acumulată de-a lungul vremii. Am câteva cărți de acest gen în bibliotecă, dar recunosc că pe majoritatea nu le-am citit. În mare parte, biblioteca mea constă în romane contemporane ușurele care doar ating niște teme mai filosofice dar nu sunt în miezul acestora.

Ideea este că am un motiv pentru care nu m-am atins de ele până acum, deși chiar vreau să le citesc. Cărțile astea mai serioase, gen Huxley sau Palahniuk sau Camus sau alții asemănători… Reticiența mea cea mai mare în privința lor este că poate nu-mi va face plăcere așa de mare să le citesc, că trebuie să mă concentrez în plus. Poate e adevărat dar nu am de unde să știu până nu încerc, nu? Nu dețin în prezent acești autori în bibliotecă dar am unele cărți mai “mici” – cu același sens din titlul articolului. De exemplu: Lumea Sofiei, Alias Grace și o mini colecție de clasici, cărți în engleză. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să deschid o carte și efectiv să nu pot continua lectura datorită faptului că nu cunosc destui factori la care se referă cartea respectivă. De exemplu, The Great Gatsby mi s-a părut destul de greu de pacurs, am citit câteva pagini dar m-am pierdut pe parcurs.

Ideea este că a venit momentul să renunț la zona mea de confort și să deschid și acele cărți ce se găsesc de multă vreme pe rafturile mele dar nu am avut curaj să le deschid încă. Mi-a plăcut mereu să alternez între chestii ușurele și cărți ceva mai complexe dar voi ridica ștacheta în curând. Așteptați-vă deci la recenzii ale unor cărți puțin mai “mari”, mai serioase, așa cum v-ați plâns toți până acum. Sunt curioasă dacă la final vor predomina tot cele de genul colecția Raftul Denisei printre preferatele mele. Sunt convinsă că voi găsi și cărți ce îmi vor plăcea foarte mult, deși limbajul ar putea fi puțin dificil la început. Wish me luck!

Hai să ne lămurim…

Îmi place că unii vă dați cu presupusul legat de anumite subiecte, pe ask cât și prin comentarii publice. În viața reală, pe la spate, prin față. Hai să vă dau din nou satisfacția de a știi adevărul despre niște lucruri. Pentru cei cu intenții bune care m-ați sfătuit să nu mai fac asta, să nu mai spun adevărul despre mine – well, i’m sorry, it’s in my blood, e cronic. Trebuie să o fac, pentru mine, pentru povestea mea, cu scopul că iar voi da peste oameni care să îmi semene, de care am nevoie în viața mea. Ăsta e avantajul cel mai mare, de fapt. Și spunând asta, pot intra în subiect…

CE GEN DE OAMENI VREAU ÎN VIAȚA MEA.

Poate nu sună ca o bârfă sau ceva ce ați vrea să citiți despre mine, dar veți înțelege apoi de ce încep cu asta, sau cel puțin, sper să înțelegeți. Cea mai recentă chestie despre care vă pot povesti a fost întâlnirea booktube București cu Lorelei și Alina, plus consorții lor. Am pus poza pe Facebook dar iat-o și aici (că pe Adi îl știam deja). 

Știți ce gen de oameni vreau în viața mea? Mai mari ca mine ca vârstă. Punct. Am prea puțini oameni de vârsta mea cu care mă înțeleg. Nu știu de ce. Dar știu că mi-a plăcut mult prea mult compania mea de sâmbătă seara ca să mai pot spune vreodată că am avut parte de același tip de fun cu cineva care e încă la liceu, de exemplu.

Oameni mișto, însemnând: oameni deschiși, care știu să se exprime și au ce exprima, care au opinii, chiar dacă nu suntem de acord, oameni care vor să facă lucruri cu viața lor, au viziuni, sunt artistici și fără să vrea, sunt inteligenți, sclipitori, au avut experiențe, multe multe experiențe, au un suflet bun, nu judecă fără baze, mă iau în serios, oameni deep, frumoși, care sunt conștienți de atuurile lor, care știu ce să facă pentru a obține ce vor, oameni cu planuri, descurcăreți, responsabili, treziți la realitate, pozitivi, puternici, nebuni, atenți, prietenoși, cu realizări. Și cred că îi mai pot categoriza în câteva feluri. Acuuum, subiectul care vă interesa așa de mult.

Omul ăla pe care l-am cunoscut eu recent, despre care ziceați că sunt nebună. Știți ce? Chiar sunt nebună pentru că el pare a se potrivi chestiilor enumerate mai sus. E interesant, e comic, e altceva. Da, clar sunt disperată să am cât mai mulți oameni din ăștia în viața mea, oameni pe care să-i văd poate destul de rar dar care să mă umple de inspirație atunci când ne întâlnim, să mă simt magnific, fericită, împlinită. E un quote care spune că dacă ești cel mai inteligent om dintr-o cameră, ești în camera greșită – și cred că sâmbătă seara a fost printre puținele dăți când am simțit asta. Și joi la fel.

CE NU VREAU EU ÎN VIAȚA MEA.

UN GA-GIC! Asta în primul și în primul rând, ffs. Sex? Clar, doar nu sunt nebună. Nu vreau porcării, nu vreau drame, nu vreau puști (și nici puștoaice cu vise mari), nu vreau să mă împrietenesc cu oameni care vor chestii de la mine dar nu înțeleg ce fac eu, ce încerc să transmit, ce nici măcar nu se chinuie să citească ce scriu eu aici și totuși se cred îndreptățiți să comenteze. Nu mă afectează existența lor, îmi oferă un boost de popularitate, mă simt bine când sunt căutată în orice fel, dar vă lămuresc pur și simplu, pe ăștia care îmi ziceți că sunt arogantă – nu am cum să fiu drăguță cu voi… am mai spus, vreau să fiu un om bun dar nu voi fi niciodată o persoană drăguță. Nu am cum pentru că vedeți sau nu, nici voi nu sunteți drăguți cu mine. Nu aș face mișto de voi dacă mi-ați spune lucruri cu adevărat drăguțe. Nu vreau chestii cuminți, plictisitoare, nu vreau conversații despre cărți stupide – AGAIN, eu citesc multe cărți stupide, dar n-am zis niciodată că le-aș considera bune. Cărțile pe care le am la favorite pe goodreads, pe alea le consider așa. Nu-mi pasă ce credeți voi despre gusturile mele, am mai făcut o postare despre asta, nu noi decidem ce ne place și dacă da, oricum nu puteți înțelege ce înseamnă pentru un om un anumit lucru so fuck off.

Acum, concret, ca să leg chestiile astea două. Tot ce vreau eu de la oameni sunt experiențe, conversații. Nu sunt proastă, nu sunt dreamy, nu-mi imaginez niciun rahat. Fiți mai atenți la cuvintele mele, serios. Îmi place să vă incit dar nici chiar așa, exagerați.

Domnul Andrei Ciobanu (na, căcat) a fost foarte nice. PUNCT. P-U-N-C-T. L-am cunoscut ca oricine altcineva care merge la stand up. Încetați cu presupunerile. Da, normal că îl ador, e unul din autorii mei preferați acum – dar aș vorbi și am vorbit la fel despre toți autorii mei preferați! Mă mir că nu sunt acuzată că m-am futut cu Cristina Nemerovschi. Zău așa. Nu am 14 ani, până și atunci eram ceva mai realistă. Dacă voi considerați că sunteți ce vreau eu de la un om, vă rog, vă rog mult de tot, căutați-mă! Hai să ieșim, hai să bem ceva, hai să vorbim. Sunt foarte sociabilă, am reușit să devin așa. Dacă nu credeți că sunteți compatibili cu mine, măcar spuneți că nu mă înțelegeți, că pur și simplu destinul spune treaba asta. Dar încetați să îmi scrieți ce credeți voi că gândesc eu. Sunt foarte mândră de recenzia video la Suge-o, Ramona! – da, era și un mesaj personal acolo dar am explicat într-un comentariu că ăsta e rolul cărților, să ne putem raporta la ele, cu propriile noastre experiențe. O carte în care m-am regăsit așa de mult normal că m-a făcut să reacționez întocmai. A fost fun. Cam asta sunt eu. Dar eu sunt și mai mult decât credeți voi că vedeți așa că, again, vă rog, become a part of my life.

Am cunoscut cei mai mișto oameni din viața mea anul ăsta, vreau să continui. Nu vreau să se oprească asta, nu sunt deloc un om plin de ură, sunt foarte deschisă. Mă simt mai bine că v-am scris, poate îmi veți scrie și voi mie ceva frumos de acum încolo. Nu mai fiți așa răi, vă pup! :)

Fata din tren, recenzie

Am fost dezamăgită de această carte. Stilul de scriere mi-a plăcut la maxim, am regăsit multe lucruri pe care eu ca autor consider că le aplic atunci când scriu, lucruri pe care de asemenea le caut și în alte cărți. Problema a fost povestea în sine și mai ales finalul său destul de așteptat, care mi s-au părut plictisitoare și destul de clișeice.

Nu e neapărat un roman polițist cât un roman despre crime, o crimă în particular. Personajul principal se numește Rachel și locuiește undeva aproape de Londra. Mi-a plăcut tare mult de ea, având în vedere că cea mai mare parte a acțiunii este văzută prin ochii săi. Rachel e alcoolică, divorțată și normal, foarte depresivă. Călătorește în fiecare zi la Londra și înapoi, cu trenul – de unde și titlul cărții. Tot mergând cu trenul și privind pe fereastră, ea observă un cuplu pe care îl numește Jess și Jason, și inventează tot felul de povești despre ei. Locația lor nu este întâmplătoare, căci și Rachel a locuit cu ceva ani în urmă pe aceeași stradă împreună cu fostul ei soț, Tom. Tom încă locuiește acolo și are o familie împreună cu actuala sa soție, Anna – femeia cu care o înșela pe Rachel. Motivul despărțirii lui Rachel de Tom? Faptul că nu puteau avea un copil și vinovăția resimțită de aceasta, care a dus la problema ei cu alcoolul. Nimic mai logic până aici.

În carte, apar mai multe perspective, ale celor trei femei – căci Jess, partea feminină din cuplul văzut pe fereastră de către Rachel – se numește de fapt Megan și are o cu totul perspectivă asupra căsniciei ei.

Hai să o luăm mai simplu: Rachel, alcoolică ce încă suferă după Tom. Anna, soția lui Tom, cu care are o fetiță (Evie), ce are o problemă cu Rachel, care îi tot hărțuiește. Megan, femeie adulterină, veșnic nemulțumită cu viața ei, care se simte controlată de Scott dar nu vrea să plece de lângă el. Conexiunea între aceste trei femei? Bărbații care le manipulează, dorința de a fugi departe, de a se realiza în alte feluri, de a face ceva cu viața lor, înafară de a sta în casă. Rachel e cea mai liberă dintre ele, nu are un job, locuiește la o prietenă, așa că totul începe de la ea…

Megan dispare într-o zi. Rachel se duce și declară la poliție că ar fi văzut-o cu un alt bărbat înainte ca ea să dispară. Rachel, de asemenea, a avut o pierdere de memorie în noaptea în care Megan a dispărut și aici chiar m-am gândit că ar putea fi ceva în genul cărții lui Mihail Drumeș, Cazul Magheru… Rolul Annei apare ulterior, ea doar încearcă să scape de Rachel. În carte ni se vorbește mult de sex, fără scene explicite; cred că este printre puținele cărți unde am reținut numele personajelor. Ce s-a întâmplat cu Megan și mai ales, cine e făptașul? Soțul ei, cel super posesiv și bănuit de poliție, Scott? Bărbatul cu care avea o aventură? Tom, Anna sau chiar Rachel?

Mi-a amintit puțin și de cartea Diavolul din Milano, mai ales finalul. Finalul a fost foarte dezamăgitor dar am adorat să văd lucrurile prin perspectiva lui Rachel, gândurile unei alcoolice și problemele de care se lovea zilnic, încercând să-și revină, să-și amintească ce s-a întâmplat în noaptea în care și-a pierdut cunoștința, când Megan a dispărut… A vrut să îi ajute pe cei doi, s-a implicat mult prea mult în povestea lor și situația a degenerat. Este o lume destul de deschisă dar și dark, după cum spuneam, o carte foarte bine și logic scrisă, ce urmărește pas cu pas procesele de gândire ale personajelor. O lume “a oamenilor mari”, cu violență dar și foarte multă teamă, cu responsabilități și probleme reale. Atâta doar că nu m-a încântat până la capăt, tot așteptam să se întâmple ceva extraordinar, să existe un plot-twist. Poate momentul când Rachel în sfârșit reușește să-și amintească… Dar pentru asta trebuie să citiți cartea, ce mie mi-a fost oferită de dol.ro. O lectură ușoară, relaxantă dar și plină de mister. Recomand!

Wishlist!

Vă spuneam în postarea anterioară că mi-aș dori să recitesc această serie și să o am în biblioteca mea, căci are valoare sentimentală și până la urmă, mi-a făcut plăcere să o citesc și cred că aș putea recăpăta acel sentiment. Am găsit acest box set și îmi plac foarte mult copertele cărților așa că bănuiesc că la un moment dat, în viitor, voi reuși să îl achiziționez. Ce spuneți?

Cum am descoperit… #2

În acest articol vreau să vă vorbesc despre seria Academia Vampirilor, de dragul vremurilor bune. Cred că v-am mai spus asta dar eu am făcut o pauză de câțiva ani de la lactură. Mă simțeam vinovată fiindcă nu citeam, însă nu reușeam să găsesc nimic care să mă atragă suficient de mult. Până într-o zi, când am mers la Diverta în Tg-Jiu (now it’s gone!) și m-am uitat la raftul cu cărți pentru adolescenți și am pus mâna pe primul volum al seriei și am citit descrierea de pe spate. Era octombrie 2010, aveam 12 ani. Citisem ultima carte cu doi ani în urmă, în 2008. Atunci a început nebunia…

Nu-mi amintesc exact cum am făcut rost de următoarele volume, cred că le-am cumpărat tot de la Diverta pe primele patru și apoi am pre-comandat Limitele Spiritului de pe site-ul Leda. Normal că acum nu aș mai plăti full price pentru nicio carte de genul dar anyway… Apoi am așteptat super mult publicarea ultimului volum, mai întâi în State și apoi la noi – chestie care s-a întâmplat în mod surprinzător de rapid, din câte îmi amintesc.

Stăteam noaptea până târziu să citesc, citeam și câte 200 de pagini pe noapte. Nu știu cum reușeam dar iubeam cărțile alea, eram foarte ancorată în poveste. Ce s-a întâmplat cu ele? Le-am dat ca premiu la un concurs aici pe blog atunci când m-am hotărât să renunț la anumite serii YA/Fantasy. Acum îmi doresc să le achiziționez în engleză (cu niște coperte mai drăguțe I suppose) și să cumpăr și seria spin-off, Bloodlines. Am văzut și filmul făcut dupa prima carte… nu a fost strălucit dar a fost ok. Seria înseamnă mult pentru mine, nu e chiar shallow, Richelle Mead era autoarea mea preferată pe atunci. Mi-ar plăcea să o recitesc.

Anyway, voi ce credeți? Nu-i așa că aveți amintiri frumoase legate de ea?

Suge-o, Ramona!, recenzie

IUBESC CARTEA ASTA. La fiecare replică subliniată mă gândeam la ce o să spun în video-ul pe care îl voi filma drept recenzie. E cea mai bună carte pe care am citit-o până acum, sincer, mi-a rezolvat multe dilmele interioare, era exact lucrul de care aveam nevoie, o ador, vreau să vorbesc la infinit despre ea și abia aștept să o citesc pe cea de-a doua, să merg la spectacolele lui Andrei Ciobanu și să îi urmăresc activitatea pentru că – nu că îl ador ca om, ci numai pentru că rezonez atât de bine, i-am înțeles atât de bine motivațiile și raționamentele pe parcursul acestui roman încât mi s-ar părea o blasfemie să nu-l cunosc personal, să nu stăm vreodată la o bere. Omul ăsta e conștiința mea interioară acum, e vocea din capul meu, e “ce ar spune Andrei despre asta?”. El e ca Anemona pentru mine, mi-a deschis mintea la multe chestii pe care doar le bâjbâiam până acum, m-a ajutat să le înțeleg din inside și îl ador pentru asta, îi sunt veșnic recunoscătoare, a fost un profesor mai bun decât orice alt tip pe care îl cunosc. Și acum, mai concret, despre ce e vorba în carte…

Totul începe cu adolescența lui Andrei Ciobanu, este într-adevăr o carte bazată pe flashback-uri dar totuși Andrei revine în prezent doar pe la final deci nu m-a deranjat acest lucru (cum se întâmplă la alte cărți). Andrei scrie de parcă nu ar știi urmările faptelor sale și ador asta, ador să învăț odată cu el din lucrurile ce i s-au întâmplat. Deeeci, Ramona. Ramona este crush-ul vieții lui încă din clasa a 7-a și o dorește. Ea nu îl vrea, nu la început. El se oftică, se fute cu altele. Sunt multe scene bune și foarte bune de sex în cartea asta. Are o viață cool, se distrează, dar cumva, tot la Ramona ajunge.

Sunt câteva alte domnișoare relevante în această carte – cred că cel mai mult mă identific cu Carmina, din păcate. Mai e și Alina, și Carla, și desigur – frumoasa Anemona, îngerul pe Pământ, pe care Andrei o cunoaște la mare și se îndrăgostește nebunește de ea. Adolescența lui Andrei este marcată de tot felul de întâmplări, care mai de care mai dramatice și/sau mai amuzante. Chiar e o carte semi-amuzantă, o poveste comic-tragică. Are imagini, ce pot fi scanate, are melodii – este operă contemporană. O capodoperă, una din cărțile mele preferate acum.

Se citește ușor, după cum a zis și Andrei, și trebuie TREBUIE să știu ce se mai întâmplă în viața lui, după finalul dezastros dar așteptat al acestui volum…

Sunt multe, foarte multe glume la care am râs cu hohote, multe întâmplări tare ciudate și tipic românești aș zice eu. Cartea asta m-a trecut prin tot felul de stări (ca și fostul meu prieten de asemenea, lol), m-a manipulat, m-a dominat – așa cum a făcut și Andrei cu femeile sale. Toate mai puțin una, puteți intui care.

Majoritatea capitolelor se termină cu titlul cărții, spus cu diferite înțelesuri. Uneori o mai suge și Andrei. Până la urmă, el ne povestește despre formarea lui ca om, evenimentele importante din viața lui, toate legate de femei, iubire, sex. Ador această evoluție și sper să îi urmez sfaturile… de fapt, sigur o să învăț și eu din ce a povestit Andrei, toate trucurile, toate secretele pe care le-a transmis cu subtilitate despre modul de gândire al bărbaților…

Andrei e un tip inteligent, dar recunoaște că n-a fost mereu așa. El s-a confruntat, ca și noi ceilalți, cu dubii, neîncredere, teamă, singurătate, depresie – însă a reușit să le transforme în ceva pozitiv, what doesn’t kill you makes you stronger, vorba aia. Despre asta e vorba în carte. Nu pot înțelege cum oamenilor nu le poate plăcea.

E cel mai amuzant și intens lucru pe care l-am citit vreodată. E cartea ce nu mi-am dorit să se termine vreodată. E lumea în care trăiesc și eu, cred că de asta o iubesc așa de tare. Rezonez cu toată lumea căci prin prisma lui Andrei, până și dușmanii lui au profile psihologice bine structurate, până și pe ei îi poți înțelege. Andrei înțelege pe toată lumea, chiar dacă natura umană nu poate trece peste propriile neajunsuri, chemări. Cum ar fi, din nou, draga de Ramona. Și pe ea o înțeleg, și cu ea mă aseamăn deseori… Și eu sunt “stricată” ca ea. Poate aș face tot ce a făcut ea.

În fine, am adorat toată povestea asta, o recomand absolut tuturor…

Cum puteți să nu rezonați cu întâmplările din viața lui Andrei? Nici măcar cu una? Dacă citești, cred că e imposibil să nu simți. Cartea e un buchet de sentimente, poți doar să-ți arunci ochii peste cuvinte și tot te induce în interiorul poveștii. Nu o să-mi revin vreodată. Andrei, o să te caut, o să te găsesc și o să te fut și o să vorbim. Tu să taci, tu ești un scriitor adevărat. Ai reușit să-mi vorbești despre lucruri care-mi erau foarte cunoscute în așa fel încât să mă faci să le văd dintr-un cu totul alt unghi, o perspectivă masculină, aveam enormă nevoie de asta. Deci îți mulțumesc. Suge-o.

P.S.: Nu, nu este o carte misogină, de unde dracu’ v-a venit ideea asta?

P.P.S: Andrei revine în prezent la final, cred că asta îmi place cel mai mult, e ca o auto-biografie și îmi dă senzația că Andrei e un om accesibil, că e real, tangibil, nu e cu nimic mai special decât noi restul și totuși, uite ce a reușit să realizeze prin exemplul propriu, prin artă și autodeterminare. Clap, clap! 

CARTE PRIMITĂ DREPT SPONSORIZARE DE LA DOL.RO. 

Noutăți în bibliotecă! (Herg Benet)

Ana a fost destul de drăguță cât să îmi trimită o copie după ultimul ei roman apărut la editura Herg Benet, a cărui copertă o ador. Îmi pare rău că nu am apucat să o citesc încă dar cu siguranță vremea ei va veni în curând.

Am câștigat Bizaroproze la un concurs organizat de Flavius Ardelean pe Facebook și mi-a fost înmânată de către Alexandru Voicescu, căci nici nu verificasem câștigătorii acelui concurs și habar n-aveam că mă număram printre cei trei.

La același eveniment la care Alex mi-a înmânat cartea, am cumpărat ultimul volum al trilogiei Ultima Vrăjitoare din Transilvania și abia aștept să mă apuc de citit.

Cam astea sunt cărțile de la editura Herg Benet pe care le-am achiziționat în ultima perioadă. Ce spuneți?

Câștigător concurs Hoțul Fulgerului!

Felicitări! Trimite-mi un e-mail cu datele tale la cristina98b@yahoo.com. Mulțumesc tuturor pentru participare!

Stingerea, recenzie

Aproape 4 stele, a fost volumul care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Am avut mereu dubii legate de cărțile astea și totuși, mi-a făcut plăcere să le citesc. Le ador aura dark și romance-ul și povestea în sine.

În volumul 7, Ada e beleaua cea mare. Ada e computerul dar și fosta ființă umană, fost vampir, creat de Myrnin. Ea vrea să o distrugă pe Claire. Al doilea antagonist este Kim, o tipă îndrăgostită de Shane și cu un complex de vedetism, de asemenea perversă, care vrea să facă un film despre viața din Morganville. Claire și prietenii ei vor să oprească distrugerea orașului pe ambele căi, dar nu e deloc un lucru ușor.

Claire și Shane mi se par în continuare un cuplu foarte drăguț. Michael are farmecul său aparte, Oliver e printre favoriți.

Am sesizat o oarecare profunzime în dialog de data asta și sunt în continuare îndrăgostită de ideea unui oraș retras, creat special pentru vampiri, unde totuși există mereu o luptă de egalitate între ei și oameni. Situația le e favorabilă celor patru protagoniști de această dată. Îmi plac tangențele și istoricele dintre personaje, misterul, tachinarea. Toate personajele sunt simpatice în felul lor.

Nu spun că ar fi cea mai bună serie despre vampiri scrisă vreodată, că ar fi măcar o serie bună sau printre preferatele mele – spun doar că îmi face nespusă plăcere să o citesc, îmi place universul ei și vreau să aflu ce se întâmplă în continuare, cum se mai leagă lucrurile, cum mai evoluează Claire și cât mai multe scene dintre ea și Shane…

Până și pe ea am ajuns să o înțeleg mai bine în volumul ăsta, m-am decis să îi iau pe toți mult mai în serios și rezultatul a fost bun.

Vă încurajez să îi dați o încercare, e o serie complexă și plină de acțiune, așa cum îmi place mie.

Lectura și viața socială

Credits to V.D.

Nu știu ce înțeleg non-pasionații de cărți atunci când dau de un booklover… poate îl confundă cu un fel de fangirl și uneori, nu sunt prea departe de adevăr. Cărțile nu sunt o pasiune ca oricare alta sau cel puțin, eu nu cred că ar trebui să fie așa. Să citești ar trebui să fie un must pe întreaga durată a vieții.

Niciunul din prietenii mei cititori nu e genul de persoană care stă în casă și citește tot timpul. Majoritatea îmbină foarte bine petrecerile și o carte bună. Nu se exclud reciproc, mereu am încercat să dovedesc asta. Mereu am pus cărțile pe primul loc când a venit vorba de școală… Profesoara mea de română din generală m-a întrebat cum reușesc să îmbin utilul cu plăcutul, cum pot avea note bune la școală și să citesc mult în același timp. I-am spus că nu îmi fac niciodată temele și notele mele sunt strict pentru că sunt atentă în clasă. La fel e și acum. Nu mi-am mai făcut temele acasă din clasa a III-a. Dar acum cititul nu vine pe primul loc comparativ cu distracția. Nu aș refuza niciodată o ieșire în centrul vechi pe motiv că vreau să citesc. Citesc mult în weekend-uri și ies mult în timpul săptămânii iar lucrurile astea se împacă foarte bine. Nu înțeleg de ce unii oameni au mentalitatea – mai bine stai acasă să citești decât să ieși în club. Am fost judecată de pe ambele părți, ba că nu stau decât cu nasul în cărți, ba că ar trebui să nu mai ies atât de des în oraș. Citesc în medie 4-5 cărți pe lună, în jur de 50 de cărți pe an, e o constantă ce a rămas așa din 2010. Și am petrecut mult, mai ales după ce am intrat la liceu. Da, au fost perioade, luni de zile, în care n-am citit mare lucru, dar mereu revin la cărți.

La început eram uimită de acest lucru, și eu credeam că poate fi doar o fază, dar acum m-am convins. Uneori îmi permit să iau pauze mai lungi de la citit fără să am prea mari mustrări de conștiință. Înainte îmi era teamă că nu voi mai citi niciodată dar acum știu că nu e deloc așa, asta e diferența.

Motivele pentru care uneori renunț la citit? Viața socială, îmi place să mă afund în ea, în compania altor oameni, cum am făcut în iulie și august anul ăsta. Și plus, un fel de oboseală, o monotonie. Acum am revenit la treabă…

Vreau să subliniez doar faptul că e total decizia mea, că viața socială nu e niciodată un factor negativ, că e ok să lași o carte jos din mână pentru a petrece o noapte cu prietenii în oraș. Că poți fi un cititor la fel de pasionat și făcând în paralel lucruri fun în viața reală. Sunt mulți oameni care nu văd acest lucru și mă revoltă. Voi ce credeți? Și hai să nu creăm stereotipuri. O tipă care dansează pe o masă într-un club poate la fel de bine să fie mai inteligentă, să fie mai citită, decât o altă tipă care stă liniștită și își vede de treaba ei. Cum judecați voi alți cititori, există vreo definiție anume?