Cristina Boncea's Blog, page 70

În noapte, recenzie

Cartea asta parcă a preluat capitolul Cunoașterea din ce studiez eu la filosofie pentru bac; am găsit acolo povestea cu umbrele, a lui Platon și de asemenea, ideea dualismului, care ține mai mult de natura umană. Ideea e că În Noapte este complet diferită de Pădurea Norvegiană, mi-a plăcut mult mai mult și are o temă filosofică, dacă vreți, și un final pe măsură.

Este o poveste cu mai multe planuri narative, ce se întinde pe parcursul unei singure nopți. Unul dintre personaje este Mari, o tipă de 19 ani care își petrece noaptea în oraș, citind, deoarece nu poate dormi în propria casă dintr-un motiv misterios. Cel care o acompaniază este Takahashi, un tânăr care are repetiții cu trupa sa de jazz, pe care nu îl cunoștea dinainte. Un alt personaj relevant este Kaoru, patroana unui love-hotel, care îi cere ajutorul lui Mari în legătură cu o prostituată ce a fost bătută și jefuită de către clientul său. Toate aceste destine se leagă pentru o noapte, fiecare având un substrat bine conturat și foarte profund, desigur.

De ce nu poate Mari să stea acasă? Cum evoluează relația dintre ea și Takahashi? Ce se întâmplă cu clientul fetei?

Și poate cea mai importantă întrebare, care e faza cu televizorul și Eri Asai?

Acesta este laitmotivul cărții, imaginea unei fete adormite care este transferată, fără știre, în ecranul unui televizor. Cireașa de pe tort e că această fată e sora lui Mari, iar o mare parte din roman constă în dorința aprigă a surorii sale mai mici ca ele două să fie mai apropiate. Scena de la finalul nopții, și deci, și al cărții, e foarte dulce.

Se știe că noaptea parcă funcționează după un ceas propriu, timpul se scurge mai greu și are parte de propria sa magie. Cele mai ciudate lucruri se petrec în genere noaptea, iar la lumina zilei ele par fie greu de explicat, fie ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Sufletele noastre par a fi afectate de noapte iar acesta mi s-a părut că ar fi mesajul cărții lui Murakami. Motivul televizorului și scenele prezentate pot reprezenta o temă bună asupra căreia să contemplezi când mergi cu autobuzul, de exemplu; consider că se pot găsi mai multe explicații, dar cred că drumul tot înspre suflet duce.

Cu alte cuvinte, mi-a plăcut foarte mult această carte și stilul bine cunoscut al autorului, clar și concis, dar în același timp profund și subtil. Recomand cu multă căldură În Noapte – un roman ce se citește repede și e întocmai ca ce se spune despre esențele tari…

Concurs pe Facebook!

Am dat drumul unui concurs pe Facebook, unde ofer ca premiu volumul #2 din Octopussy. Tot ce trebuie să faceți este să postați pe wall-ul paginii o poză cu primul volum, aflat în posesia voastră, iar poza cu cele mai multe like-uri câștigă o copie cu autograf. Au fost postate deja câteva poze foarte drăguțe. Găsiți concursul și detaliile aici. Baftă!

Becks merge la școală, citate

Listă exemplare recenzie Octopussy #2!

Am câteva copii din Becks merge la școală de dat spre recenzie, cu autograf ofc. Comentați mai jos cu numele și blogul vostru sau canalul de YT pentru a fi luați în considerare (contul de Goodreads e musai). Voi face apoi o selecție și vă voi contacta personal pentru a vă cere adresele. Kisses!

Blogul face doi ani!

Octopussy a făcut un an în februarie iar Becks va fi în librării în luna mai. Blogul face astăzi doi ani de la prima postare, de când m-am decis să dau din nou o șansă book blogging-ului, și de data asta m-am ținut de treabă.

Eu una sunt foarte mulțumită de evoluția mea, pe toate planurile. Pe acest blog s-au strâns diverse tipuri de postări, i-am oferit o parte din mine și implicit, vouă. Gusturile mele s-au schimbat, cărțile pe care le citesc vin din cu totul alte sfere față de cele de acum doi ani. Vreau să continui să citesc cât mai mult și mai variat, să îmi împărtășesc opiniile cu voi, să descopăr oameni minunați care mă citesc și cu care pot lega o prietenie. Atât ca scriitoare cât și ca cititor, vă sunt veșnic recunoscătoare, celor care îmi urmăresc activitatea, îmi dau like-uri și scriu comentarii. Am încercat mereu să aduc content cât mai original, să vă ofer ceea ce meritați – idei noi, inspiratoare. Sper să reușesc să fac lucrul acesta în continuare pentru că este exact ce mi-am dorit dintotdeauna să fac.

Mă bucur că am reușit să formez o comunitate de cititori asemenea mie, ce mi-au rămas alături de-a lungul anilor și a diferitor proiecte pe care le-am avut. Nu pot decât să îmi doresc ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine.

La mulți ani, blogule! :)

Inimile celor patru, recenzie

Asta a fost genul de carte după care a trebuit să caut recenzii pentru a mă asigura că am înțeles lucrurile cum trebuie. Răspunsul este în mare parte da, deși e un puzzle foarte minuțios și inteligent creat, cartea e de un realism excepțional, e grafică, violentă și perfect alcătuită. Nu are capitole, ci e un întreg scurt și cuprinzător, o goană nebună după ceva ce putem doar să intuim.

Protagoniștii sunt patru ruși: Ștaube, Olga, Rebrov și Serioja, un copil. Romanul debutează cu bătrânul invalid și foarte ciufut, Ștaube, care vrea să îi dea muie unui puști întâlnit pe stradă și se lansează într-o poveste din vremea războiului. Acțiunea are loc prin anii ’90, multe nume politice fiind menționate pe parcurs. Ai crede că e o luptă pentru putere, bani sau faimă, măcar pentru o idee, un concept, ceea ce fac acești patru oameni, dar nu are prea mare legătură cu niciunul din aceste lucruri.

Limbajul este unul vulgar iar acțiunile descrise m-au făcut să plâng mai mult decât ar putea-o face orice dramă romantică, pentru că știu că art imitates life. Sunt lucruri odioase, specifice rușilor, mai ales celor dogmatici. Sunt câteva dialoguri în care personajele comentează pe aspecte politice, despre Stalin sau Lenin, despre conducerea țării, despre comunism și URSS, însă mie mi se pare că faptele lor sunt de o cu totul altă natură. Ei sunt în cadrul unei misiuni pe care pare să și-o fi dat ei înșiși, trec prin situații soră cu moartea pentru a ajunge la un rezultat care, deși anticipat din titlu, nu are foarte mult sens. Cei patru lucrează la un mecanism, se plimbă din Moscova până în Siberia, ucid oameni fără să se uite de două ori, le mutilează trupurile și sunt torturați la rândul lor, în moduri foarte explicit descrise – totul pentru un scop spiritual, iar nu unul material.

Ei practică un ritual ciudat, care este esențial pentru îndeplinirea planului lor și reprezintă poate singura explicație ce ne este oferită pentru acțiunile lor și toate lucrurile prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la destinație.

Există multe scene de sex, mai mult sau mai puțin romantice, cu consimțământ sau fără; există replici amuzante, în principal venind de la Ștaube. Romanul nu se leagă prea mult de cultura rusească, de poporul Mamei Rusie, după cum spuneam, ci e mai degrabă psihologic, se axează pe cei patru protagoniști și credințele lor.

I-am dat cinci stele pentru că nu am nimic să-i reproșez, nu pot decât să-i fiu recunoscătoare lui Sorokin că ne-a pus povestea asta pe hârtie, că ne-a arătat o față a sovieticilor nu foarte greu de intuit, ne-a servit o boală cu cireșică în vârf, foarte gustoasă fiind o artă și nu un război propriu zis. M-am amuzant, am plâns, m-am speriat și am fost impresionată, toate în cadrul acestui scurt roman pe care îl recomand strict doar celor realiști, cu mintea deschisă, care caută să înțeleagă, să iubească și nu să judece totul de la primele pagini. Există un mesaj prin toate acele orori deschise, există frumusețe în toate acele morți – în cel mai macabru fel posibil și doar de dragul poveștii, nu și al realității.

Sorokin a creat o lume pictată cu sânge, dar asta nu înseamnă că cei care nu sunt criminali sau sociopați nu o pot savura. A luat ceva dezgustător și i-a dat un contur, l-a nuanțat, l-a pus în fața soarelui, pentru ca noi, non-nebunii, să putem privi victimele acestei boli din exteriorul unui borcan.

Frumusețea se păstrează doar atunci când nu ajungem să ne alăturăm lor. Înafară de asta, cele patru personaje bine creionate m-au cucerit de-a dreptul, așa cum te duci la o expoziție de șerpi și te bucuri de pieile lor din spatele unui perete de sticlă.

Câștigători concurs comentarii!

 Nu mi-a luat așa de mult timp să număr comentariile voastre de pe parcursul ultimei luni. Câștigătoarea se poate deduce și din imagini, din moment ce a fost o diferență destul de mare de punctaj. Avem așa:

LOCUL I – Marina (43 comentarii)

LOCUL II – Domnișoara Iasomie (34 comentarii)

LOCUL III/PREMIU SPECIAL PENTRU CONȚINUT – Simona Stavăr (20 comentarii)

Marina trebuie să-și aleagă trei cărți din colecția Cotidianul, după care celelalte două câștigătoare vor putea alege câte două. Mulțumesc tuturor pentru participare!

Adresa mea de e-mail, pentru a-mi trimite alegerile și adresele voastre este cristina98b@yahoo.com. Felicitări!

Oscar și Tanti Roz, recenzie

Mă bucur foarte mult că am ascultat-o pe Irina și am început să-l citesc pe acest autor cu Oscar și Tanti Roz. Sunt convinsă că romanele lui au o profunzime și mai mare și abia aștept să pun mâna și pe ele.

Oscar e un băiețel de zece ani bolnav de leucemie, a cărui operație a eșuat și e pe pat de moarte. Tanti Roz este infirmiera care are grijă de el, îi spune că l-ar ajuta dacă i-ar scrie lui Dumnezeu ce are pe suflet iar Oscar o ascultă. Cartea este formată deci din scrisorile lui Oscar către Doamne-Doamne. La început e reticient, deoarece părinții lui nu cred în Dumnezeu, ci mai degrabă în Moș Crăciun, însă până la finalul cărții, Oscar descoperă frumusețea creațiilor Sale. E o carte filosofică, scurtă și cuprinzătoare. Tanti Roz îi sugerează lui Oscar să-și trăiască următoarele doisprezece zile ca și când fiecare ar fi zece ani, iar astfel Oscar reușește să treacă într-un ritm alert prin toate etapele unei vieți normale (se îndrăgostește, suferă, învață). Îmi place foarte tare ideea că Oscar e atât de cinic, atât de înțelept și are o privire de ansamblu atât de clară, e un mare păcat că oamenii ca el se pierd pe paturile spitalurilor din motive care nu țin decât de destin.

În mod evident, nu se întâmplă foarte multe lucruri în ultimele doisprezece zile de viață ale băiatului, cel puțin nu pe plan fizic. Prietena lui se face bine iar operația ei reușește. Tanti Roz îi scrie și ea o scrisoare de final lui Dumnezeu. Părinții lui Oscar înțeleg, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, că nu trebuie să-l trateze diferit din cauza bolii.

Nu e genul de carte ce poate fi povestită în cuvinte, e o experiență ce trebuie trăită pe cont propriu. Pot spune doar că m-am simțit fericită dar și foarte tristă (on the verge of tears) citind această carte, că e foarte cute dar painfully realistic în același timp, că Oscar ar putea pune un zâmbet pe fața oricui și că e incredibil că o persoană în poziția lui își pune toate acele întrebări și se poate schimba așa de mult într-un timp așa de scurt. Finalul e predictibil de la primele cuvinte, poate doar dacă citești descrierea, însă conținutul e cel care contează. Văd această carte ca pe un demo pentru lucrările lui Schmitt, consider că are mult mai mult de oferit. Aș zice că e un must read, că e ceva la care să contemplezi în fiecare zi – valoarea unei vieți. Am descoperit multe citate interesante în scurtele dialoguri dintre protagoniști și singura obiecție e faptul că e atât de scurtă, deși ador stilul de scriere. Recomand!

Cover Reveal! Octopussy #2

După ce au fost subiect de studiu pentru boala Octopussy descoperită de unchiul lor, gemenele Becks și Hyena sunt obligate să se despartă. De data aceasta, Becks pleacă la liceu în Anglia. Pentru ea, școala însă nu va fi decât un pretext pentru a experimenta cât mai mult – de la sex dezinhibat, până la dragoste și prietenie – totul departe de casă, de Hyena și de mediul familiei sale… ciudate. Detestată de cercul noilor colege, acceptată așa cum este, în cele din urmă, dar și îndrăgostită de tânăra Natty, Becks încearcă să afle răspunsuri clare la întrebările aparent inexplicabile care au condus-o până în acest moment al vieții sale. Ce are de făcut? Ce înseamnă normal și ce nu? Care sunt limitele? Care este adevărul? Poate fi oare el aflat? Și cu ce riscuri?

“După ce a stârnit controverse aprinse cu debutul ei, Octopussy, Cristina Boncea nu s-a mulțumit doar să stea pe margine și să privească, ci a dus povestea mai departe, în stilul ei deja bine conturat, fără compromisuri: Becks merge la școală este și mai îndrăzneață, și mai șocantă pentru ipocriți, cu umor și mesaj pe care va trebuie să le descoperiți cu fiecare pagină. În romanele Cristinei nu găsești nimic din ce e superficial, ușor, la îndemână pentru toată lumea, ci dimpotrivă – găsești excepțiile, renegații, pe cei diferiți, neîncadrați în tipare. Sunt despre libertate, până la urmă. Libertatea pe care nu o vei găsi niciodată ascultând de ceilalți. Nu sunt doar cărți pentru adolescenți, sunt pentru oricine crede că literatura trebuie să-ți spună adevăruri, nu să te consoleze cu minciuni confortabile.” – Cristina Nemerovschi

Ce fel de bibliotecă am…

Pentru a continua ideea din postarea legată de echilibrul din bibliotecă, m-am gândit să îmi descriu propria bibliotecă mai concret.

CĂRȚILE MELE SUNT adnotate, subliniate, cu cotoarele pocnite, cu propriile povești. Sunt cărți noi și mai puține vechi, sunt fantasy, mystery, contemporane, clasice, românești, străine, în engleză, în română, în germană. Sunt serii, sunt stand-alone-uri, sunt semnate de către autori, sunt cumpărate, sunt câștigate, sunt primite drept sponsorizări. Sunt scumpe, sunt foarte ieftine, sunt de la anticariat, sunt de la librărie, sunt primite la schimb, sunt box seturi, fac parte din colecții, sunt paperback, sunt hardcover, sunt subțiri, sunt groase. Sunt de 5 stele, 4 stele, 3 stele sau 2 stele, au coperte frumoase, au coperte urâte, sunt ediții rare, sunt citite, sunt necitite, sunt antologii, sunt fictive, sunt nonfictive.

NU AM ÎN BIBLIOTECĂ: cărți de 1 stea, cărți rupte, cărți plicticoase, cărți uitate pe raft, cărți pe care nu le voi citi, cărți la care să nu mă uit cu drag, cărți furate, cărți împrumutate, cărți romantice, cărți din colecția Chic, cărți intacte.

O să mai completez când îmi aduc aminte, ideea e că fac parte din categoria de oameni cărora nu le place să aibă cărțile așa cum le-au cumpărat. După ce că eu oricum nu cumpăr cărți noi, îmi place să le personalizez. Hbu?