Cristina Boncea's Blog, page 77

Around the world in eighty days, recenzie

3.5/5

What a wild ride! Și aici mă refer atât la lectură cât și la poveste în sine. Ce m-a făcut să citesc această carte a fost în principal desenul din copilăria mea, de pe Minimax, care urmărea aceeași poveste… deci știam deja finalul și majoritatea lucrurilor ce s-au întâmplat în carte, dar asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin. Am multă simpatie pentru Jules Verne acum și chiar mi-ar plăcea să citesc și alte romane de-ale lui pe viitor. Mi-a plăcut mult felul cum a scris această carte, ușor de parcurs, actuală, cu personaje tare simpatice. Călătoria pe care Phileas Fogg vrea să o desfășoare în jurul lumii se dovedește a fii plină de încercări grele: pe de o parte, este urmărit pe întreg parcursul de către detectivul Fix, care îl bănuiește că ar fi jefuit Banca Angliei și vrea să îl aresteze, iar pe de altă parte, domnul Fog și ajutorul său, Passepartout sunt ba atacați, ba prinși în mijlocul a tot felul de situații care au rolul de a le întârzia sosirea înapoi pe pământuri englezești, la Londra mai precis, pentru ca pariul să fie câștigat.

Domnul Fog citește într-un ziar că este posibil acum ca lumea să fie înconjurată în 80 de zile așa că alături de Passepartout și de Aouda, o indiancă pe care o salvează pe parcurs, traversează oceane și orașe întregi, neavând timpul necesar pentru a le vizita, dar rămânând cu amintiri extraordinare care le întăresc caracterele și le îmbunătățesc viața; Passepartout îi rămâne veșnic loial stăpânului său, după toate sacrificiile făcute și banii cheltuiți pentru el iar domnul Fogg întâlnește o femeie de care avea nevoie cu adevărat în viața lui. Mi-a plăcut enorm ultimul capitol al cărții, în care autorul ne întreba pe noi cu ce s-au ales de fapt personajele după această lungă și costisitoare călătorie… iar ultima propoziție suna așa “Truly, would you not for less than that make the tour around the world?”.

După cum spuneam, cartea a fost ușor de parcurs, având capitole scurte cu titluri sugestive. Observațiile legate de orașele și țările străbătute sunt făcute prin ochii lui Passepartout, deoarece domnul Fogg este descris ca un om mereu calm, nederanjat de nimic (expresia lui pe întregul parcurs al romanului, atunci când se întâmpla ceva rău, este că “era prevăzut”), foarte calculat, logic, rațional dar și foarte demn; de aceea, am fost surprinsă să-l aud spunând cele trei cuvinte la finalul romanului, dar vă las pe voi să descoperiți acest lucru.

Reușesc domnul Fogg&co să câștige pariul, pus cu cei de la The Reform Club și întreaga Anglie, de fapt? Ce se întâmplă la final?

Pe mine una m-a lăsat cu zâmbetul pe buze această carte și chiar a oferit un boost romanelor de aventură în ochii mei. Momentan consider că Jules Verne își merită renumele și vă recomand cu căldură această carte, pentru a vă delecta cu o poveste foarte bine scrisă și gândită, cu multe plot twist-uri și plin de suspans, până în ultima clipă.

Bizaroproze, recenzie

Inițial am decis să citesc câte una din cele opt povești în fiecare seară înainte de culcare însă astăzi le-am citit pe ultimele trei. Mi-a plăcut că au fost destul de diversificate și preferatele mele ar putea fi Geamantanul și Cea mai bună dintre lumile posibile. Fiecare dintre povestirile lui Flavius își are frumusețea chiar în ultimele cuvinte. Recunosc că pe unele dintre ele nu le-am înțeles, fie m-au depășit (Furcacaudină), fie am rămas pur și simplu impasibilă în fața lor, nu mi-au transmis nimic, însă cele mai multe mi-au fost neutre. Am câștigat cartea la un concurs organizat de autor pe Facebook iar rating-ul său ar fi 2.5/5. În general nu-mi plac cărțile de povestiri și nu am întâlnit vreuna până acum care să primească un punctaj prea mare din partea mea.

Prima povestire, Vegetal, chiar mi-a plăcut și m-a introdus cu bine în acest labirint cu chestii din ce în ce mai stranii – sau mai bine zis, mai multe tipuri de “straniu”; e clar o carte pe care o voi recomanda de Halloween sau dacă îmi cere cineva o recomandare de carte horror, unele chestii chiar au avut darul de a mă speria, deci și-au atins scopul. Vegetal înspăimântă prin plante, domeniu care zic eu că ar trebui cercetat mai în profunzime de regizori și scriitori, căci aceste ființe necuvântătoare și nevertebrate pot într-adevăr să dea cele mai oribile coșmaruri. Furcacaudină vă spuneam că m-a pierdut la final, mi s-a părut a fi scena de la finalul filmului Perfume, m-a distrat ideea ei, a unui concurs de artă din care se voia eliminată competiția, însă nu aș putea spune exact ce s-a întâmplat acolo.

II m-a dus cu gândul la 1984 sau Ferma animalelor datorită prezenței anumitor porci, ființe grețoase și aducătoare de moarte, însă povestea nu m-a impresionat în mod deosebit. Geamantanul mi s-a părut funny, genul comercial de horror, iar finalul mi-a adus un zâmbet larg pe buze și multă satisfacție, căci nu mi s-a părut a fi predictibil. Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ a fost o poveste șmecheră dar nu tocmai pe gustul meu; un om urmărit de propriul trecut și mulți, mulți bebeluși – un subiect poate mult prea horror pentru mine, la care nici nu vreau să mă gândesc. Sânul, din nou, m-a făcut să rânjesc, m-a distrat maxim și pot spune că mi-a plăcut conceptul (dar și cantitatea) de mizerie care s-a putut regăsi în acea poveste. Chelia lui Valeriu m-a dus cu gândul la comunism, la fel ca mai multe povestiri din această carte, deci din start trebuia să aibă un schelet propriu, un curs al acțiunii foarte previzbil și ușor de urmat. O poveste pe care am înțeles-o doar pe jumătate. Cea mai bună dintre lumile posibile a avut o frază finală bestială, bună de copiat cuvânt cu cuvânt… chestie pe care totuși nu o s-o fac, dar mi-a plăcut mult de tot conceptul și tot ce s-a întâmplat în poveste. Mic spoiler: îngeri morți și căcat. Liniștea a fost o poveste bună de încheiere, care poate m-a făcut să realizez că Bizaroproze nu trebuie neapărat privită ca pe o carte horror ci una care-ți dă de gândit (chestie horror în sine, pentru unii); mi-a plăcut ce a realizat Flavius, poate pe viitor voi mai avea ocazia să citesc și altceva de la el, cărticica asta cu siguranță îmi va rămâne în memorie și o voi reciti cândva. O recomand celor care abia așteaptă să fie surprinși, dați pe spate, speriați, iluminați și amuzați deopotrivă!

PROGRAM!

Nu știu cât voi reuși să mă țin de acest program, vă spuneam mai demult că îmi propusesem să termin de citit toate cărțile din bibliotecă și apoi să îmi cumpăr lunar cărți și să le citesc, astfel încât să nu mai rămână atâtea necitite… cu prima parte a problemei m-am descurcat cât de cât, nu am mai cumpărat așa de multe cărți însă încă sunt în urmă cu lectura.

Programul la care vreau să mă refer în acest articol se referă la două lucruri distincte – canalul de YouTube și pe plan personal. M-am gândit în felul următor:

Pe parcursul unei luni să citesc (și să postez recenziile scrise pentru):

o carte clasică (literatură română sau străină)
o carte contemporană (literatură română sau străină)
o carte fantasy/easy read (literatură română sau străină)
un must read la alegere (literatură română sau străină)

Pe parcursul unei luni vreau să postez pe YouTube:

un clip TBR
un clip cu recomandări
un tag
un clip wrap up
ceva extra (book haul/unboxing/concurs/recenzie/q&a/etc).

Mă gândesc că postând aici o să reușesc să mă țin de cuvânt, vorba aia, din rușine pentru voi… Eu mi-aș dori acest lucru, mi se pare un program echilibrat care m-ar ajuta pe toate planurile. Vreau să specific că acestea sunt minimele pe care vreau să le îndeplinesc într-o lună, asta nu înseamnă că voi posta/citi de fiecare dată doar patru clipuri/cărți. Ce spuneți? Voi cum preferați să vă organizați?

P.S. Luna asta am citit deja un “must-read”, o carte fantasy, am început un roman clasic și citesc în paralel unul contemporan, așa că totul e ok so far.  

Semne de carte!

Știu că le-am mai prezentat într-un videoclip de pe YouTube, însă nimic nu poate reda mai bine frumusețea lor decât fotografiile. Thumbs up pentru Cărturești! Keep up the good work!

Alias Grace, recenzie

3.5/5

Voi începe prin a explica titlul, căci am foarte multe lucruri de spus despre această carte. Alias Grace poate fi înțeles abia la final, când aflăm ce se întâmplă de fapt cu Grace Marks, cea mai cunoscută criminală a anilor 1840 din Canada. Aceasta petrece aproape treizeci de ani în închisoare, fiind judecată pentru o crimă pe care se presupune că a comis-o când avea vârsta de șaisprezece ani. Cea mai mare parte a cărții este formată din istorisirea acesteia, făcută ca o confesiune unui anumit doctor pe nume Simon Jordan, în timp ce Grace se îndeletnicește cu activitatea sa preferată și anume cusutul. Doctorul consideră că va descoperi ceva măreț și va putea rezolva acest caz, care să îi aducă mai apoi faima mondială; fundamentul pe care Alias Grace se bazează pe următoarea întrebare: este aceasta vinovată sau nu?

Grace îi povestește cum mama ei a murit și a fost nevoită să își părăsească frații și tatăl alcoolic, după ce întreaga familie a emigrat peste ocean și au ajuns în Toronto. Grace se angajează ca menajeră în mai multe case diferite, unde cunoaște oamenii care îi vor marca întreg destinul. Mai întâi, o avem pe Mary Whitney, care este un alter ego (și chiar mai mult de atât) al lui Grace, pe care o tot menționează și și-o amintește de fiecare dată, o voce mereu prezentă în mintea ei. La casa domnului Kinnear, Grace îi cunoaște pe McDermott și Nancy, personaje principale în sentința pe care Grace mai târziu o primește. Pe scurt, bazat pe un fapt real, Grace e acuzată că l-ar fi ucis pe proprietar, împreună cu Nancy – cealaltă fată în casă, care trăiau în concubinaj, ajutată de McDermott. McDermott este condamnat la moarte dar chiar și înainte de a-și da ultima suflare, încearcă să dea vina pe Grace pentru cele două omoruri. Grace este însă condamnată la închisoare pe viață, datorită simpatiilor câștigate datorită vârstei pe care o avea.

După ce a petrecut niște ani buni și la sanatoriu, Grace a fost lăsată să lucreze în casa guvernatorului închisorii, unde de asemenea și purta dialogurile ei cu domnul doctor Simon. Lucrurile iau o întorsătură urâtă când Grace este hipnotizată iar oamenii descoperă adevărul vinovăției sale. Acesta este momentul când Simon, după toate speranțele pe care și le pusese în acest caz, dispare din peisaj iar peste ceva ani, își pierde o bună parte din memorie pe timpul războiului și renunță definitiv la obsesiile sale pentru bolile mintale și întemeierea unui astfel de spital, pentru a-i ajuta. Cel care o hipnotizează pe Grace este un șarlatan foarte priceput, pe care aceasta îl cunoștea de multă vreme, dinainte de a fi închisă, iar rolul său (Jeremiah) este acela de a fi un fel de înger păzitor, care o rugase pe aceasta să fugă cu el în lume înainte de a avea loc crimele. Peste câțiva ani, Grace este grațiată și povestea are un final mai mult sau mai puțin fericit. M-a dus cu gândul la cartea Lenei Constante, Evadarea tăcută. Nu vă pot spune mai mult de atât despre poveste în sine, însă pot spune că a fost construită într-un fel foarte realist, care a reușit să mă inducă în atmosfera acelor vremuri și m-a ajutat să înțeleg mentalitatea oamenilor de atunci. Mă bucur că am citit această carte, scrisă într-un still specific Margaret Atwood, deși este doar a doua lucrare a sa pe care o parcurg. Până la urmă, nu se mai pune cu adevărat problema dacă Grace este vinovată sau nu – având în vedere că ea susține că nu își amintește ce s-a întâmplat – ci urmele pe care acel eveniment le-a lăsat asupra ei, felul în care au marcat-o și i-au schimbat viața. Grace are o personalitate foarte interesantă, este o femeie rezervată și cu moraluri bune, cel puțin în aparență; sau cel puțin este suficient de inteligentă încât să-și dea seama că nu avea alt mod de supraviețuire decât să lase această impresie, indiferent de ce ar fi făcut în noapte, când nu o vedea nimeni. Ea pozează pe întreg parcursul întrunirilor cu doctorul și confruntărilor cu ceilalți oameni într-o victimă și nu susține pentru niciun moment că ar fi vinovată de crime, deși declarațiile ei s-au modificat în repetate rânduri. Mi-a plăcut mult intriga și toate bârfele ce au loc în micile orașe, cum era cel în care Grace își ducea mai departe sentința, cât și viziunile oamenilor cu privire la mesmerism, capacitatea lor de înțelege mintea umană – având în vedere că autoarea nu a trăit în acea perioadă, cartea este o ficțiune istorică, iar ea a încercat pe cât posibil să se limiteze la cunoștințele oamenilor de atunci, la tehnologia și știința care se practicau cu atâția ani în urmă în Statele Unite, Canada și Europa. Cunoștințele care ne sunt oferite sunt uimitoare, fie că vorbim despre lucrurile pe care Grace le știe ca “fată în casă”, precum trucuri pentru curățarea hainelor sau îngrijirea plantelor, cât și informații despre hainele care se purtau, cum era văzută femeia în societate și lucrurile în care oamenii credeau. Mi-a plăcut și cum a fost structurată cartea, în mai multe părți și capitole de dimensiuni decente, conținând diverse scrisori, fiind relatată când la persoana a III-a, când la persoana I. În ciuda celor 670 de pagini, romanul mi s-a părut ușor de parcurs, captivant, de o frumusețe care în zilele noastre s-ar putea să nu se mai găsească sub aceeași formă, imaginea unei vieți trăită la fermă, cu preocupările unor oameni care sunt morți de mult, din cauze care în zilele noastre sunt mai mult decât tratabile.

Ce s-a întâmplat de fapt cu Grace? Cum a ajuns ea să fie grațiată? E vinovată de crime sau nu?

Veți afla citind acest roman minunat, lucru de care eu sunt mândră că l-am făcut.

Turn-Ons la cărți!

Ce mă atrage instant la o carte despre care nu știam nimic dinainte? Ce mă face să mă decid, să spun “da, o cumpăr, sigur îmi va plăcea”? Uite aici o listă scurtă…

1. Cât de dark e

Și chestia asta are o mie de însemnătăți însă mă refer la cărțile în care ne e vorbit de boli mintale, nebunie, crime săvârșite cu sânge rece, sex, violență ș.a.m.d. Cu cât personajele unei cărți sunt mai introspective și au o viziune clară asupra lumii, cât o fii ea de fixistă și de nebună, cu atât mă simt mai atrasă de cartea respectivă.

2. Delicvența juvenilă

Titlul e pus mai mult în glumă însă ce vreau să spun e că sunt imediat atrasă de cărți ale căror protagoniști sunt minori și fac lucruri care nu ar trebui făcute la vârsta lor sau la nicio vârstă. E sexy să știi că un adult face anumite lucruri în setea sa pentru bani și putere, dar e orgasmic când un copil de nici 15 ani depășește limite umane pentru a-și atinge scopurile în viață.

3. Temele LGBT+

Când aud că unul din personaje este orice altceva înafară de hetero și cis-gendered, îmi tresaltă inima de încântare, știu deja că acelui personaj i se diminuează drastic șansele de a fi ceva banal… Desigur, ca și în viața reală, fiind o parte a comunității nu te salvează de ipocrizia umană&co, dar îmi place să găsesc în literatură și oameni care se deosebesc de ceilalți prin felul lor de a fi, nu doar gândurile pe care le au asupra lumii.

Îmi place să citesc despre sex în cărți, atâta timp cât e scris bine și are un anumit plot. Cu cât o carte explorează o idee ce nu a mai fost străbătută la fel în trecut, încearcă să aducă ceva original, cu atât mă simt mai tentată să o citesc, pentru a mă convinge singură și a-mi cerceta propriile temeri. Dacă o carte promite să te bage în sperieți, voi fi foarte tentată să văd pentru mine însămi dacă reușește să facă acest lucru. Ce cărți alegem să citim la prima vedere spune ceva despre cine suntem noi ca oameni, iar eu în viața de zi cu zi prefer să ignor lucrurile simple și să le caut pe cele care sapă cât mai adânc în ființa umană și ne demonstrează lucruri de care eram conștienți dar nu le puteam pune în cuvinte. Pe voi ce vă motivează să alegeți o carte, atunci când nu știți nimic despre ea în prealabil?

Turn-Offs la cărți!

Nu pot să cred că nu am scris deja acest articol pe blog, având în vedere cât de pretențioasă mă consider legat de cărțile pe care le citesc. Să nu mai lungim vorba…

1. Călătoria în timp

Când aud că într-o carte e vorba de așa ceva, sunt slabe șanse să pun mâna vreodată și să o deschid, în principal datorită faptului că aceste călătorii în timp sunt foarte clișeice și fie că sunt făcute în trecut sau în viitor, perspectivele asupra anumitor perioade de timp mă lasă rece… cel puțin așa s-a întâmplat cu majoritatea romanelor de gen pe care le-am citit, autorii nu au reușit să surprindă sau să sublinieze diferențele dintre prezent și perioada aleasă, sau viziunea lor nu mi s-a părut credibilă, relevantă sau plăcută.

2. Flashback-urile

Desigur nu am nicio problemă când un anumit personaj își aduce aminte de ceva pe parcursul cărții, dar când întregul roman e construit pe amintiri sau vise care nu se știe dacă sunt reale sau nu, chestia asta pur și simplu mă irită; ia din cursivitatea narațiunii și pe de altă parte, taie din suspans, căci e foarte ușor să pui lucrurile cap la cap și conluzia e de obicei banală, distrugând cartea în întregime.

3. “Salvatorul lumii”

Detest când descrierea unei cărți începe cu ceva de genul “lumea se duce de râpă și totul cade pe umerii personajului x”… Nu mi se pare deloc realist și nici nu vreau să aud de așa ceva. Fie că e vorba de o distopie, unde protagonistul pornește o revoltă împotriva guvernului sau de o poveste YA pur și simplu, nu vreau să citesc despre încercările grele prin care un personaj trebuie să treacă pentru un bine general, pentru a salva lumea.

P.S. Romanul “1984” este o distopie ideală, unde protagonistul își cunoaște statutul și condiția umană și nu încearcă să se revolte, ci doar să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește. Sunt puține alte distopii care nu au la bază aceeași poveste menționată mai sus și mă irită teribil. 

Îmi amintesc că am mai făcut o postare cu pet peeves, însă cele enumerate mai sus fac parte din motivele pentru care nu aș citit o anumită carte. Stay tuned și pentru opusul acestui titlu și anume, motivele care mă “cumpără” când e vorba de alegerea unui roman.

Lenea…

După ce am citit Ultimul Avanpost cu viteza luminii, am realizat că te poți antrena singur, tu decizi cât de repede citești o carte, că ritmul tău nu are nicio legătură cu conținutul acesteia ci doar cu propria determinare. Alias Grace e o carte de aproape 700 de pagini, dar acum sunt sigură că voi reuși să o termin foarte repede, căci lăsând la o parte faptul că îmi place foarte mult, efectiv simt un boost de energie provenit de la faptul că am tras de mine să termin cât mai repede cartea Laviniei. Desigur, ni se poate părea că anumite cărți sunt mai ușor de parcurs decât altele, uneori chiar așa și este – atunci când ne poticnim la mai multe cuvinte dintr-o frază, nu suntem pregătiți încă pentru a citit cartea respectivă, dar de cele mai multe ori, eu zic că totul ține de cât de mult ne dorim să citim… Și eu îmi doresc foarte mult să citesc cât mai multe cărți din bibliotecă! Nu numărul lor contează, dar știu deja că unele sunt minunate și nu am apucat să le citesc anul trecut căci mi-am permis să încetinesc, să citesc din ce în ce mai puțin într-o zi… Am pus asta pe seama oboselii provenite de la școală ș.a.m.d dar acum am descoperit adevărul.

La fel ca în viața de zi cu zi, trebuie să spunem NU lenei, să ne încăpățânăm să cititm în continuare chiar și când corpul nostru dă semne de plictis, saturație sau mai știu eu ce. Dacă ești convins că o carte merită citită, trebuie să îți dai toată silința, să o parcurgi într-un ritm pe de-o parte natural dar în același timp, să faci astfel încât să nu pierzi detaliile poveștii pentru că ai zăcut prea mult timp și nu ai citit în mod constant. Cu siguranță am mai făcut o postare de gen, aceasta este însă doar sublinierea concluziei la care am ajuns, și o promisiune către mine însămi că voi reuși să citesc toate cărțile pe care le doresc, că voi fi mândră de progresul meu la finalul lunii sau a anului. Așa că, let’s read!

Ultimul avanpost, recenzie

Scorul ar fi 2,5/5. Motivul pentru care nu am vrut să citesc această carte până acum, deși am avut mai multe ocazii, a fost faptul că nu m-a atras deloc – în principiu datorită genului. Nu îmi plac distopiile, mai ales cele fantastice și sunt foarte puține excepții pentru mine în acest caz. Am vrut ca totuși să ofer acestei cărți o șansă căci eram convinsă că Lavinia e o scriitoare excelentă – ceea ce și e!

Execuția, tehnica, ș.a.m.d. au fost impecabile și m-au ajutat să citesc această carte într-un timp foarte scurt. Cu siguranță nu vreau să citesc volumul II, pentru simplul motiv că nu vreau să mă implic în serii în general, nu am răbdarea și nici pasiunea necesare, nothing personal. Nu e genul meu, însă am vrut să știu despre ce e vorba.

Dia e o tânără ce-și trăiește viața într-o Românie din viitor, monarhică, și urmează să o conducă alături de logodnicul ei, Alex. Aceasta este însă răpită de membrii organizației E.S.C.U și realizează că întreaga ei viață a fost o minciună, că prietenii îi sunt de fapt dușmani și invers. Aș putea foarte simplu să o compar cu seria Uglies, într-o combinație cu conceptul serialului Limitless – datorită existenței anumitor cipuri, care schimbă cu totul firea umană și viața așa cum o știm. Al Treilea Război Mondial a dus România într-o stare care mie mi se pare foarte asemănătoare comunismului, aceeași Mărie cu altă pălărie, cu alte cuvinte. Dia e o fată “obraznică”, atitudinea ei îmi aduce aminte tare bine de Lavinia din viața reală (sau cel puțin modul cum mi-o imaginez eu din puținele noastre interacțiuni). Ea trebuie să decidă de ce parte a baricadei să lupte, după ce trece prin mai multe evenimente care aproape că îi aduc moartea. Cartea e plină de acțiune, însă nu am reușit să fiu deloc surprinsă de acel “mindfuck” despre care am citit în recenzii; mi s-a părut că Lavinia a făcut în așa fel încât finalul să fie previzibil, ne-a dat detaliile din timp iar Diei nu i-a luat prea mult să le pună cap la cap în poveste. Deși într-adevăr este prima distopie românească, elementele sale sunt comune, poate mult prea comune cu ale oricărei alte distopii – ceea ce bineînțeles, poate fi atacat cu argumentul “păi asta face o distopie să fie o distopie!” dar aici revin cu afirmația mea de la început și anume, nu-mi plac distopiile. Nu pot spune cu exactitate ce i-a lipsit romanului, dacă i-a lipsit ceva. Nu am fost dezamăgită de Lavinia ca scriitoare, a oferit momente deep și romantice, sex, a insuflat teama, pe scurt, a oferit o gamă largă de trăiri la care eu însă nu m-am putut raporta căci lumea pe care a creat-o pur și simplu nu îmi surâde, nu e pe gustul meu. Nu regret că am citit cartea, trebuia să o fac mai devreme sau mai târziu însă a fost o dovadă în plus pentru mine că ar trebui să mă distanțez de tot de cărțile fantasy, care au venit doar ca o pierdere de vreme în trecut. Așa că pot doar admite sincer “I don’t get it”. Nu o pot critica. Nu o pot compara cu Jocurile Foamei, chiar nu prea văd legătura – am zărit o frântură doar atunci când unul dintre personaje i-a spus Diei că poate deveni o eroină prin înfruntarea viitorului rege – dar în rest, povestea o ia în cu totul altă direcție. Popor vs. guvern, un subiect despre care se poate scrie în mod nelimitat…

Pot spune doar că Ultimul Avanpost nu a adus nimic nou în sfera mea de cunoștințe în materie atât de cărți distopice cât și de informații propriu-zise, referitoare la lumea în care trăim. Opinia mea sinceră e să citiți cartea doar în cazul în care știți că sunteți atrași de acest gen literar, altfel presupun că vă veți regăsi în situația mea. De cele mai multe ori o tehnică bună nu reprezintă mare lucru, ci reflectă doar ușurința cu care poate fi parcursă o carte – restul e dat de poveste, originalitate și trăiri, care pe mine nu au reușit să mă atingă de această dată.

Mulțumesc Lavinia pentru copia oferită și îmi pare rău că ceva din natura mea mă face incompatibilă cu lumea pe care ai creat-o tu, însă sunt mai mult ca sigură că există mulți alți oameni care ar da orice pentru a trăi acolo cu tine.

Vreau să recitesc…

Dacă tot am postat o listă a cărților pe care vreau să le citesc anul ăsta, am de asemenea o listă ceva mai scurtă a câtorva cărți pe care mi-ar plăcea să le recitesc, din diferite motive.

Spre exemplu, Eric de Terry Pratchett este o parodie după opera Faust, pe care nu am reușit încă să o citesc, drept pentru care nu am înțeles mare lucru din poveste și nu m-a captivat deloc însă fiind vorba de acest autor, cu siguranță sunt multe lucruri pe care ar fi trebuit să le știu dinainte pentru a-i putea gusta umorul.

În jocul celor mari e o carte care a ajuns în topul favoritelor mele după ce am citit-o, însă a trecut multă vreme de atunci și sunt într-adevăr curioasă dacă ar mai reuși să mă impresioneze la fel de tare. Tind să cred că nu, căci din câte îmi amintesc povestea nu e așa de spectaculoasă pe cât mi s-a părut atunci, însă mai merită o șansă…

Iubitul virtual a fost una dintre puținele cărți pe care am devorat-o, mi s-a părut un chick-lit bine scris și foarte funny însă am mari dubii în privința ei și a rostului existenței sale în biblioteca mea.

Cornelli și Heidi sunt două cărți pe care le-am citit în copilărie și țin minte că m-au impresionat; deși nu pot fi considerate cărți clasice, sunt lecturi pentru copii destul de apreciate și au căpătat o oarecare valoare în timp, pe care sunt curioasă dacă o voi regăsi între paginile lor.

Blestemul din Swoon este o altă carte care a aterizat cu repeziciune printre preferatele mele și încă de atunci mi-am dorit să-i citesc și continuarea, cât și celelalte cărți ale acestei autoare. Ceva îmi spune că este o duologie bine scrisă și care merită citită, fără să menționez copertele incredibile, așa că mă simt încă foarte tentată să o achiziționez.

Primul volum din Molly Moon a fost achiziționat de curând în limba engleză, împreună cu celelalte cărți din serie, deoarece m-a impresionat incredibil de tare ambele dăți când l-am citit. Sper să nu mă fi înșelat, iar întreaga serie să îmi ofere aceleași sentimente de pe parcursul primelor lecturi.

Fata întâlnește băiatul a fost o carte pe care am citit-o de două ori, însă abia peste ceva vreme i-am înțeles cu adevărat mesajul. Sunt convinsă că Ali este o autoare de excepție și vreau să citesc și alte lucrări de-ale sale.

Cele două cărți de Paulă Coelho m-au lăsat puțin blocată; Învingătorul este întotdeauna singur e un roman cu mai multe planuri narative și o concluzie bine rezumată în titlu, însă slabă ca și conținut din câte îmi amintesc iar Walkiriile nu a avut niciun sens pentru mine datorită concluziei… Fac parte dintre oamenii pe care Coelho nu-i poate aburi deloc, dar sunt încă nedumerită în fața acestui autor așa că încerc să îi mai ofer o șansă înainte de a renunța definitiv la lucrările sale.

Cartea neagră a secretelor este prima dintr-o serie intitulată Tales from the Sinister City, formată din patru cărți și pe care o voi achiziționa la un moment dat, căci al doilea volum a fost citit anul trecut și chiar m-a delectat. Din câte îmi amintesc, acest prim volum conține o poveste cu un plot twist destul de mare, e legată de crime și scrisă într-un mod foarte realist.

De obicei când recitim o carte, vedem lucrurile într-un mod diferit față de prima dată. În unele cazuri, poți să te întrebi ce naiba ai văzut în lectura respectivă, poate să nu-ți mai placă deloc, iar în altele – poți să observi detaliile mult mai bine, să înțelegi lucrurile dintr-o altă perspectivă și să se întâmple opusul, cartea să îți placă mai mult decât prima dată. Sunt curioasă câte cărți își vor păstra statutul pe parcursul vieții mele, care vor fi acelea care îmi vor plăcea mereu, indiferent de câte alte cărți voi mai citi ș.a.m.d. Adevărul e că suntem prinși cu alte lecturi încât deseori uităm de cele vechi, dar consider că mereu va exista un dor, o nostalgie și le vom scoate din nou din bibliotecă…

Voi ce cărți ați vrea să recitiți și ce părere aveți despre acest lucru în sine, e un exercițiu de memorie, un lucru făcut în lipsă de altceva mai bun sau o marcare a evoluției noastre ca oameni și ca cititori?