Cristina Boncea's Blog, page 75

Ultima vrăjitoare din Transilvania, full review

Am primit primul volum al trilogiei odată cu romanul Pervertirea, scris de Cristina Nemerovschi, pe care îl cerusem drept sponsorizare de la editură pentru blogul pe care îl administram atunci. Am citit cărțile la intervale de timp diferite, însă abia după ce l-am terminat pe cel de-al doilea am aflat că Cristina este de asemenea și Anna Vary. I-am acordat primului volum 4/5 stele, celui de-al doilea 3/5 iar ultimului 2/5, dar cred că asta e în strânsă legătură cu gusturile mele, care de asemenea s-au modificat între timp.

*spoiler alert!*

Povestea o urmărește pe Alexandra, o liceeană trimisă de mama ei într-un sat din Transilvania pe nume V., unde însă descoperă lucruri foarte stranii – mai concret, descoperă povestea a patru persoane ce ar fi trebuit să fie moarte de mult. Lorena, Mathias, Aneke și Nori sunt ființe supranaturale, care duc în spate un trecut înfricoșător. Aneke, personajul eponim al primului volum, a fost ucisă de săteni pe motiv că ar fi vrăjitoare, printre altele. Între ea și fratele său vitreg, Mathias, există o poveste de dragoste. Lorena este sora contesei, care o îngrijește pe micuța Nori, un vârcolac. La începutul călătoriei sale, Alexandrei nu-i vine să creadă că cei patru sunt cu adevărat reali, datorită asemănărilor dintre povestea Anekei și a sa: și Alexandra are o poveste de dragoste interzisă împreună cu fratele ei vitreg, Răzvan. În volumul al doilea, viața ei din V. petrecută cu o vară în urmă o urmărește în București, iar Aneke, vrăjitoarea roșcată și nemuritoare își face apariția în diferite localuri, pozând într-o tânără contemporană foarte atrăgătoare. În acest volum, o poveste de dragoste se înfiripă și între Alexandra și Mathias, care are însă parte de un final tragic. În ultimul volum, Alexandra renunță definitiv la mortalitatea sa pentru a-și petrece restul vieții alături de Aneke și Nori, pentru care Lorena se sacrifică. Un alt personaj relevant este vraciul Nicolas, care este cel ce se ocupă cu blestemul ce a fost aruncat asupra celor patru și care în final o implică și pe Alexandra.

Trilogia are un background foarte frumos, fiind presărată cu detalii gotice aș putea spune, cum ar fi castelul contesei în care personajele conviețuiesc la final sau atmosfera încărcată de magie din V. Pe lângă aceste detalii, intervine povestea destul de alambicată referitoare la relațiile dintre personaje și iubirea dintre ele. Alexandra îl iubește la început pe Răzvan, fratele ei alături de care a crescut, într-o lume cât se poate de normală. După venirea sa în V., Alexandra se îndrăgostește iremediabil de fratele contesei, Aneke, pe care aceasta i-l împrumută de bună voie. Alexandra duce așadar o viață dublă, având-o pe prietena ei cea mai bună Ioana la București, pe mama ei, Dora și prietenii cunoscuți la liceu, cu care bea ocazional și se distrează. Lumea din V. reprezintă cu totul altceva pentru ea, este locul de care sufletul ei aparține și se simte cel mai acasă. Se întreabă dacă nu cumva cei patru oameni întâlniți aici sunt toxici, ce se va alege de ei și de destinele lor potrivnice și dacă într-adevăr vrea să continue să facă parte din acea lume. Decizia ei finală este luată bazându-se pe faptul că nu există cale de întoarcere, că experiențele trăite nu o mai pot readuce niciodată pe vechea Alexandra la viață iar traiul printre oamenii obișnuiți i se pare ceva de neconceput, în care nu ar mai putea să se integreze fără a fi nefericită. Iubirea Alexandrei crește în timp pentru fiecare dintre personaje, dragostea și admirația ei față de Aneke luând proporțiile cele mai mari, căci ea este persoana alături de care Alexandra petrece cel mai mult timp, cea care o inițiază în tainele vieții și îi povestește despre lucruri pe care Alexandra nici nu putea să și le imagineze, despre deciziile care au adus-o în situația în care e, despre însemnătatea timpului și amprenta sa asupra ființei umane. Alexandra se lasă purtată de aceste cuvinte și ajunge să creadă în ele, nu se mai poate despărți de femeia care i-a dat întreaga lume peste cap, dovedind că este diferită față de orice întâlnise Alexandra până atunci sau ar fi putut să întâlnească printre adolescenții din București și viața ei obișnuită.

Trilogia este foarte bine concepută. mi se pare a fi cât de cât originală, scrisă într-un pas moderat, cu acțiuni care nu se grăbesc să se întâmple, luându-i astfel din farmec. Cu siguranță nu voi continua să citesc celelalte lucrări semnate de Anna Vary deoarece mă obosesc teribil și nu reușesc să îmi însușesc trăirile personajelor, deși recunosc că la început simțeam o oarecare afinitate față de acestea, care s-a pierdut însă foarte repede. Trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania aduce un nou tip de poveste, foarte captivantă, printre cărțile românești fantasy contemporane și presupun că stă la un loc de vază printre acestea. Vary combină elemente pur românești cum ar fi viața din sat sau mentalitatea sătenilor, cu viața unui adolescent obișnuit din București, adăugând intrigi complexe, vrăjitorie și ceva filosofie de viață printre paginile cărților. Se pot extrage multe replici pline de semnificații, în general provenite de la Aneke, simbol al călătoriei în timp și al adaptării, o călătoare neobosită și neînfricată după atâția ani de viață. Unicitatea trilogiei provine așadar din aceste combinații, care pe mine însă nu a reușit să mă marcheze în mod deosebit. Dacă ar fi să-i dau o notă per totală, aceasta ar fi probabil 2/5.

Alexandra, recenzie

În ultimul volum la trilogiei, Alexandra se întoarce în V. și este pusă în fața următoarei decizii: să rămână nemuritoare sau să-și primească mortalitatea înapoi? Fiecare dintre aceste decizii vine cu consecințele ei însă un lucru este clar: cineva trebuie să moară pentru a-i salva viața fetei lup, Nori.

Dragostea Alexandrei pentru Mathias revine la viață și un nou cuplu neașteptat apare în poveste. În cea mai mare parte, romanul urmărește conflictul interior al protagonistei și lucrurile pe care ea le pune în balanță pentru a lua această decizie. Mi-a luat destul de mult timp să citesc cartea după ce am cumpărat-o însă voi detalia acest aspect într-o postare de pe blog. E adevărat că nu-mi amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat în primele două volume, deși aceste lucruri sunt reamintite de multe ori pe parcursul cărții. Punctajul mic se datorează mai degrabă faptului că nu am avut povestea de la bun început la suflet, fiind fantasy, însă aș vrea să pun accentul pe lucrurile bune:

mi-a plăcut și chiar am fost surprinsă de faptul că Aneke nu a fost parșivă și nu a încercat să o influențeze pe Alexandra să ia o decizie, urmărind un interes personal în acest lucru – sau cel puțin, nu într-o prea mare măsură; poate că mă așteptam la ceva mai dramatic, care să mă ia prin surprindere și presupun că mi-aș fi dorit să mai citesc scene cu Alexandra și Răzvan însă am înțeles că tocmai schimbările prin care a trecut Alexandra au determinat acest lucru. Mi-a plăcut modul cum a pus Aneke problema, că există două tipuri de oameni nemuritori: cei care își doresc să moară și nu suportă gândul că cei dragi mor înaintea lor și cei care privesc acest lucru ca pe o oportunitate de a explora lumea la infinit, de a nu se plictisi niciodată de ea. Cred că întreaga frumusețe a cărții constă în frământările interioare, în întrebările pe care Alexandra și le pune: merită să dai totul pentru o singură ființă pe care o iubești? Eu aș fi răspuns că nu, mă regăsesc foarte bine în mentalitatea Anekăi, iar Alexandra a ajuns să îi fie ca o soră geamănă. Partea comică e că dragostea are probabil o însemnătate mai asemănătoare decât pare pentru cele două.

Nori e un personaj ce probabil va fi explorat în profunzime în seria Cronicile Fetei Lup, însă pe parcursul acestui roman, prezența sa e aproape inexistentă. Deși îmi surâd imaginile prezentate din V., cum ar fi castelul în noapte, lacul, viața satului în general, nu pot spune că acest final m-a dat pe spate. Mi-a plăcut răspunsul contesei la întrebarea “ce înseamnă să fii vrăjitoare?”. Citiți pentru a-l afla.

Recomand trilogia celor pasionați de vrăjitoare, de povești de dragoste imposibile. Vă garantez că veți regăsi multă pasiune între paginile ei, că este bineînțeles foarte bine scrisă și că merită timpul investit dacă vă place genul fantasy.

Film vs. Carte – Dorian Gray

Filmul mi s-a părut mult mai bun decât cartea, deși au fost câteva lucruri modificate. În primul rând, Dorian Gray arată exact așa cum mi l-am imaginat. Scenele care au fost scoase și înlocuite cu altele erau considerate destul de importante în carte însă nu pot să mă plâng de reprezentările vieții hedoniste trăite de Dorian, de toate cadrele cu femei, băutură și alte distracții, cât și de interpretarea impecabilă a acestui personaj.

Într-adevăr, Dorian este un om fără inimă și în film și datorită acestuia am reușit să văd cum Lord Wotton nu era decât inițiatorul ideilor duse de Dorian la un cu totul alt nivel. Consider că anumite lucruri nu au fost explicate suficient de bine în carte și am reușit să le înțeleg din film. Scena mea preferată a fost sărutul dintre Dorian și Basil, pe care am tot așteptat-o și pe parcursul romanului deși probabil era imposibil să regăsesc așa ceva în anul 1890, când a apărut romanul. În general, morțile personajelor au fost modificate, mai puțin finalul protagonistului, care este o scenă pe abia așteptam să o văd reprezentată și consider că filmul nu mi-a înșelat așteptările. Pot asemăna această producție cu cea realizată după filmul Lolita, ultima apărută pe piață, căci și în cazul acelui roman, nu am reușit să mă dumiresc prea bine ce se întâmplă iar ecranizarea a lămurit lucrurile pentru mine într-un mod mult mai captivant. Desigur, nu pot da întru totul vina pe autor pentru că nu m-am prins eu de anumite subtilități din opera sa, însă pot pune asta pe seama anului în care trăim și felului în care sunt scrise cărțile astăzi, având completă libertate de exprimare și fiind obișnuiți să primim detalii șocante fără niciun fel de înveliș exterior.

Revenind la film, mi-a plăcut că nu a început exact ca în carte, ci cu una din crimele comise de Dorian, astfel încât să nu mai trebuiască să ne lăsăm păcăliți de chipul său frumos și tânăr. Schimburile de replici dintre personaje mi s-a părut combinația perfectă dintre citatele din carte și amprenta scenaristului care le-a conceput, păstrând exact atât cât trebuie după părerea mea. Mi-a plăcut mult să văd discrepanța dintre Dorian și vechii săi prieteni, când acesta revine în oraș la vârsta de patruzeci de ani, arătând la fel ca înainte de a pleca. Mi s-a părut că personajul lui Henry a fost mult mai dramatic decât ar fi fost necesar, având în vedere că el ar fi trebuit să fie modul după care Dorian a fost croit; a avut prea mult sentiment față de omul care se prezenta la început a fi, la fel de indiferent și rece precum Dorian pe aproape întreg parcursul vieții sale. Mi-a plăcut pariul pus între Dorian și Henry la petrecerea de debut în societate a tinerei fete, cu a mamă căreia Dorian s-a culcat chiar pe patul sub care stătea ascunsă, așteptându-și rândul. A fost o scenă macabră, strigătoare la cer și plină de păcate, la fel ca Dorian.

În concluzie, aș recomanda mai degrabă urmărirea filmului decât citirea romanului, care mi s-a părut destul de șters comparativ cu această producție, deși povestea sa rămâne încă una dintre marile opere literare de până în prezent.

Din spatele “Octopussy” – secrete și altele

Acum că urmează să public cel de-al doilea volum din această serie cu care am debutat la editura Herg Benet acum aproape un an, m-am gândit să vă spun niște chestii pe care nu le știați despre mine și despre această carte. S-ar putea să existe niște mici spoilere așa că aveți grijă atunci când citiți (ele vor fi marcate cu *).

Eram virgină când am scris-o.

Nu doar că eram virgină, ci eram über cuminte, în sensul că alcoolul și masturbarea reprezentau doar termeni fictivi pentru mine. Dap, ați citit bine. Am terminat de scris în august 2014 iar cartea a apărut peste câteva luni, în februarie 2015, așa că în acest interval de timp am tot avut ocazia să o recitesc pentru editare și sublinierea pasajelor. Am fost uimită de acuratețea cu care am reușit să redau niște scene care în viața mea nu se întâmplaseră încă. Singura chestie reală pe care o experimentasem din carte a fost Pride-ul și un pic din “relația” lui Becks cu Basti. Deci da, absolut totul, de la *beția gemenelor și mahmureala lor, la scene de sex dintre Candie și Gary, obsesia Hyenei cu țevile, la droguri – totul era teren nou pentru mine și strict provenit din imaginație, iar asta ne duce la următorul punct.

2. M-am informat cu privire la *scena de zoofilie

Da, și asta e pe bune. Am fost întrebată ce fel de cercetare am făcut vizavi de boala pe care am inventat-o iar răspunsul meu a fost mereu “niciuna”. Conceptul bolii mi-a venit foarte ușor în minte însă despre sexul dintre oameni și câini a trebuit să citesc pe internet. Nu știu dacă erau creații literare sau confesuni, însă ați fi surprinși să știți câte astfel de povești complexe și mult mai detaliate decât în cartea mea puteți găsi pe net. Ba chiar dădusem peste ele cu ceva înainte de a mă apuca de scris și m-am gândit să le recitesc și să le includ în cartea ce va reprezenta cel mai bolnav lucru pe care l-aș fi scris vreodată.

3. Cartea avea un alt titlu la început

Conceptul de pe copertă și toată povestea legată de desenul făcut de Hyena mi-au venit pe parcurs. Titlul inițial al cărții a fost Carnivore Sweets, căci aveam deja în minte *scena sângeroasă dintre Candie și Gary și mi se părea că sună bine la ureche, însă mai departe nu am reușit să-i găsesc o altă concordanță cu conținutul cărții. După cum spuneam, am avut în minte să scot la iveală cei mai întunecați demoni din mintea mea iar sângele, sexul și alte lucruri asemenea mi s-au părut cele mai potrivite mijloace pentru a-mi atinge scopul.

Sunt curioasă câți dintre voi sunteți șocați de aceste informații sau ce părere aveți. Lăsați-mi comentarii mai jos :)

IT’S OFFICIAL!!!

O să aveți Octopussy #2 în aprilie.

O să se numească Becks merge la școală.

O să aibă o copertă mișto, pe care o s-o postez atunci când o s-o am.

O s-o facem și mai lată decât cu primul volum. Mai multe lansări mișto și alte chestii.

E puțin mai scurtă decât prima.

O să vă placă.

Abia aștept.

Portretul lui Dorian Gray, recenzie

Finalul acestei cărți a fost teribil de previzibil dar probabil că nici nu ar fi existat altul mai potrivit. Deși la început eram plăcut surprinsă de tipurile de personaje conturate de autor, pe parcurs interesul meu a scăzut din ce în ce mai mult și abia așteptam să termin de citit. Deși îi recunosc în continuare geniul lui Wilde, cartea aceasta nu mi-a plăcut atât de mult pe cât mă așteptam.

Personajul principal este evident, Dorian Gray, care la început este un puști inocent, care nu știe prea multe despre lume și viață. Henry Wotton este un tip cu zece ani mai mare decât el, care îl ia sub aripa sa protectoare. Un alt personaj relevant este Basil Hallward, care are un sfârșit “romantic”, cum a declarat Henry. Situația stă în felul următor: Basil e îndrăgostit de frumusețea lui Dorian și îi pictează un portret, de unde și titlul romanului. Henry pare a-l analiza pe băiat din cu totul alte puncte de vedere, observându-i potențialul și modelându-l după bunul său plac. Henry e un hedonist de zile mari și distruge sufletele tuturor oamenilor ce îi intră în viață, în scurt timp insuflându-i această trăsătură și lui Dorian, care se îndepărtează de povețele lui Basil și se îngroapă într-o viață în care plăcerea este pe primul loc, mergând la club, la operă și influențând diverși oameni cu opiniile sale toxice despre viață, cu indiferența sa incredibilă față de orice și lipsa de empatie. Personajul ajunge în scurt timp să fie preocupat doar de propria sa persoană și nu-și asumă reponsabilitatea pentru sinuciderile a mai multe personaje sau reputațiile lor distruse. Ajuns la vârsta de patruzeci de ani, Dorian este în continuare urmărit de trecutul său și amenințat de fratele primei sale iubiri, care caută să-i răzbune moartea și inima frântă de către Prințul Fermecat.

Misoginismul din carte, provenit de la Henry și învățăcelul său Dorian, sunt mai mult bazate pe faptul că atât aceștia cât și autorul în sine, sunt, cel mai probabil, homosexuali; deși asta nu le scuză mentalitatea și obiectivizarea femeilor, reprezintă totuși o explicație pentru intelectul acestora, de calitate superioară însă utilizat în cele mai păcătoase feluri. Dorian are uneori mustrări de conștință, după toate faptele comise, iar la finalul romanului chiar își dorește să se schimbe și să devină un om mai bun.

Misterul tinereții sale veșnice, cel puțin cea trupească, se datorează rugăciunii rostite de Dorian atunci când a văzut portretul realizat de Basil la începutul romanului… Influențat de comentariile lui Henry, Dorian își dorește ca el să rămână veșnic la fel de frumos iar tabloul să fie cel care îmbătrânește și suferă consecințele vieții duse de acesta. Ne dăm repede seama că acest tablou reprezintă chiar sufletul lui Dorian, pe care acesta îl ascunde într-o cameră închisă cu o cheie deținută doar de el, acoperindu-l și uitând de el, astfel încât nimeni să nu realizeze vreodată ce fel de om este cu adevărat și ce viață duce. Portretul se urâțește cu fiecare faptă mârșavă făcută de Dorian și abia la finalul romanului acesta decide să îl distrugă, după deprimanta dovadă a faptului că “o floare nu aduce primăvara”, iar indiferent cât de bune ar fi fost intențiile sale, chipul din tablou rămânea la fel de diavolesc.

Ce se întâmplă cu tabloul? Dar cu Basil? Citiți pentru a afla.

Mi-a plăcut mult structura circulară a romanului, a fost ceva complet și complex, chiar dacă m-a plictisit pe alocuri. Este o carte pe care cu siguranță o voi reciti, mi-a plăcut însă probabil nu va avea niciodată o importanță prea mare pentru mine. Dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni ce văd în neregulă cu viziunea asupra vieții a lui Henry sau Dorian, aș fi răspuns nimic, ei mi-ar fi devenit zei într-ale hedonismului și probabil aș fi fost șocată de final, supărată pe destin și așa mai departe. Știind ceea ce știu acum, însă, nu pot decât să spun că Dorian a primit tot ceea ce a meritat și faptul că Oscar Wilde este încă unul dintre autorii pe care îi respect și îmi doresc să citesc mai multe lucrări de-ale sale. Această carte este un must-read după părerea mea și cred că va fi îndrăgită de cei care caută cărți originale, cu povești captivante, pline de suspans, cu crime; romane psihologice, întunecate, savuroase. Probabil că Dorian este unul dintre personajele ce va trăi veșnic în mintea mea, datorită evoluției sale din roman. Mă voi uita și la film în curând.

De audiat…

Am regăsit de curând plăcerea în a asculta anumite opere ce au fost scrise cu scopul de a fi jucate ca piese de teatru, chiar după ce am scris o mică cronică despre una din lucrările lui Ibsen Henrik. Când eram mică, am ascultat majoritatea basmelor pe suport magnetic și așa au reușit să-mi rămână bine întipărite în minte, deoarece le ascultam de mai multe ori, cu o plăcere mai mare decât dacă le-aș fi citit. Deși nu contest frumusețea lecturii, după cum am fost învățată de mai mulți profesori, operele dramatice au fost îndeosebi create nu pentru a fi citite ci urmărite – dacă nu vizual, măcar auditiv. M-am gândit așadar să-mi fac o listă cu aceste lucrări în care modul de expunere predominant este dialogul, pentru a le audia în timp ce desfășor alte activități care mă ajută totuși să mă concentrez și la personaje. Sper să reușesc pe parcursul acestui an să le auditez pe următoarele:

Eugene Ionesco – Rinocerii

William Shakespeare – Romeo și Julieta, Hamlet, Visul unei nopți de vară, Regele Lear și altele

Camil Petrescu – Suflete tari

Liviu Rebreanu – Adam și Eva (am cartea, însă cred că mi s-ar părea interesant să aud această adaptare mai întâi, având în vedere că cel mai cunoscut roman al autorului nu mă tentează deloc datorită stilului de scriere)

I. L Caragiale – O scrisoare pierdută (îmi trebuie la bac)

Marin Sorescu – Iona (îmi trebuie la bac)

Ion Ceangră – Harap-Alb (îmi trebuie la bac)

Acestea pot fi audiate în limba română pe canale de YT precum: teatru radiofonic sau dertphu. Consider că e un avantaj enorm faptul că acestea sunt în limba mea maternă, deoarece e mult mai greu să te concentrezi la mai multe lucruri deodată atunci când limba nu e prima pe care ai învățat-o. Cele de mai sus sunt câteva dintre titlurile pe care mi le-am propus în acest scop și poate că în timp curiozitatea mea se va extinde și voi ajunge să merg din nou la teatru, așa cum făceam în copilărie, având de data asta însă cunoștințe reale în privința pieselor jucate.

Wishlist!

O profesoară de română este cea care mi-a spus despre existența acestei cărți dar în urma unor cercetări făcute pe cont propriu, am realizat că Eugene Ionesco este cu adevărat unul dintre autorii pe care aș vrea să îi citesc îndeaproape, căci citatele sale mi se par foarte ademenitoare și la fel și lucrările lui publicate la noi sau în afară, în special cele apărute în colecția Penguin, lucru care mi se pare remarcabil. Voi încerca deci să fac rost de această carte din imagine mai întâi, iar apoi voi continua probabil să aflu mai multe despre acest autor… Ați citit-o? Ce părere aveți?

Wishlist!

Am fost curioasă de această “carte” încă dinainte să apară pe piață. Mi se pare foarte interesant să ai în bibliotecă o astfel de cutie, cu un design atât de cute și un conținut pe măsură… Jocurile copilăriei îmi par a fi o parte din cultura românească a atâtor generații și mi-ar părea rău dacă nu aș avea măcar o dovadă scrisă a existenței acestor jocuri. Deși este destul de costisitor, cred că într-o bună zi voi cumpăra acest pachet, din dorința de a păstra și a transmite mai departe amintiriile unei copilării lipsită de tehnologie – nu spun că ar fi fost mai bună, ci pur și simplu diferită, care probabil că se va pierde în timp. Ce spuneți?

Refuzată de Ion al Glanetașului

*Această postare e un semi-pamflet și trebuie tratată ca atare.

Voi știți această minunată recenzie făcută de mine, da?

Deduceți din ea ce vreți, în special faptul că abia aștept Suge-o, Ramona! #2 și poate să mai merg la un show de stand-up făcut de Andrei în Club 99, când și-o schimba glumele și de dragul vremurilor vechi.

Majoratul meu a fost cel mai dramatic și caracteristic lucru care mi se putea întâmpla. Privind în retrospectivă (și făcând haz de necaz), pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-aș fi putut imagina un mod mai original, mai frumos, de a-mi încheia cei 18 ani de viață… și asta sună greșit, ca și când aș fi murit, dar poate că nu e așa de departe de adevăr această afirmație. Kill what you don’t like. Serios acum, eu mereu am fost un copil dramatic, o Becks, un om căruia i-a plăcut să exagereze situațiile, să facă din orice o poveste deep, cu semnificație, chiar și din cele mai simple și banale lucruri. Sau oameni, în special oameni. Nu e vorba că am văzut ceva ce nu era acolo, ci mi-am dorit să văd, am pornit de la ceva real și am împletit asta cu visurile și speranțele mele în regnul uman. Deci bine, fie, recunosc, mi-am imaginat multe chestii, dar tot nu mă consider un om creativ. Mai degrabă un om idiot, căci am idei, cum ar spune maică-mea.

Bun, și am făcut o scenă, căci întreaga mea existență a fost o piesă de teatru iar eu actrița principală, scenaristă și regizor. Totul s-a desfășurat după bunul meu plac, gust, totul a rezultat din propriile mele alegeri. Acum, titlul articolului nu are prea mult sens pentru oamenii care nu au trebuit să mă suporte zi de zi, din vară până acum, însă vă asigur că e un inside joke foarte foarte funny. Sunt mândră de toate poveștile pe care le am de spus despre anul 2015, cel mai nebun an din viața mea.

Acum apreciez cu totul alte lucruri la oameni, care nu pot fi exagerate de mintea mea visătoare – ori sunt, ori nu sunt. Virtuți, datorii, încrederi. Haha, eu și vechea mea ceartă legat de încredere. Mai precis, titlul se referă la a fi refuzat de un om inferior. Ce sunt oamenii inferiori? Hedoniștii. Da, eram unul dintre ei, căci altfel nu aveam cum să sfârșesc alături de alți oameni exact la fel. Dar slavă cerului, hedonismul e o alegere. Iar eu aleg să fiu orice altceva. Mi-am pus de multe ori întrebarea: de ce mă simt eu atrasă de x, când el e clar un gunoi fără niciun viitor? Pentru că dacă aș fi continuat să stau lângă x, aș fi fost la fel ca el, mergeam pe același drum. Un om inferior e un animal, un animal orb, scârbos, care nu poate aprecia nimic dinafara suprafeței unui lucru (sau ar trebui să spun dinăuntru?). Orice om care se rezumă doar la a cheltui bani pe mâncare, haine sau alte obiecte, nu doar dintr-un simț practic ci pentru că ele au o anumită valoare, care văd sexul sus de tot, printre scopurile principale a vieții și se raportează identic și la cei din jur, îi folosesc ca mijloace pentru a-și obține fericirea… aceștia sunt oameni inferiori, care nu merită nici măcar să te uiți la ei. Am fost mult timp acolo, în chip complet voit, susținând că nu e nimic mai important ca fericirea obținută prin aceste feluri. Nimic mai greșit… și datorez asta marilor filosofi studiați la clasă și oamenilor cu coloană vertebrală din viața mea. Nu voi mai fugi niciodată în brațele unui om care își trăiește viața așa, cu care m-am distrat mai bine decât cu oricine altcineva însă am considerat acest lucru o valoare supremă, o dovadă absolută a dragostei iar nu a simplei mentalități a unui om ce face parte din turmă, o chestie atât de insignifiantă încât ar fi trebuit să realizez că o pot obține alături de aproape oricine. Noi dăm valoare lucrurilor din jur, cât și nouă înșine. Eu cred că e foarte important, totuși, să ai ocazia să fii de ambele părți ale zidului (no, this is not a bisexual pun, or is it?). Dacă trăiești experiențe diferite, diametral opuse, poți să te cunoști mai bine pe tine însuți, să realizezi cât de ușor se poate “strica” un om, cum își pune singuri piedici și își irosește potențialul – pe care fiecare dintre noi îl avem. Diferența dintre cei care și-au împlinit visele și ceilalți e reprezentată tocmai de aceste alegeri pe care le facem, mici la timpul lor însă cruciale în timp.

Și cum te simți când realizezi că nu ești din același “sat” cu Ion? Că tot el e cel care se decide că nu mai are nevoie de tine și te alungă, după ce te-a folosit? Ce faci dacă ești o Ana în vremurile moderne? În primul rând, nu te sinucizi. Realizezi și îți impui faptul că tu ești unic, că tu poți, că vei reuși, că ai încă multe șanse înainte, indiferent cum te-a îndobitocit Ion în scopurile sale mârșave. Da, e fun să te hâțâi în pat pe ascuns, să simți plăcerie fizice… dar când realizezi că asta e tot ce ai, că doar cu asta ai rămas când tu ai dat totul din tine, nu mai e deloc așa fun. De aceea, partea rațională trebuie să ne guverneze mereu. Trebuie să căutăm căi de a ne autodepăși, nu de a ne coborî la statutul de animale proaste, de oi. Ce ai de câștigat? ÎȚI MERIȚI FERICIREA?!

Îmi erau foarte neclare lucrurile astea în minte, până când le-am studiat la filosofie și am înțeles în sfârșit. Fericirea e importantă, dar nu are valoare decât atunci când e atinsă prin împlinirea virtuților noastre. Oricine se poate distra la un chef. Nu oricine are voința de a munci în numele a ceva superior, care să rămână după ce noi murim. Ion să rămână cu pământul și averea… tu ai lumi nenumărate de cercetat și înțeles, care te vor transforma într-un om superior. Nu e suficient să ai rațiune. Și Ion părea inteligent, în limitele unui om care voia să se îmbogățească în orice fel; și Ion poate fi considerat ființă superioară dacă știe să ducă o femeie la orgasm, cel puțin asta părea Ana să gândească. M-am săturat să fiu Ana. Și nici Florica nu e de o moralitate mult superioară. Fuck you, Pripas. Niciodată nu vei avea ocazia să scapi de astfel de oameni dacă nu alegi să fii într-un alt mediu. Altele sunt lucrurile care contează la un om, la viață. Pentru asta am avut eu un mental breakdown la 18 ani.