Cristina Boncea's Blog, page 71

O delicatesă, recenzie

O carte dulce, așa cum scrie și pe copertă, deși tema ei nu insuflă deloc acest sentiment. Protagonistul este un critic culinar aflat în pragul morții care se chinuie pe parcursul romanului să își aducă aminte de o anumită aromă, ultimul lucru pe care și-ar dori să-l mănânce înainte să moară. Avem astfel ocazia să aflăm diferite scene din copilăria acestuia și câte ceva din viața sa de critic, despre care nu aflăm mare lucru. Pot spune că mi-ar fi plăcut să fie puțin mai complexă cartea, mai lungă, dar nu i-a lipsit farmecul propriu chiar și așa.

Pe lângă perspectiva subiectivă oferită de bărbat, avem pe rând perspectivele copiilor săi, ale nevestei, ale amantei, chiar și a motanului acestuia – pe nume Rick. Diferiți oameni vorbesc despre bătrânul critic culinar iar părerile sunt foarte împărțite: copiii săi îl urăsc pentru că el îi urăște la rândul său, nevasta sa îl divinizează, angajații săi îl respectă. Farmecul romanului nu constă în poveste în sine ci in descrierile făcute de critic, când ne vorbește fie despre anumite feluri de mâncare, fie despre peisajele rurale din copilăria sa. Nu pot spune exact ce mi-a plăcut atât de tare la această carte însă stilul autoarei mi s-a părut deosebit, ușor de parcurs dar și foarte nuanțat, subtil, elegant. Aș putea spune că îmi inspiră și o notă de ironie fiecare dintre confesiunile apropiaților bărbatului, deoarece acesta pare a urma întocmai tiparul omului pasionat de un lucru anume și rece cu privire la orice altceva; un sociopat, dacă vreți, deși el are o cu totul altă perspectivă asupra lucrurilor. Discrepanțele de opinie dintre personaje sunt savuroase, chiar mai dulci decât rețetele de prăjituri menționate în carte. Limbajul mi s-a părut iarăși ceva ce nu am mai întâlnit înainte, având în vedere că bărbatul și familia sa sunt din Franța și bănuiesc că autoarea a inclus câteva referințe la diferite expresii franțuzești. Își amintește oare protagonistul aroma uitată? Ce se întâmplă cu el în final?

Eu una am găsit multe citate interesante în această carte, cu siguranță o voi reciti cândva. Mi se pare destul de profundă, te introduce într-o lume cu totul diferită – simplă, puțin tragică dar de o frumusețe răpitoare. Recomand!

Neverland, recenzie

Mi-a plăcut foarte mult acest roman al lui Radu Găvan, pe care de altfel și abia așteptam să-l citesc de la lansarea lui.

E vorba despre un bărbat și fiica lui, a cărei mamă a murit într-un accident auto. Bărbatul se simte vinovat din această cauză iar chipul soției sale decedate îi apare mereu în minte, acuzându-l că le-a distrus familia. Cei doi stau într-o garsonieră mizerabilă, el e profesor de română iar fetița merge la grădiniță. Într-o zi, norocul dă peste protagonistul romanului iar cel mai bogat om din cartier dorește să îl angajeze ca meditator pentru fiul său, care își dorește să fie scriitor. Pentru bărbatul care câștiga doar vreo 900 de lei ca profesor, profitul său este mărit cu trei milioane pe fiecare oră de vizită, în care îl ajută pe fiul Porcului. Totul merge din ce în ce mai bine dar aici intră în discuție serios motivul sărăciei, regăsit și în romanul de debut al lui Radu Găvan. Protagonistul nostru este la fel de chinuit de diferiți demoni și se simte mereu vinovat fiindcă nu îi poate oferi Letiției, fiica lui,o viață mai bună. Datorită acestei lupte interioare, o idee diabolică i se conturează în minte, ce are urmări devastatoare. Punctul culminant este atunci când Porcu’, bogătașul, îl întreabă pe bărbat dacă îi este prieten cu adevărat, căci mulți critici literari i-au spus fiului său că nu are niciun talent într-ale scrisului. Protagonistul este pus aici în fața unei decizii și tocmai profilul său psihologic și toate lucrurile pe care le ia în considerare atunci când face alegerea fac ca acest roman să fie atât de bun.

Violența este un alt subiect vizat de Radu, în ambele sale romane. Este explorat felul cum neajunsurile vieții ne fac să înnebunim ușor ușor, în societatea asta nedreaptă și plină de scursuri. Protagonistul își pierde mințile și caută vinovați pentru lucruri de care nu e nici măcar sigur, își face planuri, are o voce interioară care îi spune pas cu pas ce are de făcut pentru a avea viața mult visată, pentru el și fiica lui. Scenele descrise sunt brutal de frumoase, mai ales cea din pădure, de la final. Cred că un film după cartea asta ar fi genial. Mi-au plăcut enorm de mult bucățile în care ne este povestită viața Moroiului, omul de încredere al bogătașului. Copilăria sa traumatizantă, urmată de viața guvernată de ghinioane și lipsa oricărui ajutor uman au construit un om de piatră, atât fizic cât și psihic, al cărui singure averi sunt familia bogătașului, pentru care lucrează și căruia i-a salvat viața în închisoare și câinele acestei familii. Romanul este construit pe mai multe planuri și abia la final sunt puse cap la cap, îmbinate foarte frumos de monologul Porcului. Recomand cu căldură această carte, un thriller de excepție aș spune eu. Roman realist, psihologic, rotund – nu îi lipsește nimic. Sunt tare curioasă să citesc romanele viitoare ale lui Radu.

Percy Jackson and the sea of monsters, recenzie

Nu am absolut nimic de reproșat acestei cărți, a fost perfect impecabilă, ușor de citit, foarte captivantă și reprezintă un tot unitar adevărat. Am citit cartea în ediția din limba engleză, așa că voi încerca să povestesc cât mai bine plotul ei.

Copacul Thaliei din Tabăra Semi-Zeilor este mort, Grover e în pericol de moarte, Percy tocmai a fost exmatriculat de la o altă școală, Annabeth face la final o descoperire uluitoare, datele Profeției tocmai s-au complicat iar Tyson, ciclopul, este un alt fiu al lui Poseidon proaspăt revendicat, fiind deci și fratele lui Percy. Volumul doi debutează cu o scenă din viața cotidiană a Manhattan-ului, fiind narată din perspectiva lui Percy Jackson care ne povestește despre noua lui școală. În urma unui atac al monștrilor, acesta revine în Tabără pentru a afla că Chiron a fost concediat iar Copacul care păstra siguranța în zonă a fost otrăvit. Împreună cu Annabeth, Tyson și Clarisse, Percy pleacă într-o aventură până în Marea Monștrilor pentru a găsi Lâna de Aur, dar și pe prietenul lor, Grover, ținut în captivitate de un alt ciclop malefic, pe nume Polyphemus. Percy este ajutat și de această dată de zei, printre care Dyonisius, Poseidon și Hermes. Bărcile sunt obiecte ce apar constant în acest volum, dar și căluții de mare așa ziși magici, care îi transportă pe cei patru peste mări și oceane. Annabeth și Percy ajung la un moment dat pe Insula Sirenelor, unde Annabeth insistă că vrea să le audă cântecele toxice și aproape că-și găsește sfârșitul. Percy este la un moment dat transformat într-un hamster de o semi-zeiță misandristă iar alte asemenea aventuri pline de haz au loc. Reușesc ei să ajungă pe insula ciclopului, să îl salveze pe Grover și să recupereze Lâna de Aur pentru a reînvigora puterile Taberei? Dar ce se mai aude despre Luke, care le-a cauzat atâtea probleme în primul volum?

Ador această serie și mă bucur că am investit în întregul box set. Personajele mi se par foarte ușor de îndrăgit, Percy are o personalitate cinică ce duce uneori la comentarii foarte sarcastice și comice, Tyson mi s-a părut foarte simpatic iar zeii sunt reci dar juști ca de obicei. Cu sinceritate, chiar nu pot să găsesc vreun defect acestei cărți, a avut de toate: foarte multă acțiune, dialoguri bune, logică în cronologia întâmplărilor, dramă, suspans, până și ceva romance. A deschis multe ploturi ce vor fi explorate în volumele următoare și sunt de pe acum convinsă că îmi vor plăcea cel puțin la fel de mult. Recomand tuturor această serie pentru copii scrisă de un adult super skilled în meseria sa, care cunoaște foarte bine psihologia unui copil și știe cum să învelească conceptele complexe în cuvinte simple, ușor de înțeles. Îmi place foarte mult “colaborarea” lui Percy cu apa și toate momentele în care viețile personajelor sunt puse în pericol, însă ceva magic se întâmplă de fiecare dată. Cred că am spus asta și despre primul volum, pe care l-am citit în română, însă găsesc în continuare seria foarte realistă și modernă. Big thumbs up!

Recomandare!

Am primit această carte de la Cristi și am citit primele o sută de pagini. Vă pot spune că e ceva foarte original, primul capitol mi-a amintit de desenul Timon și Pumba, cartea are multe referințe filosofice și din literatură și de asemenea, multe, multe scene romantice, alambicate, spontane și lirice. Cartea face parte din imprintul Karth al editurii Herg Benet. Dacă descrierea mea v-a stârnit interesul, vă invit să cumpărați cartea de aici.

Wishlist!

Datorită Irinei Stoica, îmi doresc super mult să citesc cărțile acestui autor, în special Trois, care mi-a atras în mod deosebit atenția. Pe lângă faptul că ador acest format din colecția Babel de la Nemira, cărțile au și niște cover-uri super cute și chiar cred că îmi va plăcea de Julian. Ce ziceți? :)

Concurs Comentarii! Super premii :)

Cărțile sunt oferite din biblioteca proprie dar sunt în perfectă stare.

Cele 12 cărți de mai sus vor fi oferite ca premiu în cadrul acestui concurs după cum urmează:

LOCUL I: Valuri de viață de Lina Moacă, Octopussy semnată, Procesul de Kafka, Totul despre sex de Candace Bushnell, Iubitul Virtual de Kate Brian + 3 cărți Cotidianul la alegere

LOCUL II: 2 cărți Cotidianul la alegere

LOCUL III/PREMIU SPECIAL*: 2 cărți Cotidianul la alegere

* = voi acorda un premiu special persoanei cu cele mai complexe comentarii; dacă aceasta corespunde cu Locul I sau II, voi oferi un loc III în funcție de numărul de comentarii.

Ce trebuie să faceți pentru a câștiga?

follow acestui blog
comentați la această postare pentru a vă înscrie
subscribe pe YouTube 
thumbs up acestui clip
like pe Facebook
share acestei postări pe Facebook
puteți comenta la toate postările din 2015/2016 de pe blog, fără spam.

Câștigătorii vor fi așadar persoanele cu cele mai multe comentarii. Data limită este peste o lună, 7 aprilie 2016. Baftă și multă inspirație!

A spune cam același lucru, recenzie

Cea mai bună carte nonfictivă citită de mine până acum, care m-a ajutat foarte mult să îmi formez în minte o imagine asupra traducerii ideale. Pe lângă faptul că datorită lui Eco am aflat foarte multe lucruri despre alte opere celebre (Contele de Monte Cristo, Corbul lui Poe, cărțile lui, etc.), mi-a plăcut foarte tare stilul ușor ironic cu care și-a prezentat convingerile și propriile experiențe de traducere, reușind să îmbunătățească multe alte versiuni și să ofere sfaturi practice.

Cartea e structurată în paisprezece părți mari și late, cu mini capitole și subtitluri făcând parte din acestea, de aceea mi-a luat mai mult timp să o termin de citit. Ideile de bază cu care am rămas în urma acestei lecturi, spre care am pornit fără a avea niciun fel de cunoștință în privința traducerilor, sunt următoarele: reversibilitatea este un criteriu de bază – pentru ca o traducere să fie fidelă, trebuie să se poată reveni la textul inițial prin retroversiune. Fidelitatea în traducere e un lucru important, dar există multe alte feluri de a practica această artă. Negocierea stă la baza oricărei traduceri și nu există un manual propriu zis pentru așa ceva, traducerile depind foarte mult de traducător, de cunoștințele acestuia și de perioada în care trăiește. Cel mai important lucru este să redai mesajul și starea oferite de textul original, fie el proză sau poezie. Am avut acum câteva zile o încercare de a traduce o poezie și am ajuns și eu la concluzia că e cel mai greu text de tradus, deoarece trebuie să ții cont și de anumite structuri (rimă, ritm, măsură), nu doar de transmiterea unei idei. Cartea este într-o proporție foarte mare plină de texte traduse în italiană, spaniolă, portugheză, franceză, germană și engleză – dar, după cum spune și Umberto la început, nu e musai să înțelegi fiecare limbă în parte pentru a pricepe ideea, deosebirile dintre aceste traduceri și felul cum au procedat traducătorii respectivi. Îmbogățirea textului sau chiar modificarea în totalitate a textului sau a referințelor sunt de asemenea procedee viabile și uneori chiar imposibil de evitat, în diferite situații. Cel mai puțin interesante mi s-au părut capitolele despre transpuneri și adaptări ale textelor în producții cinematografice sau muzicii clasice în balet; deși înțeleg că Umberto a vrut să ne explice că anumite procedee sunt universale pentru orice tip de artă, acestea nu reprezintă domeniul meu de interes și de aceea nu le-am citit cu la fel de mare atenție sau plăcere. Mai există pe la final și o parte în care ne vorbește despre “limba perfectă” și traducerea culorilor – nu din textele contemporane, ci cele latine. Și asta mi s-a părut destul de plictisitor și cumva înafara contextului, însă Eco a încheiat această carte într-un mod foarte frumos, definind cuvântul fidel și reluând ideile de la început.

Cu siguranță am o idee mult mai clară asupra felului cum ar trebui să arate o traducere, lucrurile de care trebuie să țin cont ș.a.m.d. Mi-a plăcut mai tare partea de început, despre sinonimie și traducerea dintr-o cultură în alta, precum și numeroasele exemple din opere cunoscute sau chiar din lucrările scrise de Eco, ce îmi par de o profunzime uluitoare și nu mă simt încă pregătită să intru în ele. Recomand cu mare căldură această carte oricărei persoane care e cel puțin curioasă în privința efectuării unei traduceri. Mi s-a părut destul de greu de parcurs, deoarece nu am încă experiența necesară pe plan lingvistic, însă explicațiile sunt destul de clare și rezumate în concluziile fiecărui capitol în parte. Îmi doresc în continuare să urmez această meserie și m-am simțit fascinată de lucrurile pe care le-am aflat din această carte, indiferent cât de complicate par în teorie.

Becks merge la școală, clip!

Împreună cu o echipă de oameni minunați am reușit să realizez acest clip pentru volumul #2 al trilogiei Octopussy. Enjoy!

Voyage of the Shaman, recenzie

În volumul ăsta e o diferență substanțială față de anime, dacă îmi amintesc eu bine.

În Voyage of the Shaman avem continuarea confruntării dintre Ren și tatăl său, Yuan, care mi s-a părut mai puțin grafică decât în anime, ca impact cel puțin, dar poate e doar părerea mea. După ce conflictul se liniștește, cei patru prieteni (Yoh, Horo Horo, Ryu și Ren), pornesc mai departe în The Shaman Fight… Partea care nu cred că a apărut în anime e faptul că toți participanții sunt duși în Statele Unite cu un avion privat și lăsați să se descurce singuri pentru a găsi Path Village, fără niciun fel de indiciu, în trei luni. Cine nu reușește acest lucru, va fi descalificat. Manta nu pornește încă în această călătorie însă existența sa este lipsită de sens fără cel mai bun prieten al său, care i-a arătat o lume cu totul nouă și i-a dat viața peste cap. Tamao are parcă un rol mult mai relevant decât în anime sau cel puțin, apare de mai multe ori, pe când relația dintre Anna și Yoh mi se pare mult mai clar conturată. Deși logodna dintre cei doi a fost stabilită de bunicii lor, Anna se îngrijorează de fiecare dată pentru reușita lui Yoh, pe când acesta, probabil datorită vârstei, nu o vede tocmai cu aceeași ochi. Turneul ce are loc odată la 500 de ani este cel mai important lucru pentru întreaga planetă în această serie și fiecare participant eligibil își trăiește întreaga viață antrenându-se, pentru a putea mai apoi să-și unească forțele cu Spiritul Luminii, din memoria mea, și să conducă lumea. Ca peste tot, există personaje negative și pozitive și tocmai în acest volum, Hao își face apariția, fiind unul dintre puținele lucruri care îl neliniștesc pe Yoh. Nu pot spune exact dacă mă simt așa de absorbită în această lume pentru că e desenul care mi-a înfrumusețat copilăria și am urmărit anime-ul atât în engleză cât și în română în repetate rânduri, sau dacă efectul este general. Savurez fiecare dialog, fiecare cadru, pagină și mă bucur enorm că e o serie lungă – deși e greu și costisitor de achiziționat, măcar am plăcerea de a continua să trăiesc în această lume care mă menține copil, la care nu aș vrea să renunț vreodată căci pentru mine e cât se poate de reală. Indicii spațio-temporali, aproape inexistenți în anime, sunt foarte bine delimitați aici și m-au ajutat să-mi pun ordine în gânduri cu privire la acțiune. De pildă, chiar nu știam că Patch Village este în America, cel puțin, am fost surprinsă când acest lucru a fost menționat în carte. Ce se va întâmpla mai departe, cum descoperă grupul de prieteni acest oraș și care sunt greutățile pe care trebuie să le înfrunte pe drum?

Seria este în continuare de o profunzime extraordinară pe care nici până acum nu o pot pătrunde cu adevărat. Pot doar deduce ce ar însemna acest Turneu în lumea noastră, cum există lucruri care ne depășesc, pe care nu le putem vedea dar totuși dau curs vieții colective, ne controlează din locuri și în feluri care ne sunt complet inaccesibile. Pe lângă faptul că acest Turneu este doar pentru șamani – oameni ce prezintă puterea de a vedea și a controla spiritele, se formează de asemenea o elită, o triere a celor mai buni dintre ei, din care moartea face parte ca și consecință. Acești șamani sunt programați (dat fiind faptul că The Shaman Fight are loc odată la 500 de ani), pregătiți de maeștri adevărați din acest domeniu… au un scop în viață încă de când se nasc. Și totuși, tot psihicul lor este factorul care îi separă, care îl va declara pe unul dintre ei Regele Șaman. Lumea oamenilor obișnuiți va trece prin schimbări pe care ei nu le vor putea înțelege, datorită forțelor superioare, datorită bătăliei dintre spirite și corpuri puternice, modului de a face alegeri și principiile de viață ale fiecărui participant. Este un concept extraordinar ce poate fi analizat dintr-o grămadă de puncte de vedere. Chiar nu cred că voi putea avea vreodată suficient Shaman King în viața mea. O serie filosofică, plină de acțiune și strong moral values. Recomand tuturor.

O paranteză la “Micuțele Mincinoase”

sâmbătă, 12 mai 2012

O analiză între serial și cărți (seria principală și cele patru cărți ce vor apărea la revista Bravo).

Din seria principală am citit primele 3 volume și mi-au plăcut foarte mult. În al 4-lea volum am înțeles că ne spun că A e Mona dar nu știu ce urmează după (în varianta lor originală sunt aprox. 10 volume, cu o carte în plus).

Cărțile sunt foarte savuroase, bănuiesc că asemenea tuturor cărților scrise de Sara Shepard (am mai citit doar Jocul Minciunii#1). Foarte glossy și deschise. Pentru mine o carte deschisă e o carte care face legătura cu realitatea zilelor noastre, noutăți, facebook, mondenități&co.

Seria are o poveste intrigantă și perfectă pentru majoritatea fetelor, dramatică, romantică și cu de toate. Deci seria merită o notă foarte mare din partea mea până acum chiar dacă n-am citit-o pe toată încă.

Serialul e genial. Pe bune. Nu face cărțile de râs sub nicio formă și ador toate actrițele (mai puțin pe Lucy Hale, care m-a făcut s-o detest și pe Aria). Totul e perfect pus în scenă, nu am nimic de reproșat și mă bucur că urmează linia cărților.

Cărțile de la Bravo nu le-am citit încă și nu le voi cumpăra. Poate după aceea o să fac rost de ele cumva, separat. Îmi doresc să le citesc și să aflu secretele acestor fete așa de populare astăzi. Sunt cumva ca niște fete reale, cu chipurile actrițelor din serial. Îmi doresc să știu totul despre viețile lor de dinainte care ne sunt așa de bine ascunse… Sara e un geniu al cărților de mister și deseori thriller! Un geniu! Dacă o ține tot așa, numele ei va fi la fel de cunoscut ca al Agathei Christie.

Personajul meu preferat e Spencer, pentru că e deșteaptă, matură, vulnerabilă, rebelă și nu ia lucrurile ca atare, cu jumătate de măsură, ambițioasă și puternică în același timp. Actrița din din film care o joacă pe Emily e deosebit de frumoasă, preferata mea vorbind de fizic și deci și Emily vine pe locul II în topul meu al Micuțelor Mincinoase. Apoi Hanna, care îmi place și nu prea în serial și-n cărți, și Aria, pe care n-o îndrăgesc nici cât negru sub unghie.

Nu-mi place de Maya, iubita lui Emily, pentru că e așa de instabilă, fizic și psihic, e schimbătoare și nehotărâtă.

Hanna e la fel de labilă psihic, după părerea mea, iar ea și Mona merită să fie best friends. Hanna pare prostuță și ca și actriță, o compar cu ușurință cu Kristen Stewart în Twilight (tot cu atât de multe expresii faciale).

Îmi place de Caleb însă preferatul meu e Toby iar el și Spencer arată superb împreună, foarte gingași și puri.

De fapt, dacă mă întrebați pe mine, personajul suprem pe care îl prefer e Alison. Tipa care o joacă e o zeiță, foarte foarte frumoasă și personalitatea ei e de aur. Sper să apară mai mult în serial, ea face toți banii.

Îmi place și de Mona, dar nu-mi place cum au aranjat ultimul episod din serial pentru că dacă tot au spus că IQ-ul ei este nu știu cât de ridicat ar fi fost bine ca acest fapt să fi fost arătat și în episoadele anterioare… unde părea doar o puștoaică pusă pe glume, cu nimic special. Poate ăsta o fi farmecul dar mă rog, sunt curioasă ce se întâmplă în continuare cu ea.

Nu-mi place de Ezra sau de părinții Ariei. Fratele ei, însă, merită să aibă un rol mult mai mare în serial pentru că e super drăguț și nu seamănă cu ceilalți membri ai familiei.

Îmi place de tatăl lui Emily, foarte iubitor și înțelegător și cei doi chiar seamănă (fizic) în serial.

Jenna mi se pare din nou, strălucitoare. Joacă foarte bine (și aici nu mă refer că actrița o joacă foarte bine pe Jenna ci că Jenna însăși știe să se prefacă). După mine, ea e cea cu IQ-ul foarte ridicat.

De ce nu i-am văzut niciodată pe părinții Jennei și ai lui Toby? (sau poate nu-mi amintesc).

Mama Hannei e super și “Chestia cu Jenna”, ce s-a întâmplat din cauza ideii lui Ali cu ani în urmă… foarte, foarte tare.

Sora lui Spencer mi se pare de asemenea aproape la fel de cool precum aceasta.

Wren, deși nu-mi place nimic ce ține de Anglia, e foarte charming dar sper ca Spencer să nu renunțe la Toby pentru el.

Cat atât am avut eu de spus, sper să nu deranjeze pe nimeni, sunt doar părerile mele scrise mai sus și le aștept și pe ale voastre :).

*

Poate o să revin la un moment dat și cu părerile mele actuale despre serial, deși nu diferă foarte mult de ce e scris mai sus.