Cristina Boncea's Blog, page 82

Cincizeci de umbre ale lui Grey! @Diverta

După cum știți (sau nu), am primit recent o sponsorizare de la Diverta și m-au anunțat de super oferta lor la o carte ce va fi în curând publicată la editura Trei. Eu sincer abia aștept să o citesc, deși mai am volumul III al seriei. Vă las mai jos anunțul lor și sper să fiți la fel de încântați:

Cu entuziasm te anunțăm de apariția unui nou bestseller marca Fifty Shades of Grey – Grey, povestea trăită de Anastasia și Christian din perspectiva personajului masculin!

Poți comanda cartea de aici: http://bit.ly/1NGTTd2



Cu peste 125 de milioane de copii vândute de la apariția primului volum, și o ecranizare, deși controversată, cu vânzări de peste 500 de milioane de dolari, autoarea E.L. James a hotărât să satisfacă una dintre cele mai mari dorințe ale fanilor seriei – reluarea poveștii de dragoste a celor doi din perspectiva lui Christian.

Cu un stil mai întunecat și mult mai serios, adaptat la personalitatea miliardarului, Grey a fost vândut în peste 1 milion de exemplare în prima săptămână de lansare a volumului în limba engleză, iar la sfârșitul lunii va fi disponibil și în limba română!

Vrei să fii primul care citește noua carte a seriei? Precomandă Grey de la Diverta și primești 15% reducere și transport gratuit! Volumul îți va fi livrat pe 30 septembrie!

Precomandă cartea aici: http://bit.ly/1NGTTd2

Monștri, fantome și alte d’astea: HAPPY END

Nu credeați că voi mai posta ceva legat de povestea asta, nu? Nici eu. Dar mă măcina în continuare. Flashback-urile nu încetau. Azi a fost oribil, poate un fel de apogeu. O grămadă de lucruri parcă mă chemau înapoi în trecut, îmi spuneau că mai am ceva de rezolvat. Am rezolvat. Nu pot să cred. Nu pot să cred cât iubesc oamenii. Nu pot să cred cât mă bucur că mi-am ascultat instinctul. Sunt mândră de mine. Totul e ok.

Se auzea “How deep is your love” din vecini și mie îmi venea să plâng pentru că pe asta am dansat ultima noapte la club. Puteam să aud “Mă omoară, mă omoară” de la Florin Salam și tot îmi venea să plâng pentru că îmi aminteam de cele două majorate la care am fost. Mama m-a sunat într-o zi să îmi reamintească de tipul nr. 3. Un coleg a zis azi o replică identică cu ceva ce mi-a spus el, în ultimele mesaje. Erau cuțite aruncate-n mine. Orice chestie mică îmi amintea. Voiam să uit, nu puteam să uit. E bine că n-am uitat, cel puțin în situația asta. Îmi era teamă. Eram stresată, simțeam multă presiune, chiar dacă sunt la 300 de km de “locul crimei”. Am primit și câteva mesaje încurajatoare de la voi, dar și ele aveau rolul de a-mi aminti. Cred că au fost maxim trei dățile când am plâns de fericire în viața asta și azi a fost una dintre ele.

M-am obișnuit, sau cel puțin îmi ziceam că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că sunt singură, eu și cu mine, că ce fac tot eu trebuie să și desfac, etc. Am încercat să mă fac să cred că trebuie să îmi duc povara singură, că nu e nimeni obligat să îi fie milă de mine, să mă ierte, să îi pese. Nici măcar prietenilor. Nu aveam niciun drept să le spun lor problemele mele și totuși am făcut-o. E oribil să fii singur, ăsta e adevărul. Și nu trebuie să fii mereu singur, ăsta e un alt adevăr. Nu pot să cred că sunt liberă în sfârșit. Dar poate vreți să știți concret ce s-a întâmplat…

S-a întâmplat cel mai neașteptat lucru din lume. O conversație care trebuia să fie o ceartă a luat-o în direcția opusă. Am fost surprinsă. Nu, nu are legătură cu niciunul din tipi, v-am zis că m-am potolit cu treaba asta deși nici eu nu mă cred. Totuși reușesc să separ lucrurile pe care le gândesc și le fac eu ca individ de lucrurile care i-au afectat și pe ceilalți, de trecut, pe care acum îl știți foarte bine.

NU SUNT UN OM DE CĂCAT. Did you hear that?! Știu că spuneam că doar eu mă pot convinge de asta, doar eu îmi pot da o anumită valoare, doar eu mă pot valida… dar adevărul e că ajutorul altora e binevenit. Nu e ok să depinzi de ei, să îi cauți cu îndârjire, să te pierzi în proces. Ceea ce e ok e să comunici. Cred că asta e alta din cele mai importante lecții din vara trecută. Am învățat să comunic. Nu am fost niciodată o lașă, deși recunosc că așa m-am simțit după ultima dramă. Nu e ok să ai o impresie proastă despre tine însuți, dar am vrut să fiu realistă. Nu știu cum să explic mai bine. Lordi zice că sunt foarte directă, că nu le am cu metaforele – are perfectă dreptate. I have been forgiven. Asta e tot ce pot să spun aici, vouă, necunoscuților. Poate și voi puteți învăța ceva din treaba asta așa că am să o spun mai pe scurt, mai coerent:

Dacă nu cereți, nu veți primi niciodată ceea ce vreți.

Cam asta e. Nu trebuie să existe teamă. Dacă vă frământă, dacă nu puteți dormi noaptea din cauza asta (cum a fost în cazul meu), comunicați. Cât mai direct. Indiferent cât doare.

Pot să vă spun că nu-mi mai e teamă să mă întorc în Tg-Jiu și nu-mi mai e teamă că anumiți oameni văd în mine cel mai negru lucru care a existat vreodată. Mi-e groază când mă gândesc câte mai am de învățat, că voi ăștia cu mai multă experiență decât mine probabil râdeți în sinea voastră și considerați că e banal. Nu am ce să vă fac, pentru mine înseamnă totul acum, felul cum mă simt. Povestea asta chiar merita un final fericit. Eu meritam un final fericit… nu mă cred când scriu asta, dar faptul că sunt încurajată în acest sens mă ajută enorm. I will get there. Sunt o ființă umană. M-am speriat de ce am găsit înăuntrul meu când am privit mai adânc. E oribil să-ți fie teamă de cine ești, dar totul va ieși la lumină într-o bună zi și Bau-Baul va dispărea. Și știți ce mă bucură cel mai mult, după vara asta, când am realizat care îmi sunt cu adevărat prietenii? Faptul că eu vreau să îl exorcizez pentru a nu mai răni niciodată pe nimeni. Nici pe mine, nici pe ei. Nu e niciodată ok să suferi în tăcere, absolut niciodată. Oamenii sunt minunați și sunt dispuși să îți arate compasiune. Nu sunt surprinsă de această afirmație cât de următoarea: cineva a fost dispus să îmi arate MIE compasiune și înțelegere. O să rezolv asta. Nu e ok. Sunt totuși câteva lucruri pe care doar singur le poți rezolva, sunt pași de urmat. Dar în rest, sunt foarte foarte fericită și liberă. Voi avea mult mai mare grijă. Nu puteam trăi fără să știu că nu am făcut tot ce am putut… Și cred că acum chiar am făcut asta. Sper să fie bine. That’s all folks.

Ah, încă ceva. Ce mă omora era nostalgia. Ce-am avut și ce-am pierdut, ce poate nu voi mai avea niciodată, așa credeam. Distracția sinceră și “sănătoasă”, fericirea, împlinirea alături de alte ființe umane (sau o ființă umană în particular). Acum cred că mă pot gândi într-un fel mult mai senin la amintirile din acea lună. Sunt amintiri frumoase, superbe, pe care le prețuiesc, deși atunci nu le-am putut aprecia la fel de bine. Nostalgia e hoață, e adevărat, dar măcar acum nu mă mai torturează. Țin la trecutul meu, îl car după mine, e comoara mea pe care nu o pot pierde vreodată. Nu eram deloc mândră de el, de aia mă durea să mă gândesc zilele astea… Dar acum sunt. NU POT SĂ CRED AȘA CEVA

Nu știu de ce mă comport ca un copil în dimineața de Crăciun but I love my life. Acum chiar că e totul perfect. Cel mai perfect tot pe care mi-l puteam imagina. Nu pot să cred că e real. I love you guys so much. I will be nice. Promise. Drama over. Pot să dorm noaptea. Pot fii fericită. Totul e ok. Nu știu cum sau de ce. Mulțumesc!x10000 ori.

Monștri, fantome și alte d’astea #3: PREACURVIA

Cred că în luna august a anului 2015 am făcut cele mai mari prostii din viața mea. Dacă mama citește postarea asta, m-am dus grav de tot pe pulă. Nu mi-e rușine de ce am făcut, nu-mi MAI e. O să încep direct cu o dată pe care o știu prea bine, 3 august. Atunci l-am cunoscut pe cel de-al treilea și ultimul “el” din vara trecută. Drama numărul 3…

Cum să vă spun, să sune artistic și nu prea direct, să nu mă înțelegeți toți, să nu fie evident? Hai să încerc. A fost cea mai cool experiență din viața mea și încă sunt de părerea asta. Am făcut ceva extrem de distractiv, care m-a făcut fericită. Era ceva nou, incitant, excitant. Toate bune și frumoase până a doua zi dimineața… TREBUIA SĂ PLEC TREBUIA SĂ PLEC TREBUIA SĂ PLEC. Trebuia să mă duc naiba acasă și să îmi văd în continuare de viața mea și așa destul de șubredă în punctul ăla. Mama nu era în oraș. M-am lăsat atrasă, distrasă, distrusă. Totul din vina mea, nu vă faceți griji.

*deep breath*

Cred că asta e de fapt cea mai grea parte de relatat. Deci l-am cunoscut pe frumosul ăsta și ce m-a făcut să rămân lângă el a fost aceeași greșeală de a vedea CEEA CE POATE FI în loc de ceea ce era de fapt. Ce era? Un necunoscut cu zâmbet sexy care mă babardise bine. La modul cel mai sincer. Deci eu și băieții am cunoscut în relațiile noastre trei etape până la vârsta asta: 1. sunt convinsă că pot iubi pe oricine, e suficient să încercăm amândoi să facem lucrurile să meargă (HUGE BULLSHIT AND WASTE OF TIME!), 2. nu mă interesează, nu am nicio așteptare, hai să vedem unde duce relația asta (DIN NOU GREȘIT AND A WASTE OF TIME!) și 3., cea în care mă aflu acum, – frate, nu! nicio relație până când nu știu sigur că e prințul din visele mele (să vedem unde duce și asta, huh). Trebuia să spun nu. Trebuia să merg acasă (@Taylor Swift). Dar nu m-am dus. M-am dus cu frumosul. Am acceptat, pentru că era frumos și mă simțeam și eu frumoasă. Nu mi-am pus inima pe tavă sau ceva, n-am suferit prea tare din punctul ăsta de vedere aka atașare emoțională, dar am depins în continuare de un om ca să simt că valorez ceva. Ieșisem dintr-o relație, eram mai mult decât sigură că nu vreau alta, voisem doar să mă distrez, ceea ce și făcusem cu o noapte înainte… Dar l-am lăsat să mă convingă. Era insistent și am zis că mă doare undeva, fie ce-o fi. Ce poate merge prost?

Dar au fost multe lucruri care au mers prost, foarte multe.

Am intrat într-un mic scandal, daca se poate spune așa. I-am cunoscut prietenii, mi-am făcut rost de o altă gașcă de prieteni, wow, how cool, again. Nu mergeau prea bine lucrurile între noi, decât atunci când eram față în față și nu mă puteam abține să-l ating. Ăsta e detaliul care mai târziu m-a făcut să realizez că eu de fapt n-am fost niciodată îndrăgostită de un tip, adică să îmi placă el ca om. Am vrut un singur lucru de la fiecare. Bine, poate două: să mă facă să mă simt prințesă și corpul lor. Adică, validare și contact fizic. Mda, de la vârste fragede, dar ce să știu eu? The heart wants what it wants. Și mi se părea că merită să fac orice pentru a le primi. Lucruri care mi-au lipsit, thanks mum for my childhood. Dar nu e vina absolut nimănui. Orice s-a întâmplat, e vina mea pentru că nu am spus NU. Și da, am mințit într-un hal fără de hal, cum nu credeam că sunt capabilă să o fac. Cel mai urât monstru al meu a ieșit din mine fără ca măcar să îmi dau seama. L-am hrănit, l-am întărâtat, și apoi a ieșit să-și termine show-ul. A vrut să mă termine pe mine. Am crezut că e sfârșitul lumii, jur că voiam să mor. A fost cel mai triggering eveniment din viața mea, chestia de dinainte de articolul ăsta la care revin mereu. Chiar m-am întrebat dacă sunt normală la cap. Am avut maximă nevoie de acel declanșator, altfel nu aș fi fost niciodată conștientă de ce ar fi trebuit să fac pentru a fi ok. Văd asta acum, dar atunci n-avea niciun sens pentru mine. Aia a schimbat totul. Apoi a doua zi am leșinat, și asta a oprit totul. Gata cu prostiile. Voiam să mă potolesc. Am rupt legătura cu restul. Dar în ziua aia, fmm… Sau mai bine zis, fml. Mda, în ziua aia s-a găsit să mă caute. În ziua aia m-am găsit eu să am dubii. Cred că atunci s-a întâmplat, dacă stau să mă gândesc bine. Hai să pun lucrurile mai bine în scenă (dacă tot am fost protagonista unui show de 2 lei):

Eram cu un tip care mă putea mulțumi pe un singur plan. Tipul de dinaintea lui e singurul om care mă înțelegea perfect. Eram prinsă într-o relație pe care ar fi trebuit să o refuz dar nici nu voiam să ies din ea pentru că mi se părea că se merită să-mi vând timpul și libertatea pe două-trei cuvinte frumoase și un gen de satisfacere de care nu avusesem parte înainte (thanks to guy nr. 1, fuck you!). Probabil deja credeți că sunt ultima târâtură, așteptați la coadă numai… Oricum titlul postării spune totul, nu-i așa? Și nici n-am terminat de povestit. Devine din ce în ce mai ușor. Cred că mai greu va fi să citesc comentariile și opiniile voastre, dacă vor exista. But back to the story.

Nu am fost ultima târâtură. Nu am făcut nimic propriu-zis (poate doar cu tipa aia șmecheră de care vă ziceam că nu e straight). M-am comportat ca atare, așa cum eram tratată dar categoric nu m-am comportat ca o gagică bună. Eu insistam că sunt, că aia și ailaltă… El vedea. Eu vedeam doar ce făcea el. M-am blamat mult după aceea. Adevărul e la mijloc, vina se împarte, dar asta nu m-a oprit să nu mă blamez. Conflictul meu era perfect interior. Nu știu dacă nr. 3 a intuit totul sau dacă a realizat vreodată. Am fost foarte perfidă, egoistă și cum mai vreți voi să mă faceți. S-a auzit de gesturi și mai urâte dar nu și în cazul meu. Nu am plâns nici de data asta, nici măcar o dată. Prietena mea cea mai bună a fost acolo ca să vadă totul. Mi-am petrecut noaptea întrebându-mă ce am ajuns. Am luat de bun tot ce mi-a zis el după ce m-a prins cu mâța-n sac… mai bine zis, cu telefonul în mână, având o anumită conversație cu un anumit tip, după anumite două sticle de Corona, după ce tot din cauza lui eram supărată în seara aia. Yolo. Teenage drama.

Dar am realizat că nu vreau să fiu un om de rahat, că nu voi mai face niciodată așa ceva, nu voi mai fi duplicitară, că loialitatea e importantă și că e un termen psihic și nu fizic, că am fost foarte nedreaptă cu toată lumea. Cred că ați înțeles povestea până aici. Luna august a constat în relația mea cu tipul nr. 3. S-a încheiat într-o duminică, după miezul nopții. Nu s-a răzbunat nimeni pe nimeni. Am avut noroc. El chiar a fost mult mai deștept ca mine în toată chestia. Vă puteți imagina?

Nu știu ce a fost în capul meu. Sunt multe alte detalii care m-au făcut să mă blamez și mai tare. Sunt multe amintiri pe care le țin bine ascunse în mine pentru că încă mă rănesc. Amintiri frumoase, distracție, cluburi. Viața aia, Tg-Jiu. O să trebuiască să mă întorc acolo și jur că mor de frică. Și încă mi-e rușine. Și nu o să înțeleagă niciodată cât de mult regret și cât aș vrea să nu mă vadă doar ca omul pe care l-a cunoscut… Dar am fost. Nu am fost nimic mai mult decât o proastă, a little bitch. Nu am fost specială, am făcut exact aceeași greșeală ca multe alte tipe de care înainte râdeam. Ajutorul și susținerea au venit din cele mai neașteptate locuri. Am primit sfaturi bune de la oameni pe care nu-i credeam în stare să mi le ofere. Am reușit să înțeleg, să ascult în sfârșit. Categoric voi uita și nu va mai conta. Dar vacanța de iarnă nu e așa îndepărtată…

Am fugit de acasă la club de două ori vara asta. O dată cu el și o dată pentru. Și de asta îmi e rușine. Adi mi-a spus “ți-ai cerut scuze, ai făcut tot ce ai putut”. Irina a zis “toți o să uite, nu va mai conta”. Alții mi-au spus că așa e în Tg-Jiu, că umblă vorbele. Dar nu e vorba de niciuna din chestiile astea. E vorba despre mine.

Ce s-a întâmplat cu tipul nr. 2, poate vă întrebați? Nici eu nu știu. Cred că e bine. Cam despre asta sunt postările mele de pe Facebook din ultimele săptămână. Am dat-o-n bară. Am încercat să-mi repar greșelile dar nu a trecut destul de mult timp, știu. Și totul începe cu “am crezut că…” – am crezut că ce fac e bine. Asta e scuza mea patetică, intențiile pe care le-am avut, de care nu îi pasă nimănui. Mda, a avut și câteva urmări pozitive. Una dintre ele este atitudinea pe care o am acum față de relații – avoid, avoid, avoid. A doua este un nou prieten pe care mi l-am făcut la școală. L-am judecat atât de mult în cei trei ani de liceu și acum brusc l-am înțeles… cât de ușor e să cazi în capcana duplicității, a grupurilor de prieteni, totul pentru a încerca să umpli niște goluri din tine. A trebuit să mă lupt pentru a mă asigura pe mine însămi că valorez mai mult decât greșelile mele. Că valoarea mea nu depinde niciodată de nimeni altcineva. Că nu trebuie niciodată să mă vând pentru a primi ceea ce vreau.

Titlul și melodia îmi vor aminti mereu de prima seară, aia în care am zis “gata frate, pe ăsta îl aleg”, chiar înainte de a mă răzgândi de o mie de ori deși nici măcar nu era vorba de genul ăsta de alegere. Alegerea pe care trebuia eu să o fac era între libertate sau relație așa zis serioasă, chiar dacă era foarte nesatisfăcătoare. Trebuia să spun nu. Then I lost everything. Și da, au ieșit câteva vorbe și poze la iveală dar nu mai contează. Oamenii care sunt importanți pentru mine știu cine sunt, mă pot aprecia în continuare chiar dacă unui anumit om i-am arătat cea mai urâtă parte a mea. Ceva îmi spune că mă voi mai gândi o perioadă de timp la toată situația asta. Vorbim strict de perspectiva mea, vina mea, viața mea, comportamentul meu față de ceilalți. Restul nu mă privește, dar încă mă doare. Prima săptămână de școală a fost superbă. Brusc mă înțeleg cu toată lumea, în sfârșit îmi place cum se poartă ei cu mine. M-am schimbat, știu. Am încercat să ies cât mai mult pentru că uite ce se întâmplă când sunt singură. Mă gândesc la vara asta, la cei doi tipi, la toate lucrurile noi pe care le-am făcut, la ce vreau să fac de acum încolo. Ce fel de om voi fi de acum încolo. Sper că unul bun – și e o diferență între nice și good. Poate că niciodată nu voi părea femeia aia “kind” la prima vedere, care dă bomboane copiilor, dar măcar în interiorul meu să știu că nu am trădat niciodată pe nimeni, că nu am înșelat…

Cred că mi-am încheiat povestea. Trei postări pentru trei luni lungi și grele. Very painful too. Voi să-mi spuneți acum ce credeți. Merit a doua șansă, nu-i așa? Oricum n-am de ales. Îmi pare rău.

Monștri, fantome și alte d’astea #2: DRAMA

Mda. Nu știu cât de potrivit e titlul acestei părți a poveștii, nu e încă drama cea mare dar e prima dramă… Sau a doua? Nici măcar nu știu ce a fost mai dramatic vara asta, aș vrea să am un film cu ea, m-aș uita încontinuu, poate aș înțelege ceva din tot ce s-a întâmplat. Adevărul era că eram pierdută total. Nu mai știam cine sunt. Nu-mi mai păsa. Mi s-a întâmplat o chestie asemănătoare în clasa a 9-a. Cert e că nu mă gândeam deloc prea mult înainte să fac o chestie, mă aruncam în lucruri, cred că nici măcar nu înțelegeam conceptul de “consecință”. Cred că asta e partea cel mai dificil de descris. Cum naiba să vă zic…

Deci, cred că am avut trei “el” vara asta. Primul, tipul de care știți deja… el era out of the picture. Apoi – pfft. Nu s-a întâmplat nimic, anyway, totul a avut loc în mintea mea. O mie de frământări. Hai să vă relatez câteva, nu știu dacă o să vă regăsiți, dar totuși:

“Sunt bolnavă?”, “CÂT DE BOLNAVĂ SUNT DE FAPT?!”, “Eu am înnebunit pe bune…”, “Cum pot să mă gândesc la așa ceva, ffs”, “N-are cum să fie reciproc”, “Dar totuși… “, “Plus că așa a fost și prima data când l-am văzut”, “Dar e fucked-up rău, chiar si pentru tine, Cristina!”, “Oricum doar vorbesc cu el momentan, n-o să se întâmple nimic…”, “Dar e așaaa mișto, nu trebuia să-mi petrec tot timpul ăsta urându-l”, “Frate dar nu nu nu, nu se poate să gândesc așa ceva”.

Am tremurici numai când îmi amintesc. Nu e deloc la fel acum. Asta a fost prima etapă. Era o zi frumoasă la piscină… Și apoi o seară frumoasă în care am băut Strong Bow. Cred că fiecare vară la mine a avut o băutură a ei. Vara de dinainte a fost Redd’s cu mojito, doar că beam singură, ca să-mi treacă timpul… Mă rog. Am vorbit cu el. Rahat, blabla, dar nu e ce credeți. Nu știam nici eu ce să cred. Dar era atât de fun. Sexting is one of my favorite things ever. Dar acum am grijă să nu le mai dau poze, bulangii dracu’. 

Nu în asta constă drama. Deci aia era etapa I, apoi a urmat acceptarea, comunicarea directă și – nimic. M-am afundat în grupul meu de prieteni. Dar melodia de la postare… It could make me cry any day. Melodia aia mă chinuie încă. Și atunci m-a chinuit dublu. Eram foarte fraieră. Așteptam și așteptam și credeam că vieții o să i se facă milă de mine și-mi va oferi ceea ce vreau. Nah. Încă am în minte chestiile pe care mi le-a spus acest EL legat de asta. Nu fi proastă, go after what you want. Am făcut fix pula atunci. O altă zi frumoasă la piscină. Deja simt că nu mai pot povesti.

În continuare mă credeam foarte cool și în putere. Mă simțeam mai șmecheră decât oricine, aveam atitudinea de “las’ că știu eu ce fac”. Mă și văd și îmi vine să mă bat. Apoi n-a venit nici dracu’ să mă ajute când am căzut în propria mea capcană… Normal. Nu că aș fi acceptat eu ajutor vreodată înainte de vara asta. Nu, nu-mi trebuie sfaturi. Mă descurc perfect. Și viața mi-a dat exact ce trebuia să primesc. Am fost un om de rahat. Am fost un om egoist și foarte de rahat, deși mă credeam nobilă și cu principii. Mi-am exersat nevrozele pe tipul ăsta, toate mood swing-urile și bipolaritățile posibile. Mi-am exersat “jmekeria” pe celălalt tip. Pff, da, e cam exact cum sună…

N-am ajuns încă acolo. Suntem încă în iulie. Contactul s-a rupt, mi-am continuat traiul meu liniștit, cu țigări, muzică, bere și oameni de rahat pe fundal. Eram cea mai șmecheră. Dar seara, înainte să mă culc, nu mai eram deloc așa de fericită. Mă culcam târziu intenționat sau nu puteam să dorm? Nu-mi mai amintesc. Cred că realizam că ceva nu e ok, mă gândeam că e de la mediul în care stau dar nu voiam să renunț la el. Nu voiam să fiu singură, mi-am păstrat dorința asta mult timp, cred că a fost cel mai greu lucru de extras din mine însămi. A durut, încă doare. Și n-am ajuns la momentul fatidic când al treilea “el” pe care l-am lăsat în viața mea în vara asta a intrat în scenă…

Dacă stau să mă gândesc, am cam ruinat trei tipi diferiți cu atitudinea mea de “te iubesc de mor dar vreau să am numai eu de câștigat din asta“. Nu le iau apărarea, nu zic că boys won’t be boys, dar aici vorbim despre mine. Mi-a plăcut enorm să mă victimizez. Dar m-am simțit maturizându-mă, de altfel. Sunt foarte mulțumită de progresul pe care l-am făcut, dar n-am ajus încă în prezent. Mai am o lună, aia în care viața sub formă de criminal m-a prins în spatele blocului și a băgat cuțitul în mine atât de adânc și de atât de multe ori încât pot să jur ca am murit cel puțin o dată. Am murit și m-am înecat cu propriul sânge dar tot viața nu mă lăsa să mor. S-a distrat cu mine, așa cum mă distram și eu bătându-mi joc de atââât de superioarele valori morale pe care mi le însușeam. A fost fun, dar nu mai eram eu tipa cool, nici pe departe. Ca să închei această postare și să mă leg tot de The Weeknd, cred că puteți intui acum la ce mă refeream în postarea anterioară… legătura. O vedeți? Poate versurile? Nici dacă vreau nu pot să vă explic mai mult. Restul – în luna august.

Auch.

Monștri, fantome și alte d’astea #1: DISTRACȚIA

Așa a început totul. După detașare vine fuga spre libertate. Draga mea, nu te-am mai văzut de 11 luni. Sau poate că nu te-am mai văzut niciodată așa de clar. Mi-a fost dor de tine. Te iubesc, te rog să nu mă mai părăsești niciodată. Dar eram încă eu însămi. Naivă, îndrăgostită. Ce voiam mai mult decât orice? Ce oare mi-am dorit eu toată viața mea și n-am avut niciodată? S-Q-U-A-D. Da, o gașcă de prieteni. Cât de pueril. Am crezut că va durea, să nu mai depind de un om pentru a fi fericită, pentru a valora ceva. Nu a durut nici cât negru sub unghie, am uitat totul în secunda în care am închis apelul de pe Skype, nu am vărsat o lacrimă și mi-am petrecut nopțile jucând Asphalt 8 pe telefon, la lumina lămpii mele portocalii, singură în camera mea, la Tg-Jiu. “Relațiile serioase” de care eu și multe prietene am avut parte până la vârsta asta sunt dezastre naturale, prostie pe față, decădere, umilință și orice altceva. Mai presus de toate, cred că e dorința de a crede în iubire. Dar iubirea n-a avut vreodată nicio treabă cu mine și nici eu cu ea. Toți mi-au zis că nu l-am iubit, că de aia nu sufeream, că de aia nu m-am tăiat din nou, că de aia eram fericită și l-am uitat așa de repede. Eu mă enervam de fiecare dată. Nu e adevărat. L-am iubit, i-am dat toată ființa mea. Dar am reușit să mă salvez. Am uitat totul, a fost o minune, nici eu nu înțeleg dar a fost o decizie minunată. Trebuia să o iau mai devreme, dar asta a fost.

Și, în fine, care a fost primul lucru pe care l-am făcut după evenimentul number 1 al verii? Party, party, party. Cumva, pentru că mi-am dorit enorm, așa cum un copil își dorește o păpușă Baby Doll de Crăciun, am reușit să îi găsesc. Imaginați-vă unul din cele mai mizerabile localuri în care ați fost vreodată, în spatele unei vii, în spatele unei școli, în spatele oricărei urme de eleganță și demnitate ar putea avea un om înainte de a intra acolo. Acolo i-am găsit pe drăgălași, cum ar spune profa mea de am-uitat-ce. Cunoștințe vechi și cunoștințe noi, obiceiuri vechi și obiceiuri noi. Știți o parte din povestea asta. M-am apucat să-i imit, nu din plăcere ci din aceeași dorință de copil ratat de a crede în CEEA CE AR PUTEA FI și nu în ce ar trebui să creadă, adică ce vede în fața ochilor. Mi-am petrecut o lună așa. O lună în fum, zi de zi, noapte de noapte. O lună în playlist-ul telefonului meu jailbreak-uit, cu Music Box care acum nu-mi mai merge, cu melodiile mele la modă, pentru că eu aveam mereu baterie. Cristina, cu playlist-ul. Am cunoscut mulți oameni. M-am afundat intens în viața din Tg-Jiu, pentru prima oară, chiar mai mult decât atunci când locuiam acolo. Am făcut totul fiind pefect conștientă, cel puțin așa credeam atunci.

Acum am libertate, fac ce vor mușchii mei. Acum pot să mă distrug. Acum pot să râd, să mă dau în spectacol. Acum pot să am prieteni, acum oamenilor le pasă de ce zic eu. Acum iar depind de alții pentru a-mi vedea propria valoarea, haha, ce mai libertate! Nu-i așa, Cristinica?! NU-I AȘA?

Acum pot să fumez, acum pot să uit, acum pot să mă prostesc, să le spun tot ce îmi trece mie prin cap, să mă dau la ei, să fac glume de rahat. Doar suntem prieteni, ce contează că pe majoritatea abia îi cunoscusem… E totul ok, Cristina, ești cool, uite cât de cool ești, toți cred că ești cool. Nu eram. Mă distram, dar nu eram cool. Mă întorceam acasă și stăteam pe net, vorbeam pe Facebook și adormeam și o luam de la capăt. Timp de o lună, în același local jegos, în același fum amețitor, purtând aceleași conversații constând în bârfe despre oameni pe care nici nu îi cunoșteam. Dar vara asta am cunoscut și oameni buni. Doi. O tipă și un tip. Niciunul nu e straight. Amândoi sunt fun. Dar ei nu erau acolo ca să mă salveze. Nț, nicio șansă. De ce m-ar salva pe mine cineva?

Am cunoscut atât de mulți oameni vara asta. Mult prea mulți. Dar mă simțeam cool, da, stăteam cu oameni populari. Și dacă erau populari, clar erau și șmecheri, nu-i așa? “Hai mamă, lasă-mă să am și eu o viață socială în sfârșit, acum că am scăpat de dobitocul ăsta cu care am stat atâta timp și pe care tu nu l-ai plăcut niciodată.” Și m-a lăsat. A funcționat, pentru o perioadă. Sunt și alte lucruri care s-au întâmplat între timp, dar am de gând să mai fac câteva postări de genul… Take out the venom. Melodia din postare, de exemplu. L-am descoperit pe frumosul The Weeknd. Nu vă spun încă în ce fel. Dar da, e foarte empowering și mi-am petrecut mult timp cu el în urechi. Încă fac asta, e nostalgic și mă bucură. Ascultam The Weeknd și “Când luminile se sting”, dar asta a fost ceva mai încolo… Da, vă spun totul, promit, jur. Dar n-am terminat de scris despre gașca mea de prieteni.

Nu eram prea mulți, dar aproape mereu aceiași. Ne-am mai schimbat și locația. Toate astea s-au întâmplat, cred… de fapt, da – în IULIE. Apoi a venit august, o altă lună mirifică. Totul s-a întâmplat atât de repede și s-au întâmplat atât de multe și doare să îmi amintesc. O fac pentru voi și pentru mine.

Am stat în București toată lunea lui iunie, am citit mult. Pe la final am venit în Tg-Jiu și a mai durat ceva. El a venit la mine o săptămână, apoi a plecat. În curând, ne-am despărțit. Chiar după treaba asta, destinul, Dumnezeu sau poate chiar eu și mintea mea bolnavă, au făcut astfel încât să mă reîntâlnesc cu cineva. Deja am povestit unor oameni despre el și nu trebuia nu trebuia nu trebuia. Face parte din regretul meu, cred că cel mai mare regret al meu, poate chiar singurul. Trebuia să-l păstrez secret. Totul. Dar eram încă în perioada în care voiam ca toți să știe totul despre mine, crezând că n-o să mă judece, că o să se amuze cu mine, că o să le pese. Doar eram prieteni, nu?

Ei, asta a fost și cu distracția mea, care s-a întins puțin și prin august. Nu le am cu memoria cronologică, dacă așa se numește. Am scris un articol care relatează evenimentul care a pus definitiv capăt distracției mele care mă transforma într-un om cu mintea goală, sec, pierdut. Omul care credeam că trebuie să fiu pentru a fi fericită. Omul care credea că e liber dar de fapt se îngrădea singur, se închidea în colivia unui oraș mic, unui grup restrâns, unor banalități fără seamăn, unor minciuni. Dar îmi era bine, nu-i așa?

Cam asta a fost cu distracția din vara asta. Sper că m-ați înțeles. Sper că mă vizualizați servind cel puțin o bere, având un mic ulcer (? exagerez) pentru că trei zile după ce m-am despărțit de prima mea mareeee iubire nu am putut mânca nimic, și tot bând și bând… cred că așa l-am uitat, nu credeți? Lăsându-mă să cad într-un alt hău. Nu mă îmbătam. Doar beam, de distracție. Totul era o distracție. Să mă aranjez frumos în fiecare zi, să ies în oraș, să stau până târziu, să fumez, să beau bere, să discut banalități, să uit cine sunt sau care sunt scopurile mele. O lună. Mă simțeam puternică, perfect în control. Mă lăudam cu lucruri. Trebuia să tac, dar era mult prea tentant… Cum îți păstrezi prietenii aproape? Șochează-i. Spune-le cum ai făcut tu sex într-o debara. Dar cu voi îmi permit. Vreau să fiu sinceră. Pentru că nu mai contează. Nu erau prietenii mei. Prietenii mei stăteau deoparte și așteptau să mă trezesc. I am back. Dar asta e doar partea foarte light a poveștii…

Monștri, fantome și alte d’astea (introducere)

Contul meu pe ask.fm și întrebările pe care le primesc acolo mă ajută enorm să îmi dau seama ce ar vrea oamenii să audă de la mine. Nu că n-aș avea deja idee, însă uneori îmi place să vă ofer exact ce vă doriți. Să vedem câți dintre voi o să înțeleagă ceva din această postare.

Pun multe chestii personale și foarte personale pe wall-ul meu de pe Facebook dar fac asta gândindu-mă că cei pe care îi interesează cu adevărat ce fac eu pe plan profesional, au dat like paginii de autor. Profilul meu personal este pentru prieteni, cunoștințe și stalkeri, pe care îi las să stălkuiască dar nu le permit să comenteze. Îmi place când vă țineți gura. Ideea este următoarea: eu am dat multe hint-uri, foarte multe, despre viața mea personală pe ask.fm. Nu regret nimic, nu voi șterge nicio întrebare, nu-mi voi dezactiva contul până nu voi primi cel puțin o mie de întrebări – e o ambiție personală, a devenit un hobby. Vă dau ocazia să îmi spuneți ce vreți, fără să ieșiți din anonimat (nu că m-ar interesa cine sunteți nici dacă v-aș ști numele sau fețele). Acele hint-uri nu sunt informații oficiale. Când voi avea un lucru de comunicat la modul cel mai serios, o voi face aici sau pe YouTube sau pe pagina mea oficială de Facebook dar în niciun caz pe ask. Și am foarte multe lucruri să vă comunic, dar toate la timpul lor.

Am păreri puternice despre multe lucruri și țin la ele chiar și când e vorba de un conflict. E o linie foarte subțire între cine sunt eu ca persoană atunci când ies în oraș cu prietenii, de exemplu, și cine am decis să fiu în mediul online. E o “persona”, ca Iulia Albu, ca și Conchita Wurst – doar că eu nu mă plimb cu găini pe stradă după mine și nici nu mă travestesc, nu încă. Am cunoscut foarte mulți oameni mișto după publicarea romanului meu de debut. De fapt, am cunoscut DOAR oameni mișto, căci ceilalți sunt la fel de irelevanți ca întrebările pe care mi le lasă pe ask. Lumea e într-adevăr destul de mică, totul se leagă – până și într-un oraș mare ca București. Cine crede că știe ceva despre mine doar bazându-se pe informațiile directe sau indirecte culese de pe internet, se înșală amarnic. Mai multe lucruri puteți afla citindu-mi cartea, unde sunt eu în cea mai sinceră formă a mea, decât punându-mi întrebări personale. Asta nu înseamnă că mint atunci când vă răspund, uneori le iau în serios, dar există un perete înalt între mine și oamenii necunoscuți care mă caută pentru anumite motive, care au curiozități dar pe care eu îi văd exact așa cum sunt – necunoscuți, oameni fără fețe, pe care nu i-am văzut niciodată în viața reală și cu care n-am stat de vorbă față în față.

Înainte, credeam că e musai să separ pasiunea mea pentru cărți de părerile și ideile mele în legătură cu orice altceva, dar am descoperit că e mult mai avantajos să nu fac asta. Așteptați-vă la cât mai multe postări personale despre diferite lucruri, la cât mai multe posibile răbufniri și de tot sarcasmul de care sunt în stare pe ask.fm. Îmi place de voi, necunoscuților. Vă vreu. Mă ajutați fără să vă dați seama. Știu ce am de făcut, datorită vouă. Vreau să mă expun datorită vouă. Mă încurajați. Mă intrigați. O să vă dau ceea ce vă doriți, cum știu eu mai bine. Nu sunt deloc un om subtil…

  Când spun că vara asta m-a afectat enorm, vreau să spun că m-a schimbat complet. Același perete dintre mine și voi se află și între mine și Cristina de dinainte de luna iulie a anului 2015. Prietenii mei adevărați pot fi numărați pe degetele de la o mână. Ei știu totul, deși tatuajul Lanei cu “trust no one” e mereu în mintea mea. Sunt cu adevărat interesată de filosofie, dar nu mă pricep încă, absolut deloc. Dar mi-a venit o idee mai bună, să trăim toți în armonie. Din mine strigă cuvintele, vor să iasă. Din voi strigă curiozitatea. Eu vreau să scriu, voi vreți să citiți. Acest articolaș este un anunț. Am de gând să postez cele mai intime detalii din viața mea, din vara mea. Să fiți foarte atenți. Să îmi spuneți dacă vă plac, dacă mă înțelegeți. Îmi voi păstra “persona”. Voi păstrați-vă anonimatul. Ne jucăm. Vreți?

tl;dr: voi posta o serie de articole foarte personale despre mine, artistice. 

Akhenaton, cel ce sălășluiește în adevăr, recenzie

Chiar am subliniat câteva citate interesante în cartea asta. Mi s-a părut foarte scurtă și la început mă plictisea pentru că nu îi înțelegeam scopul, dar m-am prins destul de repede și mi-a plăcut cu adevărat. READ MORE (…)

Concurs Hoțul Fulgerului!

Cum țineam de mult timp cartea asta degeaba, vrând să o dau la schimb, m-am gândit că ar fi mai de folos să o ofer ca premiu într-un concurs, căci n-am mai organizat unul de mult, nu-i așa?

Singurul motiv pentru care mă despart de ea este faptul că vreau să cumpăr întreaga serie în engleză. În rest, mi-a plăcut enorm.

Ce trebuie să faceți pentru a o câștiga?

– urmăriți blogul (e-mail/buton de follow)
– lăsați UN SINGUR COMENTARIU la această postare

Câștigătorul va fi ales prin random.org și va fi anunțat pe data de 28 septembrie. Bafta!

Depinde de la carte la carte

Sunt întrebată destul de des câte pagini citesc pe zi sau cât de repede citesc o carte și nu pot răspunde decât asta – DEPINDE. M-am gândit că ar fi interesant să scriu un articol în care să detaliez ce înseamnă acest lucru, căci sunt convinsă că și voi vă puteți raporta…

În primul rând, pentru mine contează foarte mult fontul, textura lui și a paginii și formatul cărții. Cel mai repede citesc cărțile de la editura Trei, indiferent de cât de mult îmi place volumul respectiv (dar în general, îmi plac toate cărțile citite de la ei până acum). Textul este mediu, nici mic (Top 10+ BLEAH!), nici prea mare (unele cărți de la Corint Junior) și habar n-am ce font folosesc dar îmi e pe plac. Apoi urmează aspectul cărților de la Herg Benet, iarăși printate pe hârtie de calitate, care nu se rupe ușor și iarăși cu un font adorabil, care e deja un fel de semnătură a lor :).

Apoi contează bineînțeles și cât de mult îmi place ceea ce citesc. Acum am impresia că iau multe postări anterioare și le reunesc în această listă, dar ăsta e adevărul. Urăsc detaliile despre mobilă și în general natură. Poate să mi se povestească în 50 de pagini despre trăirile interioare ale unui personaj, dar nu despre alte lucruri. Aici mai contează foarte mult și stilul de exprimare al autorului, de aceea în general prefer romanele contemporane, mult mai ușor de citit… dar m-am aventurat și în clasici sau romane mai vechi – de exemplu, The Catcher in the Rye mi s-a părut a avea un limbaj foarte actual și a fost foarte ușor de citit. La fel pot spune și despre George Orwell, deci nu e o regulă perioada în care au fost scrise și mai degrabă ține de autor. Normal că în general devorez cărțile autorilor mei preferați, am încredere în ei și îmi place doar faptul că e mâna lor în lucrarea respectivă. Ca să îmi placă de citesc trebuie să fie “genul meu” de carte; în general, detest acele cărți care deși sunt de beletristică, nu au o poveste anume din care să reiasă cugetările filosofice respective. Îmi place acțiunea. Ideile fără bază reală, care nu sunt ilustrate/exemplificate, mă plictisesc.

Nu în ultimul rând, cred că un alt factor important în “cât de mult citesc pe zi/cât de repede citesc o carte” este curiozitatea. Mi s-a întâmplat să citesc cărți proaste dar pe care să le duc la bun sfârșit repede pur și simplu pentru că voiam să văd cum se termină. Îmi vine în minte The Selection de Kiera Cass. Încă sunt tentată să citesc celelalte volume, pur și simplu pentru a vedea ce se mai întâmplă. După cum am spus, îmi place acțiunea și deseori, cărțile ce au mai multă acțiune dar nu sunt scrise foarte pe placul meu, le depășesc pe cele mai bine scrise dar care nu îmi spun nimic și nu mă țin în priză.

Vi se întâmplă la fel? Mi-e greu să cred că sunt cititori care tratează toate cărțile cu același interes…

What Daddy did, recenzie

O carte foarte traumatizantă dar a cărei descriere m-a atras de la bun început. O carte auto-biografică, o continuare. Nu știu dacă voi achiziționa și primul volum.

Este povestea Donnei Ford, o mamă a trei copii ce a avut o copilărie dezgustătoare. Fiind părăsită de mama ei biologică, a ajuns într-un centru de plasament alături de sora și fratele ei mai mari. Tatăl ei biologic, care însă nu era și tatăl biologic al celorlalți doi copii, i-au luat acasă pentru a trăi alături de el și de soția lui, Helen. Helen s-a purtat urât cu Donna din prima secundă, având în vedere că a mai făcut trei copii cu tatăl acesteia și locuiau cu toții într-un apartament mic din Edinburgh. Foarte violent, abuziv, greu de citit – traumatizant, după cum am spus. Lucrurile prin care Helen a făcut-o pe Donna să treacă nu sunt neauzite, dar a fost cu atât mai greu să le citesc având în vedere că au fost povestite la persoana I, de victimă însăși. Abuzurile sexuale au început de la vârsta de 11 ani sau chiar mai devreme. Titlul nu este ceea ce pare, însă Donna nu poate să nu își învinovățească tatăl care a lăsat toate acele lucruri oribile să i se întâmple. Cum a reușit Donna să scape? Ce s-a întâmplat? Nu vă pot destăinui finalul.

Cartea e construită pe flasback-uri și triggere, Donna cea mai recentă fiind femeia din 2008, când a fost publicată cartea. Aș citi primul volum doar de curiozitate, pentru a completa povestea… Deși a fost foarte bine scrisă și relativ ușor de parcurs, nu pot spune că Donna mi se pare o femeie strălucită. Având în vedere că această carte ne relatează copilăria ei, oferindu-ne în același timp și perspective pozitive asupra vieții, sfaturi&so on, nu știu cât de bine am reușit să descopăr adevărata personalitate a Donnei Ford cât legăturile pe care ea le face între traumele trăite în copilărie și viața ei de mai târziu. Cred că asta mi s-a părut cel mai important și m-a făcut curioasă. Într-adevăr, nu-mi vor ieși deloc din minte lucrurile pe care le-am citit. Voi contempla la ele, cu siguranță. Donna de asemenea ne îndeamnă să contemplăm la propria noastră copilărie, să nu lăsăm timpul să treacă căci anumite amintiri neplăcute ne pot afecta în cele mai neașteptate momente, că demonii “netratați” ne vor urmări toată viața și bineînțeles, sunt complet de acord cu ea.

Nu știu dacă pot spune că recomand cartea. Cu siguranță ar trebui să aibă o limită de vârstă. Poate chiar 18 ani; uneori voiam să o las jos și să o închid definitiv, atât de grafică este. Traumele și abuzurile sunt relatate în detaliu, din nou și din nou. Te pui în pielea personajului și e oribil.

Nu regret că am citit-o. Cu siguranță am lucruri pe care le voi păstra din ea. Și cu siguranță voi păstra și cartea în sine, mi se pare valoroasă.