Cristina Boncea's Blog, page 75

Din spatele “Octopussy” – secrete și altele

Acum că urmează să public cel de-al doilea volum din această serie cu care am debutat la editura Herg Benet acum aproape un an, m-am gândit să vă spun niște chestii pe care nu le știați despre mine și despre această carte. S-ar putea să existe niște mici spoilere așa că aveți grijă atunci când citiți (ele vor fi marcate cu *).

Eram virgină când am scris-o.

Nu doar că eram virgină, ci eram über cuminte, în sensul că alcoolul și masturbarea reprezentau doar termeni fictivi pentru mine. Dap, ați citit bine. Am terminat de scris în august 2014 iar cartea a apărut peste câteva luni, în februarie 2015, așa că în acest interval de timp am tot avut ocazia să o recitesc pentru editare și sublinierea pasajelor. Am fost uimită de acuratețea cu care am reușit să redau niște scene care în viața mea nu se întâmplaseră încă. Singura chestie reală pe care o experimentasem din carte a fost Pride-ul și un pic din “relația” lui Becks cu Basti. Deci da, absolut totul, de la *beția gemenelor și mahmureala lor, la scene de sex dintre Candie și Gary, obsesia Hyenei cu țevile, la droguri – totul era teren nou pentru mine și strict provenit din imaginație, iar asta ne duce la următorul punct.

2. M-am informat cu privire la *scena de zoofilie

Da, și asta e pe bune. Am fost întrebată ce fel de cercetare am făcut vizavi de boala pe care am inventat-o iar răspunsul meu a fost mereu “niciuna”. Conceptul bolii mi-a venit foarte ușor în minte însă despre sexul dintre oameni și câini a trebuit să citesc pe internet. Nu știu dacă erau creații literare sau confesuni, însă ați fi surprinși să știți câte astfel de povești complexe și mult mai detaliate decât în cartea mea puteți găsi pe net. Ba chiar dădusem peste ele cu ceva înainte de a mă apuca de scris și m-am gândit să le recitesc și să le includ în cartea ce va reprezenta cel mai bolnav lucru pe care l-aș fi scris vreodată.

3. Cartea avea un alt titlu la început

Conceptul de pe copertă și toată povestea legată de desenul făcut de Hyena mi-au venit pe parcurs. Titlul inițial al cărții a fost Carnivore Sweets, căci aveam deja în minte *scena sângeroasă dintre Candie și Gary și mi se părea că sună bine la ureche, însă mai departe nu am reușit să-i găsesc o altă concordanță cu conținutul cărții. După cum spuneam, am avut în minte să scot la iveală cei mai întunecați demoni din mintea mea iar sângele, sexul și alte lucruri asemenea mi s-au părut cele mai potrivite mijloace pentru a-mi atinge scopul.

Sunt curioasă câți dintre voi sunteți șocați de aceste informații sau ce părere aveți. Lăsați-mi comentarii mai jos :)

IT’S OFFICIAL!!!

O să aveți Octopussy #2 în aprilie.

O să se numească Becks merge la școală.

O să aibă o copertă mișto, pe care o s-o postez atunci când o s-o am.

O s-o facem și mai lată decât cu primul volum. Mai multe lansări mișto și alte chestii.

E puțin mai scurtă decât prima.

O să vă placă.

Abia aștept.

Portretul lui Dorian Gray, recenzie

Finalul acestei cărți a fost teribil de previzibil dar probabil că nici nu ar fi existat altul mai potrivit. Deși la început eram plăcut surprinsă de tipurile de personaje conturate de autor, pe parcurs interesul meu a scăzut din ce în ce mai mult și abia așteptam să termin de citit. Deși îi recunosc în continuare geniul lui Wilde, cartea aceasta nu mi-a plăcut atât de mult pe cât mă așteptam.

Personajul principal este evident, Dorian Gray, care la început este un puști inocent, care nu știe prea multe despre lume și viață. Henry Wotton este un tip cu zece ani mai mare decât el, care îl ia sub aripa sa protectoare. Un alt personaj relevant este Basil Hallward, care are un sfârșit “romantic”, cum a declarat Henry. Situația stă în felul următor: Basil e îndrăgostit de frumusețea lui Dorian și îi pictează un portret, de unde și titlul romanului. Henry pare a-l analiza pe băiat din cu totul alte puncte de vedere, observându-i potențialul și modelându-l după bunul său plac. Henry e un hedonist de zile mari și distruge sufletele tuturor oamenilor ce îi intră în viață, în scurt timp insuflându-i această trăsătură și lui Dorian, care se îndepărtează de povețele lui Basil și se îngroapă într-o viață în care plăcerea este pe primul loc, mergând la club, la operă și influențând diverși oameni cu opiniile sale toxice despre viață, cu indiferența sa incredibilă față de orice și lipsa de empatie. Personajul ajunge în scurt timp să fie preocupat doar de propria sa persoană și nu-și asumă reponsabilitatea pentru sinuciderile a mai multe personaje sau reputațiile lor distruse. Ajuns la vârsta de patruzeci de ani, Dorian este în continuare urmărit de trecutul său și amenințat de fratele primei sale iubiri, care caută să-i răzbune moartea și inima frântă de către Prințul Fermecat.

Misoginismul din carte, provenit de la Henry și învățăcelul său Dorian, sunt mai mult bazate pe faptul că atât aceștia cât și autorul în sine, sunt, cel mai probabil, homosexuali; deși asta nu le scuză mentalitatea și obiectivizarea femeilor, reprezintă totuși o explicație pentru intelectul acestora, de calitate superioară însă utilizat în cele mai păcătoase feluri. Dorian are uneori mustrări de conștință, după toate faptele comise, iar la finalul romanului chiar își dorește să se schimbe și să devină un om mai bun.

Misterul tinereții sale veșnice, cel puțin cea trupească, se datorează rugăciunii rostite de Dorian atunci când a văzut portretul realizat de Basil la începutul romanului… Influențat de comentariile lui Henry, Dorian își dorește ca el să rămână veșnic la fel de frumos iar tabloul să fie cel care îmbătrânește și suferă consecințele vieții duse de acesta. Ne dăm repede seama că acest tablou reprezintă chiar sufletul lui Dorian, pe care acesta îl ascunde într-o cameră închisă cu o cheie deținută doar de el, acoperindu-l și uitând de el, astfel încât nimeni să nu realizeze vreodată ce fel de om este cu adevărat și ce viață duce. Portretul se urâțește cu fiecare faptă mârșavă făcută de Dorian și abia la finalul romanului acesta decide să îl distrugă, după deprimanta dovadă a faptului că “o floare nu aduce primăvara”, iar indiferent cât de bune ar fi fost intențiile sale, chipul din tablou rămânea la fel de diavolesc.

Ce se întâmplă cu tabloul? Dar cu Basil? Citiți pentru a afla.

Mi-a plăcut mult structura circulară a romanului, a fost ceva complet și complex, chiar dacă m-a plictisit pe alocuri. Este o carte pe care cu siguranță o voi reciti, mi-a plăcut însă probabil nu va avea niciodată o importanță prea mare pentru mine. Dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni ce văd în neregulă cu viziunea asupra vieții a lui Henry sau Dorian, aș fi răspuns nimic, ei mi-ar fi devenit zei într-ale hedonismului și probabil aș fi fost șocată de final, supărată pe destin și așa mai departe. Știind ceea ce știu acum, însă, nu pot decât să spun că Dorian a primit tot ceea ce a meritat și faptul că Oscar Wilde este încă unul dintre autorii pe care îi respect și îmi doresc să citesc mai multe lucrări de-ale sale. Această carte este un must-read după părerea mea și cred că va fi îndrăgită de cei care caută cărți originale, cu povești captivante, pline de suspans, cu crime; romane psihologice, întunecate, savuroase. Probabil că Dorian este unul dintre personajele ce va trăi veșnic în mintea mea, datorită evoluției sale din roman. Mă voi uita și la film în curând.

De audiat…

Am regăsit de curând plăcerea în a asculta anumite opere ce au fost scrise cu scopul de a fi jucate ca piese de teatru, chiar după ce am scris o mică cronică despre una din lucrările lui Ibsen Henrik. Când eram mică, am ascultat majoritatea basmelor pe suport magnetic și așa au reușit să-mi rămână bine întipărite în minte, deoarece le ascultam de mai multe ori, cu o plăcere mai mare decât dacă le-aș fi citit. Deși nu contest frumusețea lecturii, după cum am fost învățată de mai mulți profesori, operele dramatice au fost îndeosebi create nu pentru a fi citite ci urmărite – dacă nu vizual, măcar auditiv. M-am gândit așadar să-mi fac o listă cu aceste lucrări în care modul de expunere predominant este dialogul, pentru a le audia în timp ce desfășor alte activități care mă ajută totuși să mă concentrez și la personaje. Sper să reușesc pe parcursul acestui an să le auditez pe următoarele:

Eugene Ionesco – Rinocerii

William Shakespeare – Romeo și Julieta, Hamlet, Visul unei nopți de vară, Regele Lear și altele

Camil Petrescu – Suflete tari

Liviu Rebreanu – Adam și Eva (am cartea, însă cred că mi s-ar părea interesant să aud această adaptare mai întâi, având în vedere că cel mai cunoscut roman al autorului nu mă tentează deloc datorită stilului de scriere)

I. L Caragiale – O scrisoare pierdută (îmi trebuie la bac)

Marin Sorescu – Iona (îmi trebuie la bac)

Ion Ceangră – Harap-Alb (îmi trebuie la bac)

Acestea pot fi audiate în limba română pe canale de YT precum: teatru radiofonic sau dertphu. Consider că e un avantaj enorm faptul că acestea sunt în limba mea maternă, deoarece e mult mai greu să te concentrezi la mai multe lucruri deodată atunci când limba nu e prima pe care ai învățat-o. Cele de mai sus sunt câteva dintre titlurile pe care mi le-am propus în acest scop și poate că în timp curiozitatea mea se va extinde și voi ajunge să merg din nou la teatru, așa cum făceam în copilărie, având de data asta însă cunoștințe reale în privința pieselor jucate.

Wishlist!

O profesoară de română este cea care mi-a spus despre existența acestei cărți dar în urma unor cercetări făcute pe cont propriu, am realizat că Eugene Ionesco este cu adevărat unul dintre autorii pe care aș vrea să îi citesc îndeaproape, căci citatele sale mi se par foarte ademenitoare și la fel și lucrările lui publicate la noi sau în afară, în special cele apărute în colecția Penguin, lucru care mi se pare remarcabil. Voi încerca deci să fac rost de această carte din imagine mai întâi, iar apoi voi continua probabil să aflu mai multe despre acest autor… Ați citit-o? Ce părere aveți?

Wishlist!

Am fost curioasă de această “carte” încă dinainte să apară pe piață. Mi se pare foarte interesant să ai în bibliotecă o astfel de cutie, cu un design atât de cute și un conținut pe măsură… Jocurile copilăriei îmi par a fi o parte din cultura românească a atâtor generații și mi-ar părea rău dacă nu aș avea măcar o dovadă scrisă a existenței acestor jocuri. Deși este destul de costisitor, cred că într-o bună zi voi cumpăra acest pachet, din dorința de a păstra și a transmite mai departe amintiriile unei copilării lipsită de tehnologie – nu spun că ar fi fost mai bună, ci pur și simplu diferită, care probabil că se va pierde în timp. Ce spuneți?

Refuzată de Ion al Glanetașului

*Această postare e un semi-pamflet și trebuie tratată ca atare.

Voi știți această minunată recenzie făcută de mine, da?

Deduceți din ea ce vreți, în special faptul că abia aștept Suge-o, Ramona! #2 și poate să mai merg la un show de stand-up făcut de Andrei în Club 99, când și-o schimba glumele și de dragul vremurilor vechi.

Majoratul meu a fost cel mai dramatic și caracteristic lucru care mi se putea întâmpla. Privind în retrospectivă (și făcând haz de necaz), pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-aș fi putut imagina un mod mai original, mai frumos, de a-mi încheia cei 18 ani de viață… și asta sună greșit, ca și când aș fi murit, dar poate că nu e așa de departe de adevăr această afirmație. Kill what you don’t like. Serios acum, eu mereu am fost un copil dramatic, o Becks, un om căruia i-a plăcut să exagereze situațiile, să facă din orice o poveste deep, cu semnificație, chiar și din cele mai simple și banale lucruri. Sau oameni, în special oameni. Nu e vorba că am văzut ceva ce nu era acolo, ci mi-am dorit să văd, am pornit de la ceva real și am împletit asta cu visurile și speranțele mele în regnul uman. Deci bine, fie, recunosc, mi-am imaginat multe chestii, dar tot nu mă consider un om creativ. Mai degrabă un om idiot, căci am idei, cum ar spune maică-mea.

Bun, și am făcut o scenă, căci întreaga mea existență a fost o piesă de teatru iar eu actrița principală, scenaristă și regizor. Totul s-a desfășurat după bunul meu plac, gust, totul a rezultat din propriile mele alegeri. Acum, titlul articolului nu are prea mult sens pentru oamenii care nu au trebuit să mă suporte zi de zi, din vară până acum, însă vă asigur că e un inside joke foarte foarte funny. Sunt mândră de toate poveștile pe care le am de spus despre anul 2015, cel mai nebun an din viața mea.

Acum apreciez cu totul alte lucruri la oameni, care nu pot fi exagerate de mintea mea visătoare – ori sunt, ori nu sunt. Virtuți, datorii, încrederi. Haha, eu și vechea mea ceartă legat de încredere. Mai precis, titlul se referă la a fi refuzat de un om inferior. Ce sunt oamenii inferiori? Hedoniștii. Da, eram unul dintre ei, căci altfel nu aveam cum să sfârșesc alături de alți oameni exact la fel. Dar slavă cerului, hedonismul e o alegere. Iar eu aleg să fiu orice altceva. Mi-am pus de multe ori întrebarea: de ce mă simt eu atrasă de x, când el e clar un gunoi fără niciun viitor? Pentru că dacă aș fi continuat să stau lângă x, aș fi fost la fel ca el, mergeam pe același drum. Un om inferior e un animal, un animal orb, scârbos, care nu poate aprecia nimic dinafara suprafeței unui lucru (sau ar trebui să spun dinăuntru?). Orice om care se rezumă doar la a cheltui bani pe mâncare, haine sau alte obiecte, nu doar dintr-un simț practic ci pentru că ele au o anumită valoare, care văd sexul sus de tot, printre scopurile principale a vieții și se raportează identic și la cei din jur, îi folosesc ca mijloace pentru a-și obține fericirea… aceștia sunt oameni inferiori, care nu merită nici măcar să te uiți la ei. Am fost mult timp acolo, în chip complet voit, susținând că nu e nimic mai important ca fericirea obținută prin aceste feluri. Nimic mai greșit… și datorez asta marilor filosofi studiați la clasă și oamenilor cu coloană vertebrală din viața mea. Nu voi mai fugi niciodată în brațele unui om care își trăiește viața așa, cu care m-am distrat mai bine decât cu oricine altcineva însă am considerat acest lucru o valoare supremă, o dovadă absolută a dragostei iar nu a simplei mentalități a unui om ce face parte din turmă, o chestie atât de insignifiantă încât ar fi trebuit să realizez că o pot obține alături de aproape oricine. Noi dăm valoare lucrurilor din jur, cât și nouă înșine. Eu cred că e foarte important, totuși, să ai ocazia să fii de ambele părți ale zidului (no, this is not a bisexual pun, or is it?). Dacă trăiești experiențe diferite, diametral opuse, poți să te cunoști mai bine pe tine însuți, să realizezi cât de ușor se poate “strica” un om, cum își pune singuri piedici și își irosește potențialul – pe care fiecare dintre noi îl avem. Diferența dintre cei care și-au împlinit visele și ceilalți e reprezentată tocmai de aceste alegeri pe care le facem, mici la timpul lor însă cruciale în timp.

Și cum te simți când realizezi că nu ești din același “sat” cu Ion? Că tot el e cel care se decide că nu mai are nevoie de tine și te alungă, după ce te-a folosit? Ce faci dacă ești o Ana în vremurile moderne? În primul rând, nu te sinucizi. Realizezi și îți impui faptul că tu ești unic, că tu poți, că vei reuși, că ai încă multe șanse înainte, indiferent cum te-a îndobitocit Ion în scopurile sale mârșave. Da, e fun să te hâțâi în pat pe ascuns, să simți plăcerie fizice… dar când realizezi că asta e tot ce ai, că doar cu asta ai rămas când tu ai dat totul din tine, nu mai e deloc așa fun. De aceea, partea rațională trebuie să ne guverneze mereu. Trebuie să căutăm căi de a ne autodepăși, nu de a ne coborî la statutul de animale proaste, de oi. Ce ai de câștigat? ÎȚI MERIȚI FERICIREA?!

Îmi erau foarte neclare lucrurile astea în minte, până când le-am studiat la filosofie și am înțeles în sfârșit. Fericirea e importantă, dar nu are valoare decât atunci când e atinsă prin împlinirea virtuților noastre. Oricine se poate distra la un chef. Nu oricine are voința de a munci în numele a ceva superior, care să rămână după ce noi murim. Ion să rămână cu pământul și averea… tu ai lumi nenumărate de cercetat și înțeles, care te vor transforma într-un om superior. Nu e suficient să ai rațiune. Și Ion părea inteligent, în limitele unui om care voia să se îmbogățească în orice fel; și Ion poate fi considerat ființă superioară dacă știe să ducă o femeie la orgasm, cel puțin asta părea Ana să gândească. M-am săturat să fiu Ana. Și nici Florica nu e de o moralitate mult superioară. Fuck you, Pripas. Niciodată nu vei avea ocazia să scapi de astfel de oameni dacă nu alegi să fii într-un alt mediu. Altele sunt lucrurile care contează la un om, la viață. Pentru asta am avut eu un mental breakdown la 18 ani.

De ce încă mai am încredere în educație

Eu, clasa I vs. clasa XII, la școală. Poza e o glumă antitetică cu postarea. 

“Un elev de-al tău face câți alți zece de la alt liceu“

Mi s-a reproșat de multe ori, dacă nu cu voce tare de către alte persoane, cel puțin eu îmi pun deseori întrebarea asta… dacă viziunea mea asupra lumii nu e una mult prea naivă, chiar inventată; dacă nu mă mint singură când îmi spun că lumea nu e un loc așa de rău, că e mai bine să vedem lucrurile bune care se întâmplă în jurul nostru în loc doar să ne plângem de cele rele, că astfel avem mai mult progres. Văd lucrurile defectuoase din jurul meu pe măsură ce cresc și mă gândesc continuu la ce s-ar putea face ca să se schimbe ceva, la cum ar trebui să fie. Cred că problema e mai întâi planul, teoria, iar abia apoi forța populației care se revoltă. E important să știm ce cerem și așa mai departe, dar astea sunt încă lucruri care mă depășesc, atât din punct de vedere intelectual cât și social, am doar 18 ani și trebuie să mai trăiesc nițel pentru a avea un drept să stau alături de alți oameni mai în vârstă, care știu mai bine cu ce se mănâncă traiul în România – așa mi se pare. Vreau totuși să mă limitez la lucrurile pe care le cunosc și despre care pot comenta și anume, sistemul educațional din România. Sunt elevă în clasa a XII-a la un liceu din București, la care mi-am dorit tare mult să intru. Am făcut clasele I-VIII la un Colegiu Național din Tg-Jiu, ce are de asemenea o reputație extrem de bună. Doisprezece ani de școală ce mi-au fost influențați de Minister (atunci când au decis că și “predicativă” și “subiectivă”  sunt răspunsuri corecte la examenul de capacitate, ăsta fiind doar un exemplu) dar mai ales de profesorii pe care i-am avut. Mi s-a părut mereu că pot să-i recunosc pe cei incompetenți, care nu doar că nu se pricepeau la a preda ci se vedea clar că nu asta își doreau să facă, și pe cei foarte dăruiți, dedicați, ale căror principii însă erau călcate în picioare de același sistem. Ei, însă, au continuat să facă ceea ce și-au propus și pentru asta au tot respectul meu. Știu că e greșit să spun că datorită unor profesori ce pot fi numărați pe degetele de la o mână, speranța mea în învățământ e la un nivel înalt, însă văd în acești oameni simboluri – că dacă ai voință, orice se poate realiza. Nimeni nu vine să se opună în mod direct atunci când un profesor vrea să-și facă bine treaba, ba chiar face și în plus pe lângă ce e plătit să facă. Piedicile sunt puse într-un mod pe care toți cei implicați, elevi și profesori, îl văd. De exemplu, olimpiada de filosofie, etapa pe sector, de anul acesta… Corectura efectuată de niște oameni care nu au citit de două ori cele câteva lucrări, au citit probabil “pe diagonală” și au acordat un punctaj, probabil și ăla cu mult sub nivelul de cunoștințe și har al elevilor. Putem găsi n lucruri de care să ne plângem, pornind de la materia pentru bac mult prea stufoasă, la faptul că petrecem prea multe ore în incinta școlii, la faptul că manualele nu mai sunt gratuite după ce termini clasa X, ș.a.m.d. În liceul meu, situația este una destul de norocoasă față de lucrurile de care am avut parte înainte, în școala generală să zicem. Sunt foarte mândră că există atâta interes pentru binele elevilor, al generației mele, că avem o directoare incredibilă și beneficiăm de tot felul de lucruri care se mai întâlnesc abia pe la liceele private. Îi apreciez eforturile, dumneaei și întegii conduceri, tuturor celor responsabili pentru bunăstarea lucrurilor din liceu. În Tg-Jiu însă, am avut parte de foarte multe nedreptăți și am fost foarte bucuroasă când în capitală am descoperit oameni cu mintea mult mai deschisă, cu un mod de predare mai atractiv și mult mai actualizați pe toate planurile. Foarte multe lucruri, lipsuri pot fi compensate de o mână de profesori buni, care să mențină un echilibru, să nu înnebunim cu toții și să ne fie mai scârbă de școală decât de închisoare, de exemplu. Dar să trecem la fapte concrete, altfel vorbesc în van…

În timpul gimnaziului, primeam tot felul de comentarii personale din partea a diferiți profesori, care implicit mă făceau să urăsc și materia predată de ei. Sunt oameni ale căror fețe nu-mi va face niciodată plăcere să le văd, căci amintirile îmi par încă vii. Cel mai tare mă deranjează că există niște reguli despre care acești profesori ne vorbeau, însă le încălcau el înșiși. Absurdități precum “dacă nu ești cuminte îți trec absență” la care răspunsul elevului este “dacă sunt absent, pot pleca?” – dar știm cu toții că nu poți, iar asta e o chestie infimă. Profesorii nu au voie să denigreze un elev, să îl dea afară de la ora de curs, să încurajeze hărțuirea sa de către alți colegi. Nu au voie să îl amenințe… și am fost de multe ori martoră a mai multe încălcări ale regulamentului, chiar dacă nu m-au implicat pe mine în mod direct, deci nu am putut să contraargumentez în vreun fel. Orice persoană care a fost la școală a fost nedreptățită cel puțin o dată, a fost făcut să urască o materie datorită purtării profesorului, a fost învinuit pentru ceva ce nu a făcut. Când o să înceteze toate astea? Dacă până și la liceele cel mai bine cotate se întâmplă tot felul de astfel de lucruri. Dar nu-mi stă în fire să critic, să subliniez lucruri de care suntem oricum cu toții conștienți. Tema articolului este, ÎN POFIDA tuturor acestor lucruri negative, ce rămâne bun la această instituție, la școală. Venim la școală ca să învățăm, dar de asemenea, să fim învățați o anume conduită pe care să o urmăm în societate; fiecare profesor vine cu propriile valori și deși detest teribil aceste influențe deseori neargumentate și subiective, înțeleg totuși că oamenii respectivi ne vor binele, vor să ducem mai departe un anumit sentiment de respect, o demnitate. Ei știu că noi suntem viitorul și poate, chiar dacă uneori nu pare a fi așa, au încredere în noi, știu că suntem în stare să aducem schimbări în bine, să le continuăm lupta.

Ce caut eu într-un profesor? Pe lângă cunoștințele sale despre materia predată, caut corectitudinea. Un om care să nu poată fi cumpărat sau influențat în niciun fel, care să analizeze elevul ca întreg și nu bazat doar pe un simplu incident, care să-i aprecieze mai mult calitățile decât defectele, care poate fi strict și în același timp, rezonabil. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi placă o materie pentru care nu am înclinații naturale doar datorită profesorului. Și se văd de la o poștă cei care vorbesc cu pasiune la oră, cei care sunt uneori luați în derâdere pentru această pasiune… care se consumă pentru binele nostru, pentru un scop, un concept, fără a avea garanția că-l va realiza cu adevărat – însă cred că și profesorii sunt încurajați văzând elevi la fel de interesați, plini de curiozități, care cercetează și au nevoie de îndrumare, cred că asta îi face să continue, chiar dacă la rândul lor au parte de multe alte nedreptăți. Profesori care fac diferența dintre individ și elev, care realizează că nu fac decât să îndepărteze un copil atât de materia lui cât și de școală în sine dacă nu-l tratează cu respect – și aici mă refer tot la planul educațional, la faptul că un profesor nu ar trebui să ia niciodată ceva la modul personal ci să caute căi de mijloc, de înțelegere, de încurajare, astfel încât elevul care i-a greșit să-și ceară scuze din proprie inițiativă, nu să se creeze o dispută între cei doi. De asemenea, consider că acest respect trebuie să se manifeste și în modul în care acel profesor acordă note, urmărind desigur un barem, ca la BAC și neluând în calcul nimic altceva, nici măcar activitatea elevului de la clasă, dacă e vorba despre un test scris. Eu cred că e în regulă ca un profesor să aibă favoriții săi, elevii cei mai pasionați de materia pe care o predă, atâta timp cât asta nu-i răpește din corectitudine sau atenția oferită altor elevi care poate și-ar dori să primească mai multe: mai multă îndrumare, încurajare, explicații. Eu una dau mai mult randament dacă știu că eforturile mele sunt apreciate, “un om care se simte apeciat va face mereu mai mult decât e așteptat de la el“, aceasta consider că ar trebui să fie ideea de la care să pornească profesorii, atunci când își doresc rezultate reale de la elevii lor. Poveștile personale cu care suntem obișnuiți toți, acele “paranteze” care uneori se lungesc până la pauză, au rol pe cealaltă parte, de educație socială, ele au mesaj și nu sunt niciodată sub formă doar de bârfă – cel puțin nu din partea unui profesor care se respectă. Consider că ar trebui să fim la fel de atenți la aceste lucruri dinafara subiectului lecției, căci nu sunt o pierdere de timp, de cele mai multe ori, chiar ceva din cadrul lecției a adus vorba despre o amintire sau o povestire; așadar, nu consider acesta un defect sau un mod de a face timpul să treacă mai repede, nu îmi place ideea ca școala să ne dezumanizeze și consider că e un mod de apropiere și conectare cu elevii, iar dacă e realizat într-un mod corect și limitat, chiar dă rezultate.

Profesorii mei preferați din liceu sunt de filosofie și germană, materiile cu care voi rămâne cel mai mult în minte după absolvire. Înainte, obșinuia să-mi placă tare mult limba română, în special partea de literatură, dar din diferite motive, acest lucru s-a schimbat. Limba engleză este o materie care îmi place de sine stătătoare, indiferent cine o predă, nu am nevoie de un profesor bun pentru a mă descurca deoarece este o limbă pe care prea puțini o învață numai de la școală… însă nu neg faptul că interesul acordat ține într-adevăr de profesorul care o predă, iar în cazul meu, acesta s-a schimbat în fiecare an. Și statornicia are rostul ei, iar o relație cu o clasă se construiește în mai mult timp, mai mulți ani, dacă se vrea într-adevăr roditoare, la maximul potențialului său. Îmi plăcea mult biologia în generală, materie pe care am studiat-o până în clasa a X-a. Fizica și chimia m-au prins până într-un punct, acela în care s-au intersectat cu calculele matematice… matematica fiind spaima mea și cel mai teribil coșmar încă din clasa a III-a, când au intervenit minunatele litere. Dar până și de matematică prinsesem ceva drag în clasa a VIII-a, când am făcut meditații cu un profesor minunat, de genul celui despre care se scrie în cărți – geniu enigmatic, fascinant, frumos într-un mod mult superior fizicului. Logică și filosofie am făcut în liceu cu același profesor, pe care îl ador. Ceva din prestația sa ca profesor m-a făcut întotdeauna să citesc toate lucrurile menționate de el, să îmi doresc să fiu cea mai bună din clasă, să mă implic în tot felul de activități, indiferent de notele pe care le luam – căci logica devenise la un moment dat destul de complicată. Notele nu au avut niciodată o însemnătate prea mare pentru mine, am știut că ele nu reprezintă cunoștințele sau valoarea mea cu adevărat. Așa că am copiat pe unde am putut, m-am descurcat, am învățat pe fugă… dar niciodată pentru materiile de care îmi păsa cu adevărat. Da, sunt mult prea multe materii. Da, mi-a fost frică de multe ori să nu rămân corijentă, o teamă pe care am avut-o încă din clasa a IV-a, deși probabil că nu exista așa ceva. Teama aia că ai rămas în urmă cu materia, că nu mai poți să înveți, că te depășește, că ești pierdut… și apoi tot un profesor este cel care face lumină, care face o recapitulare înainte de test și realizezi că de fapt știi mai multe decât credeai. Tot el te scoate din impas și îți redă speranța, îți spune “hai că poți” – cel puțin, asta face un profesor bun. Deși poate părea stresant și uneori chiar te ascunzi de asemenea profesori, literalmente, cei care vin după tine, vorbesc cu dirigintele, își fac griji de ce nu vii la oră, LE PASĂ. Asta e tot ceea ce trebuie să știi, să vezi mai departe de cicăleala lor. Le pasă, și asta e tot ce le putem cere profesorilor din acest sistem contaminat.

Îmi place să pun oamenii pe piedestaluri, deși nu e corect să vezi pe cineva drept mai mult decât o ființă umană… dar când acel om îți e profesor și te face să realizezi lucruri de care nici tu nu te credeai în stare, parcă acest titlu nu mai e așa de exagerat. Ei sunt formatorii noștri, sau ar trebui să fie. Modelele noastre. Și serios, nu mă așteptam niciodată să spun asta, dar acum văd că o parte dintre ei chiar asta reprezintă pentru mine. Profa mea de română din generală, care a continuat să mă placă chiar și după ce eu m-am purtat într-un mod imatur, care a realizat că dacă am făcut o greșeală asta nu înseamnă că întreaga mea valoare ca elev, talentul meu literar, nu mai există. Profii care te împing de la spate, aceștia merită lauri. Profa mea de franceză din generală care mi-a oferit meditații gratuite pentru olimpiadă, datorită căreia încă mai știu câte ceva din această limbă și care s-a supărat oarecum că am ales limba germană pentru liceu. Profa mea de meditații la germană cu care am făcut un an, în clasa a VIII-a, pentru că am realizat că îmi doresc să merg la un liceu cu profil bilingv și nu știam o boabă de germană. Nici până în momentul de față nu am ajuns cu materia de la școală unde ajunsesem cu profa mea din Tg-Jiu – dar desigur, asta e vina programei și a altor lucruri pe care nu le-am putut controla (lipsa pentru un semestru a unui profesor suplinitor), iar nivelul B1 este totuși suficient de bun având în vedere că nu am mai făcut alte meditații pe parcursul celor patru ani… și așa ajungem la profesoara de germană, a cărei moralitate, spirit practic, inteligență și umor m-au făcut să iau parte la orele predate de ea, deși am absentat o mare parte din primul semestru al acestui an școlar. Germana e sfântă pentru mine, tocmai pentru că m-am încăpățânat să nu învăț nimic în plus față de ce ne este predat la clasă, care e oricum destul de complex și totuși am reușit să fac față. Tocmai atunci când primești o notă pe merit, dar nu ți se pare suficient de mare, te încumeți să înveți mai mult, să fii mai atent, să participi la oră iar nu să visezi cu ochii deschiși sau să faci altceva. Profesorii cu care am luat parte la activități extrașcolare cum ar fi clubul de dezbateri sau concursul organizat de Humanitas în licee – ei bine, nu aș fi participat la aceste activități dacă profesorii mi-ar fi fost antipatici, căci după cum spuneam, notele nu valorează nici cât o ceapă degerată pentru mine (asta dacă nu sunt cumva sub 5), ci apreciez mult mai mult felul de a fi și a gândi al unui profesor decât orice altceva.

Sunt veșnic recunoscătoare profesorilor care nu te blamează pentru ceva ce te depășește (cum a fost cu olimpiada la filosofie), ci îți văd în continuare potențialul și vor să te ajute să ți-l realizezi. Dezinteresați… doar din dorința ca TU să fii un om mai bun! Iar acest lucru, când este într-adevăr înfăptuit așa, este cel mai demn pe care mi-l pot imagina din partea unui om. Poate scriu acest articol pentru că simt că vine sfârșitul, că o să o închei definitiv cu cele douăsprezece clase, că vine facultatea dar asta va fi ceva cu totul diferit, așa am impresia. Poate scriu pentru că astăzi am avut parte de încă și mai multe dovezi că există oameni în învățământ cărora le pasă, care știu să facă slalom printre obstacole, care găsesc portițe pentru a-și atinge scopurile și fac asta să pară atât de natural încât mă întreb de ce nu pot fi toți profesorii așa… Deosebirea, cel puțin eu nu pot vedea altfel, e faptul că LE PASĂ. Că realizează ce impact au sau ar trebui să aibă ei asupra noastră. Că știu că o parte din viitorul nostru depinde de ei. Pot spune că am rămas cu ceva de la fiecare materie studiată, dar cele care îmi sunt cu adevărat fixate în minte sunt cele pentru care am vrut cu adevărat să mă pregătesc. E adevărat, nu te pricepi la toate, dar economia, spre exemplu, a fost o materie care mi-a plăcut foarte mult numai datorită felului cum mi-a fost prezentată, cum profesoara a încercat pe cât de bine a putut să ne explice lucrurile pe înțelesul nostru, dându-ne exemple concrete. Spuneam deci, că profesorii din capitală au fost infinit superiori celor din Tg-Jiu. Motivele îmi sunt necunoscute, dar ei au reprezentat unul dintre lucrurile de care am vrut să scap când am plecat de acolo. Erau complet iraționali majoritatea și nu voiau să accepte anumite idei moderne. Nu știu de unde venea această ură pentru elevi, până la urmă. Frustrările personale nu ar trebui să ne întunece niciodată rațiunea, cu atât mai mult cu cât ești profesor și deci, responsabil pentru gândirea atâtor copii. Care vor crește la rândul lor… nu e mai de preferat să lași ceva bun în urmă?

Aici intervine și credința mea personală, care s-a schimbat de la hedonism la ceva ce e încă în formare, mai aproape de etica deontologică (4,5 la olimpiada la filosofie!?)… Dar cu toate astea, un profesor nu ar trebui să pună niciodată ceva mai presus decât demnitatea, atât a lui cât și a elevului. Să se respecte pe sine prin educarea corectă și completă, prin atitudine, atenție, dăruire… și respectând în acest fel și elevul, care își împlinește la rândul său scopul pentru care a venit la școală. Cred că am spus tot ce aveam pe inimă despre acest subiect, despre profesori și scopul educației. Vreau să știți că deși nu toți recunoaștem, felul în care v-ați purtat la ore ani întegi în care am venit la școală ne-a afectat, mai mult sau mai puțin, pe fiecare dintre noi. Eu una încă am cicatrici de la fosta mea dirigintă din generală, profesoară de matematică… și jur că la început aveam note mari, până să încep să aud că nimic din ce fac nu e bine. Hai să uităm lucrurile care nu sunt bune, căci dacă vezi partea frumoasă, o poți extinde; dacă le tot subliniezi pe alea negative, creezi doar un mare hău, unde tu și toată materia ta cădeți până atingeți solul. Și așa ați ruinat poate chiar viața unui elev. Aș fi vrut să știu mate, e și vina mea, și vina naturii. Dar nu vă purtați ca și când profesorul e complet nevinovat în toată treaba asta.

Mai sunt 5 luni până la bac, ne tot e reamintit. Fac meditații la română, istorie și filosofie. Sunt încrezătoare, am profi minunați pentru toate aceste materii. Celelalte, le dăm deoparte (nu germana, desigur, am un atestat de pregătit). Doișpe ani de chinuri dar și de amintiri frumoase, de momente revelatoare… doișpe ani petrecuți în mare parte la școală. Abia aștept absolvirea, liceul meu are o tradiție specială în fiecare an. Îmi iubesc liceul și iubesc fiecare lucru ce a reieșit dintr-o alegere proprie. Pe cât creștem, cu atât mai mult ne aparțin deciziile pe care le luăm, unde înainte aparțineau poate părinților. Am ales să fiu elev în liceul x, la profilul y. Profesorii nu ni-i alegem noi, din păcate. Însă nu aș fi schimbat nimic, chiar sunt foarte mulțumită. Da, se putea și mai bine, dar putea fi mult mai rău, puteam avea alte depresii și căderi nervoase, precum în școala generală. Încă am speranțe pentru sistemul de învățământ românesc.

Câștigători Octopussy fan pack!

Se pare că rafflecopter (cu ajutorul random.org) a ales cei doi câștigători ai concursului organizat de mine acum o săptămână. Felicitări și vă mulțumesc tuturor pentru participare! Vor mai urma și alte concursuri și între timp, aveți în bara din dreapta o listă cu site-uri de unde puteți cumpăra Octopussy :)

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, recenzie

Știți în Sims când moare cineva iar personajele rămase în viață îl plâng – se trezesc în mijlocul unei activități cum ar fi gătitul și încep efectiv să bocească, amintindu-și? Așa voi fi eu mereu cu cartea asta. Pentru că e povestea mea. Pentru că E. Lockhart mi-a asasinat sufletul cu mare ușurință și a lăsat sângele să-mi curgă, odată cu ultimele cuvinte ale cărții. Pentru că Frankie și orice personaj protagonist (fac o presupunere) al autoarei, este my doppelgänger, my soulmate, ME.

Frankie e o puștoaică ce s-a săturat să fie subestimată și privită doar prin prisma apariției sale drăgălașe. Ea e în clasa 10-a la un liceu exclusivist, de la care absolvenții săi pleacă la facultăți din Ivy League. Iubitul ei e cel mai cool tip din acel liceu, un tip la care Frankie nici măcar nu spera să poată avea acces. Așa ajunge să-i cunoască și grupul de prieteni și să afle din ce în ce mai multe detalii despre activitățile desfășurate de aceștia. Problema e că Frankie vrea să facă parte din clubul lor secret, așa că găsește o modalitate pentru a face acest lucru…

Ca și în cazul Mincinoșilor, plot-ul e construit foarte simplu și logic însă frământările interioare ale lui Frankie și întregul proces psihologic prin care trece e incredibil, e cel mai relatable lucru din lume pentru mine și acesta e motivul pentru care iubesc această carte – compatibilitatea de 100%.

Frankie își dorește mai mult ca orice afirmarea, recunoașterea meritelor ei, a inteligenței ei. Nu e suficient pentru ea să fie un membru respectat al clubului de dezbateri, să facă parte dintre tocilari. Frankie e o feministă, un sjw (social justice warrior) iar lucrurile pe care le plănuiește sunt tocmai în acest scop. Ea e foarte dezamăgită când realizează că se implică în activitățile clubului ultra secret format de seniorii din liceu chiar mai mult decât aceștia; unde pentru ei e importantă tocmai fraternitatea, faptul că pun la cale lucruri inofensive pe care să le facă împreună, Frankie duce lucrurile mult mai departe, dându-le un înțeles, un scop, pe care însă ceilalți eșuează să-l vadă. Frankie le e superioară, e tipul geniului neînțeles, e chiar considerată nebună pentru faptele sale și sfârșește prin a rămâne singură. Eu zic că partea cea mai scandaloasă a poveștii e tocmai faptul că nu există un singur personaj care să o aprecieze cu adevărat pe Frankie, care să-i admire atât inteligența cât și frumusețea, faptul că intențiile ei au fost atât de bune și a reușit să fie o reformatoare socială, sacrificând multe lucruri personale în acest scop. Lupta aceasta de ambiție reprezentată prin activități considerate normale din punct de vedere social și adevărata explorare a potențialului său este drama vieții mele. Frankie își dorește foarte mult validarea iubitului ei, care își apreciază cel mai bun prieten tocmai pentru același tip de activități desfășurate și de ea – însă Alfa e considerat un tip cool, pe când Frankie o simplă nebună cu care Matthew nu mai vrea să aibă nimic de a face. Double standards much?! Frankie realizează absolut tot ce e în neregulă în jurul ei, atât în relația ei cu Matthew cât și din punct de vedere social, ea nu acceptă ca lucrurile să rămână așa cum sunt atâta timp cât are puterea de a le schimba.

Din punct de vedere cât se poate de subiectiv (și plin de patos!) susțin tare și răspicat că Frankie s-a purtat exemplar pe tot parcursul romanului și nu merită tratamentul primit din partea celorlalte persoane – în special a membrii clubului atât de select în care își dorea să intre. Frankie trece de la imaginea unei simple adolescente, naive ș.a.m.d. la o femeie cu reală putere de convingere, o minte aproape diabolică, o delicventă juvenilă, cel puțin din punct de vedere obiectiv. Finalul e heart breaking dar foarte realist, Frankie nu se mai poate întoarce niciodată la persoana care a fost înainte, persoană de care a făcut tot posibilul să scape. Iar E. Lockhart o susține. E. Lockhart mi-ar fi probabil cea mai bună prietenă și chiar mi-aș dori să o întâlnesc pe această autoare într-o bună zi.

Iubesc cartea asta într-un mod pe care nu-l credeam posibil, mi-a atins absolut toate corzile sensibile și o recomand absolut tuturor celor care nu au o gândire închisă, care văd mai departe de mijloacele folosite de cineva pentru săvârșirea unui scop superior, care înțeleg lupta continuă dusă de femei pentru a avea o anume imagine în societate, în fața bărbaților. Ador atunci când fostul ei prieten o întreabă de ce a făcut ce a făcut iar ea îi pune doar două simple întrebări: “Știi ce e un panoptic?” și “Ai fost vreodată îndrăgostit?“, la care el răspunde negativ. Așadar, Frankie are mai multe motivații pentru faptele sale: atât dorința ca Mathhew să o vadă așa cum e, în genialitatea ei, și să o iubească pentru asta, așa cum îl iubește și ea pe el în simplitatea lui și de asemenea, dorința de a lupta împotriva sistemului opresiv bazat pe care funcționează majoritatea instituțiilor din zilele noastre. Deși conducerea liceului vede mai mult rău în faptele lui Frankie, reformele ei încă rămân în picioare și dăinuie, chiar dacă au sleit-o de puteri iar la final a rămas cu cicatrici reale de pe urma lor.

Recunosc, deci, că motivul pentru care declar această carte my all time fave e simplul fapt că mă regăsesc perfect în poveste și pot empatiza cu protagonista, însă țin să menționez că E. Lockhart este o scriitoare de excepție, indiferent de plot-ul romanului, că mi se pare underrated și vreau să citesc absolut orice a scris ea vreodată.